Biserica şi statul¹

Lev Tolstoj

 

Credinţa este raţiunea pe care o dăm vieţii, este ceea ce dă vieţii putere şi sens. Fiecare om viu caută acest sens şi găsindu-l, trăieşte în virtutea lui. Dacă nu-l găseşte — moare. În această căutare omul se foloseşte de tot ce a fost produs de către omenire.

Tot ce a fost produs de către omenire se numeşte revelaţie. Revelaţia este ceea ce îl ajută pe om să înţeleagă sensul vieţii. Iată care este atitudinea omului faţă de credinţă.

Însă ce ciudăţenii vedem că se întîmplă? Dintr-o dată apar oameni care îl fac pe dracul în patru să-i facă pe alţi oameni să se folosească neapărat de o anumită formă de revelaţie şi nu de alta. Nu-şi găsesc pacea sufletească atît timp cît alţii nu acceptă forma lor de revelaţie, anume a lor, blestemă în stînga şi în dreapta, execută, torturează, omoară cît le stă în putinţă dintre cei care nu sînt de acord cu dînşii. Alţii procedează la fel — blestemă, execută, torturează, omoară cît le stă în putinţă dintre cei care nu sînt de acord cu ceilalţi. Vin alţii noi — exact acelaşi lucru. Şi astfel nu mai obosesc să se tot blesteme unii pe alţii, să se tot execute, să se tot tortureze, să se tot omoare, ţinînd-o morţiş că toţi trebuie să creadă ca ei şi numai ca ei.

La început am fost surprins de faptul cum o asemenea absurditate evidentă, o asemenea contradicţie încă n-a nimicit credinţa însăşi? Cum au putut oamenii să continuie să creadă în această minciună?

Şi, într-adevăr, din punctul general de vedere, acest lucru rămîne de neînţeles şi demonstrează odată în plus că orice credinţă este o minciună gogonată şi că toate acestea sînt pur şi simplu nişte superstiţii. Filosofiile care domnesc acum nu fac decît să demonstreze şi ele acelaşi lucru.

Privind toate acestea din punctul general de vedere şi eu am ajuns inevitabil la recunoaşterea faptului că toate credinţele sînt nişte minciuni omeneşti, dar nu am putut să nu-mi dau seama că stupiditatea însăşi a minciunii, caracterul ei evident, raportate la faptul că omenirea se lasă totuşi înşelată de ea, arată că la temelia acestei minciuni se află ceva ne-mincinos.

Altfel, totul e atît de stupid încît efectiv nu poate cineva să se lasă tras pe sfoară chiar în halul acesta. Chiar însăşi această predispoziţie comună întregii omeniri, care trăieşte cu adevărat, de a se lăsa înşelată, m-a determinat să admit importanţa acelui fenomen care serveşte drept cauză a minciunii.

Şi ca urmare a acestei convingeri am început să analizez cu minuţiozitate învăţătura creştină care servea drept temelie a minciunii întregii omeniri creştine.

Aşa reiese din punctul general de vedere; însă, din punctul personal de vedere, din acel, în urma căruia fiecare om, inclusiv eu, ca să poată trăi, trebuie să aibă credinţă în sensul vieţii — şi are această credinţă — acest fenomen al violenţei şi forţei prin care se caracterizează chestiunea credinţei sare şi mai tare în ochi prin absurditatea sa.

Într-adevăr, cum, pentru ce, cine poate avea nevoie ca cineva nu numai pur şi simplu să creadă, ci să creadă la fel ca mine şi numai ca mine? Omul trăieşte, asta înseamnă că el ştie sensul vieţii. El şi-a stabilit o anumită atitudine faţă de Dumnezeu, el ştie adevărul şi eu la rîndul meu îl ştiu. Exprimarea lor poate fi diferită (esenţa trebuie să fie una şi aceeaşi — amîndoi sîntem oameni). Cum, în ce scop, ce mă poate determina să-i cer cuiva, oricine ar fi, să-şi exprime credinţa neapărat ca mine?

A-i impune unui om să-şi schimbe credinţa eu nu pot nici prin forţă, nici prin vicleşug, nici prin minciună (falsele miracole).

Credinţa este viaţa lui. Cum aş putea să-l lipsesc de credinţa sa şi să-i dau alta? E ca şi cum i-aş smulge inima din piept ca să-i pun alta în loc. Eu voi fi în stare să o fac doar atunci cînd credinţa, şi a mea, şi a lui, sînt într-adevăr o vorbă goală şi nu ceea ce-i dă vieţii sale un sens. Adică un surogat de inimă, iar nu inima cea adevărată. Mai mult, acest lucru este irealizabil, pentru că este imposibil să-l amăgeşti ori să-i impui omului să creadă în ceea ce el nu crede şi, mai ales, este irealizabil, pentru că cel care crede — adică şi-a stabilit o anumită atitudine faţă de Dumnezeu şi de aceea ştie că atitudinea omului faţă de Dumnezeu este chiar credinţa — nu-şi poate dori să-i impună altui om să-şi stabilească o anumită atitudine faţă de Dumnezeu prin intermediul forţei sau minciunii. Acest lucru este imposibil, dar totuşi se face, s-a făcut pretutindeni şi întotdeauna; adică aşa ceva nu putea fi făcut, pentru că e cu neputinţă să o faci, în schimb s-a făcut şi se tot face ceva ce se aseamănă foarte mult cu aceasta; s-a făcut şi se face un surogat al credinţei pe care unii oamenii îl bagă pe gîtul altora, iar aceştia din urmă acceptă acest surogat, adică minciuna credinţei.

Credinţa nu se poate impune de la sine şi nu poate fi acceptată pentru ceva: violenţă, minciună sau profit; iată de ce aceasta nu este credinţă, ci minciună a credinţei. Iar minciuna respectivă a credinţei reprezintă vechea condiţie a omenirii.

În ce constă această minciună şi pe ce se bazează?

Cei ce amăgesc oare de ce să fi avut nevoie de minciună şi oare cum se face că ea se mai menţine încă nedemascată în ochii celor înşelaţi?

Nu voi vorbi despre brahmanism, budhism, confucianism, mahomedanism, care au cunoscut fenomene similare, nu pentru că ar fi imposibil să găsim şi aici ceva asemănător. Oricine a citit despre aceste religii înţelege că respectivelor credinţe li s-a întîmplat acelaşi lucru ca şi creştinismului; ci voi vorbi exclusiv despre creştinism, dat fiind că ne este o credinţă cunoscută, scumpă şi de care avem nevoie. În creştinism toată minciuna este construită pe noţiunea exagerată de biserică, noţiune care nu se întemeiază pe nimic şi surprinde de la începutul studierii creştinismului prin absurditatea ei neaşteptată şi zadarnică.

Dintre toate noţiunile şi cuvintele satanice nu există vreo noţiune sau vreun cuvînt mai satanic decît noţiunea de biserică. Nu există vreo noţiune care să fi cauzat mai mult rău, nu există vreo noţiune care să fi fost mai ostilă învăţăturii lui Hristos, decît noţiunea de biserică.

În esenţă, cuvîntul ecclezia înseamnă adunare şi nimic mai mult, şi anume, în acest sens se şi foloseşte în Evanghelii. În limbile tuturor popoarelor echivalentul cuvîntului ecclezia înseamnă casă de rugăciuni. Mai departe de aceste semnificaţii, în pofida existenţei de 1500 ani a minciunii bisericii, acest cuvînt n-a intrat în nici o limbă. Potrivit definiţiilor date cuvîntului de către acei preoţi ce au nevoie de minciuna bisericii, acesta nu este altceva decît un fel de precuvîntare care sună astfel: tot ce voi spune de acum încolo este adevărul adevărurilor, şi dacă nu vei crede în el, atunci am să te ard pe rug, am să te blestem şi obijduiesc în fel şi chip. Noţiunea respectivă este un sofism necesar pentru anumite scopuri diabolice şi rămîne o proprietate a celor care au nevoie de ea. În popor, şi nu numai în popor, dar şi în societatea şi în mijlocul oamenilor culţi, în pofida faptului că lucruri contrarii se învaţă în cateheze, această noţiune lipseşte cu desăvîrşire.

Definiţia respectivă (oricît de ruşine mi-ar fi să o analizez cu toată seriozitatea, trebuie totuşi să o fac, întrucît atîţia oameni o prezintă într-un mod atît de serios ca pe ceva important) este absolut falsă. Cînd se spune că biserica este o uniune a celor cu adevărat credincioşi, de fapt, nu se spune nimic (ca să nu mai zic de morţii veneraţi), deoarece dacă voi afirma că o capella este o uniune a tuturor muzicanţilor adevăraţi, se va dovedi că nu am afirmat nimic de vreme ce nu am specificat ce anume numesc drept „muzicanţi adevăraţi”. Însă, potrivit teologiei reiese că cei cu adevărat credincioşi sînt cei ce urmează învăţătura bisericii, adică se află în biserică. Dar asemenea credinţe există cu sutele, definiţia nu spune nimic şi s-ar părea că este la fel de inutilă ca cea care defineşte capella drept uniune a muzicanţilor adevăraţi; mai mult, imediat întrezărim vîrful veninos al acului în spatele acestei definiţii. Biserica este adevărată şi una singură, în ea se află şi păstorii, şi turma; iar păstorii, stabiliţi de Dumnezeu, propovăduiesc această unică şi adevărată învăţătură, adică: „Cu voia lui Dumnezeu, tot ce vom spune este adevărul adevărat”. În rest, nimic. Toată minciuna e aici, e în cuvîntul şi noţiunea de biserică. Iar sensul acestei minciuni este doar acela că există oameni care sînt gata să treacă orice şi pe oricine prin foc şi sabie ca să-şi bage credinţa pe gîtul altora, care ard de dorinţa mistuitoare de a-i învăţa pe alţii cum şi în ce aceştia ar trebui să creadă. Oare de ce să fi avut ei atîta nevoie de a-i învăţa pe alţii credinţa? Dacă ei ar avea credinţa adevărată, ei ar fi ştiut că aceasta este sensul vieţii, relaţia intimă cu Dumnezeu pe care fiecare om o stabileşte de unul singur şi de aceea este imposibil să înveţi credinţa. E posibil doar să le bagi oamenilor pe gît minciuna credinţei, falsa credinţă. Pentru ce? Cel mai simplu răspuns ar fi că popa vrea plăcinte şi ouă, arhiereul — castel, kulebiaka²  şi sutană de catifea. Însă un asemenea răspuns este insuficient.

Fără îndoială, acesta este motivul lăuntric, psihologic pe care se sprijină minciuna. Dar cum nu este suficient să spunem că e posibil ca un singur om (călăul) să se hotărască să ucidă un alt om faţă de care el nu nutreşte nici o ură doar pentru a fi răsplătit cu votcă, colaci şi cămaşă roşie³ , tot aşa nu este de ajuns să spunem că mitropolitul de Kiev, cu toată gaşca lui de călugări, burduşeşte cu paie la saci, numindu-i drept moaşte de prea cuvioşi, doar pentru a avea un venit de 30 000 ruble⁴ . Şi una, şi alta, sînt prea îngrozitoare, prea scîrboase şi împotriva firii omeneşti ca o astfel de explicaţie simplă şi vulgară să fie de ajuns. Atît călăul, cît şi mitropolitul, explicîndu-şi fapta, vor invoca o serie întreagă de dovezi a căror temelie principală este tradiţia istorică. „Omul trebuie executat. Oamenii s-au executat unii pe alţii de cînd e lumea. Dacă eu nu vreau să execut, se va găsi altcineva care să o facă în locul meu. Cît mă priveşte, sper să execut, cu ajutorul Domnului, mai bine decît oricine”. Tot aşa vorbeşte şi mitropolitul: „Venerarea exterioară a lui Dumnezeu este necesară. De cînd e lumea oamenii au venerat moaştele prea cuvioşilor. Moaştele din peşteri se venerează, oamenii vin să li se închine. Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să folosesc cît mai pe placul Lui banii pe care i-am cîştigat prin sacrilegiu şi minciună”.

Ca să înţelegem minciuna credinţei, trebuie să ne îndreptăm atenţia către începuturile şi izvorul minciunii. Vom vorbi acum despre ceea ce ştim cu privire la creştinism. Îndreptîndu-ne atenţia către începuturile învăţăturii creştine, găsim în Evanghelii o învăţătură care exclude direct orice venerare exterioară a lui Dumnezeu, o condamnă şi nu admite, cu o claritate deosebită, în special tendinţa de a-i dăscăli pe alţii. Însă, vedem că din timpurile lui Hristos şi pînă în zilele de astăzi, învăţătura a deviat de la temeliile stabilite de Hristos. Această deviere începe din timpurile apostolilor şi, în special, de la acel mare amator de a-i dăscăli pe alţii care a fost Pavel; cu cît se răspîndea creştinismul, cu atît mai mult şi mai mult acesta deviază, însuşindu-şi apucăturile acelei venerări exterioare a lui Dumnezeu care a fost atît de limpede şi neechivoc denunţată de Hristos. În creştinismul timpuriu noţiunea de biserică se foloseşte doar în raport cu toţi acei ce-mi împărtăşesc credinţa pe care o consider adevărată — o noţiune într-adevăr justă, dacă ea presupune exprimarea credinţelor nu prin cuvinte, ci prin viaţa însăşi, întrucît credinţa nu poate fi exprimată prin cuvinte.

Noţiunea de biserică adevărată a mai fost folosită ca argument împotriva celor cu viziuni diferite, însă pînă la împăratul Constantin şi Conciliul de la Niceea, biserica este doar o noţiune. De la împăratul Constantin şi Conciliul de la Niceea, biserica devine un fapt săvîrşit şi cauză a minciunii. Acum începe acea minciună a mitropoliţilor cu moaşte, a popilor cu euharistia, Iverilor, sinoadelor etc., care ne surprind şi îngrozesc aşa de tare şi sînt într-atît de hidoase şi odioase, încît nu le putem explica doar prin profitul şi avantajele urmărite de către persoanele respective. Această minciună este veche şi nu porneşte doar de la avantajele şi profiturile urmărite de către persoane particulare. Nu există un asemenea monstru, o asemenea bestie de om care s-ar hotărî să o facă, dacă nu i s-ar spune că e primul şi dacă nu ar fi existat şi alte cauze. Cauzele care au condus către acest lucru au fost rele. „Le veţi cunoaşte după roadele lor”. Răul a existat chiar de la început — ura, mîndria omenească, prigonirea lui Arie şi alţii; apoi a mai apărut un rău, mai mare decît primul — unirea creştinilor cu puterea. Puterea — împăratul Constantin aflat, potrivit noţiunilor păgîne, pe culmile măreţiei omeneşti (pe împăraţi se obişnuia a-i pune chiar în rînd cu zeii) acceptă creştinismul, dă exemplu întregului popor, converteşte poporul şi dă o mînă de ajutor împotriva ereticilor şi inaugurează prin intermediul unui conciliu ecumenic o singură şi adevărată credinţă creştină.

Credinţa creştină adevărată este astfel stabilită pentru odată şi totdeauna. A fost atît de firesc să te laşi înşelat de această minciună, şi pînă în prezent, oamenii mai cred în caracterul salvator al evenimentului dat.

Iar acesta a fost acel eveniment cînd majoritatea creştinilor şi-au renegat credinţa, cînd marea lor majoritate a pornit cu numele creştin în frunte pe un drum păgîn pe care-l tot bătătoreşte pînă în prezent. Carol cel Mare, Vladimir⁵  procedează la fel. Iar minciuna bisericii continuă să existe şi astăzi. Ea constă în faptul că acceptarea creştinismului de către putere a fost necesară pentru cei care înţelegeau litera şi nu spiritul creştinismului, pentru că acceptarea creştinismului fără a renunţa la putere este o bătaie de joc a creştinismului şi denaturarea lui.

Sfinţirea puterii de stat este un sacrilegiu, înseamnă pieirea creştinismului. Trăind 1500 de ani sub jugul acestei uniuni monstruoase a pseudocreştinismului cu statul, trebuie să depunem acum eforturi uriaşe ca să dăm uitării toate sofismele complicate, cu ajutorul cărora timp de 1500 ani, în avantajul puterii pretutindeni şi întotdeauna, schilodind toată învăţătura lui Hristos pentru a o face compatibilă cu puterea, s-a încercat să se explice sacralitatea, legitimitatea statului şi posibilitatea ca el să fie creştin. În esenţă, însă, formula „stat creştin” înseamnă acelaşi lucru ca şi cuvintele: gheaţă caldă sau fierbinte. Una din două: sau stat, dar fără creştinism, sau creştinism, dar fără stat.

Ca să înţelegem acest lucru trebuie să uităm toate acele fantasmagorii în care am fost educaţi cu atîta osîrdie şi să ne întrebăm direct ce sens au ştiinţele istorice şi juridice pe care toţi le învaţă de zor.

Ştiinţele respective nu au nici un fel de temelie. Toate aceste ştiinţe nu sînt altceva decît apologia violenţei.

Era pe vremuri în Roma un cuib de tîlhari; el a început să crească şi să se extindă prin jafuri, violenţe, omoruri; el a pus stăpînire peste popoare. Tîlharii şi urmaşii lor, cu toată şleahta lor de hatmani în frunte — care se numeau ba Cezar, ba August — prădau şi chinuiau în mod draconic popoarele pentru a-şi satisface poftele. Unul din urmaşii acestor tîlhari de frunte, Constantin, după ce a citit o mulţime de cărţi şi suprasaturat fiind de viaţa putredă de desfrîu pe care a dus-o pînă atunci, credinţelor vechi le-a preferat unele dogme ale creştinismului.

El a preferat liturghia sacrificiilor omeneşti, pe Dumnezeu unul cu fiul Hristos lui Apollon, Venera şi Zeus, poruncind ca această credinţă să fie oficializată şi răspîndită printre cei ce se aflau sub puterea lui.

„Împăraţii domnesc peste popoare, între voi să nu fie aşa. Nu ucide, nu preacurvi, nu avea bogăţii, nu judeca, nu condamna. Rabdă răul.” Nimeni nu s-a grăbit să-i spună lui Constantin despre toate acestea. „Doreşti să te numeşti creştin şi să continui să fii hatman de tîlhari, să baţi, să dai foc, să porţi războaie, să preacurveşti, să torturezi, să execuţi şi să te lăfăi în bogăţii? Se poate.” Şi aceştia i-au arătat ce înseamnă creştinismul. Ei i-au aranjat creştinismul de care avea nevoie. I l-au aranjat frumuşel, încît mai bine nici că se putea. Ei au prevăzut că, după citirea Evangheliei, el ar putea să-şi dea seama că acolo e nevoie de toate acestea, adică de adevărata viaţă creştină, pe lîngă ridicatul catedralelor, bazilicilor şi umblatul în ele. Ei au prevăzut acest lucru şi i-au aranjat cu cea mai mare prudenţă un creştinism care să-i permită să trăiască pe veci, păgîneşte, fără a se sinchisi. Pe de o parte — Hristos, fiul lui Dumnezeu, a venit pe pămînt doar ca să ispăşească păcatele lui Constantin şi ale lumii întregi. Acesta fiind rostul morţii lui Hristos, Constantin poate trăi cum vrea. Dar aceasta nu a fost de ajuns — trebuia să mai ai voie să te pocăieşti şi să înghiţi o bucăţică de pîine cu vin, asta e salvarea ta, şi ţi se va ierta totul. Însă ei nu numai că nu s-au mulţumit cu toate acestea — i-au mai sfinţit pînă şi puterea-i tîlhărească, au zis că e de la Dumnezeu şi l-au uns cu ulei. În schimb şi el a aranjat lucrurile pe placul lor — adunări de popi, a poruncit să se trîmbiţeze în lung şi în lat care trebuie să fie atitudinea fiecărui om faţă de Dumnezeu şi a obligat fiecare om să o repete.

Şi toată lumea a rămas mulţumită. Şi iată că de 1500 de ani această credinţă există în lume, şi alţi hatmani de tîlhari şi bandiţi au oficializat-o, şi toţi au fost miruiţi, şi toţi, absolut toţi, sînt de la Dumnezeu. Dacă un ticălos îi pradă pe toţi, omoară cu nemiluita popoare întregi, de îndată îl vor mirui — el e de la Dumnezeu. La noi, ucigaşa propriului său soţ — o desfrînată⁶  — a fost de la Dumnezeu, iar la francezi — Napoleon. Cît priveşte popii, ca să vezi frate, ăştia nu numai că sînt de la Dumnezeu, aştia mai-mai că sînt ei înşişi dumnezei, pentru că în ei, vezi bine, şi-a găsit lăcaş sfîntul duh. Şi în Papa, şi în sinodul nostru cel cu şleahta lui de comandanţi-funcţionari.

Şi de îndată ce se găseşte un asemenea miruit, adică un hatman de tîlhari, căruia îi tună tam-nisam să nimicească un popor străin sau pe al său — acuşicălea îi şi pregătesc apă sfinţită, îl dau cu ea din cap pînă-n picioare şi din picioare pînă-n cap, îi flutură pe dinaintea ochilor crucea (acea cruce pe care a murit Hristos cel sărac lipit pămîntului pentru faptul că a îndrăznit să-i demaşte anume pe aceşti tîlhari) şi-l binecuvîntează să bată, să spînzure, să taie capetele.

Şi totul ar fi mers bine, însă nici aici nu au reuşit să se împace, nici unde nu începură miruiţii a se numi unii pe alţii tîlhari (ceea ce sînt în realitate), nici unde nu începură popii a se numii unii pe alţii mincinoşi (ceea ce sînt în realitate); iar poporul a început la rîndul său să tragă cu urechea şi a încetat să mai creadă şi în cei miruiţi şi în păzitorii sfîntului duh, învăţînd de la ei cum trebuie să-i numească, aşa cum de fapt îşi spun unii altora, adică tîlhari şi mincinoşi.

Despre tîlhari însă, veni vorba doar pentru că ei i-au pervertit pe mincinoşi. Noi vorbim aici de mincinoşi, de pseudocreştini. Ei au devenit pseudocreştini după ce s-au unit cu tîharii. Şi nu putea să fie altel. Ei au părăsit calea cea dreaptă din primul minut în care l-au sfinţit pe primul împărat şi l-au convins că el, prin forţă, va fi capabil să ajute credinţa — credinţa despre smerenie, sacrificiul personal şi răbdarea jignirilor. Toată istoria bisericii pe care o ştim cu toţii, cea demitizată, adică istoria ierarhiei aflate sub puterea împăraţilor, este un şir de încercări zadarnice ale acestei ierarhii nenorocite de a păstra adevărul învăţăturii, propovăduindu-l prin minciună şi abătîndu-se de la el în fapt. Semnificaţia ierarhiei se bazează numai pe învăţătura pe care ierarhia vrea să o propovăduiască. Învăţătura vorbeşte de smerenie, abnegaţie, dragoste, sărăcie; dar învăţătura este propovăduită prin forţă şi rău.

Ca să existe ceea ce ierarhia vrea să-i înveţe pe alţii, ca să existe ucenicii, nu este nevoie să te lepezi de învăţătură, dar ca să te purifici pe tine însuţi şi să lepezi unirea-ţi nelegiuită cu puterea, trebuie să ascunzi prin diferite şiretlicuri esenţa învăţăturii. Iar pentru aceasta e necesar să transferi centrul de greutate al învăţăturii nu în esenţa ei, ci în aspectul ei exterior. Anume de asta se şi ocupă ierarhia.

Deci: sursa acelei minciuni care este propovăduită de biserică, sursa ei deci este unirea ierarhiei, sub numele de biserică, cu puterea, cu forţa. Originea faptului că oamenii vor să-i înveţe pe alţii credinţa este că adevărata credinţă îi demască pe ei înşişi, de aceea dînşii au nevoie să substituie credinţa adevărată cu una născocită, falsă, care să-i justifice.

Credinţa adevărată poate fi pretutindeni, numai acolo nu unde ea devine instrument al forţei — nu în credinţa de stat. Credinţa adevărată poate fi cuprinsă în toate aşa-zisele schisme, eresuri, dar cu siguranţă nu poate fi găsită acolo unde ea s-a unit cu statul. Pare straniu să o spun, dar denumirea de credinţă „ortodoxă, catolică, protestantă”, aşa cum aceste cuvinte au prins rădăcini în limba obişnuită, nu înseamnă altceva decît credinţa unită cu puterea, într-un cuvînt, credinţa de stat. De aceea ea este falsă.

Noţiunea de biserică, adică unitatea de gîndire a celor mulţi, a majorităţii, şi apropierea de sursa învăţăturii în primele două secole ale creştinismului au fost, cu toate acestea, doar unul din proastele argumente exterioare. Pavel zicea: „Eu ştiu de la Hristos însuşi”. Altul zicea: „Eu ştiu de la Luca”. Şi toţi ziceau: noi gîndim corect şi drept dovadă a corectitudinii gîndirii noastre este faptul că sîntem o mare adunare, eclezia, biserica. Şi numai de la Conciliul de la Niceea, pus la cale de împărat, a început — pentru o parte a celor care împărtăşeau aceeaşi credinţă — minciuna directă şi palpabilă. „Şi a pogorît peste noi Sfîntul Duh”, aşa au început să vorbească atunci. Noţiunea de biserică a devenit nu numai un prost argument, ci puterea însăşi pentru unii. Ea s-a unit cu puterea şi s-a prostituat, încetînd să mai fie credinţă şi devenind minciună.

Ce învaţă creştinismul, dacă e să-l înţelegem drept învăţătură a oricăreia dintre biserici sau a tuturor bisericilor?

Analizaţi cum doriţi, amestecînd şi clasificînd, dar toată învăţătura creştină se va descompune imediat în două secţiuni distincte: pe de o parte învăţătura despre dogme, de la divinitatea fiului, duhului, relaţiilor dintre aceştia şi pînă la euharistie cu vin sau fără vin, cu pîine dospită sau nedospită, şi pe de altă parte învăţătura morală despre smerenie, a nu judeca şi a nu condamna, a nu fi zgîrcit şi hapsîn, puritatea trupească, familială, eliberarea de jugul lanţurilor, dragostea de pace. Oricît de mult s-ar strădui învăţătorii bisericii să amestece aceste două aspecte, ele niciodată nu s-au amestecat şi, ca în cazul uleiului cu apa, ele s-au îndepărtat mereu una de alta — cu picături mari şi mici.

Diferenţa dintre aceste două aspecte ale învăţăturii este limpede pentru oricine, precum oricine poate urmări roadele pe care le-a avut în parte fiecare din ele în viaţa popoarelor, şi poate trage concluzii pe baza acestor roade, care din cele două aspecte este mai important şi, dacă se poate spune, mai adevărat. Cu cît este mai adevărat unul decît celălalt? Priveşti creştinismul dintr-o parte şi te cutremuri de groază. Fără excepţii, de la început şi pînă la sfîrşit, pînă în timpurile noastre, oriunde ţi-ai arunca privirea, indiferent de dogma pe care o iei în considerare, de la dogma divinităţii lui Hristos pînă la felul în care îţi potriveşti degetele pentru a-ţi face semnul crucii şi împărtăşania cu vin sau fără vin — roadele tuturor acestor munci mentale istovitoare, efectuate pentru a clarifica dogmele au fost întotdeauna aceleaşi: ură, resentimente, ranchiună, execuţii, exiluri, persecuţii, maltratarea femeilor şi copiilor, ruguri, torturi. Dacă îl priveşti ca o învăţătură morală, de la însingurarea în pustiu pentru comunicarea cu Dumnezeu pînă la obiceiul de a împărţi colaci în ocne şi puşcării, iar roadele acestor lucruri reprezintă toate noţiunile noastre despre ce este binele, tot ce este luminos şi aduce bucurie şi alinare sufletească, tot ce ne serveşte drept făclie în istorie.

Cei în minţile cărora încă nu s-au clarificat roadele celor două aspecte, puteau să se înşele, şi puteau să nu se înşele. Precum puteau să se înşele şi cei care erau antrenaţi cu toată sinceritatea în disputele aprinse asupra dogmelor, fără a observa însă, că prin aceste dogme ei îl slujesc pe diavol şi nu pe Dumnezeu, fără a observa că Hristos spunea sus şi tare că el a venit să distrugă toate dogmele; puteau să se înşele şi cei care, moştenind predicile de glorificare a acestor dogme, s-au ales cu o asemenea educaţie mentală sucită, încît nu mai sînt capabili să-şi vadă greşeala; de asemenea, pot să se înşele şi cei întunecaţi pentru care dogmele respective nu reprezintă altceva decît cuvinte şi născociri fantasmagorice, dar noi, cei cărora li s-a deschis sensul iniţial al Evangheliei, acel sens ce neagă orice dogme, noi care avem în faţa noastră roadele produse de aceste dogme pe parcursul istoriei, noi însă, nu mai avem nici un drept de a greşi. Istoria pentru noi este o verificare a autenticităţii învăţăturii, o verificare chiar de ordin mecanic.

E nevoie sau nu de dogma despre zămislirea neprihănită a lui Hristos? Ce roade a adus? Ură, înjurături, glume nesărate şi bătaie de joc. A fost vreun folos de pe urma ei? Nici unul. Învăţătura care ne spune că nu trebuie pedepsită femeia destrăbălată, e nevoie de ea sau nu? Mii şi mii de ori oamenii s-au înmuiat cînd li s-a amintit această întîmplare.

Sau: au existat vreodată dogme asupra cărora să cadă de acord toată lumea? Nu. Dar asupra faptului că trebuie să dai săracului? Toţi.

Şi iată că, în primul rînd, avem dogme asupra cărora nimeni nu cade de acord, ce nu trebuiesc nimănui, care împing oamenii pe drumul pierzaniei. Toate acestea le-a dat şi le dă drept credinţă ierarhia, iar în al doilea rînd, cu ceea ce toată lumea este de asemenea de acord, de ceea ce toţi au nevoie şi de cea ce salvează oamenii, pe toate acestea ierarhia, deşi nu a îndrăznit să le nege, nici nu a îndrăznit să le prezinte drept învăţătură, pentru că această învăţătură neagă ierarhia însăşi. q

NOTE

1. Între anii 1877-1880, imediat după terminarea romanului Ana Karenina, Tolstoi a trecut printr-o profundă criză sufletească. Nu-şi vedea rostul vieţii, îi era ruşine de propriul talent literar, manifesta o indiferenţă totală faţă de faima sa mondială şi statutul său de nobil, îl preocupa gîndul sinuciderii. A crezut că va putea ieşi din acestă criză prin ortodoxie. Timp de trei ani a trăit ca un ascet, după cele mai severe canoane ortodoxe, respectînd toate slujbele, posturile etc., dar este şocat de făţărnicia „slujitorilor Domnului” şi de cea a enoriaşilor, de obscurantismul dogmelor, şi pînă la urmă se apucă să studieze de unul singur Biblia şi marile învăţături religioase ale omenirii. Şi ajunge la concluzia că învăţătura bisericească şi cea a lui Hristos sînt două lucruri total diferite. Tolstoi ajunge să nege divinitatea lui Hristos, dogmele, miracolele şi îşi axează credinţa doar pe „învăţătura propriu-zisă” a lui Hristos pe care a urmat-o pînă la sfîrşitul vieţii sale. În ultimii săi ani, Tolstoi se apropie tot mai mult de budism şi învăţătura lui Khrisna, cu toate că nu obosea să spună: „Creştinismul îmi este cel mai scump”. El considera statul şi creştinismul drept lucruri incompatibile şi a fost unul din susţinătorii fervenţi ai „neopunerii la rău”. Considera că un creştin adevărat nu poate nici să poarte armă, nici să participe într-un fel sau altul la treburile statului, nici să se opună celor care vor să-l obijduiască. A renunţat la avere, la statutul de nobil, şi timp de 30 de ani a dus viaţa unui om sărac lipit pămîntului. Vegetarian convins, avea repulsie faţă de orice violenţă şi vedea sensul vieţii în perfecţionarea propriului suflet şi renunţarea la propriul bine pentru ai ajuta pe alţii. Datorită faimei sale, autorităţile ruseşti  ale timpului nu au îndrăznit să-l supună la persecuţii, în schimb au umplut Siberia cu cei care au încercat să răspîndească ideile şi cărţile sale. Lucrările sale filozofice, religioase şi politice au fost fie interzise, fie supuse unei cenzuri severe din partea autorităţilor ţariste şi a bisericii ortodoxe ruse. De aceea, majoritatea scrierilor neliterare ale lui Tolstoi au văzut lumina tiparului în tiraje foarte reduse fie în Anglia, fie în alte ţări occidentale.

Articolul „Biserica şi statul” a apărut pentru prima oară în Germania. În Rusia a fost publicat în 1904 şi 1906. Ambele ediţii ruseşti au fost confiscate de autorităţi şi arse pe rug. 

Această — după cunoştinţele noastre — primă ediţie în limba română este datorată colaborării generoase a dlui Gabriel Mumjiev din Chişinău, care a tradus articolul din publicaţia Tolstovskii Listok, Zapresionii Tolstoi (Foiţa tolstoiană. Tolstoi cel interzis.) şi care ni l-a pus cu generozitate la dispoziţie.

2. Turtă mare garnisită cu carne de vită, porc sau peşte (n. trad.).

3. Plata pe care o primeau călăii în Rusia în sec. 19 şi la începutul sec. 20 pentru execuţii (n. trad.).

4. O sumă mai mult decît impunătoare în Rusia acelor timpuri (n. trad.).

5. Primul ţar rus care a trecut la religia creştină şi a iniţiat creştinizarea Rusiei (n. trad.).

6. Tolstoi se referă la Ecaterina a II-a (n. trad.).

 

Traducere din limba rusă de Gabriel Mumjiev