De la semnarea unui tratat internaţional la respectarea lui

 

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost publicată în rubrica Document în chiar primul număr al revistei Altera, în 1995, iar comentariile au fost semnate de Christoph Pan, Valentin Stan şi Varujan Vosganian (care scria: „Regret că unele partide politice susţin ideea că ratificarea Convenţiei-cadru exclude necesitatea unei legi a minorităţilor naţionale. Regret, de asemenea, că ratificarea Convenţiei-cadru, în unanimitate, în Parlament nu se reflectă cu aceeaşi unanimitate în toleranţa faţă de minorităţile naţionale. Raportul preliminar al Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor privind Legea minorităţilor şi a Comisiei pentru Învăţămînt a Senatului cu privire la Legea Învăţămîntului sînt argumente pe care le menţionez cu tristeţe.”)

Au trecut cinci ani. În aceşti cinci ani Convenţia-cadru a întrat în vigoare (în februarie 1998, conform art. 28, după ce a fost ratificată de 12 state), iar în cursul anului 1999 au fost trimise primele rapoarte cu privire la „măsurile legislative şi de altă natură, adoptate în aplicarea angajamentelor” enunţate de Convenţia-cadru, conform art. 25. Tot în aceşti cinci ani, în România nu s-a adoptat încă Legea minorităţilor naţionale, iar Legea educaţiei naţionale, chiar şi în varianta nouă, mult îmbunătăţită, lasă încă de dorit.

Primul text publicat ca document în acest număr al revistei Altera prezintă poziţia oficială a Guvernului României (referitor la articolele 4, 6 şi 14 ale Convenţiei-cadru), al doilea este Raportul paralel, întocmit de Gabriel Andreescu, cunoscut activist în domeniul drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale, membru marcant al APADOR-CH (Comitetul Helsinki Român).

Raportul oficial, trimis la 24 iunie 1999 către Consiliul Europei, afirmă fără doar şi poate: „legislaţia în vigoare în domeniul drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale corespund dispoziţiilor Convenţiei-cadru”. Raportul paralel, finalizat în octombrie 1999, este un răspuns faţă de această abordare a problemei minorităţilor.

Au fost preluate în acest capitol al revistei Altera acele părţi din rapoarte care se referă la articolele 4, 6 şi 14 ale Convenţiei-cadru. Selectarea nu este întîmplătoare, aceste articole tratînd problemele existenţiale ale minorităţilor (egalitatea în drepturi şi educaţia), fiind totodată şi cele mai deficitare în soluţii.

 

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Art. 4

1. Părţile se angajează să garanteze fiecărei persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale dreptul la egalitate în faţa legii şi la egala protecţie a legii. În această privinţă, orice discriminare bazată pe apartenenţa la o minoritate naţională este interzisă.

2. Părţile se angajează să adopte, dacă este cazul, măsuri adecvate pentru a promova, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, egalitatea deplină şi efectivă între persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale şi cele aparţinînd majorităţii. Ele se vor ţine seama în mod corespunzător, în această privinţă, de condiţiile specifice în care se află persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale.

3. Măsurile adoptate în conformitate cu paragraful 2 nu vor fi considerate acte de discriminare.

Raportul României¹

Paragraf 1, 2 şi 3

Descriere

Principiul egalităţii şi al nediscriminării care se află la baza sistemului universal actual al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este înscris în Constituţia României.

Conform acestui principiu constituţional, cetăţenii români fără nici o deosebire de rasă, naţionalitate, se pot bucura în mod egal de toate principiile şi libertăţile prevăzute de Constituţie şi de legi, pot participa în egală măsură la viaţa publică, economică, socială şi culturală, fără privilegii sau discriminare, fiind egali în faţa legii şi autorităţilor publice.

Egalitatea în drepturi între toţi cetăţenii ţării, stipulată în Constituţie, reprezintă prin ea însăşi o egalitate a şanselor acordate tuturor cetăţenilor. În consecinţă, ea trebuie să fie garantată pentru toţi cetăţenii. Din acest motiv, Constituţia stipulează fără excepţie că statul recunoaşte şi garantează dreptul de identitate pentru persoanele aparţinînd minorităţilor etnice, cît şi dreptul la nediscriminare. Constituţia prevede că măsurile de protecţie pe care statul le ia în vederea apărării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să ţină cont de principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

Legea garantează protecţia egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.

În consecinţă, România are cadrul constituţional şi legislativ care să garanteze o egalitate deplină şi efectivă în faţa legii pentru toţi cetăţenii României ca şi participarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, în condiţii de egalitate deplină şi efectivă cu populaţia majoritară, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale.²

Cadru juridic

Constituţie

Articol 4, Egalitatea între cetăţeni

(2) „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”

Articol 16, Egalitatea în drepturi

(1) „Cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

Art. 6, Dreptul la identitate

(2) „Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”

Constituţia interzice în mod explicit orice instigare la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă ca şi incitarea la discriminare, separatism teritorial sau la violenţă publică. Legea fundamentală garantează libertatea de religie şi de conştiinţă (art. 29) şi stipulează că drepturile şi libertăţile trebuie să fie exercitate de cetăţenii României în bună credinţă, fără a atinge drepturile şi libertăţile celorlaţi (art. 54).

În plus, Constituţia României garantează principiul liberului acces la justiţie în articolul 21.

(1) „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

(2) „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Pentru a pune în practică principiul liberului acces la justiţie, Constituţia României prevede, în articolul 127, paragraful 2, că:

„Cetăţenii aparţinînd minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”

Aricolul 24 din Constituţie garantează dreptul la apărare şi dreptul de a fi asistat de un avocat liber ales sau din oficiu, tot timpul procesului.

Şedinţele instanţelor de judecată sînt publice (art. 126 din Constituţie).

Fapte

În exerciţiul dreptului de liber acces la justiţie nu a existat caz în care instanţele de judecată să fi refuzat a primi, a înregistra şi a urmări o reclamaţie provenind din partea persoanelor aparţinînd unei minorităţi naţionale, care să fi invocat ulterior acte de discriminare, datorită apartenenţei lor la o minoritate naţională.

Nu a existat caz în care dreptul la apărare să fi fost refuzat unui cetăţean român aparţinînd unei minorităţi naţionale, nici caz de refuz din partea unui avocat de a reprezenta clientul său din cauza originii sale etnice sau a naţionalităţii sale.

Principiul în conformitate cu care şedinţele instanţelor de judecată sînt publice se aplică fără discriminare. Nu au existat semnalări privind abuzuri în folosirea procedurilor de audienţă sau de judecată în şedinţe cu caracter public restrîns sau în cameră de consiliu, la care se poate face apel, însă numai în condiţiile prevăzute de lege.

Obligaţia organelor de urmărire penală de a informa persoanele reţinute sau arestate, în „limba pe care o înţeleg”, asupra motivelor care se găsesc la baza actelor respective, ca şi dreptul oricărei persoane care nu cunoaşte limba română sal al cetăţenilor români aparţinînd unei minorităţi naţionale, de a vorbi în faţa instanţelor, prin interpret (Constituţia, articolul 127), sînt respectate.

Verificînd situaţia la nivel local, Ministerul Justiţiei a ajuns la concluzia că nici o reclamaţie nu a fost prezentată din partea unei persoane (martor sau justiţiabil) care să fi semnalat absenţa unui interpret sau un răspuns incorect din partea instanţelor cauzat de o insuficientă înţelegere a întrebării pe care ar fi avut-o de pus sau de o insuficienţă de abilitare a expresiei în limba română.

Nu au existat nici dosare în cazul cărora recursul să fi fost introdus sub motivul lipsei de cunoaştere a limbii române sau al dificultăţii de exprimare în această limbă.

Paragraful 2

Descriere şi cadru juridic

Aşa cum s-a arătat în primul paragraf al prezentului raport, România are cadrul constituţional şi legislativ în stare de a garanta o egalitate deplină şi efectivă între toţi cetăţenii, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale. Astfel, Constituţia garantează, printr-o serie de dispoziţii sectoriale, participarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, în condiţiile de egalitate deplină şi efectivă cu cetăţenii români aparţinînd majorităţii, la viaţa economică, socială, politică şi culturală. În acest sens, una din dispoziţiile extrem de importante este aceea din articolul 59, paragraful 2, relativ la participarea directă a acestor persoane la viaţa parlamentară:

(2) „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la cîte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.”

Unele dispoziţii constituţionale din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, vizînd în întregime ansamblul cetăţenilor români, prezintă un interes particular pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale.

Astfel, articolul 25 din Constituţie garantează, pentru fiecare cetăţean, dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, la fel dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa sa în orice localitate a ţării, de a emigra şi de a reveni în propria sa ţară.

Articolul 29, deja menţionat în raport, consacră libertatea de conştiinţă, de opinie şi de religie, autonomia cultelor religioase în raport cu statul, libertatea privind educaţia religioasă a copiilor.

Art. 32, paragraful 3, din Constituţie garantează de asemenea „dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă”.

Pe de altă parte, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale beneficiază pe de-a-ntregul de dispoziţiile Constituţiei avînd ca obiect dreptul de asociere (articolul 37):

(1) „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.”

(2) „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sînt neconstituţionale.”

Dispoziţii specifice adresîndu-se persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale se regăsesc de asemenea în articolul 127, paragraful 2, din Constituţie, relativ la dreptul deja menţionat, la interpret în cursul procedurii juridice.

Prevederile constituţionale care garantează pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale participarea la viaţa economică, socială, politică şi culturală, în condiţii de egalitate deplină cu populaţia majoritară, se regăsesc într-o serie de legi ce reglementează diversele sectoare de activitate. De exemplu, Legea învăţămîntului (1995) conţine un capitol relativ la educaţia în limbile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (Titlul XII). Dispoziţii detaliate privind participarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la procesul electoral sînt prevăzute prin Legea privind alegerea în Camera Deputaţilor şi în Senat (Legea nr, 68/ 15 iulie 1991) modificată prin amendament în 1996, Legea partidelor politice (Legea nr. 27/ 1996), Legea audiovizualului, Legea administraţiei publice locale etc.

Fapte

Membrii organizaţiilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale au candidaţi pentru mandatele Parlamentului în aceleaşi condiţii ca şi colegii lor aparţinînd partidelor politice.

Pentru actuala legislatură, 25 deputaţi şi 11 senatori au fost aleşi la propunerea Uniunii Democrată a Maghiarilor³ din România (UDMR). În plus, 15 deputaţi au fost aleşi, fiecare reprezentînd o organizaţie aparţinînd minorităţilor naţionale.

Contribuţii substanţiale sînt vărsate din bugetul statului pentru a sprijini învăţămîntul în limbile aparţinînd minorităţilor naţionale, pentru a susţine viaţa culturală şi spirituală a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale — pentru editarea de manuale şcolare, cărţi şi alte publicaţii în limbile materne şi pentru alte tipuri de activităţi relative la cultura, spiritualitatea minorităţilor (a se vedea în acest sens datele deja prezentate pivind punerea în aplicare a articolelor 5, 7, 8, 9, 12, 13, 15 din Convenţia-cadru).

Toate aceste măsuri au fost adoptate în vederea promovării unei egalităţi depline şi efective privind participarea persoanelor minorităţilor naţionale la viaţa economică, socială, politică şi culturală şi nu sînt considerate ca măsuri discriminatorii. Îndeplinirea acestor măsuri se face în respectul prevederii constituţionale potrivit căreia „măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români” (articolul 6, paragraful 2).

Infrastructura statului

Responsabilitatea unei bune puneri în aplicare a dispoziţiilor din articolul 4 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale revine instituţiilor Statului competente în materie, şi anume: Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Culturii, Departamentul Administraţiei Publice Locale, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale etc. În cadrul acestui sistem instituţional un rol major revine Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, creat în ianuarie 1997 şi coordonat de un ministru, membru cu drepturi depline al Guvernului. Pînă în prezent această funcţie a fost ocupată de un reprezentant al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România. Printre atribuţiile acestui Departament figurează aceea de supravizare a punerii în aplicare a actelor normative interne şi internaţionale privind protecţia minorităţilor naţionale, „examinarea sesizărilor formulate de cetăţeni sau organizaţii aparţinînd minorităţilor naţionale referitor la actele organelor de administraţie publică”.

În acelaşi timp, în contextul general al perfecţionării şi dezvoltării sistemului de protecţie a drepturilor omului în România, instituţia de Avocatul Poporului a fost fondată în 1997, avînd ca obiectiv protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile lor cu autorităţile publice (articolul 1 al Legii nr. 35, 1997). Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor ale căror drepturi au fost afectate. Sesizările pot fi introduse pentru orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vîrstă, apartenenţă politică sau convingeri religioase (articolul 14, paragrafele 1 şi 2). În cazul în care constată o violare a drepturilor omului, Avocatul Poporului solicită autorităţilor responsabile de a revoca măsura respectivă şi de a repara prejudiciile. Acest mecanism este pe deplin accesibil cetăţenilor români aparţinînd minorităţilor naţionale în vederea obţinerii reparaţiei eventualelor încălcări a drepturilor lor prevăzute prin legislaţoia internă şi Convenţiile internaţionale la care România ia parte.

NOTE

1. Faţă de modul în care Guvernul României a întocmit acest raport, Raportul paralel specifică: „În concordanţă cu hotărîrea prin care a fost înfiinţat Comitetul Interministerial pentru Minorităţi Naţionale (a fost fondat în data de 7 august 1998, prin Hotărârea de Guvern nr. 460), raportul oficial asupra aplicării Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale ar fi trebuit să fie elaborat de către această instituţie. Nici Comitetul Interministerial pentru Minorităţi, nici Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor nu a fost informat de către Ministerul de Externe despre elaborarea raportului naţional, deşi aceste organisme specializate ale Guvernului Român deţineau informaţia şi responsabilitatea de a defini politici în domeniul minorităţilor naţionale. Nici orga-nizaţiile minorităţilor naţionale şi nici cele care promovează drepturile omului nu au fost implicate, într-un fel sau altul, în discuţii privind aplicarea Convenţiei Cadru de către România. Nu a fost informată nici opinia publică despre răspunsul statului român la această problemă extrem de importantă. S-ar putea chiar afirma că Ministerul Român de Externe a ţinut secretă în mod deliberat întocmirea acestui raport.” (n. red.)

2. Deşi România a ratificat de 30 de ani Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (adoptată de ONU la 21 decembrie 1965), nu a recunoscut încă competenţa Comitetului ONU Împotriva Discriminării Rasiale (conform art. 14 din Convenţie; ţări vecine ca Ucraina, Bulgaria, Ungaria au recunoscut această competenţă). O lege împotriva tuturor formelor de discriminare se află încă în stadiul unui proiect elaborat de Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. (n. red.)

3. Raportul oficial, varianta în limba franceză, operează cu denumirile de „Magyares” în loc de „Hongrois” şi „Tsiganes” în loc de „Roma”. Folosirea termenului de „Magyars” de către reprezentanţii oficiali ai României (şi Slovaciei) a fost contestat de nenumărate ori la diferite întîlniri internaţionale (chiar la ONU şi OSCE), considerînd că prin această noţiune complet străină de limba franceză sau engleză se încearcă să se creeze diferenţe artificiale între unguri (ca popor ce locuieşte în Ungaria) şi maghiari (ca minorităţi în alte state). Cît despre termenul de „ţigani”, se cunoaşte foarte bine poziţia liderilor comunităţii, care au cerut de repetate ori autorităţilor din România ca să nu-l folosească în mod oficial. (n. red.)

 

Raportul paralel

Comentariu la art. 4, para.1 şi 2.

Este important să se monitorizeze diferenţele dintre prevederile legale şi practica propriu-zisă. În România există o diferenţă semnificativă între valoarea unor prevederi şi faptul că nu sînt puse în practică. Această diferenţă este evidenţiată de proliferarea limbajului agresiv şi de discriminarea romilor pe piaţa de muncă. Distanţa între legislaţie şi practică se datorează slabei autorităţi a legii.

Comentariu la art. 4, para. 1.

O ameninţare considerabilă pentru „dreptul egalităţii în faţa legii şi al protecţiei egale a legii” este de natură instituţională. Este provocată de atitudinea Serviciului Român de Informaţii (SRI) faţă de problema minorităţilor naţionale în România.

O dată cu înfiinţarea lui în martie 1990, Serviciul Român de Informaţii a preluat departamentul fostei Securităţi care monitoriza activităţile maghiarilor în România, etichetate ca „iredentism”. Minorităţile naţionale şi maghiarii în special erau priviţi ca o ameninţare pentru politica de asimilare a lui Ceauşescu. Majoritatea membrilor fostei Securităţi erau formaţi din perspectiva naţional-comunismului al cărui garanţi erau. După 1990, mulţi dintre ei au devenit membrii SRI. Departamentul pentru iredentism şi-a continuat activitatea. Într-o oarecare măsură, departamentului i s-a schimbat numele în „apărare a Constituţiei”, dar faptele demonstrează că atitudinea SRI nu s-a schimbat.

Modul în care SRI abordează problema minorităţilor naţionale este clar ilustrat de Raportul privind îndeplinirea atribuţiilor SRI-ului în privinţa minorităţilor naţionale.

Raportul din octombrie 1993 — septembrie 1994 începe cu capitolul „Apărarea autorităţii legii”, unde o primă ameninţare a securităţii naţionale este identificată în problemele legate de minorităţile naţionale, în special cele privitoare la minoritatea maghiară şi comunitatea romilor¹ .

Raportul atrage atenţia asupra acţiunilor avînd ca scop „exacerbarea naţionalismului” şi avînd „tendinţe extremiste şi separatiste”. Conform raportului, SRI a identificat acţiuni cu caracter extremist-naţionalist care ameninţă autoritatea legii, afirmînd că aceste acţiuni aparţin minorităţilor şi unor „organizaţii naţionalist-extremiste din străinătate”. Ca exemplu de iniţiativă de natură extremă, Raportul menţionează „campania de adunare a semnăturilor destinate susţinerii proiectului de lege privind educaţia pentru minorităţile naţionale” (p. 5). Astfel, pentru Serviciul Român de Informaţii, exercitarea unui drept constituţional, o iniţiativă legislativă prin voinţa cetăţenilor (Art. 73, par. 1) este o ameninţare pentru securitatea naţională, devenind o ţintă pentru acţiunile sale de apărare a autorităţii legii.

În acelaşi context, al considerării problemelor vizînd minorităţile naţionale ca ameninţări pentru securitatea naţională, Raportul SRI se ocupă de asemenea cu grupul etnic al romilor. Raportul consideră exercitarea dreptului la exprimare ca o intenţie „de a exploata în scopuri propagandistice unele incidente care au intervenit în relaţiile dintre unii membri ai unui grup şi alţi cetăţeni, pe fundalul unor grave fapte anti-sociale şi al unor serioase încălcări ale legii”. (p. 7) Apoi, Raportul continuă: „Trebuie să se evidenţieze faptul că în conflictele respective actorii principali au fost întotdeauna cetăţenii şi nu grupurile etnice, şi că desfăşurarea lor a avut o semnificaţie strict situaţională, locală şi interpersonală” (p. 7).

Investigaţiile conduse în localităţile unde au avut loc conflicte între romi şi alţi locuitori arată că aceste conflicte au izbucnit într-adevăr pe fundalul unor grave fapte antisociale şi încălcări ale legii² . Serviciul Român de Informaţii nu are competenţa de a califica drept ameninţare la securitatea naţională acele opinii care sînt contrare celor exprimate de guvern, fie că se referă la minorităţile naţionale ori la alte probleme de interes naţional.

Raportul SRI declară că „… unele elemente ale romilor³ , deformînd realităţile din ţara noastră prin denigrare şi acuzaţii, au incitat la acţiuni de natură să afecteze imaginea României în străinătate ...” (p. 7). Exemplul citat în acest sens este cel al lui Sándor Csurkuly (prezentat ca preşedinte al filialei din Tîrgu-Mureş a Uniunii democrate libere a romilor din România — de fapt, el era preşedintele Uniunii romilor) care „a furnizat informaţii denigratoare unor organizaţii despre conflictul de la Hădăreni, prezentîndu-l distorsionat, nu ca un delict anti-social criminal de drept comun, ci ca o confruntare interetnică” (p.8). Acţiunile date ca exemplu de Raportul SRI se incadrează clar în categoria neînţelegerilor sau protestelor şi acuzaţiile aduse de Raport încalcă garanţiile constituţionale şi ale legii securităţii naţionale⁴ .

Cel de al doilea Raport SRI — 1994-1995 — abordează de asemenea subiectul „faptelor care pun în pericol, sfidează sau contestă ordinea constituţională şi tind să se abată de la sau să se opună autorităţii suverane a statului român, fapte care sînt o ameninţare pentru securitatea naţională”. În acest capitol, raportul face referinţă la etnicii maghiari, incriminînd „stabilirea unor structuri care în mod deliberat depăşesc cadrele legislaţiei interne”. Sub acest titlu sînt enumerate: „adoptarea deschisă, programatică a unor obiective contrare autorităţii legii”, „propaganda de amploare care (…) pe de o parte defăimează statul român, discreditează politica adoptată de autorităţi şi descrie minoritatea maghiară ca o pretinsă victimă, iar pe de altă parte urmăreşte să politizeze minoritatea maghiară într-o măsură fără precedent”. Mijloacele privite ca o ameninţare la securitatea naţională sînt „deciziile şi documentele programatice” care „includ precizări explicite legate de autonomie, inclusiv autonomia teritorială, cît şi de structuri politice, adminsitrative şi sociale care sprijină şi conduc la înfăptuirea autonomiei pe baze etnice (Consiliul Reprezentanţilor Unionali, consiliile de autoguvernare naţionale şi teritoriale, etc.)”. SRI este îngrijorat că asemenea documente „dezvăluie intenţia de a se înfiinţa un sistem instituţional separat” pentru „comunitatea autonomă a maghiarilor din România şi în special a unui sistem constituţional de administraţie locală, doar pentru unitatea teritorială locuită de un procent ridicat de persoane aparţinînd minorităţii maghiare (Consiliul de Auto-guvernare Naţională, Comitetul Consultativ al Secuilor)”.

SRI acuză de asemenea intenţia de a se înfiinţa „o reţea monitorizată de educaţie maghiară în România”, creîndu-se, în unele localităţi din Transilvania, „instituţii pentru învăţămînt superior şi postuniversitar subordonate unor instituţii de învăţămînt superior sau altor organisme din străinătate, subsidiate şi înzestrate cu materiale educaţionale şi cadre din străinătate”.

Oricît de surprinzător ar apărea, caracterul ameninţător al raportului SRI faţă de minorităţile naţionale, politica de supraveghere continuă a acestei instituţii nu a dispărut nici după noiembrie 1996, cînd un partid reprezentînd o minoritate — Uniunea Democrată a Maghiarilor din România — a ajuns la putere. „Raportul cu privire la îndeplinirea datoriilor de către Serviciul Român de Informaţii, în concordanţă cu legea, pentru realizarea securităţii naţionale în perioada mai 1997-mai 1998”, capitolul despre „problemele minorităţii naţionale” include următoarele: „Prin intermediul unor mijloace specifice de propagandă, opinia publică internă şi internaţională a fost intoxicată (cu îndărătnicie) incontinuu cu idei privind »legitimitatea« schimbărilor de statut al unor regiuni româneşti, pretinsa discriminare a grupurilor etnice, aşa zisul reviriment al xenofobiei şi anti-semitismului în România şi altele, promovate de elementele extremiste din ţară.

În legătură cu obiectivele menţionate mai sus, în unele cercuri ale comunităţilor etnice din ţara noastră au pătruns reprezentanţi ai entităţilor interesate, ceea ce a avut ca rezultat tendinţe extremiste preluate de cercurile respective, şi chiar în propagarea unor idei axate pe cîştigarea unei potenţiale autonomii administrative şi a separatismului economic pentru unele zone cu un profil demografic specific”.

Ca urmare, SRI continuă să creadă că opiniile legate de existenţa xenofobiei, antisemitismului în România ori opiniile discutate de minorităţile naţionale legate de diferite forme ale autonomiei administrative, sînt o ameninţare pentru statul român. Rezultă că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale — în special conducătorii lor — sau cele care abordează problema minorităţilor naţionale continuă să fie ameninţate de a fi puse sub supraveghere de către SRI. Aceasta este o violare grosolană a relaţiilor interetnice în România, cauzată nu (neapărat) de o anumită persoană numită ca Director al Serviciului Român de Informaţii, ci mai curînd de un comportament instituţional.

Iată de ce autorităţile române trebuie să ia măsuri vizibile şi radicale pentru a elimina orice prejudecăţi în comportamentul unor instituţii cu competenţă în domeniul securităţii naţionale. Pînă atunci, minorităţile naţionale şi majoritatea vor continua să se suspecteze reciproc, iar această situaţie va influenţa comportamentul diferitelor grupuri etnice.⁵  O asemenea situaţie vine în contradicţie cu spiritul şi litera Convenţiei-cadru.

NOTE

1. Este adevărat că raportul foloseşte formulări eufemistice ca „acţiuni de felul celor menţionate mai sus … au avut un caracter izolat şi nu au avut efectul aşteptat în rîndul membrilor minorităţii etnice vizate …” (p.4) sau „Trebuie să menţionăm … că persoanele de naţionalitate maghiară din ţara noastră au dovedit o poziţie constructivă şi o atitudine corectă în relaţie cu populaţia majoritară …” (p.5). Aceasta accentuează de fapt mesajul că membrii celor două minorităţi devin un pericol pentru Statul român în momentul în care militează pentru drepturi altele decît cele acceptate de autorităţi sau cînd dau o altă interpretare decît autorităţile publice unor evenimente care implică persoane aparţinînd atît minorităţilor cît şi majorităţii.

2. Luînd în considerare atît evoluţia evenimentelor cît şi contextul general, concluziile trase de unele organizaţii din România (ca de pildă Comitetul Helsinki Român) şi organizaţii internaţionale (Human Rights Watch / Helsinki International, Helsinki Federation for Human Rights, Amnesty International etc.) au arătat că incidentele respective au avut o dimensiune interetnică şi că nu au fost nicidecum limitate la o semnificaţie locală, situaţională şi interpersonală. Mai mult, această concluzie era inerentă dată fiind neaplicarea (sau aplicarea deficitară) a legii în mai mult de 30 de cazuri de violenţă manifestată împotriva romilor.

3. Această frază, unde se foloseşte cuvîntul „element”, este ofensatoare depersonalizînd pe criteriul apartenenţei etnice.

4. Serviciul Român de Informaţii încalcă art. 4, par. 1 al Legii siguranţei naţionale a României, care stipulează că „prevederile art. 3 (enumerînd ameninţările pentru securitatea naţională a României — n. a.) nu pot fi interpretate sau folosite în scopul de a restrînge sau interzice dreptul de a apăra o cauză legitimă, de a exprima un protest ori dezacord de natură ideologică, politică, religioasă, ori de altă natură …”.

5. Poziţia asumată de raportul SRI oferă argumente acelor membri ai minorităţilor naţionale care vorbesc despre sentimentul de insecuritate trăit de minorităţi şi de necesitatea unor măsuri colective care să le protejeze viaţa, mergînd pînă la auto-determinare internă, autonomie locală şi personală. De pildă, cererea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România ca minorităţile să devină un factor constituent al statului — un punct de vedere care este dificil de susţinut dacă luăm în considerare criteriile politico-judiciare care guvernează viaţa unui stat modern — găseşte o justificare emoţională în modul în care raportul SRI tratează minorităţile maghiare şi rome (În această privinţă, vezi G. Andreescu, V. Stan, R. Weber, Studiu asupra concepţiei Uniunii Democrate a Maghiarilor din România despre drepturile minorităţilor naţionale, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994).

Dacă SRI, un organism de stat a cărui datorie îl obligă să vegheze asupra securităţii naţionale într-un mod egal — adică cu privire la toţi cetăţenii ţării — se referă la minorităţi ca la un pericol potenţial pentru securitatea naţională, atunci nu este absurd (în legătură cu factorii subiectivi) faptul că aceste minorităţi se consideră puse în pericol şi înstrăinate de statul existent şi că îşi doresc să fie definite ca o componentă distinctă a statului. („În consecinţă, maghiarii care şi-au dezvoltat o conştiinţă puternică a identităţii culturale şi naţionale specifice sînt priviţi ca fiind neloiali faţă de statul român”: Anna-Mária Bíró, Minoritatea maghiară din România, Informaţie cadru în timpul Sub-Comisiilor Naţiunilor Unite asupra Prevenirii Discriminării şi Protecţiei Minorităţilor, 12 august 1994.)

 

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Art. 6

1. Părţile vor încuraja spiritul de toleranţă şi dialogul intercultural şi vor lua măsuri efective pentru promovarea respectului reciproc, înţelegerii şi cooperării dintre toate persoanele care trăiesc pe teritoriul lor, indiferent de identitatea etnică, cultură, lingvistică ori religioasă a acestora, îndeosebi în domeniile educaţiei, culturii şi al mijloacelor de informare.

2. Părţile se angajează să ia măsuri corespunzătoare pentru a proteja persoanele care ar putea fi victime ale ameninţărilor sau actelor de discriminare, ostilitate sau violenţă, datorită identităţii lor etnice, culturale, lingvistice sau religioase.

Paragraful 1 şi 2

Descriere

Autorităţile române acţionează constant în vederea prevenirii şi a combaterii oricărei forme de discriminare rasială, de xenofobie şi de intoleranţă şi în vederea creării condiţiilor necesare pentru o amplă răspîndire a valorilor democratice şi a drepturilor omului, în spiritul toleranţei şi al înţelegerii în cadrul societăţii româneşti.

Cadru juridic

Constituţie

Articolul 30, paragraful 7

„Sînt interzise de lege (...) îndemnul (...) la ură naţională, rasială (...) sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică.”

Articolul 29, paragraful 4

„În relaţiile dintre culte sînt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.”

Codul penal al României

Articolul 166

„Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Articolul 317

„Propaganda naţionalist-şovină, aţîţarea urii de rasă sau naţionalitate, dacă fapta nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 166, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

Articolul 318

„Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 6 luni sau cu amendă.”

Articolul 247

„Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

 

Structuri

Fundaţia naţională română pentru coordonarea campaniei tineretului contra rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei (RAXI) reuneşte reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale competente în lupta contra formelor de discriminare şi intoleranţă, reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale interesate şi organizaţiile de tineret, membri ai partidelor politice etc.

Măsuri luate

Măsuri specifice au fost luate la nivelul sistemului educaţional, vizînd formarea tinerilor, în general, şi a funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi de a pune în practică legea, în particular, conform principiilor şi valorilor promovate de actele internaţionale relative la drepturile omului la care România ia parte, incluzînd Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.

Un vast program de educaţie în domeniul drepturilor omului a fost conceput şi pus în aplicare, adresîndu-se atît funcţionarilor guvernamentali, universitarilor cît şi marelui public. Astfel în toate facultăţile de drept se studiază, ca disciplină distinctă, „Drepturile omului” ce constituie un domeniu prioritar în formarea magistraţilor, avocaţilor, funcţionarilor însărcinaţi a veghea la punerea în aplicare a legii. Drepturile omului constituie, de asemenea, un obiect de studiu pentru Academia de poliţie şi Şcoala Naţională de Administraţie, ca şi la nivelul şcolilor primare şi secundare, fiind inclus în cursurile de educaţie civică şi de drepturile omului. Se introduce studiul istoriei şi culturii persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice în manualele de istorie; s-a prevăzut un număr de lecţii speciale pe teme privind violenţa şi intoleranţa; s-au organizat programe educative cu caracter intercultural (festivaluri, tabere de vacanţă pentru elevii de diverse origini etnice); s-au organizat numeroase seminarii relativ la drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor români, incluzînd persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale. În plus, la cererea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, învăţămîntul se desfăşoară bilingvă, ca în cazurile liceului româno-croat din Caraşova, al şcolii româno-polone din Soloneţu Nou (de la prima clasă pînă la a opta), a seminarului româno-turc din Medgidia.

Un număr semnificativ de manifestări dedicate drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor au fost organizate de Consiliul pentru Minorităţile Naţionale (în cooperare cu Consiliul Europei, Comitetul Helsinki, Proiectul pentru Relaţiile Etnice etc.), de Institutul Român al Drepturilor Omului, Centrul European pentru Studiile Etnice şi Comunicarea Socială a Academiei Române. De exemplu, Centrul european a organizat în 1996, un proiect finanţat de Consiliul Europei intitulat „Cultură-Comunicare-Comunitate” avînd drept scop crearea structurilor locale pentru a combate xenofobia şi intoleranţa; a unui mecanism de comunicare interculturală şi de dialog între diverse grupuri profesionale şi mass-media; îmbunătăţirea comunicării interetnice pentru a răspunde problemelor sociale ale persoanelor aparţinînd grupurilor etnice; stimularea creşterii responsabilităţii şi a interesului ziariştilor faţă de probelemele minorităţilor. Aceste reuniuni şi dezbateri au ocazionat o apropiere deschisă a relaţiilor interetnice şi s-au bucurat de o largă difuzare prin posturile de radio naţionale şi locale, prin televiziune şi presa scrisă.

În 1998 Guvernul român a alocat în jur de 55 miliarde de lei (circa 193.750 dolari SUA) pentru proiectele comune vizînd combaterea rasismului şi intoleranţei.

Fundaţia naţională pentru campania contra rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei a organizat conferinţe, colocvii, seminarii şi mese rotunde pe teme specifice, ca „Atelierele toleranţei”, „Tineretul şi campania contra rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei” etc. Toate activităţile au fost larg mediatizate pentru a sensibiliza oamenii cu privire la lupta contra discriminării şi intoleranţei.

În plus, Guvernul României, în cooperare cu Consiliul Europei, Biroul OSCE pentru Instituţiile Democratice şi Drepturile Omului şi cu UNESCO, a organizat la Bucureşti (între 23 şi 26 mai 1996) un seminar internaţional avînd ca temă toleranţa. Această reuniune a oferit cadrul unui dialog deschis asupra rolului educaţiei, al mijloacelor de comunicare în masă şi al comunităţilor locale în promovarea unei atitudini de toleranţă şi înţelegere.

În România, numeroase organizaţii neguvernamentale au ca obiect protecţia drepturilor omului, lupta contra intoleranţei, discriminării rasiale şi xenofobiei şi reprezintă componente active ale societăţii civile.

 

Raportul paralel

Comentariu la art. 6, par. 1.

O problemă fundamentală legată de relaţiile etnice în România este folosirea limbajului agresiv, fie ca propagandă rasistă, şovinistă şi xenofobă a conducătorilor politici, ori ca diseminare prin mass-media a stereotipurilor negative legate de minorităţile naţionale.

Exemplele sînt mult prea numeroase şi larg răspîndite pentru a da o imagine cuprinzătoare asupra acestui tip de discurs. A fost folosit în mod constant imediat după revoluţia din decembrie 1989 şi pînă acum.

Am inclus mai jos cîteva exemple „clasice” care au fost invocate anterior în diferite studii de caz, pentru că au creat un stil specific de discurs agresiv.

(1) „Tare mă tem că, în ritmul acesta, dacă sîntem zgîndăriţi la infinit, vom mai face un galop de sănătate pînă în acel minunat oraş al ceardaşului şi al femeilor disponibile, şi acolo vom rămîne o perioadă, ca să mai asigurăm pacea, în această zonă, măcar pînă în anul 2000 — nu dorim să se ajungă pînă aici, nimănui nu-i plac campaniile militare, dar, în faţa alternativei Ungurii la Bucureşti sau Românii la Budapesta, vă daţi seama ce variantă vom alege şi care îi muzica aceea care ne place nouă” — Corneliu Vadim Tudor: „Atenţie la Ugaria! (4)”, în România Mare, nr. 17, Anul I, 28 septembrie 1990.

(2) „O paralelă între grija noastră faţă de românii din Basarabia şi grija Budapestei faţă de maghiarii din Transilvania nu se poate face, pentru simplul motiv că noi avem drepturi istorice asupra pămînturilor cuprinse între Prut şi Nistru în timp ce ungurii n-au nici un fel de drept nu numai asupra Transilvaniei, dar nici măcar asupra Cîmpiei Panoniei, pentru acolo au locuit strămoşii noştri geto-dacii. Din toleraţii Europei, aceşti nobili reprezentanţi ai celor mai primitive triburi asiatice au ajuns să de-a omul afară din casa lui, să facă pe jandarmul în zonă, să ameninţe şi să ţină sub teroare, populaţii cu mult mai vechi şi mai civilizate decît ei.” — Corneliu Vadim Tudor: „Atenţie la Ungaria! (5)”, în România Mare, nr.18, Anul I, 5 octombrie 1990.

(3) „Vom adauga la toate acestea şi atacurile bestiale ale trenurilor de către hoarde asiatice zăpăcite de alcool şi de ură sangvinară, care îi bat pe bieţii români cu lanţurile şi cu ciomegele numai pentru că vorbesc româneşte!” — Corneliu Vadim Tudor: „Atenţie la Ungaria! (5)”, în România Mare, nr. 18, Anul I, 5 octombrie 1990.

(4) „Va să zică ungurii, care sînt asiatici, ne împiedică pe noi, care sîntem latini şi europeni, să reintrăm în concertul de valori al continentului nostru!” — Corneliu Vadim Tudor: „Ardealul, Ardealul, Ne cheamă Ardealul! (Scrisoare deschisă domnului Ion Iliescu)”, în România Mare, nr. 27, Anul I, 12 octombrie 1990.

(5) „Recent, mai mulţi criminali itineranţi, care operau prin trenuri, au fost arestaţi: fireşte, toţi sînt de naţionalitate maghiară.” — Corneliu Vadim Tudor: „Atenţie la Ungaria! (6)”, în România Mare, nr. 19, Anul I, 12 octombrie 1990.

(6) „Pe aici nu se trece, stimaţi iredentişti maghiari şi foarte preţuiţi trădători de ţară români, noi nu credem în varianta voastră pentru Casa Comună Europeană, aşa sîntem noi, mai ciobani, mai primitivi, nu ne place să fim slugi şi grăjdari pe la alţii, vrem să domnim în casa sufletelor noastre, n-aveţi absolut nici un spor, mutaţi-vă gîndul, colonizaţi mai degrabă pusta aia, sau închiriaţi pămînturi prin Siberia şi Asia, dar obişnuiţi-vă cu ideea că Ardealul va fi veşnic românesc.” — Corneliu Vadim Tudor: „Atenţie la Ungaria! (3)”, în România Mare, nr. 16, Anul I, 21 septembrie 1990.

(7) „Nu vrem să supărăm pe nimeni, dar dacă acest popor va fi batjocorit pe mai departe şi agitat cu bună ştiinţă, va veni vremea cînd forţele sănătoase ale acestei ţări vor solicita un Referendum Naţional care să stabilească dacă trădătorii de ţară dovediţi pot sau nu pot să mai rămînă aici, iar dacă nu — atunci să fie expulzaţi definitiv! Pentru liniştea României, a peste 20 de milioane de români, merită să ne lipsim de cîteva uscături, indiferent ce va zice oculta occidentală.” — Corneliu Vadim Tudor: „Trădarea de ţară”, în România Mare, nr. 9, Anul I, 3 august 1990.

(8) „Pentru liniştea şi binele României este imperios necesară organizarea unui REFERENDUM NAŢIONAL prin care poporul acestei ţări să hotărască expulzarea imediată a tuturor acelora care se fac vinovaţi de lezarea demnităţii naţionale, de uneltire împotriva statului român, de trădare a intereselor vitale ale României! Este singura cale de a scăpa de bandiţi, dar şi de a-i ocroti totodată — pentru că, altminteri, îi va linşa populaţia.” — Corneliu Vadim Tudor: „Abolirea graniţelor?”, în România Mare, nr. 20, Anul I, 19 octombrie 1990.

Folosirea limbajului agresiv şi a stereotipurilor negative a continuat şi după ce partidele politice extremiste au intrat în opoziţie. Un studiu datat din 1998 oferă ca exemple de limbaj agresiv împotriva comunităţii romilor, următoarele fragmente: „romii, care fură, jefuiesc şi îi atacă pe români” (TVR1); „oamenii au dreptul să-şi cunoască drepturile, dar şi datoriile. Se pare că grupul etnic al romilor mai are încă mult de învăţat în această privinţă.” (Vocea României). Uneori, discursul împotriva romilor se amestecă cu discursul împotriva evreilor: „Cei care au pus mîna — prin poziţiile lor administrative — pe aceste resurse sînt ţiganii şi evreii. Ţiganii şi evreii (inclusiv cei recent sosiţi în România) ies în evidenţă printre celelalte grupuri etnice care populează ţara noastră şi s-au integrat alături de români în societatea română. [Se pare că] ei au plănuit să-i subjuge pe români făcînd uz de diferite planuri şi mijloace; dar cu acelaşi scop: să-i înrobească pe români din punct de vedere economic, să le anihileze libertatea în propria lor ţară” (România Mare).

Din iulie 1997 şi pînă în noiembrie 1998, ministrul György Tokay (UDMR), care răspundea de Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, a informat Parchetul General asupra folosirii afirmaţiilor (făcute de senatorul Corneliu Vadim Tudor), pancartelor (la meciurile de fotbal Steaua- Miercurea Ciuc şi Dinamo-Rapid, articolelor şovine (publicate de Ion Drăguşanu în ziarul Bucovina). Parchetul a respins cererea de a începe procedurile pe baza art. 317 al Codului penal român, cu următorul motiv: „Propaganda naţionalist-şovină, aţîţarea urii de rasă sau naţionalitate, dacă fapta nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 166, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

În consecinţă, putem afirma că, deşi unele instituţii publice au încercat să restrîngă manifestările rasiste, şovine, antisemite (fie folosite ca propagandă politică ori constînd în diseminarea stereotipurilor negative), statul român nu a reuşit să-şi îndeplinească sarcinile decurgînd din art. 6 al Convenţiei-cadru. Limbajul agresiv este larg răspîndit şi foarte sonor. Doar o singură persoană a fost condamnată în România pe baza art. 317 al Codului penal, la o sentinţă  de doi ani cu suspendare pentru un articol antisemit, în ciuda virulenţei şi răspîndirii acestui tip de limbaj.

Prin caracterul său jignitor, ameninţător, limbajul şovin şi antisemit pune în pericol relaţiile interetnice în România. Deşi Codul penal român menţionează asemenea fapte, prevederile respective nu sînt aplicate. Puţine alte lucruri sînt tot atît de importante şi imperative ca o politică menită să pună capăt limbajului agresiv.

Unele din măsurile care trebuie să fie luate, sînt:

• reprezentanţii statului (preşedintele, miniştri, etc.) ar trebui să ia poziţie împotriva unor asemenea manifestări;

• este necesară elaborarea unei politici vizînd mass-media, capabilă să contracareze rasismul, şovinismul şi antisemitismul;

• aplicarea legislaţiei curente — Legii audio-vizualului, Codului penal, capabilă să restrîngă folosirea limbajului agresiv;

• dezvoltarea unei legislaţii anti-discriminatorii.

Comitetul de miniştrii al Consiliului Europei ar putea recomanda adoptarea de către statul român a unui proiect de lege asupra eliminării oricărei forme de discriminare, înaintat de către Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, care include prevederi legate de folosirea limbajului agresiv în mass-media şi a stereotipurilor negative în legătură cu minorităţile naţionale.

Comentariu la art. 6, para. 2

În România, romii sînt ţinta cea mai comună a discriminării. Maghiarii sînt de asemenea discriminaţi, în special cu privire la posibilitatea de a fi numiţi în poziţii înalte în armată, poliţie şi serviciile de informaţii. Cu excepţia unui număr mic (sub procentul populaţiei maghiare din România), este greu de demonstrat că identitatea lor etnică este motivul pentru care maghiarii sînt rareori numiţi în poziţii de conducere în structurile militare.

Principalele forme de discriminare a romilor sînt următoarele:

• discriminarea în economie, în privinţa angajării şi profesiei;

• discriminare cu privire la accesul la servicii administrative şi juridice, de sănătate, alte servicii publice;

• discriminare în domeniul accesului la educaţie;

• discriminare legată de accesul în locuri publice;

Anunţuri ca cele de mai jos sînt dovezi solide ale unei asemenea discriminări:

• „nu angajăm … ţigani”;

• „intrarea ţiganilor în acest restaurant nu este permisă”;

• „vindem apartament / nu pentru ţigani în această clădire”.

Nici una din companiile sau publicaţiile care au tipărit asemenea anunţuri nu au fost sancţionate pînă acum; nu au fost nici cei care folosesc discriminarea în domeniul angajării sau ai vînzării de bunuri, servicii, etc. În 1998 Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a urgentat Parchetul să instituie măsuri împotriva companiilor care au pus asemenea anunţuri: „S.C. Grizzly Guard angajează … bodyguards. Exclus romi”, ori „Selecţionăm [S.C. MGD Style SRL] 500 de gardieni pentru securitate din sectorul 2, 3 şi 4 Bucureşti. Vîrsta: 21 pînă la 45. Romii sînt excluşi.” Parchetul a refuzat cererea de instituire a măsurilor.

În România, principiul nediscriminării este cuprins în Constituţia Română şi în documentele internaţionale în domeniu, care sînt parte a legislaţiei interne. Dar nici o parte a legislaţiei nu incriminează discriminarea ca atare, şi folosirea articolelor 317 sau 247 ale Codului penal în domeniul discriminării este dificilă, discutabilă şi insuficientă. La sfîrşitul lui 1999, Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a înaintat Guvernului un proiect de lege pentru eliminarea oricăror forme de discriminare, care cuprinde toate formele posibile de discriminare şi introduce mijloace — inclusiv amenzi — pentru a-i convinge pe cei care practică discriminarea. Odată legiferat, proiectul actual ar fi fost primul instrument eficient împotriva discriminării în România.

Iată de ce Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei ar putea grăbi România să adopte acest proiect de lege, ca o măsură de aplicare de bună voie a principiilor Convenţiei Cadru.

 

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Art. 14

Părţile se angajează să recunoscă dreptul fiecărei persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale de a învăţa limba sa minoritară.

2. În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane apaţinînd unei minorităţi naţionale, dacă există o cerere suficientă, Părţile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului, şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca persoanele aparţinînd acestor minorităţi să beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de a primi o edcaţie în această limbă.

3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă.

 

Raportul României

Paragrafele 1, 2 şi 3

Descriere

În România accesul la educaţie este garantat şi organizat în maniera de a asigura şanse egale tuturor cetăţenilor României, fără deosebire de condiţie socială sau materială, sex, rasă, naţionalitate, apartenenţă politică sau religioasă.

Statul Român garantează dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi de a putea fi instruiţi în această limbă.

În acelaşi timp, legea română stabileşte obligaţia studiului şi asimilării limbii române.

Cadru juridic

Constituţie

Articolul 32, Dreptul la instrucţie

(2) „Învăţămîntul de toate gradele se desfăşoară în limba română.”

(3) „Dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sînt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.”

(4) „Învăţămîntul de stat este gratuit, potrivit legii.”

(7) „Statul asigură libertatea învăţămîntului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţămîntul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Legea învăţămîntului nr. 84 din 24 iulie 1995, a fost modificată şi completată de Legea nr. 131 din 29 decembrie 1995.

Articolul 5

„Cetăţenii români au drepturi egale de acces la toate nivlele şi formele de învăţămînt, fără deosebire de condiţie socială sau materială, de sex, rasă sau naţionalitate, de apartenenţă politică sau religioasă.”

Articolul 7

(1) „Învăţămîntul de stat este gratuit.”

(3) „Învăţămîntul de stat este finanţat din bugetul de stat şi din bugetul local.”

Articolul 8

(1) „Învăţămîntul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În fiecare localitate se organizează şi funcţionează clase cu limba de predare română.”

(2) „Dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi de a putea fi instruite în această limbă sînt garantate, în condiţiile prezentei legi.”

(3) „Studiul şi însuşirea în şcoală a limbii române, ca limbă oficială de stat, sînt obligatorii pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate.”

(4) „Atît în învăţămîntul de stat, cît şi în cel particular, documentele şcolare oficiale se întocmesc în limba română.”

Articolul 9

(1) „Planurile învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. În învăţămîntul primar religia este disciplină obligatorie, în învăţămîntul gimnazial este opţională, iar în învăţămîntul liceal şi profesional este facultativ. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.”

(2) „Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului Învăţămîntului organizarea unui învăţămînt specific, corespunzător necesităţilor de pregătire a personalului de cult, numai pentru absolvenţii învăţămîntului gimnazial sau liceal, după caz. Ele răspund de elaborarea programelor de studii, care se aprobă de către Secretariatul de Stat pentru Culte şi de Ministerul Învăţămîntului.”

Articolul 11

(3) „Prozelitizmul religios este interzis în şcoli.”

Articolul 12

(2) „Organizarea şi conţinutul învăţămîntului nu pot fi structurate după criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic. Nu sînt considerate a fi structurate după criterii exclusiviste şi discriminatorii unităţile şi instituţiile de învăţămînt create din nevoi de ordin religios sau lingvistic, în care predarea corespunde alegerii părinţilor sau tutorilor legali instituiţi ai elevilor.”

Capitolul XII

Învăţămîntul pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale

Articolul 118

„Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţămînt, în condiţiile prezentei legi.”

Articolul 119

(1) „În funcţie de necesităţile locale, se pot organiza la cerere, în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale.”

(2) „Alineatul (1) al acestui articol se va aplica fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale şi predării în această limbă.”

Articolul 120

(1) „Limba şi literatura română se predau în învăţămîntul primar după programe de învăţămînt şi manuale şcolare elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă. În învăţămîntul gimnazial şi liceal, Limba şi literatura română se predau după programe de învăţămînt şi manuale şcolare identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română.”

(2) „În învăţămîntul gimnazial şi liceal, Istoria românilor şi Geografia României se predau în limba română, după programe şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română. Examinarea la aceste discipline se face în limba română. În învăţămîntul primar, aceste discipline se predau în limba maternă.”

Articolul 121

„Elevilor aparţinînd minorităţilor naţionale care frecventează unităţi de învăţămînt cu predarea în limba română li se asigură, la cerere şi în condiţiile legii, ca disciplină de studiu, limba şi literatura maternă, precum şi istoria şi tradiţiile minorităţii respective.”

Articolul 122

(1) „În învăţămîntul de stat profesional, liceal — tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agronom — cît, şi în învăţămîntul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba română, asigurîndu-se, în funcţie de posibilităţi, însuşirea terminologiei de specialitate şi în limba maternă.”

(2) „În învăţămîntul medical universitar de stat, în cadrul secţiilor existente, pregătirea de specialitate se poate face în continuare în limba maternă, cu obligaţia însuşirii terminologiei de specialitate în limba română.”

Articolul 123

„În învăţămîntul universitar de stat se pot organiza, la cerere şi în condiţiile prezentei legi, grupe şi secţii cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactică şi cultural-artistică.”

Articolul 124

„În învăţămîntul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba română. Concursurile de admitere şi examenele de absolvire pot fi susţinute în limba maternă la şcolile, clasele şi specializările la care predarea se face în limba maternă respectivă, în condiţiile prezentei legi.”

Articolul 125

„Ministerul Învăţămîntului asigură, în limba de predare, pregătirea şi perfecţionarea personalului didactic, precum şi manuale şcolare şi alte materiale didactice.”

Articolul 126

„În conducerea unităţilor şi a instituţiilor de învăţămînt în care există grupe, clase sau secţii cu predare în limbile minorităţilor naţionale se asigură o reprezentare proporţională a cadrelor didactice din rîndul minorităţilor, cu respectarea competenţei profesionale.”

Infrastructura statului

Responsabilitatea principală în realizarea acestui drept revine Ministerului Educaţiei Naţionale.

Măsuri luate

Învăţămîntul de stat fiind gratuit, statul român suportă toate cheltuielile pentru învăţarea limbii române sau pentru învăţămîntul de stat în limba maternă a persoanelor aparţinînd minorităţilor.

Planurile de învăţămînt, programele şcolare şi manualele şcolare necesare în procesul didactic în limba maternă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sînt asigurate de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Învăţarea şi învăţămîntul în limba maternă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale beneficiază de asemenea de cadre de învăţămînt calificate provenind, majoritatea, din rîndurile aparţinînd minorităţii respective.

 

Raportul paralel

Comentariu la art. 14, para 1 şi 2

În legătură cu dezbaterile publice asupra acestui subiect, consider că România trebuie să acţioneze în spiritul Acordului Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice adoptate de ONU în 1969 şi ratificat de România în 1974. Art. 27 al Acordului prevede: „În acele state în care există minorităţi etnice, religioase ori lingvistice, persoanelor aparţinătoare acestor minorităţi nu li se va interzice dreptul, în comunitate cu alţi membri ai grupului lor, de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a-şi folosi propria lor limbă”. În concordanţă cu interpretarea Comitetului de la Geneva pentru Drepturile Omului care examinează violarea Acordului, art. 27 cuprinde un drept al persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale iar statul care este parte în Acord are obligaţia să ia măsuri în conformitate cu aspiraţiile minorităţilor etnice.

Trebuie să menţionăm că maghiarii din România sînt minoritatea cea mai numeroasă din Europa (în afară de fostele ţări CSI). Dorinţa de a-şi întemeia propriile instituţii de învăţămînt superior a fost exprimată în urma unei ample consultări şi prin programele UDMR (o organizaţie politică care a fost votată de marea majoritate a populaţiei maghiare). Trebuie să menţionăm şi faptul că învăţămîntul superior în limba maghiară are tradiţie istorică în Transilvania. În consecinţă, consider ca poziţiile luate împotriva posibilităţii de a înfiinţa, în principiu, o universitate de stat în maghiară, reprezintă o violare a însuşi spiritului Acordului Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice.

Este semnificativă maniera în care liderii politici care conduc ţara, Ministerul Educaţiei Naţionale şi o parte semnificativă a presei a răspuns la pretenţiile minorităţii maghiare. Anumite personalităţi politice şi oficialităţi ale statului au prezentat imaginea falsă a instituţiilor de învăţămînt în limbile minorităţilor, menită să creeze confuzie şi să manipuleze opinia publică. Unul din cele mai semnificative documente de acest tip a fost publicat în august 1998 de către Secretariatul de Stat pentru Învăţămîntul Superior, intitulat „Segregarea etnică a învăţămîntului superior din România este inoportună”. Documentul afirmă că: „Secretariatul de Stat pentru Învăţămîntul Superior a fost în mod constant confruntat cu cereri urgente pentru segregarea etnică, sub diferite forme instituţionale care, dacă le categorizăm sînt cuprinse între înfiinţarea unor secţii şi facultăţi cu administraţie proprie pe criterii etnice şi pînă la înfiinţarea universităţilor de stat cu predare în limba maghiară.” (Expresiile folosite de Ministerul Educaţiei Naţionale se adaugă altora de acelaşi gen, ca de pildă „federalizarea învăţămîntului”, „enclavizarea educaţiei”, „dezvoltarea învăţămîntului pe baze etnice”.¹ Documentul afirmă: „sincer, ar trebui să admitem că proporţiile şi calitatea învăţămîntului superior în limba maternă, aşa cum este astăzi organizat în România, sînt dincolo de orice comparaţie cu situaţia din Europa sau chiar din oricare parte a lumii.”

Subiectul standardelor internaţionale legate de învăţămîntul superior în limbile minorităţilor

Unul din subiectele invocate pentru a se refuza înfiinţarea unei universităţi în limba maghiară este lipsa standardelor internaţionale în domeniu. Într-adevăr, niciunul din documentele internaţionale la care România a aderat, adoptate de structuri interguvernamentale importante, nu include ca standard înfiinţarea universităţilor de stat în limba maternă. De fapt, noţiunea de „standard internaţional” aplicabil învăţămîntului superior este fără conţinut. Standardele internaţionale reprezintă măsuri minime la care statele trebuie să consimtă pentru a asigura protecţie minorităţilor naţionale (în acest caz). Pentru că problema învăţămîntului superior este pusă exclusiv în cazul minorităţilor bine reprezentate, cu o cultură bine dezvoltată, rezultă că în cazuri excepţionale, standardele internaţionale nu sînt aplicabile — o dată ce ele se aplică „în general”. Din această cauză, în domeniul învăţămîntului superior, spiritul mai curînd decît regulile legii internaţionale ar trebui să fie invocat. Un rol semnificativ îl joacă modelele prin care anumite state şi-au rezolvat probleme similare în circumstanţe analoage. Modelele naţionale nu fac parte din legea internaţională, dar joacă oarecum rolul cutumei.

 

Spiritul documentelor internaţionale

Spiritul documentelor internaţionale în domeniu izvorăşte din Acordul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice. Există, pe de altă parte, recomandări în domeniu „specializate”, aplicate de organizaţii interguvernamentale nu prin procedura validării ca atare, ci mai curînd prin poziţiile exprimate de grupurile de experţi sub egida lor. Ca de exemplu: „Recomandările de la Haga asupra Drepturilor la Educaţie ale Minorităţilor Naţionale” (elaborate sub egida Fundaţiei pentru Relaţii Interetnice şi a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale al OSCE, 1996). Art. 17 al documentului stipulează: „Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de a accede la învăţămîntul superior în limba proprie dacă s-a demonstrat o cerinţă adevărată şi dacă există o justificare numerică... Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale pot de asemenea să urmărească modalităţi şi mijloace de a-şi înfiinţa propriile instituţii de învăţămînt superior”. Articolul 18 este îndeosebi semnificativ: „În situaţiile în care o minoritate naţională şi-a menţinut şi a controlat, în istoria sa recentă, propriile sale instituţii de învăţămînt superior, acest fapt va trebui să fie recunoscut în determinarea modelelor de urmat”. De fapt, dreptul la instituţii cu valoare identitară reprezintă o cerinţă a tuturor convenţiilor internaţionale pentru protecţia minorităţilor care sînt legal obligatorii pentru România.

Amintim de asemenea că Recomandarea 1353 a Consiliului Europei asupra accesului minorităţilor la învăţămîntul superior, adoptată de Adunarea Parlamentară în 27 ianuarie 1998, afirmă în art. 6 (VI): „guvernele ar trebui să recunoască libertatea fundamentală de angajare în activităţi de învăţămînt superior şi de a înfiinţa instituţii în acest scop; asemenea instituţii ar trebui să fie susţinute oficial o dată ce s-a dovedit calitatea lor satisfăcătoare — pe o bază nediscriminatorie şi corectă — şi s-a demonstrat o cerinţă adevărată; limba nu ar trebui să fie un criteriu pentru recunoaşterea instituţiilor sau a calificărilor.”

Luînd în considerare numărul şi dezvoltarea culturală a minorităţii maghiare din România, am putea să afirmăm că dacă documentele citate mai sus nu sînt aplicabile pentru aceasta, atunci nu ar fi aplicabile pentru nici o altă comunitate din Europa.

În consecinţă, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei ar trebui să recomande Parlamentului Român să interpreteze prevederile actualei Legi a Învăţămîntului (din 1999), care stipulează posibilitatea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale să se bucure de universităţi multiculturale de stat ca posibilitatea de a avea universităţi de stat în limba maternă.

NOTA

1. Se califică pretenţiile minorităţii maghiare de a înfiinţa o universitate de stat în limba maghiară ca „segregare etnică a învăţămîntului”, „enclavizare a educaţiei”, „dezvoltarea educaţiei pe baze etnice” etc., reprezintă o încercare de a acuza minoritatea maghiară pentru „vina” de a cere unele condiţii socotite ca necesare pentru a-şi proteja şi dezvolta identitatea naţională. A acuza o comunitate minoritară pentru exprimarea idealurilor sale reprezintă un act de ostilitate şi o incitare la reacţii şovine faţă de acea minoritate. Dreptul unei minorităţi de a-şi face publice idealurile reprezintă o componentă a dreptului său la identitate. Nu acest drept poate fi contestat ci, mai curînd, dacă acesta ar fi cazul, motivaţia şi realismul opţiunilor comunităţii.