Multiculturalitatea regiunilor
Multiculturalitatea regiunilor
În numărul anterior al
revistei Altera a fost prezentată deja o parte a volumelor din seria Studii
europene, editată de Societatea Intellect din Marea Britanie. Aparent,
aceste volume independente se focusează pe un anumit segment al culturii
europene, dar prin complementaritate, totalitatea lor dă o viziune cu totul
aparte asupra acesteia. Şirul volumelor scoate în evidenţă atît regionalismele
dezvoltate de-a lungul secolelor, cît şi efectele inevitabile ale convieţuirii
mai multor culturi în acelaşi spaţiu, multiculturalismul şi interculturalismul,
fenomene atît de răspîndite încît se poate vorbi de regulă, şi nu de excepţie.
Regionalism
in the European Union
Redactor: Peter
Wagstaff
Autori: Alan
Putt Philip, Ullrich Kockel, Peter Wagstaff, Bernard O’Sullivan, Denis Linehan,
Theo Stammen, Josef Honauer, Lee Miles, Anna Bull, Dimitrios Christopoulos,
Jesús del Río Luelmo, Allan Williams
Volumul prezintă
regionalismul în unele ţări ale Uniunii Europene, ca studii de caz: Regatul
Unit, Irlanda, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Suedia, Italia*,
Grecia, Spania, Portugalia.
În studiul
introductiv, Peter Wagstaff atrage atenţia asupra a două fenomene contrarii. Pe
de o parte identitatea etnică/regională devine din ce în ce mai puternică
(care, dusă la extrem, generează violenţă), pe de altă parte globalizarea
economică obligă statele să construiască sisteme suprastatale. Sînt grupări
politice care nu acceptă realităţile actuale, încercînd să stopeze ambele
fenomene, sau cel puţin forţele centrifuge — cum ar fi cele
naţional-(post?)comuniste, dar nu numai. Unele voci din Franţa afirmă că doar
reinstaurarea monarhiei franceze ar putea salva această ţară de o Europă
federală, dar cuvîntul „federalism” provoacă frisoane şi în tabăra
conservatorilor englezi.
Ca exemple pozitive
sînt aduse Germania şi Austria (din cadrul Uniunii) şi Elveţia (din afara ei),
unde sistemul federal are o lungă istorie; în Franţa, Italia, Olanda, Spania,
Portugalia, Grecia, Regatul Unit şi Irlanda noţiunea federalismului nu-şi are
locul în vocabularul politic; în ţările din Scandinavia s-a dezvoltat ceea ce
se poate numi mai mult „regionalism interstatal” decît federalism. Numai în
Belgia, cu o structură specifică în care se întreţes două culturi şi limbi, s-a
aplicat recent acest concept — dar într-un mediu care a rămas instabil.
Noţiunea de
stat-naţiune s-a înrădăcinat atît de adînc în ştiinţa politică a secolului XX,
încît cele două termene au devit aproape sinonime. Paradigma a format mituri
colective, afectînd sistemul de valori al socetăţii.
Paradigma este în
schimbare, cu o legătură directă asupra definiţiilor existente. Cuvîntul
„regiune” se foloseşte în două sensuri: ca zonă suprastatală (Europa Centrală
şi de Est), cu diferenţe cultural-istorice faţă de o altă zonă (Europa de Vest)
sau ca zonă substatală (Banat, Dobrogea, Moldova, Muntenia, Transilvania, la
rîndul lor şi ele fiind alcătuite de subzone delimitabile clar prin diferenţe
culturale, cum ar fi Maramureşul, Ţara Moţilor, Secuimea sau Cîmpia
Transilvană). Volumul de faţă operează cu cea de a doua definiţie, pentru
relaţia stat-regiune adoptînd modelul centru-periferie. Acest model consideră
că centralismul s-a dezvoltat pe seama unor nuclee politice puternice, cum ar
fi Londra, Madrid, Lisabona, Roma, Viena, Dublin. Germania, fiind policentrică
din Evul Mediu, reprezintă o excepţie. Globalizarea a avut ca efect pierderea
sensului de periferie, provinciile cunoscînd o adevărată renaştere prin
descoperirea faptului că nu sînt nici provinciale, nici marginale; valorile nu
trebuie reduse prin comparaţie cu tendinţele uniformizante ale Centrului. Cu
secole după ce Magellan a dovedit că Pămîntul este sferic şi suprafaţa lui nu
are un anume centru, un punct de referinţă absolută, şi lumea culturală a
devenit sferică, iar teritoriile considerate a fi margini şi-au revendicat
drepturile. Bretonii, welşii, bascii, catalanii au redefinit sensul identităţii
regionale/naţionale, şi-au reabilitat limba. Se pot opune guvernele acestei
mişcări? Au dreptul legal sau moral să o facă? Evident, într-o democraţie nu
pot exista condiţii pentru oprimare. Tratarea problemei — respectînd (în mare
măsură, dar cu excepţii) normele Uniunii Europene — diferă de la ţară la ţară.
Aceste practici sînt prezentate în volumul de faţă.
Cititorii revistei Altera
au avut posibilitatea de a cunoaşte multe dintre modelele pozitive din Europa.
Trecerea lor în revistă, în cadrul unei recenzii, nu-şi are locul. Totuşi se
impune o mică excepţie: cum arată problema regionalizării unei ţări
„problematice” din punctul de vedere al respectării normelor Uniunii, Grecia?
Autorul studiului respectiv, Dimitrios Christopoulos, este profesor la
University of the West of England. Ca atare, vede situaţia atît din interior
(ca grec), cît şi din exterior (trăind în Anglia).
Grecia începutului
anilor ’80 a fost un stat extrem de centralizat. Declinul economiei a obligat
pătura politică să aducă modificări în acest sistem, să acorde drepturi de
decizie regiunilor. Implementarea acestor măsuri a avut loc la mijlocul anilor
’90, cu alegerea prefecţilor regionali şi reorganizarea adminstraţiei locale.
Deşi nu există o viziune strategică de dezvoltare regională, primele efecte nu
au întîrziat: economia greacă a cunoscut o creştere fără precedent faţă de anii
anteriori, ca şi GDP-ul, iar inflaţia a scăzut drastic. Această situaţie se
explică şi prin creşterea dispoziţiei faţă de iniţiativele locale;
birocratismul clientelar, caracteristic Balcanilor, nu mai poate bloca (în
aceeaşi măsura ca şi într-un sistem centralizat) procesul dezvoltării. Un
promotor puternic, în lipsa unei politici interne clare în acest domeniu,
reprezintă politica de descentralizare dezvoltată de Uniunea Europeană.
Volumul poartă un
mesaj semnificativ pentru ţările cu aspiraţii la Uniunea Europeană:
regionalizarea poate să se dezvolte din multiple motive şi raţiuni, poate avea
diferite înfăţişări — un singur lucru însă nu poate: să nu se producă.
Language,
Community and
the
State
Autor: Dennis
Ager
Acest volum al seriei Studii
europene examinează diferitele căi utilizate de lingvişti, politologi şi
sociologi în a privi Europa şi limbile acestui continent. Lingviştii tratează
limba ca pe un sistem abstract; politologii din punctul de vedere al „armei”
prin care se construieşte, se diseminează şi se implementează politica;
sociologii examinează limbajul folosit de grupuri sociale, relaţiile limbajului
cu atitudinile, legăturile intra- sau extracomunitare.
Capitolele (Abordarea
lingvistică a limbilor europene; Limbaj, identitate şi individ; Statul
şi limba „oficială”; Limba, statul şi comunitatea regională; Limbajul,
statul şi migraţia; Visul armoniei lingvistice) dezbat problematica
din toate cele trei unghiuri de vedere, de la trecerea în revistă a celor patru
ramuri ale limbilor vorbite ca native în Europa (cea indiano-hittită,
caucaziană, uralică şi altaică, specificînd şi caracterul lor intercultural,
împrumuturile şi influenţele reciproce), prin efectele politicii statului
asupra limbilor (tratînd tendinţele de asimilare, de dominare sau de dezvoltare
a diversităţii), pînă la legăturile intrinsece dintre limba folosită de un
individ şi locul lui în societate (comunicarea între vorbitorii de diferite
limbi, efectele dezvoltării englezei ca lingua franca, manifestările de
xenofobie şi de elitism etc.).
Un capitol (Limba,
statul şi comunitatea regională) este dedicat comunităţilor politice
multilingve, studiile de caz prezentînd, sumar, situaţia din Spania, Franţa
(deloc monolingvă, fiind utilizate bretona, basca, catalana, occitana, corsicana,
germana şi olandeza — autorul considerînd cazul acestei ţări un exemplu
excelent pentru încercările de omogenizare ce durează de două secole, a
opresiunii, ignoranţei şi refuzului de a le recunoaşte vreun statut), Marea
Britanie, Italia, Grecia, Cehia, Slovacia, Rusia.
Dacă în cazul
regionalismului în Uniunea Europeană ne-am oprit la exemplul Greciei, arătînd
că descentralizarea ţării a fost refuzată pînă nu demult, dar totuşi impusă de
situaţia economică, să ne oprim din nou la acest stat — pentru a observa
complementaritatea seriei Studii Europene — şi să vedem dacă această
situaţie are sau nu conexiuni cu existenţa minorităţilor naţionale.
Grecia nu recunoaşte
identitatea minorităţilor ca şi comunităţi separate şi nu încurajează
menţinerea acestei identităţi. Această „lipsă de entuziasm faţă de diferit” (în
formularea lui Dennis Ager) se reflectă şi în nechestionarea oficială a limbii
materne. Ultimul recensămînt cu o astfel de întrebare era efectuat în 1951
cînd, din motive determinate de circumstanţe politice, multe persoane nu au
dorit să-şi declare identitatea reală. Chiar şi în aceste circumstanţe, 92 mii
de persoane s-au declarat a fi vorbitori de limbă turcă, 41 mii macedoneană, 40
mii vlahă, 23 mii albaneză, 19 mii pomerană, 9 mii armeană, 7 mii romanes şi
altele. Naţiunea greacă fiind definită prin Constituţie ca ortodoxă, toate
comunităţile aparţinînd acestei religii (macedonienii sau vlahii) sînt
catalogaţi, prin urmare, greci. Atitudinea naţionalistă se manifestă şi
împotriva valorilor autentice greceşti: în 1977 s-a schimbat limba oficială,
renunţînd la dialectul popular demotiki în favoarea unei variante
artificiale, katharevousa. „Statul trăieşte în frică; frică pentru
propria stabilitate, pentru identitatea lui teritorală şi geografică, pentru
continuitatea valorilor şi a forţei spirituale proprii. Prin urmare, statul
grec consideră că minorităţile sînt duşmani, şi face ca opoziţia lui faţă de ei
să fie şi simţită.” Iată de ce nu există în Grecia o viziune strategică de
dezvoltare regională, de ce se trăieşte, din punct de vedere economic, la
limita posibilităţilor: frica domină raţiunea.
Humour
and History
Redactor: Keith
Cameron
Autori: Ronald
F. Atkinson, Donald Murray, John Wilkins, Susanna Braund, David Trotter, Gareth
Roberts, Peter Thomson, Robert W. Witkin, Paul Kline
De la problemele
serioase ale societăţii şi schimbării de paradigme, seria Studii europene
ne călăuzeşte la problemele la fel de serioase ale umorului. Umorul care, după
Aristotel, caracterizează doar omenirea, distingîndu-l de lumea animală.
Umorul are aspecte
notabile (pentru care a fost şi în preocuparea unor filosofi ca Hobbes,
Bergson, Kant şi Schopenhauer; chiar în Biblie apar scene umoristice), în afara
faptului că serveşte la crearea unei bune dispoziţii: ridiculizarea şi ironia
au fost folosite cu succes ca arme politice, care au schimbat istoria Europei.
Volumul parcurge
istoricul umorului, din perioada antică pînă aproape de zilele noastre, pornind
de la ideea că umorul nu este altceva, decît oglinda societăţii care îl
produce.
În studiul
introductiv, Keith Cameron atrage atenţia asupra actualităţii: mass-media — în
ciuda declaratei imparţialităţi — influenţează puternic politica, pătrunzînd în
subconştient într-un mod subtil. Un editor priceput poate introduce elemente de
pathos, de banalizare sau de ridiculizare în aceeaşi informaţie pură. Istoria
depinde de modul în care un politician sau altul este perceput. Autorul pune
întrebarea: cum ar fi evoluat istoria Marii Britanii dacă Thatcher ar fi fost
poreclită nu Doamna de Fier, ci Diplomata Europei? Pentru a diminua efetele
manipulării, aceste fenomene trebuie înţelese şi tratate ca atare.
Studiile din volumul Umor
şi istorie ne introduc în mecanismele acestei „arme sociale” care, deşi
gusturile s-au schimbat, rămîne perenă.
Women
Voice Men Gender in European Culture
Redactor: Maya
Slater
Autori: Barbara
Karsky, Marian Hobson, Alison Finch, Naomi Segal, Maya Slater, Elizabeth
Maslen, Ann Pasternak Slater, Ann Jefferson, Maroula Joannou, Morag Shiach,
Mavis Maclean
„Femeia nu a fost
niciodată mai conştientă de poziţia sa faţă de bărbat. Problema discriminării
sexuale şi prejudecata sexuală ne preocupă acasă, la locul de muncă, peste tot.
Sîntem fascinaţi de problemele pe care le au femeile doar pentru că sînt femei.
Acest interes domină concepţia de viaţă a multor femei” — începe studiul introductiv al
redactoarei, scris la sfîrşitul mileniului doi în capătul vestic al Europei. Că
mai spre est acest lucru nu este evident, îl simţim şi noi; cum s-a ajuns la
această situaţie, aflăm din acest volum al seriei Studii europene.
Volumul nu prezintă
situaţia generală a femeii în diferite epoci, ci se opreşte asupra unor studii
de caz caracteristice, începînd cu secolul al XVIII-lea, studii de caz prin
care se pot înţelege mentalităţile individuale şi colective ale unor anumite
perioade. Studiile analizează operele unor scriitori de mare valoare, cum ar fi
André Gide sau Marcel Proust, dar şi produse literare de o calitate mai
îndoielnică, însă cu o popularitate şi implicit impact mai mare: romanele
poliţiste.
Ultimul studiu,
oarecum diferit de celelalte, tratează problema legislaţiei în privinţa
relaţiei familiare. Mavis Maclean consideră că „legea familiei este o
afacere ciudată”. Dacă luăm interpretarea modernă, familia se defineşte ca
un sistem social bazat pe relaţii afective. În aceste condiţii legea înseamnă o
încercare de reglementare a ceva ce nu poate fi reglementat. În interpretarea
feudală, familia se caracterizează pe relaţii de proprietate. Iar sistemul de
proprietate necesita să fie reglementat. Spre exemplu: invizibilitatea
paternităţii biologice şi regulile de moştenire au avut ca efect controlul
comportamentului feminin. Probleme de proprietate, chiar dacă într-o formă
diferită, apar şi azi — în aceste condiţii, relaţia afectivă ca bază a familiei
este o concepţie uşor idealistă.
Studiile, deşi variate
atît în tematică cît şi în tonalitate, converg spre acelaşi sistem de valori,
ce se caracterizează prin oferirea unui tratament echitabil (şi nu
egalitarist!) femeilor (şi nu numai). Un sistem de valori care este încă în
plină dezvoltare. Cum concluzionează Maya Slater în introducere, „sînt încă
multe de spus şi de făcut în acest domeniu”.
Policing
in Europe Uniform in Diversity
Autori: Bill
Tupman, Alison Tupman
Se poate pune
întrebarea profană: ce caută un studiu referitor la poliţie şi criminalitate
într-o serie care pune accent preponderent pe cultură? Răspunsul poate fi o
altă întrebare, de această dată retorică. Oare comportamentele delincvenţionale
şi răspunsul societăţii la acestea nu sînt elemente ale culturii? Cultura nu
este doar filosofie, religie şi artă, cum mulţi tind să o interpreteze; nu doar
un Shakespeare caracterizează o cultură, dar şi un Jack Spintecătorul.
Se spune că criminalii
se află întotdeauna cu un pas în faţa poliţiştilor. În cazul
internaţionalizării relaţiilor din cadrul „breslei”, această maximă pare să fie
adevărată. Ca şi armata, poliţia era, pînă nu demult, o forţă internă şi
închisă între graniţele ţărilor, timp în care criminalii se volatilizau în
spatele frontierelor. Acest paradis al crimei organizate, în care succesul unei
„operaţii” depindea de timpul în care se ajungea în ţara vecină, aparţine trecutului.
Dar atît criminalitatea, cît şi reculul acestui fenomen, pe lîngă globalizare,
au „regionalismele” lor. Volumul seriei Studii europene ne oferă atît
acces la date statistice comparative, cît şi, implicit, evidenţierea acestor
„regionalisme”.
Ecuaţia pare să fie
simplă: mai mulţi poliţişti + mai puţine sesizări + mai multe cazuri rezolvate
= situaţie mai aproape de ideal. Practica omoară însă teoria.
Cei mai mulţi
poliţişti pe cap de locuitor sînt în Irlanda de Nord, Franţa, Grecia,
Portugalia şi Italia; cei mai puţini în Danemarca, Suedia şi Finlanda. La prima
vedere explicabil: unde criminalitatea este mai ridicată, e nevoie de mai mulţi
poliţişti pentru a o stopa. Rata criminalităţii bulversează însă explicaţia:
cea mai ridicată rată este în Suedia şi Danemarca, cea mai scăzută în Spania,
Grecia, Italia, Irlanda de Nord! E timpul să renunţăm la stereotipii care ne
sugerează să ne temem pentru siguranţa genţilor şi buzunarelor mai mult în
Italia decît în Suedia, şi să considerăm că siguranţa e garantată, totuşi, de
numărul poliţiştilor? Mai ales că procentul crimelor soluţionate este unul
dintre cele mai joase în Suedia şi Danemarca... Dar atunci, din ce motiv are
populaţia daneză o mai mare încredere în poliţişti decît orice altă populaţie
din Uniunea Europeană? Paradoxul are rădăcini culturale. Fără să intrăm în
detalii, trebuie ştiut că în Scandinavia, bunul cetăţean se prezintă la poliţie
ori de cîte ori se consideră victima unei crime; în alte regiuni nu se reclamă
un mic furt din poşetă, oricum nu s-ar putea prinde făptaşul. Mentalităţile
faţă de criminalitate şi faţă de obligaţii către societate (cum ar fi dilema de
a reclama sau nu la poliţie o persoană care pescuieşte într-un loc interzis)
sînt atît de diferite, încît tratarea simplistă a unor cifre statistice induc
în eroare.
Volumul analizează
poliţiile europene sub diverse aspecte: cel al componenţei civile, al
subordonării faţă de instituţii civile, al relaţiei cu alte instituţii cu
roluri complementare — tot ceea ce poate interesa publicul cititor într-o ţară
unde poliţia necesită o reformă instituţională.
The
New Russia
Redactor:
Michael Purgslove
Autori: Roger
Cockrell, John Murray, Sally Dalton-Brown, Peter Scorer, Steven Webber, Tanya
Webber, Michael Purgslove, Rosalind Marsh, David Braund, Derek Hunns
Rusia nouă este o excepţie de la regulă din cadrul
seriei Studii Europene, care, de obicei, îşi axează un volum pe o
anumită temă, prezentîndu-l în diferite spaţii geografice (în principal din
cadrul Uniunii Europene) şi diferite perioade istorice. Excepţia însă se
impune, şi nici nu sînt necesare explicaţii. Acest volum practic nu face
altceva, decît le completează pe celelalte, adăugîndu-le analize referitoare la
Rusia.
Inginerii memoriei
umane: retrospectiva culturii sovietice; Presa rusă astăzi; Literatura lucrativă:
premiul scriitorilor în Rusia; Biserica Ortodoxă Rusă între 1991-1994;
Continuitate şi schimbare în şcolile din Rusia; O minoritate
silenţioasă: surzii din Rusia după 1991; Femei, politică şi societate în
Rusia şi fosta Uniune Sovietică post-comunistă; Istorie şi politică în
chestiunea abhază: gînduri din depărtare; Rusia şi NATO — iată
titlurile capitolelor, după care se poate forma o idee asupra întregului volum,
editat prima dată cu ocazia aniversării a trei ani de la colapsul Uniunii
Sovietice (noua ediţie a fost completată). Trei ani caracterizaţi prin
fragmentare şi haos. Prin urmare, autorii studiilor pot fi acuzaţi că nu au
aşteptat să se „aşeze” lucrurile, au descris o stare fluidă, de perpetuă
modificare. Dar starea fluidă — îndrăgită de comunişti şi nazişti — persistă şi
astăzi, şi se pare că devine o caracteristică a situaţiei din Rusia.
Incertitudinea devine o constantă, iar în această harababură, fotografia unui
anumit moment este indispensabilă.
Totalitatea seriei Studii
europene, editată de Societatea Intellect din Marea Britanie, prin
diversitatea şi complementaritatea celor 13 volume (aproape 1500 de pagini)
apărute pînă în momentul de faţă, constituie o introducere pentru neofiţi, dar
oferă amănunte avansaţilor. Şi cum nimeni nu poate fi expert în toate — de la
politica regională în Scoţia pînă la fenomenele naţionaliste în mişcarea
feministă din Rusia — este o serie de succes şi de apreciat ca atare de mediile
academice.
István Haller