Apropieri literare şi culturale
româno-maghiare

Mircea Popa

Ed. Dacia, Cluj 1998

S-a afirmat nu o singură dată că în societăţile tradiţionale, lipsa exer­ciţiului democraţiei şi liberalismului face ca vocaţia comunicării şi a to­le­ranţei, condiţie a cunoaşterii reale, să aparţină doar elitelor intelectuale. De acestea din urmă depinde amortizarea conflictelor ce ameninţă oricînd să izbucnească în această parte de Europă (balcanică ori ne-balcanică, depinde de felul în care ne asumăm noi această poziţie pe harta mentală a unui continent divizat între civilizaţia apuseană şi cea răsăriteană). Nu se pune nicidecum în discuţie „dialogul prin somaţie”, de tipul celui impus ca paravan al totalitarismului în societatea comunistă, ci dialogul autentic, tolerant şi democratic, care are acum şanse reale de a se materializa. Şi aceasta, mai cu seamă, în spaţiul de predilecţie al multiculturalităţii, care este Transilvania, un spaţiu unde identificarea naţională şi culturală s-a făcut şi se va face mereu prin raportare la alteritatea de lîngă noi. Că această raportare a fost pe plan politic mai mult antitetică, din perspectiva duratei lungi a istoriei, este un fapt incontestabil. Dar, la fel de adevărat este că la nivel cultural şi, în special literar, în ecuaţia dialogului, elementele participative şi-au găsit numitorul comun: recunoaşterea reciprocă a valorilor printr-o operaţie de eludare a reprezentărilor stereotipe şi, mai ales, arhetipale, cu privire la Celălalt. Acesta este de fapt mobilul comparatismului literar şi imagologic, care a înregistrat un remarcabil progres în deceniile care au urmat marilor conflagraţii mondiale, tocmai în sensul depăşirii hiatusului de comunicare interumană şi interculturală. Iată de ce excelenta carte Apropieri literare şi culturale româno-maghiare a profesorului şi cercetătorului clujean, dr. Mircea Popa, eruditul specialist în istoria literaturii române, cu generoase preocupări în domeniul literaturii comparate, se înscrie în demersul de mare actualitate al comparatismului.

Depăşind stadiul influenţelor literare româno-maghiare, autorul pătrunde în straturile mai profunde ale acestor contacte, şi anume: receptarea şi imaginea literară a Celuilalt, din care decurg, în spiritul interdisciplinarităţii, atitudinile şi comportamentele asociate. La nivelul mentalităţii colective, a scrie despre reprezentări individuale ale Celuilalt, de-a lungul istoriei, poate avea ca efect defularea sau compensarea unor reprezentări tipizante cu privire la sine prin raportare la alteritate, fie că acestea sînt de inferioritate (miraj şi manie), de superioritate (fobie) sau complementare (filie). Ori, ceea ce ne oferă profesorul Mircea Popa, este tocmai un istoric al momentelor exemplare ale apropierilor constituind tezaurul comun al imaginarului româno-maghiar, ţinînd cont atît de atitudinile simple, elementare, cît şi de cele nuanţate ale omului de cultură, recurgînd la o minuţioasă analiză a discursului asupra Celuilalt şi confruntînd rezultatele cu datele puse la dispoziţie de o vastă documentare asupra conjuncturii istorice (politică, socială, culturală). Putem reafirma cu această ocazie, unul din punctele programatice esenţiale ale metodologiei imagologice, susţinut de Daniel-Henri Pageaux (unul dintre fondatorii şcolii imagologice comparate franceze) şi anume, faptul că cercetarea este cea care condiţionează metoda şi nu invers, pentru că este vorba de a explica şi nu de a verifica sau dovedi. (L’Imagerie culturelle: de la littérature comparée à l’anthropologie culturelle, în Syntesis, 1983, pp. 80-88). Într-adevăr, comparatistul nu se lansează în a exprima judecăţi tranşante asupra veridicităţii unor reprezentări literare cu privire la Celălalt, ci menirea lui este să le analizeze şi, prin aceasta, să ajungă la relativizarea stereotipiilor instaurate în imaginarul colectiv. „Dacă dorim să relansăm studiile comparatiste — continuă profesorul francez — să încercăm să nu ne mărginim la analize pur estetice şi să reafirmăm dreptul studiului istoric”, iar „literatura să regăsească drumul anchetei istorice, al studiului social, în complexitatea claselor, atitudinilor mentale, a ritmurilor istorice, a conjuncturii evenimenţiale a duratei lungi; să consimtă a confrunta rezultatele lecturilor sale cu datele istorice, sociale, politice”. Studiul comparatist, literar şi imagologic, prin supleţea şi permeabilitatea sa, are posibilitatea de a transcende graniţele geografice ori mentale dintre popoare, încorporînd valorile naţionale în creuzetul comun al culturii universale. Acesta este idealul care a făcut posibile apropierile româno-maghiare la nivelul elitelor culturale şi literare, datorate deschiderii spre alteritate pe care a adus-o cu sine enciclopedismul renascentist şi luminist, cosmopolitismul şi studiile asupra particularităţilor rasiale ale secolului al XVIII-lea, reevaluarea identităţii etnice şi cultivarea particularităţilor sub impulsul Reformei, deşteptarea sentimentelor naţionale prin suflul revoluţionar al Romantismului şi, în fine, afirmarea conştiinţei naţionale în noua configuraţie europeană pe care o anunţau primele decenii ale secolului XX. Sînt etape ale conştientizării de sine a popoarelor Europei, cu privirea atentă, însă, spre Celălalt, împreună cu care, sau împotriva căruia, se pătrunsese în concertul european. În acest proces al cristalizării conştiinţei naţionale, pentru popoarele făcînd parte din mozaicul imperial al Ungariei şi al Austro-Ungariei, cultura devenea modalitatea ideală de emancipare, printr-o fericită combinaţie a valorilor tradiţionale cu cele ale culturii apusene constituită în model. Sînt etape experimentate în paralel ori în comun, de-a lungul istoriei de oameni de cultură români şi maghiari, care au optat pentru soluţia pragmatică a colaborării: traducerile, spectacolele teatrale, corespondenţa, presa, reuniunile literare, cluburile etc. ofereau terenul propice schimbului de experienţă şi împărtăşirii din realizările literare ale Celuilalt. Nu de puţine ori traducerile maghiare din literatura universală au servit ca intermediari pentru cele româneşti ori, şcolile, colegiile şi universităţile maghiare care i-au familiarizat pe tinerii români cu gîndirea progresistă apuseană, ori presa şi tipografiile în care aceştia şi-au putut manifesta propriile idealuri naţionale. Profesorul Mircea Popa atrage în mod necesar atenţia asupra condiţiilor politice care i-au îndreptat pe români spre mediile culturale maghiare, afilierea nefiind deliberată, ci conjuncturală, ceea ce ne fereşte de idealizarea sau mitizarea unei stări de fapt complexe. Pronunţîndu-se încă din primele pagini împotriva cultivării prejudecăţilor, resentimentelor şi idiosincraziilor, autorul reliefează în special întîlnirile, influenţele şi stimulările reciproce, similitudinile şi interferenţele, iar depărtările şi divergenţele fiind privite ca puncte de referinţă ale apropierii.

Periplul istoric al confluenţelor literare şi culturale româno-maghiare porneşte odată cu primele capitole destinate secolelor XVI-XVII, unde apar personalităţile aparţinînd ambelor culturi (Nicolae Olahus, Mihail Halici, Gavril Ivul, Geoge Buitul, Ioan Căianul), dar şi primele cărţi în limba română traduse sub presiunea cercurilor calvineşti şi luterane din Transilvania (Biblia din 1582 sau Catehismul din 1647). Autorul nuanţează ambivalenţa gestului din urmă, aflat în acelaşi timp sub semnul prozelitismului Reformei dar şi al încurajării limbii naţionale în scrierile religioase de cea mai largă folosinţă. Avansînd în timp, raporturile româno-maghiare în Transilvania înregistrează un progres considerabil sub influenţa luminilor europene, în speţă a reformismului iosefin, implicînd toleranţa religioasă şi naţională, desfiinţarea cenzurii, stimularea tiparului, înfiinţarea de şcoli şi instituţii de cultură, reforme îndeosebi de natură culturală, administrativă, vizînd mai puţin structurile de bază ale existenţei social-politice şi economice. Apar societăţi literare şi culturale comune, româno-maghiare, pe fundamentul vechilor societăţi francmasonice, tolerante, internaţionaliste şi umanitare. Aflăm, de pildă, că din Loja Sf. Andrei făceau parte, la Sibiu şi Cluj, personalităţi ca Bruckenthal şi Hochmeister, György Bánffy şi Molnar Piuariu. Acesta din urmă va crea mai tîrziu Societatea literară (1774), avînd în program sprijinirea presei naţionalităţilor din Transilvania, inclusiv periodicele româneşti. Alte societăţi naţionale apărînd pe scena culturală a Transilvaniei, vor fi: Magyar Nyelvtudományi Társaság (1793) a lui György Aranka şi Sámuel Gyarmathy de la Tîrgu-Mureş, la care va colabora şi Ioan Molnar Piuariu, cu proiectul său de gramatică românească; Societatea filosofică din Mare Prinţipatul Ardealului, avîndu-i drept colaboratori pe Sulzer şi Eder, pe Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Şt. Costa şi Iancu Văcărescu, iar ca organizator, din nou pe Ioan Molnar Piuariu. Prin programul de fondare a periodicelor naţionale, se deschid şi porţile interesului faţă de literatura şi cultura Celuilalt şi se vor pune bazele iniţiativelor de traduceri reciproce. Integrîndu-se în preocupările luministe, reprezentanţii Şcolii Ardelene, prin studiile lor în marile universităţi apusene, vor dovedi o creativitate fără precedent în domeniul istoriei, filologiei, lexicografiei, etnografiei, în scopul emancipării culturale a românilor, făcînd adesea trimiteri către preocupările de aceeaşi natură a oamenilor de ştiinţă maghiari.

Urmînd firul istoriei, profesorul Mircea Popa ne prezintă şi „întîlnirile sub semnul Thaliei” şi anume, comunicarea româno-maghiară pe scena primelor manifestări ale teatrului cult care, deşi are iniţial un pronunţat caracter confesional, prin repertoriul şi publicul heterogen, depăşeşte interesele de grup. Sînt de asemenea prezente contribuţiile unor personalităţi de marcă ale literaturii române şi ale celei maghiare, care au militat pentru crearea unei punţi de comunicare artistică, deasupra convulsiilor politice ce agitau spiritele înspre divergenţă. Astfel, unul dintre precursorii relaţiilor româno-maghiare, George Bariţ, părintele presei româneşti, include în programul său publicistic traduceri din literatura maghiară (din Erdélyi, Kisfaludy, în transpunerile lui Andrei Mureşanu şi Iosif Many, din Vörösmarty, Pál Fodor, Miklós Jósika, Kállay, Ignácz Nagy etc.). Colaborează cu istoricul József Kemény (din colecţia documentară a căruia primeşte acte referitoare la români), cu istoricul Károly Torma (care îi atrage atenţia lui Bariţ asupra unui document referitor la episcopul Ioan Bob) şi corespondează cu personalităţi române despre importanţa traducerilor din literatura maghiară. Aflăm interesanta filieră a pătrunderii operei lui Imre Madách în spaţiul literar românesc, semnificativ fiind faptul că, semnalată şi elogiată mai întîi de Nicolae Iorga (care surprinde apartenenţa scriitorului maghiar la tezaurul cultural universal), prima traducere în limba română a Tragediei omului apare la Bucureşti, în ziarul Tribuna (1899). Unanim apreciată ca cea mai bună traducere a operei lui Madách, atît în presa românească cît şi în cea maghiară, este cea realizată de Octavian Goga, într-o „limbă curată, românească, plastică, fără zorzoane şi învechită, fără să miroase a mucegai” (George Călinescu) „ca şi originalul, o capodoperă” (E. Jebeleanu), aparţinîn unui „poet fericit şi demn de invidiat” (Ferencz Szemlér). O altă personalitate care, de pe poziţii naţionale ferme, a militat pentru deschiderea culturii române spre universalitate, este, fără îndoială, Timotei Cipariu, părintele filologiei româneşti. În consens cu cercetătorul Zsigmond Jakó şi al său Philobiblon transilvan, profesorul Mircea Popa, reflectează asupra fondului de cărţi atît de impresionant al savantului blăjean, unde se găsesc şi nume importante ale culturii maghiare. Sînt, de asemenea, menţionate schimburile epistolare cu personalităţi maghiare care îi solicită învăţatului român materiale documentare pentru expoziţii cît şi îndemnurile acestuia de a se da atenţia cuvenită necesităţii unui teatru românesc după modelul confraţilor maghiari („de ce românii nu vor să imiteze şi ei pre alte naţii întru acest punct?”)

Un moment esenţial al receptării literaturii maghiare îl constituie traducerea în limba română a operei poetice a romanticului Sándor Petőfi, de numele căruia se vor asocia astfel cele ale unor importanţi poeţi români: George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Octavian Goga. Exemplare sînt şi celelalte întîlniri literare româno-maghiare: Ioan Slavici şi ale sale Studii asupra maghiarilor, publicate în Convorbiri literare (1871-1873), profesorul Géza Kacziány şi prima traducere maghiară din poezia lui George Coşbuc (al treilea poet român tradus în ungureşte, după Alecsandri şi Eminescu şi primul căruia i se consacră un volum în timpul vieţii), confluenţele literare care pun alături nume ca Eminescu-Petőfi-Madách, Goga-Ady, Emil Isac-Attila József, Mihail Sadoveanu-Zsigmond Móricz, atitudinea democratică a lui Oszkár Jászi faţă de cauza naţionalităţilor (a cărui carte Despre formarea statelor naţionale şi chestiunea naţionalităţilor s-a bucurat de un larg ecou în presa română prin traducerea sa), solidaritatea protestelor împotriva unor injustiţii (ca de pildă cele ale lui Oszkár Jászi şi Ady, revoltaţi de arestarea lui Octavian Goga de către autorităţile maghiare în ciuda faptului că i se datorau apreciatele traduceri din literatura maghiară), legăturile emigraţiei maghiare antihortiste de la Viena cu publicişti români, opera scriitoarei române de limbă maghiară Otilia Cosmutza-Bölöni, atitudinea pro-română a scriitorului Sándor Keresztúry care va publica sub pseudonimul Alexandru Olteanu, articole condamnînd tensionarea relaţiilor româno-maghiare în perioada interbelică şi susţinînd cauza românilor, poziţia similară a transilvăneanului Elek Benedek, dar şi a poetului şi filozofului Lucian Blaga, publicarea antologiilor de poezie cuprinzînd traduceri literare reciproce, Andrei Veress şi proiectul său de Bibliotecă româno-maghiară, iată doar cîteva ipostaze ale „apropierilor literare şi culturale româno-maghiare” pe tărîmul privilegiat al „republicii literelor”.

În mod firesc, răzbat însă ecouri ale tensiunilor politice, ceea ce face adesea ca dialogul să se transforme în dispută sub pana aceloraşi scriitori, ori de cîte ori imaginea de sine se simţea ameninţată din partea Celuilalt. Această polemică „militantă” româno-maghiară, care transpare uneori din multitudinea confluenţelor prezente în cartea la care ne referim, reflectă procesul conştientizării apartenenţei etnico-naţionale la români transilvăneni, a căror cauză este adeseori susţinută de spirite progresiste ale culturii maghiare. Sînt doar cîteva aspecte ale unor relaţii culturale ce se dovedesc atît de complexe.

Demersul profesorului Mircea Popa devine cu atît mai meritoriu cu cît analiza sa se opreşte asupra unui subiect atît de tenace stereotipizat şi mitizat chiar, pînă acum. Abordarea lucidă şi documentată, onestă şi generoasă, nuanţată şi detaliată în acelaşi timp, se poate constitui într-un model al apropierii interculturale, aşa cum un rol semnificativ în relativizarea divergenţelor franco-germane, de pildă, l-au avut nenumăratele studii literare şi imagologice comparate, în Franţa şi Germania întemeindu-se astfel şcoala comparatismului imagologic. Poate că acesteia i se va alătura şi cea româno-maghiară. Primii paşi sînt făcuţi deja!

Carmen Maria Andraş