Transilvania 1848–49
Transilvania 1848–49
Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la Revoluţia de la 1848-49 din
Transilvania, revista altera
a lansat unor istorici din România — români maghiari şi germani — următoarele
întrebări:
1. Ce a caracterizat mişcarea românilor, cea a maghiarilor şi cea a
saşilor din Transilvania în perioada 1848-49? În ce măsură pot fi considerate
aceste mişcări drept revoluţie?
2. Care ar fi fost schimbările majore în cazul în care ar fi avut cîştig
de cauză mişcarea românilor sau cea a maghiarilor sau cea saşilor?
3. Ar fi fost posibil ca cele trei mişcări să coalizeze? Ce ar fi trebuit
să se modifice în poziţia liderilor pentru a realiza o astfel de coaliţie?
4. Care este mesajul istoric, dacă poate exista aşa ceva, al evenimentelor
din 1848-49 din Transilvania?
Răspunsurile lor sînt redate în ordine alfabetică.
Adrian Cioroianu
1. Este destul de greu de găsit un singur
lucru care să fie caracteristic tuturor acestor mişcări, din motive obiective
ce ţin, ca întotdeauna, de complexitatea istoriei. În orice caz, caracteristic
tuturor acestora a fost încercarea de a se conecta la un „spirit al timpului”
care, atunci, în Europa însemna revoluţie. Din punctul meu de vedere, cel mai
aproape de ideea de revoluţie au fost maghiarii — dar trebuie să spun imediat
că, în cazul acceptării acestei idei, reacţia românilor ar fi mai aproape de
ceea ce s-ar numi „contrarevoluţie”. Un asemenea joc terminologic, însă, nu mi
se pare nici fericit şi nici foarte util în analiza fenomenului. În condiţiile
date, în condiţiile programului revoluţionarilor maghiari, românii nu puteau
reacţiona DECÎT în acest fel. Drept care prefer să vorbesc, în cazul
Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti de atunci, despre „revoluţii”, NU
despre „o revoluţie”.
2. Ideea apelului la istoria contrafactuală
(„ce s-ar fi întîmplat dacă...”) mi se pare de regulă interesantă ca joc
intelectual, dar o minimă deontologie profesională mă împiedică acum să dau
curs „provocării” şi, deci, presupunerilor. Cum se spune, probabil că s-a
întîmplat ceea ce trebuia atunci să se întîmple.
3. Nu, nu cred că în condiţiile date ar fi
fost posibil ca cele trei mişcări să „coalizeze”, decît cu preţul ca una dintre
ele (fie cea maghiară, fie cea română, în principal) să renunţe la unele dintre
principiile ei (şi nu la oricare, ci la unele dintre principiile esenţiale,
cunoscute din programele revoluţionarilor, atîtea cîte au fost ele). Cert este
că în economia tuturor acestor programe conţinutul „naţional” era destul de
important, astfel încît concesiile reciproce au fost cu atît mai greu de
întrezărit. Deşi, în genere, sînt tentat să admit rolul personalităţilor în
istorie, nici nu cred că acest lucru depindea în 1848-49 exclusiv de liderii
revoluţionari români, maghiari sau saşi. Dealtfel, la nivelul liderilor au existat
tentative de apropiere (mediate de alţi lideri revoluţionari — vezi cazul lui
N. Bălcescu), dar acest lucru a fost şi tardiv şi, pesemne, greu de dus la
capăt într-un context zonal care numai prielnic nu era.
4. Fără a fi pesimist, nu sînt întotdeauna
convins că omul, în genere, învaţă din istoria lui. Totuşi, cred că mesajul cel
mai de bun simţ pe care acest episod din istoria noastră comună îl transmite
ţine de nevoia continuă de dialog. Armonizarea poziţiilor divergente nu se
poate face decît prin dialog, în condiţii de onestitate, respect şi decenţă.
Din păcate, în 1848-49 NU dialogul a prisosit în relaţiile dintre
revoluţionarii maghiari şi cei români. Dacă ar fi să reţinem o „lecţie”, cred
că aceasta ar fi una bună şi etern folositoare.
Ákos Egyed
1. Au existat diferite interpretări ale
revoluţiei, dar conform concepţiei celei mai generale doar acea „mişcare” poate
fi calificată drept revoluţie, care are ca rezultat schimbarea sistemului, sau
să-şi fi propus cel puţin acest scop. Fiecare mare revoluţie europeană, cea
engleză (1640), cea franceză (1789) şi cea rusă (1917) a avut ca rezultat
schimbarea radicală a structurilor politice şi economice. Întrebarea care se
pune este dacă revoluţiile de la 1848 au condus la o schimbare de regim?
Consider că în
revoluţiile europene de la 1848 problemele naţionale şi sociale s-au
combinat într-o manieră aparte: lupta a decurs în interesul naţiunilor civice
şi a statelor-naţiuni, respectiv a drepturilor şi libertăţilor civice şi
economice. Privitor la Transilvania, înclin să vorbesc nu despre o revoluţie
maghiară sau română, ci despre revoluţia transilvană, care a avut diferite
etape. Din martie pînă în septembrie 1848, în Transilvania s-au conturat
numeroase note definitorii ale revoluţiei. Este adevărat în schimb, că aceste
note definitorii nu au caracterizat în acelaşi fel mişcarea maghiară, română
sau cea săsească.
Nobilimea maghiară
reformatoare a formulat în 20-23 martie 1848 la Cluj, programul privitor la
transformarea Transilvaniei. Cele mai importante puncte ale sale: 1. Unirea cu
Ungaria; 2. Ştergerea iobăgiei; 3. Egalitatea în faţa legii; 4. Obligaţii
comune; 5. Libertatea presei. Dieta întrunită la 29 mai la Cluj, şi în care
rolul cheie l-au jucat politicienii reformişti maghiari, au promulgat legi referitoare
la problemele de mai sus, care au fost apoi sancţionate de domnitorul Ferdinad
al V-lea. Prima lege a Dietei stipula că toate acele legile vechi care sînt
contrare celor de mai sus, adică cele care au menţinut de-a lungul secolelor statul
corporativ, ordinea sistemului format de cele trei naţiuni şi de cele patru
culte religioase, vor fi anulate.
La 18 iunie iobăgia
din Ardeal s-a eliberat intrînd astfel în posesia suprafeţelor de pămînt pe
care le lucraseră pînă atunci. Acest lucru a însemnat schimbarea regimului:
s-a încheiat sistemul iobăgiei care a durat atîtea secole şi s-au format
cadrele juridice ale sistemului burghez. Iar prin egalitatea în faţa legii şi
prin responsabilităţi egale a dispărut sistemul de privilegii, fapt care a
impulsionat mult formarea naţiunilor burgheze moderne în Ardeal.
Toate acestea au
oferit bazele colaborării sau măcar ale negocierii pentru conducătorii români
şi saşi. Cu atît mai mult, cu cît privitor la schimbarea socială programul de
la Blaj al românilor a cuprins aproape aceleaşi puncte ca şi programul maghiar.
Ei au acceptat platforma lui S. Bărnuţiu, care în cele din urmă nu dădea
importanţă legilor burgheze care asigurau prioritate drepturilor şi
libertăţilor individuale.
Universitatea săsească
avea temeri privind autoadministraţia săsească, alăturîndu-se evident marii
politici a Vienei, care însă declarase în septembrie 1848 război împotriva
Ungariei. Acestui război i s-au alăturat atît conducătorii români cît şi cei
saşi. Dar acest aspect face subiectul unui capitol aparte al istoriei din
1848-1849.
2. Ce ar fi fost dacă...? este o întrebare
care nu ţine de atribuţiile istoriografiei.
3. Cred că într-o ţară ca Transilvania, unde
diferitele etnii trăiau într-un sistem atît de amestecat de aşezări, ar fi fost
necesară o mai mare disponibilitate pentru compromis din partea tuturor
celor trei părţi.
4. Aici trebuie să facem referire la
responsabilitatea istoriografiei. În ultimii ani, mai mulţi istorici răspîndesc
date inacceptabile despre victimele războiului civil din Transilvania. Conform
acestora, ungurii ar fi exterminat peste 40.000 de mii de civili români (nu
luptători înarmaţi). Cunoaştem „sursa comună” a acestora — datefanteziste,
nefondate a căror răspîndire duce la formarea unei imagini istorice false în rîndul
populaţiei româneşti, mai ales la Cluj, unde legat de acest lucru s-a dezvelit
şi o placă comemorativă. Cei mai prestigioşi istorici români au cunoştiinţă de
4500-6000 de victime în rîndul românilor. Este inacceptabil şi faptul că între
timp nu se aminteşte deloc despre cei 7500-8000 de victime în rîndul civililor
maghiari, tot în Ardealul istoric.
Istoriografia
maghiară, ca şi cea românească, ar face un serviciu în cazul în care ar
clarifica împreună această problemă spinoasă şi ar prezenta opiniei publice
rezultatele ei.
În orice caz, mesajul
evenimentelor de la 1848-1849 este cel pe care Bălcescu şi Kossuth l-au indicat
deja în 1849: respectul reciproc, recunoaşterea alterităţii pe baza intereselor
comune.
În timp ce respectăm
şi ţinem vie amintirea lui 1848, nu trebuie neapărat ca în 2000 să gîndim cu
mintea generaţiei de atunci.
Sorin Mitu
Îmi cer scuze pentru
faptul că ocolesc, în fapt, întrebările, încercînd să ofer un răspuns global,
cu gîndul la propriile mele dileme în legătură cu subiectul.
Pentru a discuta în
mod pertinent despre revoluţia de la 1848, eveniment în cazul căruia faptele
istorice sînt clare şi bine cunoscute, ar trebui să definim în mod corect
termenul de „revoluţie”. În cultura istorică românească, „revoluţia” este
considerată o acţiune capabilă să realizeze schimbări de esenţă, în sfera
politică, economică sau socială. Şi întrebările din acest chestionar pleacă de
la o asemenea definire a revoluţiei, atunci cînd se referă la „schimbările
majore” pe care le avea de înfăptuit revoluţia de la 1848. Necazul vine însă
din faptul că respectiva definiţie a „revoluţiei”, acceptată la noi în mod
aproape unanim, este greşită. Credinţa că revoluţia ar fi capabilă să realizeze
cu adevărat transformări fundamentale este inspirată, la origini, tocmai de
discursul revoluţionar, de ceea ce afirmă însăşi revoluţia (sau revoluţinarii)
cu privire la caracteristicile fenomenului. Revoluţionarii cred cu tărie că
acţiunea lor are darul de a schimba lumea existentă şi de a instaura una cu
totul nouă. Or această credinţă este o iluzie.
Revoluţia pote fi
definită mult mai corect drept o acţiune care oferă iluzia unei schimbări
radicale, decît o acţiune care să înfăptuiască într-adevăr schimbarea
respectivă. Lucrurile stau în acest fel, deoarece ceea ce doreşte să schimbe
revoluţia, de obicei într-un răstimp foarte scurt, în cîteva zile, cîteva luni,
un an, nu poate fi schimbat cu adevărat decît într-o perioadă mult mai lungă,
în decenii de transformări structurale. Nici economia, nici societatea, nici mentalităţile
sau comportamentul oamenilor şi nici măcar structurile politice mai profunde nu
se pot schimba peste noapte, aşa cum pretinde discusul revoluţionar. Revoluţia
nu poate schimba, de fapt, tocmai ceea ce îşi doreşte cel mai mult să
transforme. În schimb, ea are darul de a transmite celor care o înfăptuiesc,
iar apoi chiar şi posterităţii, iluzia că a înfăptuit o schimbare uriaşă, că a
inaugurat o nouă lume.
Istoriografia
franceză, de la Tocqueville la Furet, a evidenţiat cel mai bine aceste lucruri,
arătînd că toate schimbările anunţate de revoluţia din 1789 nu s-au
materializat, în fapt, decît pe parcursul deceniilor care au urmat. Deşi
revoluţia a proclamat principiul egalităţii sociale, francezii au continuat să
rămînă împărţiţi în clase poziţionate inegal în raport cu puterea, cu averea,
cu educaţia. Nici măcar „naţiunea” alcătuită din „cetăţeni” nu a înglobat, de
fapt, majoritatea ţărănească decît după 1871, după cum a arătat, într-o lucrare
clasică, Eugene Weber.
În lumina unei
asemenea maniere de definire a revoluţiei, cum putem aprecia dacă nişte
evenimente istorice, mai mult sau mai puţin violente, au reprezentat cu
adevărat o revoluţie? Nu măsurînd schimbările concrete pe care le-au produs,
deoarece în acest fel rămînem prizonierii discursului autojustificativ al
revoluţiei, ci evaluînd, în ce măsură au fost considerate, la momentul
respectiv şi în posteritate, începutul unei noi epoci. Este limpede, pentru
oricine studiază documentele vremii, că evenimentele de la 1848 au fost privite
în acest fel de către cei care le-au trăit. În consecinţă, ele pot fi
considerate, fără nici un dubiu, drept o revoluţie.
Pentru a oferi o
analogie mai vizibilă pentru publicul de azi, evenimentele din 1848 pot fi
comparate foarte bine cu evenimentele din 1989. Nici în 1989, societatea,
economia, modul de gîndire al oamenilor sau structurile politice comuniste nu
puteau fi schimbate în trei zile, aşa cum pretindea discursul revoluţionar.
Asemenea schimbări nu se pot înfăptui decît în perioade mult mai lungi, lucru
care este limpede astăzi pentru toată lumea. Cu toate acestea, în 1989
societatea românească a fost convinsă că s-a terminat cu comunismul, cu sărăcia
şi tirania, că a încept o nouă epocă şi că de a doua zi totul va fi minunat. O
asemenea credinţă, extrordinară în naivitatea, tenacitatea şi idealismul ei,
este indiciul cel mai caracteristic al oricărei revoluţii. Datorită prezenţei
sale, şi evenimentele din 1989 pot fi considerate fără nici o îndoială, o
revoluţie.
Controversele de
astăzi cu privire la etichetarea evenimentelor din 1989 ignoră cu desăvîrşire
această manieră de definire a revoluţiei şi de aceea sînt cu totul inadecvate.
PDSR-ul consideră că în 1989 a avut loc o revoluţie deoarece s-au produs, în
opinia sa, schimbări majore la nivel politic (în realitate, pe plan politic nu
s-a înlocuit decît o garnitură comunistă cu alta mai reformistă, şi nici o
revoluţie din lume nu ar fi putut să schimbe mai mult, în condiţiile
inexistenţei altor nuclee semnificative de putere). CDR-ul, care pune sub semnul
întrebării realizarea unor schimbări de profunzime în 1989, crede că nu se
poate vorbi despre o revoluţie, deoarece aceasta trebuia să se înfăptuiască, în
mod obligatoriu, schimbări. Evident asemenenea „controverse” nu ţin decît de
ignoranţa politicienilor sau a publicului larg, care amestecă abordările
empirice, după ureche, cu absenţa lecturii şi a informaţiei, precum şi
amintirea neclară a conceptelor pseudo-ştiinţifice, cu aparenţe docte, deprinse
cîndva din manualele de istorie marxiste.
Din păcate, există şi
destui istorici de meserie care nu profesează o înţelegere mai concretă a
fenomenului revoluţionar, fapt pentru care nici interpretările cu privire la
1848 nu sînt mai pertinente decît cele despre 1989. De 150 de ani, ele se
mărginesc să reproducă în mod stereotip discursul autojustificativ al
revoluţiei. Revoluţia a fost minunată, ea a înfăptuit schimbări extraordinare,
„noi” sîntem cei care am vrut dreptate, duşmanii au fost răi şi s-au înşelat în
mod fundamental (unii mai „progresişti”, şi-au dat seama, pînă la urmă, că au
greşit împotrivindu-se revoluţiei „noastre”, şi s-au căit apoi amarnic)
ş.a.m.d. Glorificarea şi prezentarea într-o lumină extrem de favorabilă, ca pe
un model exemplar, a unor evenimente care au lăsat în urmă cadavrele cîtorva
zeci de mii de oameni nevinovaţi ar fi trebuit să fie resimţită ca un paradox
uimitor, dacă nu ar reprezenta, în fapt, o tristă constantă a culturii
istoriografice de la noi, încremenită parcă pe vecie în obsesiile secolului al
XIX-lea.
Ce am putea reţine noi
din „mesajul istoric” al revoluţiei de la 1848, într-un mod folositor şi
adecvat unor oameni din secolul al XXI-lea, dacă, deocamdată, nici nu înţelegem
despre ce este vorba sau gîndim despre revoluţie la fel ca străbunicii
străbunicilor noştri? În general, nu cred că banalul clişeu care spune că
omenirea nu a tras niciodată învăţămintele cuvenite din istorie ar fi inferior
cu ceva celui care afirmă că istoria este învăţătoarea vieţii. În mod concret,
observăm că atunci cînd românii sau maghiarii de azi se referă la 1848,
rezultatul constă, de obicei, într-o dispută, într-o neînţelegere, uneori
într-un scandal, care ar provoca rîsul venerabilelor statui din bronz, dacă
acestea ar avea neşansa să mai audă şi să mai înţeleagă. Decît un asemenea
mesaj, mai bine uitarea! Dar mi se pare evident că nu ar fi decît o naivitate
să credem că mecanismele tenace ale memoriei colective vor înceta să producă,
tocmai acum, miturile istorice autojustificative, atît de necesare, vai!,
pentru a compensa frustrările datorate unui prezent dificil şi lipsit de
speranţă.
Gelu Neamţu
1. Caracteristica mişcărilor din Transilvania
la 1848-49 a fost aceea că atît maghiarii, cît şi românii şi saşii au luptat
sub aceeaşi deviză: „libertate, egalitate, fraternitate”.
Din păcate, fiecare a
înţeles-o altfel.
Aici în Transilvania
au fost două revoluţii, cea română pentru emancipare socială şi naţională, şi
revoluţia din Ungaria care a cuprins şi pe maghiarii din Transilvania şi al
căror obiectiv principal a fost uniunea cu Ungaria (punctul 12 al Proclamaţiei
de la Pesta). Libertăţile democratice erau înscrise în programele ambelor
revoluţii (ajunge să comparăm cele 12 puncte ale Proclamaţiei cu programul
revoluţionar de la Blaj al românilor). Punctul 16 al programului de la Blaj se
opunea punctului 12 de la Pesta. Practic, „uniunea” a constituit mărul
discordiei deoarece ea nu ţinea seama de voinţa majorităţii din Transilvania.
Ea încalcă grav un principiu democratic unanim acceptat în Europa. Iobăgia s-a
desfiinţat pentru că „ia venit vremea”; nobilimea maghiară din Transilvania a
avut înţelepciunea să nu se opună.
Mişcarea saşilor era
una de apărare şi nu „reacţionară” cum a fost ea etichetată de Mihail Roller şi
istoriografia naţionalistă a vremii. Statutul lor era mult superior celui pe
care îl ofereau maghiarii (clişeul cu „privilegiile” a fost deja anihilat de
mai multe studii ale istoricei Ela Cosma). Majoritatea s-au opus uniunii.
2. Obiectivul principal al revoluţiei
româneşti s-a realizat. Uniunea a fost anulată. În consecinţă maghiarizarea
forţată a românilor a fost stopată pentru aproape două decenii.
Dacă românii ar fi
ieşit pe deplin victorioşi, probabil şi-ar fi realizat visul de a se uni
cu Moldova şi Ţara Românească. În epocă a circulat insistent un plan de
realizare a României Austriece. Intrată în orbita Austriei şi Ungariei, România
ar fi devenit o remarcabilă ţară europeană care s-ar fi putut dezvolta la
parametri apuseni.
Dacă ar fi ieşit
victorios războiul de independenţă al maghiarilor, atunci naţiunile nemaghiare
care s-au luptat ar fi fost rapid omogenizate într-un stat naţional unitar
maghiar. S-ar fi realizat imediat despărţirea de Viena şi regimul „dualist” nu
s-ar mai fi născut. S-ar fi creat o Ungarie extrem de puternică militar şi
economic — de la Marea Neagră pînă la Marea Adriatică — iar ţările române ar fi
intrat sub influenţa ei (ca protectorate sau aşa ceva). Astfel, visul de a
reface Ungaria de sub Coroana Sfîntului Ştefan ar fi devenit dintr-o himeră, o
realitate.
Mişcarea saşilor era
prea plăpîndă pentru a avea cîştig de cauză. Dar dacă totuşi, prin absurd,
saşii ar fi ieşit victorioşi, Transilvania ar fi fost pusă sub autoritatea
directă a împăratului şi în cîteva decenii ar fi fost germanizată, iar Imperiul
Habsburgic ar fi devenit o forţă de temut în Europa.
3. Categoric, cele două mişcări (română şi
maghiară) ar fi putut coaliza. Saşii, potrivit tradiţiei lor s-ar fi alipit la
o mişcare plină de forţă cum ar fi devenit ea dacă cele două popoare s-ar fi
unit în lupta lor.
Românii au făcut
numeroase încercări de a realiza o înţelegere româno-maghiară (şi înainte de
adunarea a treia de la Blaj), dar fără succes. Era şi o chestiune de
mentalitate — cum ar fi putut fostul stăpîn de iobagi, nobilul, să dea, aşa
dintr-o dată, mîna cu nişte ţărani inculţi?
Sînt cunoscute (în
parte) eforturile lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac de a realiza un front
comun maghiaro-român. Este cunoscută participarea celor circa 3400 de ungureni
(din Partium) români la operaţiunile militare ale Ungariei în Transilvania (dar
a fost ascunsă cu multă grijă participarea miilor de maghiari ardeleni la
revoluţia românilor şi la operaţiunile militare ale lui Avram Iancu). Şi mai
puţin cunoscute sînt încercările lui Gh. Magheru pe lîngă Kossuth Lajos de a
îndemna la colaborare între cele două revoluţii (Magheru reprezenta punctul de
vedere al francmasoneriei româneşti). Aici trebuie luate în considerare şi
eforturile deputaţilor români din Dieta de la Pesta.
Acestor eforturi
româneşti de apropiere, liderii maghiari din Transilvania şi Ungaria trebuiau
să le răspundă cu înţelegere şi flexibilitate. Inflexibilitatea lui Kossuth nu
a fost de bun augur pentru cele două revoluţii. Liderii maghiari trebuiau din
primul moment să se gîndească la o autonomie largă şi substanţială pentru
românii din Transilvania (Banat şi Partium). N-au oferit această autonomie de
teamă să nu piardă teritorii, deci, au încălcat nişte principii democratice
care atunci începeau să funcţioneze. Rezultatul a fost că principiile
democratice au continuat să-şi facă loc în viaţa Transilvaniei, şi la primul
prilej favorabil (primul război mondial) românii de aici au optat pentru unire
cu fraţii lor din România. S-a împlinit astfel proiectul de la 1848 care avea
la bază tocmai principiile democratice.
4. Istoria, învăţătoarea vieţii, după părerea
mea, ne transmite următorul mesaj: numai tratativele duse cu bună credinţă pot
duce la un rezultat viabil în ceea ce priveşte relaţiile interetnice.
Numai democratizarea
reală poate duce la convieţuire paşnică şi poate asigura identitatea naţională
a fiecăruia. O descentralizare înţeleaptă şi eficientă cu respectarea
principiilor democratice este şi ea în măsură să contribuie la liniştea şi
prosperitatea ţării.
Nici minoritatea, nici
majoritatea nu trebuie să se simtă frustrată. În momentul cînd se acumulează
frustrările încep necazurile (ca la 1848-49). Deci, trebuie continuat şi
intensificat dialogul interetnic, aşa cum de altfel revista Altera o şi
face.
Liderii şi mulţimile
celor două etnii (română şi maghiară) trebuie convinse că intoleranţa şi
şovinismul sînt depăşite de istorie şi caduce, ele aducînd numai nenorociri şi
dezastre, instabilitate politică şi economică, războaie civile. Plus că
intoleranţa şi şovinismul nu cadrează cu o minte sănătoasă, liberă şi demnă.
Paul Philippi
1. Toate cele trei etnii transilvane au fost
motivate în 1848 de ideile caracteristice timpului, adică de concepţia
herderiană despre identitatea diferitelor popoare şi de cutremurul Revoluţiei
Franceze — amîndouă trecute deja prin emoţionalitatea curentului romantic, care
influenţase la rîndul său şi luptele de emancipare duse împotriva lui Napoleon
(1814-1815). Mişcarea celor trei etnii din Ardeal a fost deci caracterizată
printr-o adevărată explozie a ideii (şi a idealului) de naţiune.
Dar această explozie
s-a reflectat în mod diferit la fiecare din etniile noastre. Ceea ce s-a
păstrat a fost însă concepţia etnică a noţiunii de naţional ca atare.
La maghiari (cu ei
trebuie să începem), această concepţie etnică a naţionalului s-a îmbinat cu
ideea de stat, înţelegînd statul ca stat naţional, cu o neîndoielnică tendinţă
de a-l concepe ca stat al poporului maghiar, căruia trebuia să i se conformeze
toate celelalte popoare de pe teritoriul Coroanei Sfîntului Ştefan. Izvorînd
din această sursă, în deceniile ce aveau să urmeze s-a dezvoltat acea politică
de maghiarizare, prin care statul naţional de după 1867 a manevrat, într-un
permanent conflict, comunităţile nemaghiare ale statului, acestea neputînd să
accepte ecuaţia de patriotism şi naţionalism etnic maghiar. Patria le
era comună, dar etnia nu! Din îmbinarea spiritului etnic al naţionalismului de
tip herderian cu spiritul statal al naţionalismlui francez, concepţia de mai
tîrziu a unui „stat naţional unitar” a primit un accent antiminoritar, accent
de care această concepţie — atunci acolo, mai tîrziu la noi — n-a reuşit să se
desprindă nici pînă în zilele noastre.
Atîta timp cît
maghiarii au trecut — din obligaţie sau prin propria lor voinţă — de la
concepţia de stat naţional maghiar la monarhia naţională (supra-naţională)
habsburgică, această mişcare a constituit într-adevăr o revoluţie.
Mai trebuie adăugat că
în cazul maghiarilor — ca şi în cazul altor etnii — deşi mişcarea era condusă
de intelectuali, ea a cuprins şi mase relativ mari de oameni, chiar dacă acestea
nu înţelegeau ideile de bază ale mişcării.
La românii
transilvăneni ideile naţionale aveau la bază principiul ca etnia lor să se
bucure de drepturi egale cu celelalte „naţiuni” din Transilvania (care formau
din punct de vedere juridic comunităţi social-politice şi nu etnice, dar care
cu timpul s-au autodefinit tot mai mult etnic). Această evoluţie a fost
pregătită spiritual de Şcoala Ardeleană, intrată în politică în anul 1791 prin
Supplex Libellus Valachorum. „Revoluţionare” am putea numi ideile de independenţă,
care presupuneau naţiunea ca etnie. Putem spune deci, că principala
caracteristică a mişcării româneşti era aceea de a obţine drepturi pe baze
etnice. Oare această încercare poate fi considerată revoluţie sau mai curînd
evoluţie?
Cred de asemenea că
revoluţia care-şi propusese formarea unui stat naţional sau a naţiunii-stat a
maghiarilor a atras după ea şi opoziţia reprezentanţilor români. Aşadar,
revoluţia maghiară a contribuit ea însăşi la întărirea mişcării românilor din
Transilvania. Dar atîta timp cît românii au vrut să facă parte din statul
imperial, lupta lor a fost de fapt o contrarevoluţie, condusă de idei de
evoluţie.
Cel mai puţin se poate
asocia „revoluţia” cu mişcarea saşilor. Teama acestora provenea din faptul că
drepturile lor statale acordate pentru totdeauna încă în secolele XII-XIII,
odată pierdute în 1784, s-au împuţinat tot mai mult sub centralismul vienez.
Saşilor le era astfel frică de orice schimbare, în tactica lor optînd pentru
soluţii conservatoare. Din 1817 (Wartburgerfest) ei deveniseră susţinătorii
„idealismului german” al lui Herder, concepţie intrată în politica germană ca
urmare a războaielor de eliberare purtate împotriva lui Napoleon, bucurîndu-se
de popularitate şi sprijin mai ales în cercurile studenţeşti din universităţile
germane. Această concepţie, „importată” de studenţii saşi de la universităţile
din Tübingen şi Jena, nu a avut în vedere nici o schimbare sau adaptare la
realităţile politice şi culturale din Transilvania. Sub aspect politic, ei se
alăturau îndeosebi concepţiei spirituale a maghiarilor, din punct de vedere
cultural însă se alăturaseră germanilor.
Una din încercările
saşilor de a trăi cu drepturile timpurilor moderne a fost aceea de a fonda
universitatea naţională săsească. Instituţiilor săseşti li s-au alăturat şi
acei români care trăiau în regiunile autonome ale saşilor.
În concluzie, nu putem
vorbi de o mişcare revoluţionară a saşilor în 1848. Totuşi, pentru a
supravieţui şi pentru a-şi asigura unele drepturi, ei au simţit nevoia unei
schimbări. Astfel, avînd la bază idei etnico-naţionale, 13 comunităţi de iobagi
saşi s-au alăturat mişcărilor autonomiste săseşti.
În fine, atitudinea
celor mai importante trei etnii din Transilvania este reflectată pînă şi de
imnurile lor compuse în acei ani: „Talpra magyar” („Sus maghiare”) al
maghiarilor, „Deşteaptă-te române” al românilor, şi „Siebenbürgen, Land des
Segens” („Transilvania, ţară binecuvîntată”) al saşilor. Imnul saşilor are ca
punct culminant apelul la o alianţă a tuturor etniilor din Transilvania: „şi
toţi fiii (Transilvaniei) să se unească între ei”.
2. Cel mai simplu aş putea să răspund la
această întrebare referindu-mă la mişcarea maghiarilor. Dacă ei ar fi avut
cîştig de cauză, în 1848 s-ar fi petrecut deja ceea ce s-a petrecut cu două decenii
mai tîrziu: Transilvania ar fi devenit o provincie integrată unui stat naţional
unitar maghiar. Acest stat ar fi fost, bineînţeles (şi de ce nu?), un stat cu
orientare liberală, un stat care ar fi deschis tuturor cetăţenilor săi multe
drepturi individuale, ţinînd poate cont şi de unele drepturi istorice ale
comunităţilor conlocuitoare.
Dacă românii ar fi
fost cei care ar fi avut cîştig de cauză, efectul imediat ar fi fost, probabil,
recunoaşterea românilor ardeleni ca cea de a patra naţiune transilvană în
cadrul unei Transilvanii austriece. Iar saşii ar fi dorit poate, să dezrobească
satele săseşti de pe teritoriul nobiliar al „comitatelor”, integrîndu-le în
teritoriul administrativ al „Universităţii” săseşti. Pe plan spiritual, ei ar
fi integrat printr-un asemenea act şi concepţia etnico-naţională cu cea a
menţinerii drepturilor moştenite.
Pe de altă parte, n-ar
fi întîrziat nici integrarea românilor în structura politică a „Universităţii”
săseşti, deoarece nici conservatorismul săsesc, cu interesul său preponderent
de a nu schimba poziţiile istorice, nu mai putea evita cerinţele moderne ce au
condus la mişcările anului 1848. În această privinţă, martirul sas al
revoluţiei, Stephan Ludwig Roth, a indicat conaţionalilor săi direcţia în care
trebuiau să-şi contureze viitorul pe plan politic (vezi de exemplu comentariul
său despre Marea Adunare a românilor de la Blaj).
3. O coaliţie a mişcărilor n-ar fi fost
posibilă şi nici imaginabilă în condiţiile existente în 1848. Din punct de
vedere ideologic însă, putem accepta ideea că liberalismul ar fi putut
constitui un posibil liant între intelectualii celor trei etnii. Sfîrşitul
amintitului imn al saşilor a articulat viziunea unei asemenea convergenţe sau
coaliţii: „Dulce Transilvanie, / patria noastră scumpă eşti, / slăvită să fi în
toată splendoarea ta, / şi toţii fiii tăi / unească-se-ntre ei”.
Dar inclusiv toast-ul
pe care acelaşi St. L. Roth l-a rostit la Sebeş în 1845 — cu ocazia
simpozionului intitulat „Verein für siebenbürgische Landekunde” („Asociaţia
pentru cunoaşterea Transilvaniei”) — indică aceeaşi orientare,
proclamînd coborîrea stratului nobiliar la normele cetăţeanului liber, dar, pe
de altă parte, şi ascensiunea supuşilor iobagi la aceleaşi norme şi la acelaşi
nivel.
4. Ce fel de mesaj ar putea avea evenimentele
din 1848-49 din Transilvania? Iată o variantă:
1) Comunităţile
Transilvaniei nu vor putea ocoli niciodată curentele care străbat întreaga
Europă. Iar cu cît ne apropiem de zilele noastre, această constatare trebuie
lărgită din punct de vedere geografic: anume, că nici o comunitate din România
nu se va putea desprinde de curentele globale.
2) Aşa cum
Transilvania a avut în 1848 şansa ei intra-austriacă (sau intra-ungară) de a
articula în mod conştient valenţele ei specifice în cadrul general al
curentului, aşa şi astăzi, ea are misiunea de a articula experienţa sa
specifică de convieţuire seculară în cadrul mai larg al României — mai ales
într-o Românie integrată în Uniunea Europeană.
Experienţa politică
„românească” trebuie să reflecte mai mult decît pînă acum şi realitatea
transilvană cu reuşitele şi deficienţele ei, care, ambele, se oglindesc în
evenimentele din 1848. Am putea spune acelaşi lucru şi într-o formă negativă,
în care propunerea noastră de „mesaj” ar suna, poate, mai modest: în aceaşi
măsură în care comunităţile Transilvaniei au greşit uitînd în 1848 experienţa
convieţuirii şi a responsabilităţii uneia faţă de celelalte, accentuînd fiecare
în particular un interes specific numai propriei etnii, ele au neglijat şi
condiţiile lor esenţiale de viaţă autentică, care de fapt le leagă şi de
interesul comunităţilor învecinate. Prin această greşeală au pierdut pînă acum
ocazia să-şi aducă contribuţia politică în ansamblul României „întregite” —
întregite ca „naţiune”, dar întregite şi ca parte a Europei.
Pompiliu Teodor
1. Mişcările social-politice din Transilvania
anilor 1848-1849 reprezintă, prin principiile la care s-a aderat, prin o parte
din liderii lor, o expresie a revoluţiei democratice europene, de fapt o ediţie
a acesteia în Europa Centrală şi de Est. Este de observat că mişcările avute în
vedere prezintă, adiacent unor idei împărtăşite de personalităţi politice, şi
evidente particularităţi ce decurgeau din statutul propriu al naţiunilor
angajate. Dacă în mare măsură programele formulate aderă la ideologia
democratică, nu este mai puţin adevărat că ideile vehiculate au suferit o
înţelegere specifică, inclusiv a conceptului de naţiune. În acest sens
accepţiunile noţiunii de naţiune au avut o încărcătură diferită, una
real-democratică, alta restrictivă, reminiscenţă a concepţiei de stare
privilegiată. Ca atare, socotim că a existat un consens în primăvara
revoluţiei, la nivelul dezideratelor democratice, dar şi o percepţie anacronică
ce refuza egalitatea atunci cînd era în discuţie aplicarea principiului
democratic.
În ce măsură pot fi
considerate mişcările din 1848-1849 revoluţie? Întrebarea, credem, presupune o
meditaţie în jurul conceptului, care angajează sau poate angaja accepţiuni
variate. Revoluţie, evident nu înseamnă numai violenţă, ci şi metamorfoze
structurale care pot să fie înfăptuite pe diferite căi. Oricum am considera
însă revoluţia, ca manifestare şi efecte, este de înţeles că evenimentele au
dus la restructurarea societăţii, la un progres care, cu toate fluctuaţiile ivite
în timp, s-au tradus în rezultate ce se vor înscrie într-o durată lungă. În
aceeaşi vreme se poate afirma că „revoluţia” din 1848-1849 poate fi considerată
şi în termenii antecedentelor, adică a revoluţiei de dinainte de revoluţie,
pentru a-l cita pe François Furet. În mişcările naţionalităţilor din
Transilvania regăsim fapte semnificative, idei în luările de poziţie din
Vormärz. În plus, să observăm că mişcările politice şi sociale au parcurs o
evoluţie în timpul celor doi ani, în care s-au reflectat fenomene politice ce
au înrîurit destinul „revoluţiei”. În general credem că problema revoluţiei
merită o insistenţă suplimentară, o renunţare la clişee adînc înrădăcinate de
istoriografiile partizane. Cu alte cuvinte, o regîndire a istoriografiei pentru
a înţelege istoria.
2. La a doua întrebare pot să răspund că în
istorie nu se poate pune problema „cum ar fi fost dacă ar fi fost”. Din
parte-mi însă apreciez că „revoluţia” nu putea să învingă la nivelul timpului
scurt în contextul existenţei marilor imperii care refuzau o restructurare a
sistemului politic european. În 1848-1849 lucrurile s-au mişcat între utopie şi
realitate.
3. O coaliţie între mişcările din 1848-1849 pe
platformele politice şi ideologice existente era imposibilă. Problema era de
realism politic, de aprecierea situaţiei echilibrului european care, în pofida
aparenţelor, nu putea să îngăduie o reuşită care să-l pună în dicuţie. De aceea
cred că nu o schimbare a poziţiilor liderilor, un consens al acestora putea să
ducă la rezultatul dorit de protagoniştii scenei politice transilvănene.
4. Mesajul este unul singur, şi se poate
discuta de aşa ceva, şi anume necesitatea unei doze de realism politic în care
trebuie să fie prezentă ideea că ceea ce apropie naţionalităţile este mai
important decît ceea ce le separă. Idealul paşoptismului, spiritul democratic
european la care au năzuit cei mai luminaţi lideri din 1848-1849 rămîne o
permanenţă. În aceeaşi vreme credem că o renunţare la „adevărurile” proprii
este inevitabilă, aşa cum este oportună regîndirea scrisului istoric care
reflectă idei elaborate ce nu coincid cu istoria-realitate. De aceea
sînt posibile, în raport de istoria cunoaşterii, mai multe revoluţii,
dependente de subiectul cunoscător, cu alte cuvinte de istoric ca exponent al
unor interese naţionale, politice şi sociale. De fapt, revoluţia şi-a avut
ediţiile ei concomitente şi succesive care, de fiecare dată, au adus la lumină
părţi din istoria care a fost. q