Dilema ONU — între suverenitate naţională şi drepturile omului

Valentin Stan

 

Documentele ONU prezentate în acest număr al revistei Altera sînt semnificative pentru evoluţia concepţiei cu privire la drepturile omului şi securitatea internaţională în cadrul organizaţiei mondiale. Chiar dacă criza din Kosovo a deschis o dezbatere foarte aprinsă cu privire la legitimitatea intervenţiei internaţionale pentru a opri grave violări ale drepturilor omului, în sensul recunoaşterii sau nu a rolului exclusiv al Consiliului de Securitate în a autoriza o astfel de intervenţie, ceea ce se impune cu claritate este că nu mai există zone de jurisdicţie internă absolută a statelor în domeniul respectării drepturilor omului.

Societatea de după cel de-al doilea război mondial a evoluat constant spre o teorie a drepturilor omului care face din individul uman punctul central al dezvoltării sociale, transferînd preocupările pentru protecţia şi libera sa dezvoltare la nivel internaţional. Articolul 2 (7) din Carta Naţiunilor Unite care se referă la faptul că ONU nu va „interveni”, pe baza Cartei, în probleme de jurisdicţie internă a statelor, nu mai poate fi invocat atunci cînd este vorba de respectarea drepturilor omului. Încă de la primele documente adoptate de ONU, problematica drepturilor omului a căpătat o dimensiune internaţională, care scoate acest domeniu din cadrul problemelor interne ale statelor. De exemplu, la momentul primei sesiuni a Adunării Generale, în 11 decembrie 1946, a fost adoptată Rezoluţia 96 (I) cu privire la crima de genocid. Adunarea Generală considera pedepsirea genocidului ca fiind o „problemă de preocupare internaţională”, acesta fiind „o crimă în raport cu dreptul internaţional”¹ .

Au urmat numeroase documente referitoare la drepturile omului, care au fost adoptate subliniindu-se dimensiunea internaţională a problematicii umanitare. Mai mult, în 5 aprilie 1991, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 688 (prima dintr-o serie ce avea să cuprindă numeroase alte documente de acest tip), care a pus explicit respectarea drepturilor omului în relaţie directă cu asigurarea păcii şi securităţii internaţionale (capitolul VII din Carta ONU). Rezoluţia respectivă a autorizat intervenţia unei coaliţii multinaţionale în Irak, sub egida ONU, pentru a proteja populaţia minoritară kurdă din acest stat împotriva represiunii guvernului de la Bagdad.

       Acest document al Consiliului de Securitate era emis după ce Adunarea Generală ONU abordase în documentele sale (Rezoluţiile 131/43 din 8 decembrie 1988 şi 100/45 din 14 decembrie 1990) problematica asistenţei pentru victimele unor dezastre naturale sau situaţii de urgenţă, fără a se specifica şi cazurile în care situaţiile respective ar fi fost create chiar de guvernele ţărilor respective.

       Carta ONU este considerată a conţine suficiente prevederi pentru a se demonstra că „tratamentul individului-cetăţean nu mai este doar o problemă de preocupare internă, iar negarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului nu mai poate fi învăluită în mantaua impenetrabilă a suveranităţii naţionale”² . Putem vorbi de o depreciere vizibilă a principiului neintervenţiei în treburile interne, atunci cînd este vorba de respectarea drepturilor omului, principiu definitoriu pentru conceptul de suveranitate. James Mayall considera pe bună dreptate că „încercările moderne de încălcare a principiului neintervenţiei în interesul protejării drepturilor umane fundamentale (şi mă refer aici mai degrabă la dezbaterea teoretică şi de drept, decît la practica statelor) au subminat invariabil şi inevitabil fundamentul doctrinei suveranităţii”³ .

       Aşa se face că putem conchide împreună cu Erica-Irene A. Daes, raportor special ONU, că „prevederile articolului 2, paragraful 7, ale Cartei, nu sînt aplicabile problemelor legate de protecţia internaţională a drepturilor omului (...) problemele drepturilor omului ţin de preocuparea internaţională şi nu cad sub jurisdicţia internă a statelor”⁴ .

       Dezbaterea cu privire la dreptul de intervenţie şi datoria de intervenţie este una din cele mai aprinse pe plan internaţional astăzi, unul din „pionierii” ei fiind cunoscutul om politic francez Bernard Kouchner⁵ . Termenul francez droit d’ingérence (drept de ingerinţă) „este lipsit de orice conţinut juridic”⁶ , el trebuind a fi asociat cu adjectivul humanitaire (umanitar) sau chiar a fi înlocuit cu sintagma acceptabilă juridic de droit d’assistance humanitaire (drept de asistenţă umanitară). Există, totuşi, aşa cum am văzut în cazul Rezoluţiei 688 a Consiliului de Securitate⁷ , voinţa comunităţii internaţionale de a interveni pentru stoparea încălcării grave a drepturilor omului.

       Există chiar experienţa, este drept unică, a unei situaţii în care comunitatea internaţională a retras recunoaşterea legitimităţii unui guvern, ca urmare a gravelor încălcări ale drepturilor omului, ceea ce creează un precedent deosebit de interesant şi semnificativ, mai ales din punct de vedere politic. Este vorba de rezoluţia adoptată de Organizaţia Statelor Americane (OSA), la 23 iunie 1979, cu privire la guvernul Somoza, în Nicaragua. Reuniunea pentru consultări a miniştrilor de externe ai ţărilor OSA a hotărît cu acel prilej „înlocuirea imediată şi definitivă a regimului Somoza; instalarea pe teritoriul Nicaragua a unui guvern democratic care să reflecte voinţa liberă a poporului nicaraguan (subl.n.); garantarea respectului drepturilor omului pentru toţi nicaraguanii, fără excepţie (subl.n.)”⁸ .

       Este evident că procesele de amplificare a interdependenţelor la scară globală şi dezvoltarea unei societăţi informale pe Terra au impus modelul democratic, bazat pe respectul drepturilor omului, ca o garanţie a securităţii şi prosperităţii popoarelor şi indivizilor. Mai mult, el a devenit o matrice de identificare a sistemelor validate de valori şi principii comune, care face posibilă colaborarea cu rezultate benefice.

       Suferinţele semenilor noştri aflaţi sub regim de opresiune, în state cu regimuri dictatoriale, afectează stabilitatea generală şi subminează credibilitatea modelului universal democratic spre care tind toate popoarele.

Reputaţi analişti occidentali au analizat interdependenţele din cadrul proceselor de evoluţie a mediului de securitate în perioada contemporană şi au stabilit dimensiunile conceptului de securitate în conformitate cu dinamica şi sfidările internaţionale actuale. Barry Buzan identifică cinci dimensiuni ale conceptului de securitate, fiecare din ele indicînd un domeniu specific care poate afecta direct securitatea comunităţii naţionale sau internaţionale, oriunde ar apărea o criză specifică lui. Aceste dimensiuni sînt: politică, militară, economică, societală (se includ aici problematica drepturilor omului şi protecţia minorităţilor) şi ecologică⁹ .

       Este clar că, în sistemul de interdependenţe, care funcţionează la scară globală, un conflict politic sau militar, ce poate avea inclusiv cauze economice¹⁰  sau sociale, între actori internaţionali, dar şi în interiorul statelor, este de natură să afecteze sistemul ca atare. Conflictul interior poate fi cauzat chiar de nerespectarea drepturilor omului, manifestîndu-se sub incidenţa aspectelor securităţii societale şi afectînd securitatea regională¹¹ . De altfel, după un raport publicat de secretarul general al ONU la 3 ianuarie 1995 (documentul A/50/60 S/1995/1), din primele 21 de operaţiuni de menţinere a păcii iniţiate din 1988 de Naţiunile Unite, numai 8 au fost legate de conflicte interstatale, în timp ce 13, adică 62%, erau destinate situaţiilor de conflict intern. Din 11 operaţiuni iniţiate după ianuarie 1992, cu excepţia a 2, toate celelalte, adică 82%, au fost legate de conflicte interne. Ne putem aşadar aştepta ca documente ONU de tipul celor prezentate de Altera să fie emise în continuare, ca urmare a rolului crescînd asumat de ONU în prevenirea încălcării drepturilor omului şi în gestionarea crizelor rezultate din nesocotirea gravă a acestor drepturi. q

Note

1. Vezi Patrick Thornberry, International Law and the Rights of Minorities, Clarendon Press, Oxford, 1992, pp. 65-77.

2. Vezi P. C. Jessup, A Modern Law of Nations — An Introduction, The MacMillan Company, New York, 1958, p. 41.

3 James Mayall, Nationalism and International Society, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p. 20.

4 Vezi Erica-Irene A. Daes, Special Rapporteur, Status of the Individual and Contemporary International Law: Promotion, Protection and Restoration of Human Rights at National, Regional and International Levels, United Nations, Sales No. E.91.XIV.3, New York, 1992, parag. 245, p. 22.

5 Vezi Bernard Kouchner, Le devoir d’ingérence, Denoël, Paris, 1987.

6 Vezi Mario Bettati, Le droit d’ingérence: sens et portée, în Le Débat, numéro 67, novembre-décembre 1991, pp. 4-15.

7 Spre deosebire de rezoluţiile Adunării Generale, rezoluţiile Consiliului de Securitate sînt obligatorii pentru statele membre ONU, în conformitate cu articolul 25 al Cartei.

8 Apud Hurst Hannum, Autonomy, Sovereignty, and Self-Determination — The Accommodation of Conflicting Rights, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1990, p. 470.

9. Vezi Barry Buzan, New patterns of global security in the twenty-first century, în International Affairs, vol. 67, No. 3, July 1991, pp. 431-451.

10. Problematica economică, în calitatea sa de dimensiune a securităţii, îmbracă aspecte mult mai complexe decît ne-am propus noi a prezenta în acest capitol, al cărui scop vizează numai aspectele protecţiei drepturilor omului ca dimensiune a securităţii internaţionale.

11. Este suficient să luăm ca exemplu cazul fostei Iugoslavii, unde, în Bosnia-Herţegovina sau Croaţia, ca urmare a persecuţiilor etnice şi a politicii de purificare etnică practicate de combatanţi, a încălcării masive a drepturilor omului, sute de mii de oameni au devenit refugiaţi adăpostindu-se în ţările vecine sau în alte ţări europene (provincia Kosovo, parte a Serbiei, este un exemplu foarte recent). În aceste ţări, o asemenea maree umană a creat probleme foarte serioase. Este vorba inclusiv de creşterea valului de naţionalism faţă de populaţii cultural diferite, care produc, prin numărul mare şi presiunea asupra guvernelor din ţările-gazdă, o reacţie din partea factorului autohton, dar şi probleme sociale cu potenţial destabilizator considerabil. Comunitatea internaţională devine în acest caz direct răspunzătoare pentru rezolvarea unor astfel de situaţii, care au grave consecinţe dincolo de frontierele în interiorul cărora se produc, afectînd securitatea şi stabilitatea internaţională.

*

Valentin STAN (n. 1959), a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. În prezent este profesor al Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Este fondator al Societăţii Române de Ştiinţe Politice. A publicat numeroase studii şi articole în domeniile drepturilor minorităţilor, securităţii regionale şi integrării euro-atlantice.