Transindex - Altera

Sorbii din Germania — continuitate şi discontinuitate în politica privind minorităţile naţionale după 1945

Sorbii din Germania — continuitate şi discontinuitate în politica privind minorităţile naţionale după 1945

Edmund Pech

Sorbii^* constituie o minoritate etnică care nu dispune de o ţară mamă. Destinul lor este asemănător cu cel al bascilor, bretonilor sau al frizilor. Ca şi aceste popoare, sorbii au ştiut să-şi păstreze pînă în zilele noastre, în pofida diferitelor încercări de asimilare, specificul naţional, limba şi cultura proprie.

Începuturile istoriei sorbilor datează din perioada migraţiei popoarelor, în cursul căreia triburi slave au luat locul triburilor germanice aflate în retragere, şi s-au aşezat în partea centrală şi nordică a Germaniei.

Vizitînd în zilele noastre Lausitzul, de pildă, tăbliţele, indicatoarele rutiere, inscripţiile bilingve — germane şi sorbe — de pe clădirile publice ne arată existenţa acestei populaţii vorbitoare de limba sorbă. Între Spreewald la nord şi zona muntoasă Lausitzer la sud, mai trăiesc circa 50.000-60.000 de vorbitori de limba sorbă. Ca descendenţi ai vechilor colonişti slavi, sorbii formează singura comunitate etnică compactă din spaţiul lingvistic german. Pe tot cursul istoriei sorbilor şi-a pus amprenta, pînă în prezent, lupta pentru menţinerea specificului naţional¹.

1. Politica sorbă înainte de 1945

Îndeosebi începînd din secolul al XIX-lea sorbii au fost supuşi unei accentuate presiuni asimilatorii. Scopul politicii germane, mai ales în ultima treime a secolului al XIX-lea, l-a constituit deznaţionalizarea poporului sorb şi asimilarea lui de poporul german². Politica minoritară a fost impregnată din ce în ce mai mult de principii naţional-populiste şi chiar rasiste. După 1871, mai ales în Prusia, dar şi în Saxonia, s-a manifestat un accentuat curent antisorb. În şcoli şi biserici folosirea limbii materne a fost supusă unei îngrădiri severe. Deseori s-a recurs la dislocarea preoţilor şi a profesorilor de naţionalitate sorbă din locurile lor de baştină. Perioada cea mai neagră a întregii politici germane privind minoritatea sorbă a fost marcată de cel de al Treilea Reich. După un început mai rezervat în, 1937-38 s-a ajuns la desfiinţarea tuturor asociaţiilor sorbe, mai tîrziu a urmat interzicerea folosirii limbii sorbe în locuri publice, iar apoi expulzarea profesorilor şi a clericilor. Mulţi au fost arestaţi şi exterminaţi. În anul 1940 Himmler propunea în memoriul său Reflecţii despre tratarea popoarelor străine din Est, ca sorbii din Lausitz să fie evacuaţi şi, împreună cu celelalte popoare slave, să fie deportaţi în Comandamentul General^*. Cu toate că, în urma unor dispoziţii venite de la Berlin, această idee nu s-a materializat, fiind amînată pînă la sfîrşitul războiului, documentul rămîne o mărturie a radicalizării politicii discriminatorii duse împotriva sorbilor.³ Asemenea planuri au fost oprite, evident, doar de prăbuşirea celui de al Treilea Reich.

Învăţămîntul a avut un rol semnificativ în politica cu privire la populaţia sorbă. La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în politica educaţională de stat, şcoala a fost o instituţie care servea la iniţierea copiilor sorbi în limba germană, pentru ca pe urmă aceştia să fie educaţi în această limbă. În schimb, orice activitate educaţională în limba lor maternă a fost redusă la minimul necesar. Pe acea vreme, predomina concepţia că sorbii se pot integra în societatea germană, respectiv pot beneficia de prosperitate economică doar dacă stăpînesc în orice situaţie limba germană. Strîns legată de această idee era credinţa că limba sorbă ar fi de rang inferior şi, în cel mai bun caz, poate fi folosită doar ca o „limbă ajutătoare”.⁴

În consecinţă, copiii sorbi doar foarte rar şi numai condiţionat au avut posibilitatea de a-şi folosi limba maternă în şcolile elementare. Folosirea limbii sorbe în clasele de învăţămînt nu servea la însuşirea şi consolidarea cunoştinţelor de limbă, ci ţinea mai degrabă de realitatea lingvistică din şcoală, în sensul în care îi ajuta pe profesori în comunicarea cu elevii. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, majoritatea satelor din zona Lausitz erau locuite într-o proporţie mai mare de 90% de sorbi.⁵ În numeroase localităţi majoritatea copiilor au fost şcolarizaţi neavînd deloc, sau avînd doar cunoştinţe minime de limbă germană. Acest lucru a avut ca rezultat, mai ales în şcolile de la sate, necesitatea folosirii limbii sorbe ca mijloc de comunicare.⁶

Au existat totuşi diferenţe regionale semnificative în politica educaţională între Lausitzul saxon şi cel prusac. În regiunile prusace, folosirea limbii sorbe în şcoli a fost oprimată cu severitate.⁷

Semne clare de asimilare s-au arătat la începutul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, mai ales în Lausitzul de Jos. Doar comitatul Cottbus mai constituia o regiune cu populaţie compactă de sorbi. Acolo era necesar în continuare să se predea cu ajutorul limbii sorbe. În unele şcoli, copiii au învăţat să citească cît de cît şi în limba sorbă.⁸

Situaţia era oarecum mai bună în Lausitzul de Sus, prusac, decît în Lausitzul de Jos. Dar şi acolo au rămas doar puţine şcoli în care se mai folosea limba sorbă. Instituţiile educaţionale de stat pretindeau de la profesori să treacă imediat la folosirea limbii germane, în momentul în care cunoştinţele de limba germană ale elevilor sorbi permitea acest lucru. În cazul în care au obţinut succese corespunzătoare, pedagogii au primit premii pentru „germanizare”.⁹ Totuşi, au existat mulţi profesori şi lideri comunitari care au promovat în limita posibilităţilor folosirea limbii sorbe în şcoli.

În Saxonia secolului XIX problema sorbilor a fost tratată cu o mai mare generozitate. Conform Legii şcolilor populare din 1873 „copiilor de naţionalitate vendă li se va preda cititul atît în limba vendă cît şi în limba germană”¹⁰. S-a încercat totuşi folosirea limbii germane în predare, de obicei în clasele superioare. Restrîngerea numărului de profesori de naţionalitate sorbă, precum şi angajarea în exclusivitate a profesorilor de naţionalitate germană în şcolile secundare sînt fapte care dovedesc încă o dată că germanizarea a fost impusă consecvent. În perioada Republicii de la Weimar, sorbii din Saxonia au continuat liberalizarea sistemului de învăţămînt. În temeiul articolului 113 al Constituţiei Republicii de la Weimar¹¹ existau reglementări legislative referitoare la folosirea limbii sorbe în şcoli.¹² Reglementările de la data respectivă prevedeau pentru saxoni, „să se predea cititul în limba vendă şi să se acorde posibilitatea exersării şi folosirii limbii vende scrise, cît şi învăţarea cîntecelor populare de către copii în această limbă”.¹³ Legea a constituit, printre altele, garanţia folosirii limbii sorbe pe lîngă cea germană în şcolile din Lausitzul de Sus.¹⁴

După preluarea puterii de către naţional-socialişti în anul 1933 şi îndeosebi după consolidarea lor la putere, situaţia sorbilor s-a înrăutăţit considerabil. Începînd din 1937, s-a accentuat fenomenul mutării pedagogilor de naţionalitate sorbă la şcolile germane. La începutul anului şcolar 1938 s-au sistat orele de limba sorbă. Din bibliotecile profesorilor şi ale elevilor trebuiau să fie îndepărtate toate cărţile şi publicaţiile în limba sorbă. De asemenea, limba sorbă a fost scoasă şi din majoritatea bisericilor. A fost interzisă folosirea limbii sorbe în public.¹⁵ După 1937, limba sorbă şi-a pierdut funcţia de mijloc de comunicare în multe regiuni din Lausitz, mai ales în rîndul tinerei generaţii.

2. Politica privind sorbii din Teritoriile de Ocupaţie Sovietică şi RDG

Ce a însemnat pentru sorbi anul 1945?¹⁶ Înfrîngerea Germaniei naţional-socialiste şi sfîrşitul celui de al II-lea război mondial au fost percepute de mulţi sorbi drept şansa unui nou început. Ei au sperat schimbarea în bine a soartei poporului sorb şi prin eliminarea acţiunilor de discriminare socială, politică şi etnică. Din punct de vedere politic şi ideologic, în Teritoriile de Ocupaţie Sovietică (TOS), situaţia din anii de după război — pînă în 1947 — a fost, într-adevăr, deschisă şi transparentă.¹⁷ Astfel, sorbilor li se deschisese un spaţiu mai larg de mişcare. Mai ales între 1945 şi 1947, a existat o mişcare sorbă foarte activă care considera starea confuză, şi în general slăbirea Germaniei de după război, o şansă pentru revendicarea unor drepturi cu caracter etnic, sistematic desconsiderate pînă la aceea dată. Pentru o scurtă perioadă, problematica sorbă avea să cîştige importanţă internaţională. Reprezentanţii politici ai sorbilor au elaborat diferite modalităţi de rezolvare a problemelor etnice. Ne stau mărturie memoriile trimise multor şefi de stat sau conferinţelor organizate după război. Vremurile erau prielnice pentru schimbări importante, dar nu toate planurile corespundeau cadrului politic real. Alternativele au variat de la integrarea Lausitzului ca teritoriu autonom în Republica Cehoslovacă pînă la făurirea unui stat independent al sorbilor. S-a materializat, însă, concepţia cea mai realistă, adică rămînerea sorbilor în cadrul statului german, dar cu satisfacerea revendicărilor etnice, garantată prin lege.

Ce loc ocupa politica minoritară în Teritoriile de Ocupaţie Sovietică şi pe urmă în RDG? În cercetarea istoriei RDG s-a afirmat faptul că, după 1945, în comparaţie cu secolul XIX şi începutul secolului XX, s-a practicat o politică total diferită privind sorbii. Printr-o politică consecventă a naţionalităţilor, conflictul germano-sorb putea fi dezamorsat. În RDG, sorbii ar fi avut pînă la urmă aceleaşi drepturi ca şi populaţia germană, ceea ce s-ar fi aflat în contradicţie cu politica de pînă atunci cu privire la sorbi, politică ce a fost marcată de asuprirea politică, socială, cultural-lingvistică şi într-o anumită măsură rasială. Politica minoritară a avut, într-adevăr, o altă bază după 1945, astfel, o comparaţie cu condiţiile din secolul XIX şi începutul secolului XX nu este, desigur, posibilă. O noutate o reprezenta egalitatea în faţa legii şi sprijinirea tendinţelor de făurire a statului independent al sorbilor. Fireşte, politica privind populaţia sorbă nu a fost coerentă, ci mai degrabă una supusă diferitelor fluctuaţii.

2.1. Bazele protecţiei minorităţilor în perioada 1945-1951

Primele rezultate în protecţia minorităţilor au fost obţinute de sorbi imediat după 1945. În 1946 s-a înfiinţat Institutul Pedagogic Sorb, prin intermediul căruia s-a rezolvat treptat criza de profesori de limba sorbă. În 1947 s-a acordat licenţă de funcţionare unei tipografii şi unei edituri sorbe. Împreună cu acestea s-a obţinut şi dreptul publicării unui ziar propriu. În plus, li s-a mai promis un imobil în Bautzen pentru construirea unei case vende.¹⁸

Scopul final al Domowinei — organizaţia etnicilor sorbi — era obţinerea unei reglementări juridice a problematicii sorbilor. La data de 23 martie 1948 deputaţii tuturor fracţiunilor parlamentului landului Saxonia au votat în unanimitate Legea conservării drepturilor populaţiei sorbe.¹⁹ Conform acestei legi populaţia sorbă trebuia să beneficieze de protecţie juridică şi ajutor din partea statului pentru păstrarea limbii, activităţilor culturale, precum şi pentru dezvoltarea culturală. S-a accentuat necesitatea înfiinţării şcolilor primare şi secundare cu limbă de predare sorbă. În instituţii şi administraţia locală trebuia să se creeze posibilitatea folosirii limbii sorbe pe lîngă cea germană. Astfel ar fi fost implicaţi şi sorbi în administraţia publică, proporţional cu numărul locuitorilor minoritari. Mai departe, oficialităţile şi administraţiile aveau obligaţia promovării intereselor culturale ale sorbilor în toate privinţele. Pentru sprijinirea vieţii culturale ale sorbilor se impunea înfiinţarea unui institut de cultură şi educaţie populară cu sediul în Bautzen, subordonat Ministerului de Cultură Populară al Landului Saxonia. În ansamblu, Legea sorbilor a însemnat un progres semnificativ în obţinerea egalităţii în drepturi. Prin Legea conservării drepturilor poporului sorb s-a creat cadrul legal pentru promovarea culturală a acestei populaţii.

Promulgarea Legii sorbilor a condus la o reorientare în rîndul funcţionarilor mici şi mijlocii din Partidul Unităţii Socialiste, ca şi în cadrul instituţiilor dominate de PUS, care în trecut se opuseseră revendicărilor sorbilor.²⁰ Au urmat alte schimbări legislative hotărîtoare pentru reglementările privind minorităţile. Constituţia RDG din 1949 a fost un succes pentru aspiraţiile sorbe,²¹ pentru că ea garanta sorbilor — ca cetăţeni cu drepturi egale — păstrarea şi conservarea intereselor etnice. De asemenea, Constituţia garanta dreptul la folosirea şi cultivarea limbii materne şi a culturii proprii. Articolul 11 prevedea: „Populaţia vorbitoare de alte limbi a Republicii va fi sprijinită prin lege şi administraţie în libera dezvoltare; nu va putea fi restricţionată folosirea limbii materne în învăţămînt, administraţie şi în faţa organelor juridice.”²² Cu această prevedere s-a depăşit Constituţia Republicii de la Weimar din 1919, care prin articolul 113 era menită să prevină orice îngrădire în folosirea limbii materne de către populaţia sorbă.²³ Noutatea în istoria dreptului german reprezenta decizia de a sprijini minoritatea sorbă şi alte minorităţi naţionale. Cu doi ani după Legea sorbilor din landul Saxonia, la data de 12 septembrie 1950, s-a emis în Brandenburg o ordonanţă guvernamentală, „prima ordonanţă referitoare la sprijinirea populaţiei sorbe” a cărei cuprins era asemănător legii saxone din 1948. Ea se baza nemijlocit pe articolul 11 al Constituţiei RDG, care garanta sprijinul statului pentru sorbi în activitatea lor culturală şi folosirea neîngrădită a limbii materne. Tot ea a făcut posibilă introducerea educaţiei bilingve pentru copii sorbi.²⁴

Pentru sorbi a fost de o importanţă majoră constituirea unui sistem şcolar minoritar. Anul 1945 a reprezentat un moment crucial pentru sistemul şcolar german. Împreună cu deciziile socio-politice ale Germaniei de după război s-a ivit necesitatea restructurării sistemului educaţional. La acest punct toate forţele de ocupaţie căzuseră de comun acord că sistemul educaţional necesită o reformă radicală.²⁵

Sorbii au sperat, în mod concret, să obţină egalitatea în drepturi pentru limba şi cultura lor şi, în special, s-au aşteptat la liberalizarea sistemului educaţional. În centrul preocupărilor reprezentanţilor populaţiei sorbe stătea predarea în şcoli a limbii sorbe. Şi au reuşit, într-adevăr, să obţină crearea cadrului juridic, în temeiul Ordonanţei nr. 40 din 1 octombrie 1945 a Guvernămîntului Militar Sovietic din Germania²⁶, pentru predarea limbii sorbe în şcoli. Dar aplicarea în practică a acestor drepturi a fost foarte greoaie. În afară de acceptarea prin lege a predării limbii sorbe, n-au existat nici un fel de precizări din partea puterii ocupante, respectiv a conducerii landurilor. În consecinţă, în fiecare departament au existat reglementări şi aplicări diferite. În circumscripţiile Bautzen şi Kamenz numărul şcolilor cu predarea limbii sorbe a crescut, iar în unele şcoli limba sorbă a devenit limba de predare. În circumscripţia Hoyerswerda însă consiliul şcolar a ordonat ca limba sorbă să fie tratată ca limbă străină. Dacă părinţii doreau, copiii puteau beneficia de ore de predare a limbii sorbe, dar în afara programului şcolar şi cu finanţarea participanţilor.²⁷ În circumscripţia Weißwasser nu a existat deloc posibilitatea predării limbii sorbe, folosirea acesteia fiind interzisă în şcoli. Din partea populaţiei sorbe însă a existat un interes profund pentru introducerea limbii sorbe în şcoli. Mai ales în teritoriile prusace ale fostei Lausitz de Sus au a avut loc în această perioadă proteste susţinute ale părinţilor, care nu au acceptat desconsiderarea limbii sorbe în şcoli.²⁸

Pe de altă parte, rezultatele sistemului şcolar minoritar din partea saxonă a Lausitzului au fost extraordinare. Numărul şcolarilor sorbi s-a aflat într-o creştere constantă. În anul 1950 au beneficiat de ore de limbă sorbă sau de predare integrală în limba sorbă 6.500-7.000 de şcolari. De remarcat era numărul mare de copii germani care au participat la orele de limba sorbă —fără a fi constrînşi prin vreo lege sau vreo presiune exterioară. În Lausitzul de Jos brandenburghez, limba sorbă nu a fost admisă oficial în şcoli decît după ordonanţa guvernamentală din Brandenburg. Abia în 1954 s-a reuşit consolidarea predării limbii sorbe în Lauzitzul de Jos — şi acest lucru cu ajutorul profesorilor din Lausitzul de Sus. Cauza întîrzierii a fost situaţia etnică dificilă a sorbilor din această regiune.

Întotdeauna au existat intermitenţe şi paşi înapoi în problematica sorbă. Din 1945 pînă la sfîrşitul anului 1948, reprezentanţii sorbilor au colaborat relativ bine cu conducătorii Partidului Unităţii Socialiste. Acest lucru a stat la baza promulgării Legii sorbilor din 1948 pentru Landul Saxonia. Dar din 1949 acest dialog nu a mai fost continuat.²⁹ Mai mult, din partea unor reprezentanţi ai statului şi partidului au existat tendinţe spre a limita activitatea sorbilor.

În conducerea Partidului Unităţii Socialiste din landul saxon au existat, în special, voci care s-au pronunţat împotriva Legii sorbilor.³⁰ Unii funcţionari au pus sub semnul întrebării întreaga Lege a minorităţilor. Noul preşedinte al Landului, Ernst Lohagen — fost membru al PCG (Partidul Comunist German) — care l-a urmat în funcţie pe Wilhelm Koenen, un adept al sorbilor — a declarat în toamna anului 1949 că „PUS a făcut o greşeală cu Legea sorbilor, pe care el nu ar mai repeta-o în ziua de astăzi.”³¹ După concepţia lui Lohagen, sarcina partidului ar fi „suţinerea asimilării sorbilor, pentru că oricum în 50 de ani nimeni nu va mai vorbi limba sorbă”.³² Scopul său principal referitor la politica sorbă consta în disciplinare, control şi integrare ideologică. De acest lucru ţinea şi trezirea sentimentului naţionalist. Referitor la strînsa legătură a mişcării tineretului sorb cu Republica Socialistă Cehă şi Iugoslavia, partidul şi-a făcut o cauză din împiedicarea unui eventual titoism şi din prevenirea separastismului sorb.³³ O dispută între reprezentanţii conducerii PUS din Saxonia şi Domowina, în februarie 1950, a provocat — din cauza atitudinii anti-sorbe a „grupării Lohagen” — o mare deziluzie în rîndurile conducerii sorbe.

2.2 Lărgirea sprijinului cultural şi lingvistic sorb, 1952-1957

După nesiguranţa anilor 1949-1950/51³⁴, a avut loc o îmbunătăţire în politica minoritară. Din partea Biroului Politic, de problematica sorbilor s-a ocupat Fred Oelßner, care era considerat, după îndepărtarea de la putere al lui Ackermann, „ideologul principal” al Partidului Unităţii Socialiste. Pînă în 1958 a făcut parte din Biroul Politic, între 1955-58 a fost vicepreşedinte al Consiliului Ministerial al RDG, pentru ca apoi, în urma conflictului cu Ulbricht, să-şi piardă toate funcţiile.³⁵ Sub Oelßner s-a schimbat hotărîtor poziţia PUS-ului faţă de problematica sorbă. Oelßner dorea să transforme Lausitzul într-un teritoriu bilingv, aceasta fiind chiar deviza sa: „Lausitzul va deveni bilingv”.³⁶ Dar şi conducerea Domowinei, care căuta să ducă tratative la cel mai înalt nivel, a contribuit la faptul că Biroul Politic a fost interesat de problematica sorbă.³⁷

În cadrul politicii minoritare, conducătorilor politici i-a revenit — şi acest lucru era foarte clar — un rol de o importanţă deosebită. După începerea procesului de centralizare a structurii statale a RDG în 1951-52, şi odată cu desfiinţarea landurilor ca organe de conducere politico-administrative, prin preluarea competenţelor de ministerele RDG au ieşit la iveală toate ambiguităţile din învăţămîntul minoritar. În directivele şi planurile şcolare din anul şcolar 1951-52 nu s-a luat în considerare limba sorbă, lucru care a condus la conflicte organizatorice în şcoli.³⁸ Era necesară o soluţie politică în acest domeniu. În urma unor intervenţii din partea Domowinei şi a unor înalţi funcţionari, în anul 1952 s-a emis Ordinul pentru reglementarea situaţiei şcolilor de pe teritoriile sorbe din Saxonia şi Brandenburg. Această ordonanţă a confirmat dreptul la predarea limbii sorbe în toate părţile Lausitzului, răspunderea organizării acesteia revenind organelor statului. Deoarece pînă în acel moment nu existaseră şcoli sorbe decît pe plan regional, s-a trecut la dezvoltarea educaţiei bilingve pe tot teritoriul Lausitzului. Ordonanţa prevedea obligativitatea participării copiilor sorbi la orele de limba sorbă. Pe de altă parte, conducerea şcolilor era obligată să creeze posibilităţi de a învăţa limba sorbă pentru cît mai mulţi elevi germani. Acesta era considerat un lucru deosebit de important în promovarea egalităţii în drepturi şi a realizării unui teritoriu bilingv. Această ordonanţă a reprezentat, înainte de toate, un important punct de cotitură în problema educaţională.³⁹ Pe lîngă extinderea învăţămîntului sorb la începutul anilor ’50, s-au luat măsuri pentru sprijinirea limbii şi culturii sorbe. De primă importanţă era în acest sens instituţionalizarea vieţii sorbe. Prin înfiinţarea Institutului de Sorbistică la Universitatea din Leipzig şi a Institutului pentru Cercetarea Poporului Sorb din Bautzen, sorbistica s-a dezvoltat în anii următori într-o ramură de ştiinţă profesionistă. În anul 1952 s-a întemeiat Ansamblul de Stat Sorb pentru Cultura Populară, iar Teatrul Popular Sorb a căpătat statutul unei instituţii de stat. Pe lîngă aceste măsuri, oferta publicaţiilor în limba sorbă a fost lărgită. Cu sprijinul unor hotărîri ce urmau să apară la mijlocul anilor ’50, limba sorbă — care nu fusese folosită pînă atunci decît în domeniul privat — a fost acceptată, pe lîngă limba germană, ca mijloc de comunicare de aceeaşi valoare în toate domeniile publice şi economice. Aceste măsuri de promovare a limbii sorbe şi a bilingvismului au întregit Legea sorbilor şi ordinele de aplicare ale acesteia de la începutul anilor ’50. Au existat reglementări asupra folosirii limbii sorbe în domeniile poştei⁴⁰, transportului⁴¹, comerţului şi justiţiei⁴², la fel ca şi în intreprinderi şi staţiile de maşini şi tractoare ale Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP-urilor)⁴³.

După 1952 s-a înregistrat, înainte de toate, o consolidare a predării limbii sorbe. În cadrul unei prevederi de natură organizatorică a şcolilor, au fost introduse treptat orele de limba sorbă pe mai tot teritoriul Lausitzului de Sus şi de Jos. La mijlocul anilor ’50 au participat peste 9.000 de elevi la orele de limba sorbă.

În pofida tuturor măsurilor şi eforturilor din partea Domowinei şi a Departamentului pentru problemele sorbilor al Ministerului de Interne, nu s-a reuşit întemeierea bilingvismului în Lausitz. Hotărîtor a fost faptul că din partea germanilor nu s-a găsit înţelegere faţă de bilingvism, dar nici măcar din partea sorbilor care proveneau din regiuni cu populaţie mixtă. Cetăţenii germani ameninţau cu neparticiparea la alegeri în cazul în care buletinul de vot s-ar fi tipărit în două limbi.⁴⁴ O parte a germanilor a reacţionat întotdeauna agresiv sau cu neînţelegere, ori de cîte ori limba sorbă era folosită în public. Adresele oficiale bilingve au fost aruncate în foc, ţăranii ameninţau să nu se mai aboneze la ziarul Lauziter Rundschau, pentru că în acesta din cînd în cînd apăreau şi articole în limba sorbă. De regulă, sorbii nu au reacţionat public la asemena manifestări, respingînd chiar şi unii dintre ei eforturile care aveau ca ţintă bilingvismul, deoarece nu considerau limba sorbă egală cu limba germană.⁴⁵ Sentimentul de inferioritate a reieşit şi din faptul că, la eliberarea noilor buletine de identitate din 1954, mulţi sorbi au refuzat să treacă la rubrica „naţionalitate” identitatea de sorb.⁴⁶ Doar rar au profitat de ocazie pentru a-şi folosi limba maternă în public.

În ansamblu, promovarea bilingvismului a fost realizată doar cu jumătate de voinţă. După scurt timp, varianta sorbă a numelor angajaţilor în sediul consiliul departamentului Bautzen a fost eliminată de pe orice fel de inscripţionări.⁴⁷ Autorităţile municipalităţilor s-au împotrivit deseori publicării informaţiilor şi în limba sorbă, în multe cazuri s-a omis şi inscripţionarea în două limbi.⁴⁸ Insuficienta toleranţă a germanilor faţă de limba sorbă s-a manifestat cel mai vizibil în şcolile cu predare în două limbi. În pofida cadrului legislativ şi a dezvoltării accentuate a educaţiei bilingve, orele de limba sorbă au constituit, de-a lungul celor 50 de ani, miezul conflictelor etnice.

Şansa de a ridica prestigiul limbii sorbe în regiune, respectiv introducerea ei în viaţa publică a fost scopul politicii duse de Oelßner. Perioada care i-a stat însă la dispoziţie — circa 5-6 ani — a fost prea scurtă. După 1957 s-au făcut „corecturi” în politica privind sorbii, care au redus hotărîtor sprijinul acordat păstrării şi dezvoltării culturii sorbe.

2.3. Schimbări în promovarea limbii şi culturii sorbe după 1957

Sprijinul Partidului Unităţii Socialiste pentru promovarea limbii şi culturii sorbe a fost promis de Oelßner încă o dată foarte clar la cel de-al IV-lea Congres al Domowinei în martie 1957.⁴⁹

În Departamentul pentru probleme de stat şi justiţie al Comitetului Central al PUS însă s-au auzit voci care cereau să se revină asupra reglementărilor privind promovarea limbii şi culturii sorbe, în sensul reducerii ei şi întăririi controlului ideologic. Din 1957 încoace s-a înrădăcinat — sub Klaus Sorgenicht, conducătorul Departamentului pentru probleme de stat şi juridice — mai degrabă această tendinţă.⁵⁰ O comisie a acestui departament a făcut o examinare a stării de spirit în conducerea Domowinei, înaintea Congresului al IV-lea şi a constatat următoarele: „Noi considerăm starea de lucruri din conducerea şi secretariatul Domowinei foarte serioasă. [...] În loc să se pună în faţă principiile şi sarcinile socialismului, se consideră a fi cel mai important problematica limbii şi a culturii, respectiv a educaţiei, şi de multe ori se ignoră sarcinile socialismului şi luptei împotriva imperialismului şi militarismului Germaniei de Vest.”⁵¹ Această caracterizare arăta deja schimbarea intervenită în politica privind sorbii. PUS vedea în continuare drept sarcina Domowinei de a convinge şi cîştiga sorbii cauzei construirii socialismului, acest scop constituind de acum încolo o prioritate.

Schimbarea în politica sorbă arată o suprapunere echivalentă cu schimbările intervenite în politica RDG-ului la finele anilor ’50. În 1957, mult discutata reformă a fost întreruptă definitiv ad acta. De la a XXX-a sesiune a Comitetului Central al PUS, care a avut loc la data de 30 ianuarie 1957, s-a proclamat aderarea RDG la „blocul socialist”, iar reformele de orice fel au fost respinse în întregime. După ce forţele dogmatice au reuşit să se impună la o conferinţă mondială comunistă, în noiembrie 1957, iar revizionismul a fost declarat inamicul numărul unu, Ulbricht a putut să-şi elimine rivalii, în special opoziţia din partid grupată în jurul lui Schirdewann.⁵² La a XXXV-a şedinţă a Comitetului Central din februarie 1958, opoziţia condusă de Schirdewann a fost definitiv înfrîntă. Schirdewann şi Wollweber au fost excluşi din partid, iar Oelßner îndepărtat din Biroul Politic.⁵³

Anul 1958 a adus o schimbare hotărîtoare în politica privind problematica sorbă; s-au schimbat relaţiile de forţă a factorilor implicaţi. Cînd vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al RDG, Fred Oelßner şi-a pierdut funcţiile în cadrul Biroului Politic, cu siguranţă a fost îndepărtat cel mai important militant al politicii lingvistice şi culturale concepute reparatorii.⁵⁴ Schimbarea situaţiei nu s-a datorat însă exclusiv mutării de cadre. În cursul celei de a V-a sesiuni a partidului s-au schimbat condiţiile de bază în care toate domeniile sociale — deci şi promovarea culturii şi limbii sorbe — au fost subordonate construirii socialismului. Această sesiune a fost menită să stabilească calea ce trebuia urmată în construirea socialismului. După ce în anii 1953-1956/57, prin diferite împrejurări, construirea socialismului a fost îngreunată, în anii următori acest lucru urma să fie din nou relansată.⁵⁵ Dar pentru schimbările negative în problematica sorbă au existat şi alte motive. Comitetul Central era foarte bine informat despre evoluţia politicii naţionalităţilor. Cunoştea că diferitele măsuri luate de Fred Oelßner în privinţa promovării politicii culturale şi lingvistice reparatorii nu au găsit înţelegere la locuitorii teritoriilor cu o populaţie mixtă. Nu s-a putut realiza, în special, folosirea limbii sorbe în birourile de relaţii cu publicul ale intreprinderilor şi instituţiilor. Organele politice mici şi medii au reacţionat cu neînţelegere la promovarea limbii şi culturii sorbe.

În conducerea filialei PUS din Cottbus nu se spunea altceva decît că „nici în Uniunea Sovietică nu se face atît de mult pentru minorităţile mici, ca la noi în RDG”.

Toate aceste fapte au condus la regîndirea politicii sorbe a Departamentului pe probleme de stat şi justiţie al Comitetului Central al PUS. Într-o discuţie din iulie 1958 s-a conturat pentru prima oară noua linie a politicii sorbe.⁵⁷ Cu ocazia acestei discuţii, dintre responsabilul pentru problemele sorbilor al Comitetului Central, Erwin Juresch, urmaşul de facto al lui Fred Oelßner, şi funcţionari sorbi, Juresch ceruse ca dezvoltarea socialistă să fie pusă pe primul plan. În acest context el a criticat exagerata pondere ce se dăduse limbii şi culturii sorbe pînă atunci.⁵⁹ El a declarat că PUS-ul nu va mai acorda sprijin acestei politici reparatorii de limbă şi cultură. S-a creat un nou slogan: „Lozinca »Lausitzul va deveni bilingv« este greşită. Ea produce confuzie, pentru că scopul trebuie să fie ca Lausitzul să devină socialist, iar socialismul crează cele mai bune condiţii pentru garantarea drepturilor egale, sub cea mai înaltă formă a egalităţii naţionale, adică cea socialistă.”⁶⁰

Efectele acestei schimbări de poziţie faţă de limba şi cultura sorbă s-au arătat cel mai elocvent în sistemul şcolar minoritar. În ansamblu, prestigiul limbii sorbe a cunoscut o cădere simultană cu criticile aduse predării limbii sorbe. La sfîrşitul anilor ’50 şi la începutul anilor ’60, părinţii (mai ales germani) au protestat vehement împotriva orelor de limba sorbă şi au cerut scoaterea lor. Aceste acţiuni au fost sprijinite de către directori, profesori şi funcţionari regionali. În consecinţă, numărul elevilor participanţi la cursurile de limba sorbă a scăzut, iar în unele şcoli ele au fost chiar sistate. Problemele au atins punctul culminant în special în 1962-63. În 1964 s-a emis o ordonanţă a cărei metodologie de aplicare a condus la o sciziune în politica şcolară sorbă. Rezultatul a fost scăderea drastică a participării la orele de limba sorbă. Cu un număr de participanţi de 2.800 la orele de limba sorbă la mijlocul anilor ’60, acestea erau, în comparaţie cu anii ’50, cu două treimi mai puţin; sistemul şcolar sorb se afla la punctul minim. Din anul 1964, metodologia de aplicare a subminat prestigiul limbii sorbe. Domowinei i s-a interzis categoric să îndemne copiii să participe la orele de limba sorbă. Participarea la orele de limba sorbă, mai ales la sate, a devenit o povară crescîndă. Directorii unor şcoli au încercat — pe deoparte din motive organizatorice, pe de altă parte, din cauza dispreţului faţă de limba sorbă — să o marginalizeze cît mai mult. Mai ales în şcolile din circumscripţiile Hoyerswerda, Cottbus şi Bautzen, cursurile de limba sorbă erau programate la o oră neconvenabilă, după-masă între 15-18, astfel încît unii dintre copii din localităţile învecinate care erau dependenţi de autobuz, nu puteau lua parte la ele.⁶¹ Elevii înşişi au resimţit orele în plus ca o pedeapsă şi chiar împotriva voinţei părinţilor, au renunţat la orele de limba sorbă. S-a întîmplat ca deseori copiii să absenteze de la orele de limba sorbă.⁶² În şcoli, copiii rîdeau de profesorii de limba sorbă, iar după apariţia metodologiei de aplicare s-au pronunţat: „Terminaţi cu orele de limba sorbă. Oricum ele vor fi lichidate.”⁶³ Într-una din şcoli un elev a fost făcut trădător pentru că vroia să participe în continuare la orele de limba sorbă.⁶⁴ În unele departamente, inspectoratele şcolare au dat dovadă de exces de zel, depăşind chiar reglementările legale. Inspectoratul şcolar din circumscripţia Hoywerda a hotărît ca acei părinţi care doresc participarea copiilor la orele de limba sorbă să formuleze această dorinţă în scris.⁶⁵

Extrem de nesigură era situaţia profesorilor de limba sorbă. Deseori au fost revoltaţi, speriaţi sau resemnaţi. O profesoară de limba sorbă de la şcoala superioară din Bautzen declara: „Este ca şi pe vremea fascismului. Statul cică sprijină limba şi cultura sorbă, dar nu ne permite să popularizăm orele de limba sorbă în rîndul elevilor. Acesta este sfîrşitul pecetluit de stat al sorbimii.”⁶⁶ Situaţia nu era, fireşte, ca pe vremea naţional-socialismului, dar, cu siguranţă, la sfîrşitul anilor ’50 şi la începutul anilor ’60 promovarea culturii şi a limbii sorbe a cunoscut o decădere semnificativă.

Reprezentanţii sorbilor au luat o poziţie fermă împotriva metodologiei de aplicare în anii următori. Ei au reuşit, într-adevăr, să obţină anumite succese în sistemul educaţional. Aceasta s-a întîmplat în anul 1968, an în care s-a ajuns la un compromis prin a IV-a metodologie de aplicare. În virtutea acesteia i s-a permis Domowinei să acorde consultanţă părinţilor şi să popularizeze limba sorbă, împreună cu şcolile şi elevii. Prin această metodologie s-a reuşit modificarea celor mai importante neajunsuri din anul 1964, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a informa părinţii asupra avantajelor şi dezavantajelor orelor de limba sorbă. De la începutul anilor ’70, au participat între 5.000-6.000 de elevi la orele de limba sorbă, ceea ce reprezenta aproape o dublare a cifrei de la emiterea celei de a VII-lea metodologii de aplicare.⁶⁷

Din cauza interzicerii oricărui contact cu organizaţiile minoritare din Europa de Vest, Domowina nu a fost suficient de bine informată despre evoluţia în politica minoritară din alte ţări ale Europei de Vest şi nici despre faptul că „progresul” în dreptul minoritar, cu care într-adevăr RDG se putea mîndri în anii ’50, încetul cu încetul a fost consumat şi pierdut.⁶⁸ După ce PUS şi-a întărit poziţia la mijlocul anilor ’60 faţă de Domowina, aceasta s-a declarat la al VII-lea Congres din 1969, o „organizaţie naţională socialistă”.⁶⁹ În acest fel şi rezistenţa faţă de unele prevederi, inclusiv metodologia de aplicare a Legii învăţămîntului, a fost înfrîntă, iar în politica naţionalităţilor s-a instalat o duplicitate faptică. Pe de o parte, statul asigura formal condiţii pentru folosirea limbii şi culturii sorbe, acest lucru fiind confirmat şi în Constituţia din anul 1968. Pe de altă parte, tendinţele de asimilare au crescut simţitor, fără să fi fost iniţiate măsuri eficiente, constructive pentru contracararea acestora.

3. Situaţia sorbilor după 1989

În Republica Federală de astăzi, egalitatea în drepturi a sorbilor şi sprijinul statului pentru menţinerea limbii şi culturii sorbe sînt garantate prin legislaţie. Situaţia sorbilor este reglementată printr-o sumedenie de ordonanţe emise la diferite nivele. În multe dintre cazuri, s-a apelat la structuri şi instituţii deja existente în RDG. Legea Fundamentală a RFG nu conţine, în comparaţie cu Constituţia din RDG, nici un articol despre protecţia minorităţilor.⁷⁰

Educaţia în limba sorbă este foarte importantă pentru menţinerea unei culturi şi a limbi proprii. Asociaţia profesorilor militează pentru menţinerea orelor de limba sorbă în zonele cu populaţie mixtă. În anul şcolar 1989-90 au beneficiat de orele de limba sorbă sau au învăţat toate materiile în această limbă 6.175 de elevi, însă după schimbările din 1989, numărul elevilor a scăzut considerabil. În 1991-92 s-a înregistrat cel mai mic număr de elevi, doar 4.000, pentru ca în anii următori să se instaleze o tendinţă oarecum pozitivă, în anul şcolar 1993-94 participînd din nou 4.810 de elevi la orele de limba sorbă. În anul şcolar 1997-98 s-a înregistrat un număr de 5.499 participanţi. q

Documente

De o importanţă majoră au fost condiţiile politicii minoritare sub dictatură. Politica minoritară şi-a pierdut credibilitatea în bună măsură deoarece era subordonată unei ideologii politice. Au existat instituţii, pături sociale sau persoane care au refuzat să se implice şi să ia poziţie în mod oficial. Acest lucru a condus la o prelungire a oricăror tratative în această direcţie, fapt care pînă la urmă a avut o influenţă negativă asupra etniei şi a menţinerii culturii şi limbii sorbe. Sursele documentare reflectă înainte de toate relaţia dintre PUS - aparatul de stat - Domowina - biserici, dezvăluind o parte a mizeriei realităţii sociale într-o dictatură cu aspiraţii totalitare. Pe de o parte, documentele dovedesc tendinţa PUS-ului din RDG de a se situa deasupra statului în conducerea întregii societăţi; pe de altă parte, poate fi întrevăzut sfîrşitul dominaţiei sale.

Nr. 1.

Departamentul organizatoric al Comitetului Central al PUS

Extras din Raportul Nr. 35/57

Berlin, 7 decembrie 1957⁷¹

[...]

În circumscripţia Bautzen, în grupurile Domowinei au loc în acest moment adunări electorale în care sînt analizate rezultatele celei de a III-a sesiuni a executivului şi al XXXIII-lea plen. La cele mai multe adunări s-a demonstrat că duşmanul de clasă, ca şi forţele reacţionare ale bisericii, în special cea catolică, influenţează populaţia sorbă.

Muncitorul Bauer Ziesch a afirmat că în adunarea de la Luttowitz o mare parte a membrilor Domowinei nu mai lucrează pentru că nu mai sînt de acord cu politica noastră. El a cerut lichidarea Staţiilor de Maşini şi Tractoare şi Cooperativelor Agricole de Producţie şi posibilitatea ca fiecare agricultor să-şi poată procura instrumentele. El s-a referit la evoluţia din Germania de Vest şi a respins în acest context agricultura sovietică.

La adunarea de la Jessnitz pe lîngă Wetrow, a existat o dispută aprinsă. Toată conducerea Domowinei s-a pronunţat împotriva celui de-al XXXIII-lea plen. La întrebarea de ce din această grupă s-au retras din anul 1957, 25 % din membri, Johann Ritscher a răspuns: „sînt chiar foarte puţini care au ieşit, vor fi şi mai mulţi deoarece conducătorii noştri sînt oameni fără suflet şi se pronunţă pentru Jugendweihe [sărbătoarea de majorat în RDG]”.

La această adunare s-a cerut retragerea în rezervă a generalului Krenz şi a generalului Scholze, pentru că sînt „comunişti roşii şi marxişti” şi lucrează pentru Domowina doar pentru că primesc bani. Adunarea a cerut crearea unui Casino Catolic ca să salveze sorbii catolici”

[...]

Nr. 2.

Raport al Departamentului pentru problemele sorbilor referitor la pregătirea şi decurgerea alegerilor pentru camera populară şi a zilelor circumscripţiei din teritoriile bilingve Cottbus şi Drezda Bautzen la data de 28 noiembrie 1958⁷²

[...]

4. Precum arată şi tabelul de mai sus, cele mai proaste rezultate la alegeri s-au semnalat in regiunea catolică sorbă a circumscripţiei Kamenz. Acest lucru se poate explica prin influenţa negativă accentuată a bisericii asupra populaţiei sorbe. Acest lucru se prezintă şi în atitudinea negativă faţă de realizările socialismului şi transformarea socialistă a agriculturii etc.

Aceste influenţe negative ale bisericii au fost alimentate şi de faptul că în circumscripţia Kamenz procesiunea credincioşilor la Rosenthal a fost interzisă pe drumuri şi străzi publice. Măsura a avut efect şi în unele părţi ale circumscripţiei Hoyerswerda (regiunea Wittichau) unde participarea la alegeri la data de 16.11.1958 a fost foarte anevoioasă în parcursul zilei, şi unde doar după mobilizarea agitatorilor s-au obţinut rezultate mai bune. În urma unui forum şi a unor adunări s-a reuşit destrămarea concepţiei că statul ar duce o luptă împotriva bisericii, totuşi rezultatele alegerilor ne arată că, în această privinţă, în rîndurile populaţiei din toate păturile sociale, există încă neclarităţi. Asta ar trebui să constituie un prilej pentru partide şi organizaţiile de masă şi pentru organele statului, şi, în special, pentru Domowina ca să-şi întărească activitatea politico-ideologică din această regiune şi să se găsească o formă mai bună de a intra în contact cu populaţia.

În alte comunităţi bilingve cu rezultate slabe la alegeri, problemele economice sînt hotărîtoare, ca şi alte lucruri care apar şi în judeţele cu populaţie germană (critici împotriva aparatului de stat, a Staţiilor de Maşini şi Tractoare). Nu se poate spune că rezultatele precare ar fi urmare a unei politici minoritare de partid şi de guvern.

[...]

Note

1. F. W. Remes, Die Sorbenfrage 1918/19. Untersuchung einer gescheiterten Autonomiebewegung (Problematica sorbilor 1918/19. Analiza unei mişcări nereuşite de autonomie), Bautzen 1993, p. 13-16.

2. Vezi P. Kunze, Kurze Geschichte der Sorben (Mică istorie a sorbilor), Bautzen 1995, p. 66.

3. Mai mult despre acest subiect la W. Wippermann, Sind die Sorben in der NS-Zeit aus „rassischen” Gründen verfolgt worden? (Au fost, sau nu, sorbii urmăriţi în perioada naţional-socialistă din motive „rasiste”?), în Letopis nr. 43 (1996) p. 32-38.

4. În cursul modernizării, dominanţa limbii germane a fost din ce în ce mai mult simţită de sorbi. Preoţii şi profesorii au declarat limba sorbă ca o piedică a modernizării, ba chiar ca un semn de subdezvoltare culturală şi spirituală în sine. Mulţi sorbi au început să se îndoiască de legitimitatea naţiunii lor. S-au pronunţat în public împotriva poporului lor şi a limbii materne. Vezi. H. Zwahr, Sprache und Kommunikation innerhalb eines Mikrokosmos. Sechs Befunde zum deutsch-sorbischen Kulturkontext (Limbă şi comunicare într-un microcosmos. Şase constatări ale contextului cultural germano-sorb în limbă şi comunicare în context cultural), în: Sprache und Kommunikation im Kulturkontext. Beiträge zum Ehrenkolloquium aus Anlaß des 60. Geburtstages von Gotthard Lerchner (Studii la colocviul de onoare cu ocazia celei de-a 60-a aniversare a zilei de naştere al lui Gotthard Lerchner), editat de V. Hertel, I. Bartz, R. Metzler, B. Uhlig, Frankfurt am Main, 1996, p. 143-149.

5. La recensămîntul din anul 1880, 166.000 persoane s-au declarat de naţionalitate sorbă în zona Lausitz.

6. Vezi L. Elle, Zur Entwicklung des sorbischen Schulwesens in der DDR (Dezvoltarea învăţămîntului sorb din RDG), în Beiträge aus dem Fahcbereich Pädagogik der Universität der Bundeswehr Hamburg (Studii din domeniul pedagogiei al Universităţii Armatei Federale din Hamburg), editat de L. R. Reuter, G. Strunk, Hamburg, 1993, p. 4.

7. În cadrul Lausitzului prusac au existat la fel diferenţe considerabile în politica privind sorbii. Instanţele au tratat problematica sorbilor în circumscripţia Cottbus sau în celelalte părţi al Lausitzului de Jos sau în Lausitzul de Sus, prusac, în mod diferit. Vezi între altele P. Kunze, Sorben/Wenden in der Niederlauzits (Sorbii/Venzii în Lausitzul de Jos), Bautzen 1996.

8. Vezi H. Zwahr, Bauernwiderstand und sorbische Volksbewegung in der Oberlausitz, 1900-1918 (Rezistenţa ţărănească şi mişcarea populară sorbă în Lausitzul de Sus, 1900-1918), Bautzen, 1966, p. 30.

9. De exemplu un profesor primea 10 mărci „recompensă” pentru fiecare copil care a intrat ca sorb în şcoală, dar a fost confirmat în limba germană. Vezi. K. Bott-Bodenhausen, Sprachverfolgung in der NS-Zeit. Sorbische Zeugen berichten (Prigonirea limbii în perioada naţional-socialistă. Martori sorbi relatează) în Letopis nr. 44 (1997), ediţie specială, p. 28.

10. Vezi H. Zwahr, op. cit., p. 36.

11. Reichsgesetzblatt (Monitorul Imperial), anul 1919, nr. 152, p. 405.

12. Lege provizorie pentru învăţămîntul popular, în Monitorul Oficial al Landului Saxonia, 1919, nr. 15, p. 171.

13. Ibidem, p. 172.

14. În multe şcoli ai circumscripţiei Bautzen şi Kamenz nu s-a putut renunţa la folosirea limbii sorbe, deoarece cei mai mulţi dintre copii au fost şcolarizaţi fără, sau cu cunoştinţe minime de limba germană.

15. Vezi. M. Kasper, Geschichte der Sorben von 1917 bis 1945 (Istoria sorbilor de la 1917 pînă la 1945), vol. 3, Bautzen, 1976, p. 176.

16. În 1945 numărul sorbilor depăşea 100.000.

17. Teza unei perioade mai deschise după război este recunoscută în toată istoriografia TOS/RDG. Vezi D. Wierling, Is there an East German Identity? Aspects of a Social History of the Soviet Union Zone / German Democratic Republic, în Tel Aviver Jahrbuch für deutsche Geschichte nr. 19 (1990), p. 193-207, în special p. 195-197; Das gespaltene Land. Leben in Deutschland 1945-1990. Texte und Dokumente zur Sozialgeschichte, edit. de Ch. Kleßman, G. Wagner, München 1993; J. Kocka, Ein deutscher Sonderweg. Überlegungen zur Sozialgeschichte der DDR, în Aus Politik und Zeitgeschichte, Beilage zur Wochenzeitung. Das Parlament, B 40/94, 7. Oktober 1994, p. 34-45.

18. SKA, D II 1.6. A, Bl. 140, 160. Vechea casă a venzilor a fost distrusă în ultimele săptămîni ale războiului.

19. Vezi. K. J. Schiller, Die Sorben in der antifaschistisch-demokratischen Umwälzung 1945-1949, Bautzen 1976, p. 141.

20. SKA, D II 1.7 C, BL. 86; Ibidem, D II 3.5 D, BL. 39.

21. La început nu a fost prevăzută nici o reglementare constituţională a populaţiei negermane, sorbii au reuşit totuşi pînă la urmă să includă un articol în constituţie referitor la protecţia minorităţilor naţionale.

22. Nowa Doba nr. 117, 8.10.1949

23. Vezi M. Kasper, op. cit., p. 40.

24. K. J. Schiller, M. Thiemann, Geschichte der Sorben von 1945 bis zur Gegenwart (Istoria sorbilor de la 1917 pînă la 1945), vol. 4, Bautzen, 1979, p. 109.

25. Mai mult la G. Geißler, Schule: streng vertraulich! — Die Volksbildung der DDR în Dokumenten, ed. de G. Geißler, F. Blask, T. Scholze, Berlin, 1996, p. 17.

26. Ordinul nr. 40 al Administraţiei Militare Sovietice, publicat în P. Wandel, Demokratisierung der Schule, Berlin, Leipzig, 1946, p. 10.

27. SKA, D II 6.1. A (I), Bl. 33.

28. Ibidem, Bl. 34.

29. Vezi. L. Elle, P. Schurmann, Domowina und SED 1947 bis 1950 — eine Dokumentation, în Letopis nr. 40 (1993) 2, p. 49-68.

30. H. Kosel, Die Sorbenpolitik der SED, der CDU und der LDPD in Sachsen von 1945 bis 1949, Lucrare de doctorat, Berlin, 1994, p. 79.

31. Ibidem. În politica privind sorbii, acest lucru ne-a arătat şi evoluţia din anii ’50-’60; rolul personalităţilor a fost hotărîtor. În problematica sorbă punerea accentelor negative sau pro-sorbe depindea întotdeauna de faptul dacă persoana care decidea era pro-sorb sau anti-sorb.

32. Citat după H. Kosel, op. cit., p. 79.

33. Vezi Elle, Schurmann, op. cit., p. 52.

34. La început politica conducerii faţă de minoritatea sorbă nu a fost consecventă. Nu a existat o continuitate a discuţiilor la cel mai înalt nivel între Domowina şi PUS. Acest lucru a avut o influenţă negativă asupra reglementărilor minoritare, deoarece organismele mici şi mijlocii, prin atitudinile lor, au încetinit aplicarea ordonanţelor.

35. Vezi. H. Weber, Geschichte der DDR, München, 1985, p. 199.

36. Fred Oelßner, Sorben und Deutsche haben die gleichen Interessen. Discurs la cel de-al III-lea Congres al Domowinei la 28 martie 1955 în Bautzen, Bautzen 1955, p. 21.

37. Vezi. Elle, Schurmann, op. cit., p. 55.

38. L. Elle, Zur Entwicklung des sorbischen Schulwesens in der DDR, în Beiträge aus dem Fachbereich Pädagogik der Universität der Bundeswehr Hamburg, edit. de R. Reuter, G. Strunk, Hamburg, 1993, p. 10.

39. L. Elle, op. cit., p. 11.

40 SAPMO-BArch, IV 2/13/380, Înştiinţare în CC al PUS din 16.06.1955 despre folosirea limbii sorbe la poştă.

41. Ibidem. Înştiinţare în CC al PUS din 16.06.1955 despre inscripţionarea în două limbi în gări.

42. Ibidem, NL 215/59, Bl. 327.

43. Ibidem. IV 2/13/380, Dispoziţii despre sarcinile aparatului de stat pentru păstrarea drepturilor populaţiei sorbe, nedatat. [1955]

44. SAPMO-BArch IV/2/13/382/, Înştiinţare în CC al PUS din 31.05.1957. către Departamentul pentru probleme de stat şi justiţie despre dificultăţi la alegeri în teritoriile bilingve ale Lausitzului.

45. Ibidem.

46. Ibidem, IV 2/13/382, Scrisoare lui B. Nowak din mai/iunie către Fred Oelßner cu o copie către Walter Ulbricht şi Poziţia CC Dep. Organe de stat referitor la expunerea lui Nowak. Document preluat din: L. Elle, Sprachenpolitik in der Lausitz. Eine Dokumentation 1949 bis 1989, Bautzen, 1995, p. 115.

47. Marea majoritate a populaţiei (germană şi sorbă) nu s-a străduit să accepte folosirea limbii sorbe în public. Acest uz nici nu era de închipuit pentru mulţi, dar în evoluţia sa istorică, mai ales înainte de 1945, pur şi simplu s-a rîs de ideea folosirii limbii sorbe în public, apărînd comentarii de genul: „se va pretinde de la noi ca la poştă să vorbim limba sorbă”. Vezi. AAD, 1.1.7. Wosobinski referent, fără semnătură, Kulturfragen bei der sorbischen nationalen Minderheit 1955/56, nedatat.

48. SAPMO-BArch, IV 2/13/380, Raport al Dep. Organe de stat al PUS, circumpscripţia Drezda despre munca cu cadrele sorbe către Dep. Organe de stat din CC al PUS din 30 noiembrie 1955.

49. Vezi Discursul vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri şi al membrului Biroului Politic al CC al PUS, Prof. Fred Oelßner, în Al IV-lea Congres al Domowinei, Protocol, Bautzen, 1957, p. 52.

50. Vezi Elle, op. cit., p. 18.

51. SAPMO-BArch, IV 2/13/382, Entwurf einer Stellungnahme der Abteilung staatliche Organe im ZK der SED vom Februar 1957 zur Lage im Bundesvorstand der Domowina und seinem Sekretariat und Eischätzung des Entschließungsentwurfs für den IV. Bundeskongress.

52. A XXXIII-a sesiune a CC în octombrie 1957 a semnalizat deja lichidarea adversarilor politici. Prima victimă a fost Fritz Selbmann. Simpatizantul Schirdewann, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi-a pierdut poziţia.

53. Membrii PUS au condamnat gruparea Schirdewann, fără să cunoască concepţia sa politică şi fără să fi avut cunoştinţă de confruntările derulate în spatele culiselor. O circulară a CC a condamnat „politica oportunistă a fracţiunii Schirdewann, Wollweber şi alţii”. În acelaşi timp mulţi dintre funcţionari au fost acuzaţi şi condamnaţi. Aşa au fost demascate „atitudini oportuniste” în politica educaţională şi culturală. Pentru acest lucru a fost făcut responsabil Paul Wendel, care şi-a pierdut funcţia de secretar al CC. „Manifestările revizioniste” în sindicate au fost la fel criticate. Din martie pînă în iunie 1958 au fost peste tot schimbaţi, prin realegeri, funcţionarii care nu s-au supus; aproape o treime a înalţilor funcţionari din PUS. Mai mult la Weber, op. cit, p. 293.

54. Schimbarea personalului a jucat un rol extrem de important în problemele sorbilor. Cu toate că au existat şi mai înainte sincope în politica sorbă, schimbările într-adevăr negative s-au petrecut după îndepărtarea lui Oelßner. Nu se poate spune că urmaşii lui Oelßner ar fi nutrit neapărat sentimente de ură împotriva sorbilor, totuşi au influenţat negativ, înainte de toate, politica lingvistică, după cum vom arăta mai jos. Un posibil răspuns la schimbarea politicii sorbe ar fi faptul că toată activitatea celor „disgraţiaţi” a fost pusă sub semnul întrebării. Prin urmare este posibil ca atitudinea prosorbă a lui Oelßner să fi fost considerată o greşeală care trebuia corectată. Dar în documente nu avem nici o dovadă a acestei ipoteze.

55. Vezi Weber, op. cit., p. 295.

56. SAMPO-BArch, IV 2/13/382, Bericht über die Aussprache der Bezirksleitung Cottbus mit den Genossen der Domowina am 18.11.1957.

57. Ibidem, IV 2/13/382, Bericht des Mitarbeiters der Abteilung Staats-und Rechtsfragen im ZK, Erwin Juresch, über eine Parteileitungsitzung in der HA Sorbenfragen beim MdI in Bautzen im Juni 1958.

58. O privire la situaţia politică a lui Erwin Juresch ne arată că sorbii au pierdut din prestigiul lor. Jurisch a fost doar membru al CC al partidului, fără funcţii înalte. Fred Oelßner, ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Biroului Politic, a pus în discuţie problema sorbilor în cercurile cele mai înalte. Unii politiceni de elită, printre care şi Ulbricht, au fost vizibil deranjaţi de dezbaterea unei probleme secundare. De aceea, de acum încolo doar colaboratorii aflaţi la un nivel inferior au putut să dicute această problemă.

59. SAPMO-BArch, Einschätzung der Parteiorganisation bei der HA Sorbenfragen des MdI in Bautzen vom 19 Juli 1958.

60. Ibidem, IV 2/13/384, Disposition für den Diskussionsbeitrag auf der Staatsfunktionärs-Konferenz in Babelsberg, HA Sorbenfragen, Bautzen 14.02.1959. HA Sorbenfragen, Bautzen 14.02.1959.

61. Ibidem. DY 30/IV/A2/13/132, Bericht der HA Sorbenfragen über Untersuchung verschiedener Schulen im Bezirk Cottbus in den Kreisen Hoyerswerda, Weißwasser und Calu in Zusammenhang mit der Erfüllung der /.DB Vom 12-15 .10 und 21.10.1964.

62. Ibidem. Bericht einer Komission der HA Sorbenfragen über durchgeführte Kontrollen in den Kreisen Cottbus-Land und Hoyerswerda, nedatat, [noiembrie 1964].

63. Ibidem, Informationsbericht der SED-Kreisleitung Bautzen über die neue Bildungkonzeption und die 7. DB vom 18.6.1964.

64. Ibidem.

65. Vezi Predzenak, 30.4.1993, 30.4.1993.

66. Ibidem.

67. SAPMO-BArch, DY 30/IV/A2/13/132, Bericht der HA Sorbenfragen über Untersuchung verschiedener Schulen im Bezirk Cottbus in den Kreisen Hoyerswerda, Weißwasser und Calau in Zusammenhang mit der Erfüllung der /.DB vom 12.-15.19 und 211.10.1964.

68 Vezi Elle, op. cit., p. 24.

69. Rechenschaftsbericht des Bundesvorstandes der Domowina an den VII. Bundeskongreß, în VII. Bundeskongreß der Domowina, Protokoll, Bautzen 1969, p. 11.

70. Vezi T. Pastor, Die rechtliche Stellung der Sorben in Deutschland, Bautzen 1997, p. 217-221.

71. SAPMO BArch, IV 2/13/382.

72. Sächs. HSt-Arch Bautzen, Sorbenfragen 0841.

Traducere de László Kacsó

Edmund Pech (n. 1965), absolvent al Freien Universität din Berlin în 1998, este istoric la Institutul Sorb din Bautzen. Specialist în politica RDG-ului faţă de sorbi şi în domeniul învăţămîntului sorb din Germania în perioada 1918-1989.

Edmund PECH, Die Sorben in Deutschland — Brüche und Kontinuitäten der Minderheitenpolitik nach 1945.