Pomacii din Bulgaria între pierderea şi recunoaşterea identităţii lor
Pomacii din Bulgaria între pierderea şi
recunoaşterea identităţii lor
Jordanka Telbizova-Sack
Pomacii din
Bulgaria, numiţi şi „Achrjani”, „Bulgaro-musulmani” sau „Rodopcani”, trăiesc
astăzi aproape în exclusivitate în regiunile situate în sudul Bulgariei şi pe
versantul sud-estic al Pindului. Doar o mică parte s-a stabilit în localităţile
Teteven şi Lovec situate mai la nord. Numărul lor este apreciat la
200.000-220.000 de suflete. Pomacii, slavi la origine, au trecut, în cei 500 de
ani cît a durat ocupaţia otomană, la islamism, răspîndirea noii religii
influenţîndu-le şi schimbîndu-le modul de viaţă. În acelaşi timp, în urma
contactului cu cultura întîlnită, însăşi religia a suferit schimbări. Pe de
altă parte, limba, ca şi multe dintre datinile, obiceiurile şi ritualurile
creştineşti şi tipic bulgăreşti au fost păstrate. Tradiţia s-a păstrat de la o
generaţie la alta, concepţia despre lume a pomacilor — care trăiau izolaţi în
aşezări montane — constituind mărturia unei bogăţii culturale nemaiîntîlnite. În
imaginea despre lume a acestui popor, ideile şi concepţiile din antichitate
s-au contopit cu cele din creştinism şi din lumea islamică.
Din cauza
apartenenţei lor religioase, statul bulgar i-a tratat cu o oarecare suspiciune,
încercîndu-se de fiecare dată înfrîngerea conştiinţei lor ca entitate culturală
şi obţinerea asimilării lor totale în populaţia bulgară majoritară.
După
eliberarea Bulgariei de sub ocupaţia otomană (3 martie1878) o parte a acestei
populaţii (teritoriile Goce Delcev, Smoljan, Zlatograd şi sudul Kardzaliului de
astăzi) a aparţinut Imperiului Otoman. Aceste teritorii au revenit însă
Bulgariei după încheierea Războiului Balcanic (1912-1913). Astfel, populaţia de
acolo a trăit o intensă schimbare economică şi politică: noile graniţe au împiedicat
contactul cu teritoriile egeice (rodopcanii fiind de secole învecinaţi
geografic cu Cîmpia Egeană), iar creşterea animalelor — îndeletnicire tipică
pentru această regiune — a încetat să mai fie practicată luîndu-i locul
agricultura montană. Prin urmare, pentru următoarele trei decenii pomacii au
rămas un grup marginalizat din punct de vedere social, şi tratat în continuare
cu indiferenţă de către guvernul bulgar, evoluţia lor ca grup fiind marcată de
un grad scăzut de educaţie şi o rată ridicată a analfabetismului. În timpul
Războiului Balcanic (1912-1913) au fost luate primele măsuri de creştinare şi
de schimbare a numelor pentru ca, după o perioadă în care aceste măsuri s-au
mai revizuit, să se procedeze din nou — între 1937 şi 1944 — la o schimbare a
numelor, de această dată însă, e drept, la iniţiativa grupărilor naţionaliste
pomace, fapt pe deplin tolerat de statul bulgar.
După
preluarea puterii de către comunişti (9 septembrie1944) şi în special începînd
cu anii ’50, situaţia din teritoriile sudice ale Bulgariei a început din nou să
se schimbe. Paralel cu colectivizarea agriculturii (1950-1958) a avut loc şi
industralizarea şi urbanizarea acestor teritorii. Prin creşterea nivelului
educaţional, a nivelului de trai şi a mobilităţii populaţiei s-a încercat o mai
bună integrare a pomacilor în societatea bulgară. Acest proces a fost totuşi
condus de un alt „rău”: crearea unei noi identităţi politice şi culturale
„naţionale” era menită să servească la atragerea populaţiei mahomedane a
Bulgariei la „construirea” socialismului. Islamul a fost ridiculizat şi redus
la un set de superstiţii fiind considerat o racilă a trecutului. Obiceiurile
islamice, tradiţia religioasă şi viaţa culturală au fost supuse unei
secularizări în speranţa eliminării ideii de autonomie culturală. Punctul
culminant al acestei politici l-a constituit noua campanie de schimbare a
numelor dintre anii 1970 şi 1974. Faţă de cele anterioare, această campanie a
durat 19 ani şi a luat sfîrşit abia cu căderea regimului lui T. Jivkov (10 noiembrie1989).
Cu puţin
timp după căderea regimului comunist în Bulgaria, noul guvern s-a văzut obligat
să se distanţeze de politica minoritară de odinioară şi să declare nule
măsurile de oprimare. Victimele represiunilor au fost reabilitate, numele
persoanelor fiind din nou schimbate, iar practicarea religiei, ca şi
obiceiurile populare islamice şi religioase nu au mai fost interzise sau
restricţionate. După 40 de ani, musulmanii din Bulgaria au putut din nou să îşi
practice liber religia.
Viaţa
bulgarilor pomaci nu a devenit însă mai uşoară. Noile probleme apărute, criza
financiară care caracteriza ţara încă de dinainte de revoluţie şi care,
începînd cu anii ’90, a lovit din plin populaţia, periclita însăşi existenţa
cetăţenilor. Prin desfiinţarea cooperativelor agricole şi închiderea
întreprinderilor nerentabile, rata şomajului a crescut în mod accelerat. În
partea centrală şi estică a Rodopilor, marea majoritate a minelor au fost
închise. Chiar şi producţia de tutun, care asigura de secole un venit considerabil
populaţiei mahomedane, se află astăzi într-o criză profundă.
În
realitatea post-comunistă a Bulgariei, caracterizată de declin economic şi
polarizare politică, divizarea comunităţii pomace a devenit o problemă şi mai
acută decît pînă acum.
„Cine sîntem
noi?” „Cui aparţinem?” sînt întrebări care au fost mereu puse şi la care nu a
fost niciodată uşor de găsit un răspuns exact.
Căutarea
identităţii
Un rol
primordial în formarea identităţii pomace l-au avut unitatea tradiţiei, religia
şi viaţa cotidiană. În acelaşi timp, identitatea lor colectivă, acceptarea
sinelui sau a unei alte identităţi a depins de cele mai multe ori de capriciile
istoriei. Viaţa acestei comunităţi nu a putut avea un ritm pe care să şi-l
stabilească singură, find mereu nevoită să urmeze forţa împrejurărilor.
Ani la rînd
pomacii au fost discriminaţi faţă de bulgari datorită religiei lor. În aceeaşi
măsură au fost însă izolaţi şi de vecinii lor musulmani — de turcii care trăiau
în Bulgaria. Izolarea socială şi geografică, măsurile regulate de asimilare şi
de „bulgarizare” din partea statului bulgar au creat suspiciuni în rîndul lor
şi i-au izolat şi mai mult.
Pentru
comunitatea pomacilor islamul s-a dovedit a fi forţa de integrare cea mai
puternică. Acesta a avut o importanţă majoră nu numai în ce priveşte
integritatea lor, dar şi privitor la asumarea propriei identităţi. În acelaşi
timp, ei au trăit această identitate bazată pe religie — într-un mediu care era
dominat de creştinismul ortodox — ca pe o excludere din societatea în care trăiau.
În experienţa lor subiectivă, acceptarea din partea celorlalţi nu a fost
posibilă tocmai datorită alterităţii lor religioase şi culturale. Această
excludere a pomacilor din normalitatea cotidianului (prin măsuri de oprimare şi
încercări de asimilare), ca şi prin excluderea lor din societate (datorită
alterităţii lor culturale) a dus — dincolo de acest complex de inferioritate şi
sentiment al înstrăinării — la o creştere a distanţei sociale faţă de ceilalţi
şi chiar la o îndepărtare de ei înşişi, pînă la căutarea unei identităţi
specifice. Cerinţa continuă de a corespunde aşteptărilor s-a transformat
treptat în dorinţă de stabilitate, continuitate şi egalitate.
Această
căutare a sinelui s-a manifestat în fel şi chip. Acolo unde ei trăiau laolaltă
cu bulgarii se defineau ca turci, iar acolo unde trăiau cu turcii se
identificau ca bulgari. Unii dintre ei nu se simţeau nici turci, nici bulgari,
pe cînd alţii se considerau deopotrivă şi turci şi bulgari. Caracteristică a
fost şi schimbarea continuă a diferitelor forme de manifestare. În cazul
pomacilor, a cărora identitate nu a fost influenţată nici de comuniunea de
limbă cu bulgarii şi nici de comuniunea religioasă cu turcii, izolarea
geografică şi faptul că au fost privaţi de mobilitatea caracteristică vieţii
moderne a contribuit la separarea lor socială.
Pomacii se
află în căutarea unei identităţi şi în zilele noastre. Această dorinţă de
afirmare care se mai numeşte şi managment al identităţii (Greverus.
1978: 234) sau creare a identităţii (Robins 1973: 1213), asigură
comunităţii pomacilor o gamă variată de posibilităţi.
La
recensămîntul din 4 decembrie 1994, 70.250 de pomaci s-au declarat bulgari,
60.000 afirmau că sînt turci, iar restul de aproximativ 65.550 au declarat că
aparţin unui grup de musulmani bulgari, respectiv pomaci. În timp ce pomacii
care locuiesc în Rodopii de Est şi de Sud tind să se considere mai degrabă
bulgari sau cel mult se consideră a fi un grup aparte, pomacii din Rodopii de
Vest şi din Pind se cred mai degrabă turci. Conştiinţa de sine crescîndă în
rîndul unei părţi a pomacilor, care se manifestă public din 1989 încoace şi
care a fost promovată tocmai datorită măsurilor de asimilare, se arată a fi una
din soluţiile căutării lor identitare. În acest sens pomacii încearcă să-şi
scoată din obscuritate definirea identităţii lor pentru a avea posibilitatea de
a se delimita de alte grupuri şi comunităţi. Reînvierea simbolurilor islamice
şi prezentarea lor în spaţiul public sînt cîteva din caracteristici importante.
Acest tip de orientare a fost nu de puţine ori întărit şi de răspîndirea unor
religii şi mituri, precum şi de un interes puternic legat de origini.
Unul din
miturile cele mai populare este cel care ne vorbeşte de strămoşii pomacilor ca
reprezentanţi ai credinţei adevărate. Mitul spune că aceşti strămoşi au fost
trimişi în munţii Bulgariei de însuşi Profetul Mahomed. Aceasta trebuie să se
fi întîmplat cu mult înaintea venirii slavilor şi a turcilor. Musulmanii de
odinioară, se spune, s-ar fi aşezat nu numai în regiunile Bulgariei, dar şi în
Macedonia, Albania şi Bosnia. Prin acest mit se încearcă explicarea originii
numelui de „Achrjani”, cu care sînt cîteodată denumiţi pomacii. Chiar dacă
terminaţia „-jani” rămîne greu de explicat, numele în sine coincide probabil cu
expresia „achar Muslim” (adevăratul musulman).
O serie de
asemenea imaginarii răspîndite în rîndul pomacilor susţin că pomacii îşi au
originea din Persia sau chiar Egipt. Acesta ar fi, conform ideilor respective,
şi motivul pentru care ei nu au nimic în comun cu populaţia din Bulgaria. Alte
ipoteze referitoare la originea lor (care au şi o referinţă istorică) spun că
strămoşii pomacilor ar fi tracii care trăiau în zona aceea sau aparţinătorii
sectei Bogumililor.
Toate aceste
teze despre originea pomacilor accentuează pe diferite căi specificul naţional
şi duc la o delimitare a lor de celelalte populaţii ale Bulgariei. Mîndria de a
aparţine unui grup aparte, ca şi solidaritatea şi cooperarea sînt alte
caracteristici ale acestui grup.
Prin
înfiinţarea formaţiunii „Demokraticeska Partija na Truda” (Partidul Democrat al
Muncii, DPT) în 1992, Kamen Burov — fostul primar al satului Zaltusa din
Rodopii de Est — a accentuat şi mai mult această tendinţă. El şi adepţii lui au
declarat populaţia pomacă ca fiind urmaşa locuitorilor băştinaşi ai Rodopilor.
Conform acestei teorii, pomacii au trecut de la păgînism direct la islamism şi
nu ar fi fost niciodată creştini, ei trebuind de fapt să fie acceptaţi şi
astăzi ca grup aparte şi care nu are nimic în comun nici cu populaţia bulgară,
nici cu cea turcă.
Cea ce îl
separă pe Kamen Burov de grupurile menţionate anterior este angajamentul său
politic clar faţă de interesele şi drepturile comunităţii pomace. La cîteva
luni după înfiinţarea partidului, Kamen Burov a demisionat din funcţia de primar
dedicîndu-se în întregime politicii. Deoarece Constituţia statului bulgar
(art.11, p.4) interzice crearea unor partide pe bază etnică, Kamen Burov şi
adepţii lui s-au declarat a fi reprezentanţii populaţiei rodopiene.
În cadrul
comunităţii pomace — cu reprezentare a tuturor orientărilor politice — DPT nu a
reuşit să cîştige popularitate, străduinţa lor fiind socotită de cei mai mulţi
dintre pomaci ca neserioasă. Influenţa lui Burov nu a fost îndeajuns de
eficace, decît poate în aplanarea unor mici conflicte din comunitatea al cărui
primar a fost o vreme. De o cu totul altă anvergură au fost însă reacţiile
naţionaliştilor bulgari, care au contribuit mult la crearea imaginii sale
politice. Oportunitatea a apărut cu ocazia unei călătorii a lui Burov în Statele
Unite în 1993, cînd, invitat fiind la un seminar, a apărut ca reprezentant al
comunităţii pomace. După întoarcere, naţionaliştii bulgari i-au reproşat că
şi-ar dori o „naţiune pomacă”, numele lui apărînd în presa bulgară din ce în ce
mai des în acest context.
Chiar dacă
partidul lui Burov nu a reuşit să atragă un număr însemnat de pomaci, aceasta a
constituit totuşi prima încercare a pomacilor de a-şi căuta afirmarea pe scena
politică a Bulgariei. De aceea, acestui aspect trebuie să i se acorde importanţa
cuvenită.
O cu totul
altă „soluţie” propunea Branko Davidov, care conduce din 1990 asociaţia
„Rodoljubie” (Dragostea de ţară). Membrii acestei asociaţii pro-bulgare şi cu
aer naţionalist sînt preocupaţi de afirmarea religiei lor şi, prin aceasta, de integrarea
populaţiei pomace în statul bulgar. Se încearcă de asemenea reformularea şi
redefinirea simbolisticii Bulgariei într-un mod care să convină populaţiei
pomace. Susţinătorii societăţii Rodoljubie se percep a fi bulgari de religie
musulmană, această definire aducîndu-i aproape de mişcarea Rodina din anii
1937-1944. Prin urmare, „unitatea naţională a Bulgariei” şi afirmarea religiei
pomacilor nu trebuie privite ca aflîndu-se în contradicţie. (Programul
Asociaţiei „Rodoljubie” 1990. Smoljan). În ciuda tendinţelor naţionaliste ale
asociaţiei se observă o oarecare „dualitate”. Se menţine astfel contactul şi cu
cultura majoritară şi cu cea minoritară, excluzîndu-se în schimb în totalitate
negarea specificului religios al comunităţii.
Un alt
fenomen care apare în rîndul pomacilor atunci cînd aceştia trebuie să-şi
definească identitatea este negarea în public a apartenenţei la grupul etnic.
Ei încearcă în acest fel să-şi depăşească condiţia identitară de stigmatizaţi.
Acest lucru se poate remarca la şcolari sau în cazul contactelor cu alte
persoane decît cele din mediul lor obişnuit. Ei îşi neagă relaţia lor cu grupul
de origine pentru că le este teamă să nu fie ridiculizaţi sau respinşi. Dar un
asemenea comportament poate fi observat şi la adulţi, mai ales la cei care îşi
părăsesc locul de naştere. „Adevărata” apartenenţă este recunoscută doar în
cercul cel mai intim al prietenilor şi rudelor. În afara acestuia, condiţia
identitară este trăită ca un complex de inferioritate. Totuşi, această reacţie
nu trebuie înţeleasă ca o pierdere a identităţii; ea poate fi înţeleasă mai
degrabă ca o negare a unei identităţi proscrise, neacceptate de majoritate.
În timp ce
orientările menţionate mai sus conduc la păstrarea sau reînnoirea unor
caracteristici culturale, convertirea pomacilor la religia creştină reprezintă
încercarea de a obţine un transfer de identitate în favoarea majorităţii
bulgare. Identitatea etnică stigmatizată a pomacilor este eliminată astfel prin
„crearea de identitate”. Prin schimbarea simbolurilor celor mai importante şi a
religiei (care reprezintă însăşi comunitatea şi identitatea ei) se doreşte de
fapt, tendenţios, o asimilare completă. Convertirea este benevolă, sporadică şi
neregulată, cuprinzînd atît individizi, cît şi familii întregi, şi este concentrată
înainte de toate pe teritoriile din Rodopii Centrali (regiunile Nedelino,
Zlatograd, Starcevo). Cei care se convertesc sînt îndeosebi tineri cu vîrsta
cuprinsă între 18 şi 35 de ani, dar găsim printre aceştia reprezentanţi ai
tuturor generaţiilor.
Conform unui
studiu sociologic efectuat în 1992 (Aspekti na etnokulturnata situacija v
Balgaria 1993: 54), 6 % dintre respondenţii pomaci s-au declarat a fi de
religie creştină. Autorii accentuează în acest sens o tendinţă de creştere.
Aceste rezultate nu pot însă elucida cît de mare este procentul celor
convertiţi formal din acest procentaj de 6%. Mai mult, aceste date arată
tendinţa pomacilor care doresc să se asimileze, de a se defini ca aparţinînd
tradiţiei creştino-bulgare.
Convertirile
actuale în rîndul unor pomaci este strîns legată de numele preotului Bojan
Saraev, care oficiază în acelaşi timp ca preot şi misionar şi în Kardzali.
Fiind de origine pomacă, preotul a înfiinţat „Mişcarea pentru creştinism şi
progres” numit şi „Sfîntul Ioan Botezătorul”, pentru a-i readuce pe aceşti
pomaci la creştinism. Saraev este persoana la care se duc pomacii pentru a-şi
rezolva problemele şi în care au încrederea necesară de a îi împărtăşi actul
convertirii la creştinism. Primul botez în masă a avut loc la 18 mai 1991 în
biserica „Sveta Bogorodica” din Kardzali. Din 1996/1997 se poate observa tot
mai frecvent că şi alţi preoţi — în parte de origine pomacă (preferaţi sînt
însă clericii şi bisericiile marilor oraşe) — sînt căutaţi în acest scop. Bojan
Saraev rămîne însă liderul de necontestat al mişcării reprezentînd platforma
ideologico-emoţională.
În paralel
cu aceste convertiri, un alt scop al mişcării este de a construi biserici şi
schituri, precum şi de a crea posibilităţi de educare a tinerilor pomaci în
şcolile confesionale şi în facultăţile de teologie. Printre proiectele de
construire a unor biserici pot fi menţionate „Sfînta Nedelja“ din Nedelino, a
cărei construcţie a început în 1995 pentru ca în 1997 să fie aproape gata, ca
şi biserica din Starcevo al cărui proiect de construcţie a fost avizat în 1997.
Alte construcţii se află în localităţile cu populaţie mixtă (Maddan, Cepelare,
Rudozem, Breze, Malák Dervisil, Krastova Gora). Aici trebuie evidenţiat faptul
că diferenţa dintre proiectele din localităţile pomace Nedelino şi Starcevo şi
restul de proiecte este că ele au fost realizate în majoritate de bulgarii
creştini (deseori de orientare naţionalistă). După afirmarea lui Saraev,
mişcarea (inclusiv construcţia bisericilor şi acordarea de burse) este
finanţată din donaţii. La construirea bisericilor şi a capelelor mai participă
şi organizaţia creştino-bulgară „Creştinul”, precum şi conducerea
comunităţilor.
Denumit de
unii „Naşul”, poreclit de alţii „agentul special”, preotul în cauză este unul
dintre cele mai controversate personalităţi al acestei regiuni. În rîndul
musulmanilor credincioşi practicile lui sînt foarte discutate, pe cînd în
rîndul naţionaliştilor bulgari ele se bucură de un mare prestigiu. În ce
priveşte finanţarea mişcării, ea este dependentă îndeosebi de grupările de
orientare naţionalistă. Inclusiv biografia preotului Saraev, care nu are un
curs tocmai linear, face subiectul unor speculaţii.
Născut la
data de 5 mai 1956 în satul Zaltuza (Rodopii de Sud-Est, aproape de graniţa cu
Grecia), Saraev a urmat mai întîi Liceul de Poliţişti din Strelca, pentru ca
mai tîrziu să-şi încheie studiile la fără frecvenţă, la Facultatea de Drept
Administrativ, respectiv la Academia de Poliţie din Sofia. Totodată, el
lucrează la Comanadamentul Teritorial al trupelor speciale al Ministerului de
Interne din Krumivgrad. După absolvire, viitorul preot este numit ofiţer de
poliţie. Odată însă cu aşa numitul „proces de renaştere” al turcilor din
Bulgaria din 1994, el părăseşte poliţia şi se converteşte. Se mută cu familia
sa la Kardzali, şi după o perioadă mai lungă în care nu-şi găseşte serviciu,
lucrează mai întîi la cultivarea tutunului, iar apoi ca muncitor la fabrica
„Elektron” din localitate. La 17 iulie 1990 este hirotonisit ca preot de către
patriarhul Maxim. De atunci, Saraev slujeşte ca preot în biserica „Sveta
Bogorodiza” din Kardzali.
Venerat sau
blestemat, Saraev îi adună în jurul lui, nu numai prin cuvîntul lui Dumnezeu,
pe bulgarii din Rodopi (el respingînd denumirea de pomaci). În spatele
convertirilor pot fi descoperite scopuri sociale bine definite: căutarea
aprecierii, îmbunătăţirea situaţiei sociale şi economice şi dorinţa de
egalitate. Nu în ultimul rînd, o parte a pomacilor caută prin el găsirea
unui simbol fără echivoc prin care să-şi poată dovedi apartenenţa de cealaltă
parte a bulgarilor.
În 1996
apare cartea sa autobiografică intitulată „Vocea chemării în deşert”, care
dezvăluie mai multe aspecte ale motivelor sale. Surprinzător este faptul că
Saraev evită în discursul său referirile la dragostea nemărginită faţă de
patrie (aşa cum fac bunăoară cei din mişcarea naţionalistă). Utilizarea
argumentelor religioase (aşa cum ne-am aştepta de la un preot) abia dacă poate
fi întîlnită. Invocarea sărăciei, a nevoilor, a disperării şi izolării răbdate
de poporul pomac stau însă în prim plan. Formule de genul „oameni de rangul
doi” sau „durere” apar foarte frecvent în text.
Al doilea
fiu al unei familii cu şapte copii, pentru care studiile la Liceul de Poliţie
reprezenta singura şansă de a evada din satul său, marginalizat de colegi,
niciodată acceptat cu adevărat din cauza provenienţei sale, Saraev caută tot
timpul vinovaţi pentru situaţia sa. Răspunsul nefiindu-i la îndemînă, găseşte
ca principal vinovat al „izolării” şi „subdezvoltării” populaţiei din Rodopi —
islamul. Numai trecerea la religia creştină, consideră el, poate ajuta în
depăşirea acestei situaţii şi la reconcilierea cu restul populaţiei Bulgariei
(Saraev 1996: 110-117). Singura cale, consideră Saraev, este ca pomacii să nu
mai fie trataţi ca obiect al istoriei, ca un popor care n-are decît să aştepte
pînă la următoarea schimbare politică pentru a-şi afla, odată pentru totdeauna,
soluţia la problemele care au dus la dezbinarea lor.
Din aceste
idei reiese clar că s-a preluat fără discernămînt conceptul naţionalist al
secolului trecut, fără ca Saraev sau adepţii lui să fie conştienţi că această
dezbinare a fost posibilă doar după apariţia acestui concept naţionalist. În acest
sens, convertirarea este un criteriu important pentru apartenenţa la naţiunea
bulgară. Motivul istoric este înlocuit de urmările acestuia. Pentru cei loviţi,
pentru familiile şi rudele lor, acest fundal teoretic nu are nici o importanţă.
Tot ce-şi doresc ei este să-şi vadă copiii scăpaţi de aceste probleme.
Dispoziţia
unei părţi a pomacilor de a se alinia majorităţii, nu este însă suficientă
pentru depăşirea distanţei dintre cele două grupuri etnice. De asemenea, nu
este suficientă nici pentru a vorbi de un proces de asimilare, „deschiderea”
majorităţii avînd şi ea un rol important în acest proces, iar majoritatea
bulgară ezită încă să-i recunoască pe pomaci ca cetăţeni cu drepturi egale. O
serie de prejudecăţi şi stereotipuri se menţin în continuare influenţînd
relaţia dintre ei şi pomaci. 80,45% (în 1992) şi 76,7% (în 1994) dintre femeile
bulgare considerau de neînchipuit căsătoria cu un pomac. Pe de altă parte,
33,4% (în 1992), respectiv 40,2% (în 1994) dintre femeile pomace nu s-ar fi
căsătorit sub nici o formă cu un bulgar (Kanev,1996:180). Mai multe informaţii
despre distanţa socială dintre bulgari şi pomaci ne oferă următorul tabel:
Distanţa socială
faţă de pomaci — Răspunsuri negative în procente (%)
Bulgari,
1992 Bulgari 1994
căsătorie cu
un pomac 80,4 76,6
prietenie cu
un pomac 46,6 35,2
a trăi în
acelaşi sector cu pomaci 40,1 21,6
a lucra
laolaltă cu pomaci 21,8 16,5
a trăi în
aceeaşi localitate cu pomaci 28,4 14,3
a trăi în
aceeaşi ţară cu pomacii 19,3 11,3
Sursă: Krasimir
Kanev, în: Revoluţia în rate. Bulgaria pe calea democraţiei, 1996:179.
Străduinţa
pomacilor — prin convertirea la creştinism — de a obţine acceptarea deplină din
partea majorităţii şi recunoaşterea lor ca „bulgari adevăraţi”, nu a dus la
rezultatul scontat. Independent de faptul că se consideră creştini sau
musulmani, ei rămîn în ochii bulgarilor tot pomaci.
Trebuie
arătat că această căutare de a se identifica a pomacilor este înainte de toate
o căutare a acceptării în exterior (out-group). În ce măsură putem vorbi
despre o schimbare culturală, trebuie analizat cu mare atenţie. Putem urmări
tendinţe foarte diverse: la unii dintre pomaci (mai ales la cei din marile
oraşe) se poate observa o apropiere accentuată de majoritate — în activităţi,
valori, atitudini, dar şi în comportament —, pe cînd la alţii, convertirea se
dovedeşte a fi doar un semnal adresat mediului social înconjurător. Problema
rămîne deschisă: ori convertirile vor avea ca rezultat asimilarea totală de
către majoritatea bulgară ori, în anumite condiţii, ea va duce la
reconstituirea diferenţelor etnice.
A doua
„alternativă” importantă a pomacilor din Bulgaria este cea pro-turcă. La fel ca
în cazul bulgarizării, şi în acest caz se pune întrebarea dacă este vorba de un
proces de asimilare sau de o solidarizare religioasă şi politică cu ethosul
turcesc, fără însă a se renunţa la barierele dintre cele două comunităţi.
Turcii
bulgari, care la recensămîntul din 1992 numărau 800.000 de suflete, constituie
azi grupul minoritar cel mai mare şi cu cea mai mare influenţă în ţară. În noul
context socio-politic din Bulgaria post-comunistă, ei au parcurs un proces de
emancipare ajungînd dintr-o minoritate asuprită la o forţă politică
semnificativă.
La începutul
anului 1990 s-a fondat „Dvizenie za Prava i Svobodi” (DPS, Mişcarea pentru
libertate şi drepturi). Cîteva luni mai tîrziu această organizaţie a fost
înregistrată oficial şi a participat la alegerile parlamentare. În acest fel s-a
legalizat primul partid al minorităţilor.
De atunci,
DPS joacă un rol important pe scena politică a Bulgariei. Reprezentarea
parlamentară a DPS, împreună cu „Sajus na Demokraticnite Sili” (SDS) — un
partid anticomunist — a trimis partidul socialist în banca opoziţiei. În timpul
crizei guvernamentale din 1992, DPS s-a opus partenerului de coaliţie,
înclinînd prin aceasta balanţa în favoarea noului guvern. Cu toate că şi DPS a
suferit o scădere a voturilor la alegerile din 19 aprilie 1997, el rămîne totuşi
unul din partidele cele mai importane, avînd o sută de deputaţi şi doisprezece
parlamentari în Adunarea Naţională prin care îşi poate exprima voinţa sa
politică. Popularitatea de care se bucură DPS atrage în continuare un număr
mare de pomaci. După afirmarea preşedintelui lor, Ahmed Dogan, în februarie
1991, deci la un de la schimbarea regimului politic în Bulgaria, dintre cei
100.000 de membrii ai săi, 5,8% erau de origine pomacă. La alegerile
democratice ce au vut loc din 1989 încoace DPS a reuşit să atragă de partea ei
toată populaţia turcă şi o mare parte a pomacilor. Hotărîtor este faptul că în
regiunile cu populaţie pomacă majoritară (cum sînt Smoljan şi Blagievgrad),
conducerea partidului este aleasă din rîndurile pomacilor tineri. Astfel, ei
au avut pentru prima oară posibilitatea de a-şi articula problemele regionale.
Această
linie politică comună turcilor bulgari şi pomacilor face front comun împotriva
întregului spectru al partidelor nemusulmane. Cei mai mulţi dintre pomacii care
fac parte din orientarea pro-turcă simpatizează cu activitatea politică pe bază
religioasă a DPS, susţinînd ideea, că doar un partid care se defineşte prin a
fi musulmam poate să le apere pe deplin drepturile şi interesele. Paralel cu
solidarizarea politică a pomacilor cu turcii din Bulgaria (care nu presupune
totuşi şi depăşirea barierelor dintre cele două grupuri etnice) se poate
evidenţia tendinţa constantă a unor pomaci de a se defini ca turci. Ne
putem da seama de acest fapt din rezultatele unor sondaje, cum ar fi de exemplu,
recensămîntul din 1992 la care 35.000 de pomaci nu numai că s-au declarat de
naţionalitate turcă, dar au indicat ca limbă maternă limba turcă, tocmai pentru
a face imposibilă orice diferenţiere de comunitatea turcă.
Au existat
şi cîteva cazuri regionale în care la îndemnul clericilor musulmani pomacii
s-au declarat etnici turci. Au fost cazuri în care pomacii nu au fost
înmormîntaţi după ritul musulman pînă cînd nu şi-au reluat numele iniţial
turco-arab. În pofida discuţiilor aprinse, provocate şi de comentarea acestor
cazuri în presa bulgară, acestea nu trebuie totuşi generalizate; ele sînt
produsul unui specific regional foarte restrîns, în care un rol important l-a
jucat după 1989 presiunea de consolidare venită din partea comunităţii musulmane,
ca şi cea de redefinire a poziţiilor de putere şi de prestigiu în rîndul hodjaurilor.
Motivele mai ascunse pentru care o parte a pomacilor trag către etnia turcă le
reprezintă cultura şi religia comună a celor două comunităţi musulmane. Un rol
important îl joacă şi tendinţa de a nu se face diferenţă între denumirile de
turc şi musulman. Şi nu în ultimul rînd, un rol important l-a avut şi statul
bulgar, care prin măsurile de oprimare şi asimilare a întărit solidaritatea
celor două comunităţi.
Această
formă de căutare a identităţii în rîndul pomacilor poate fi înţeleasă ca o
luptă comună a populaţiei mahomedane pentru o prezenţă mai articulată pe scena
politică post-revoluţionară. Prin alierea la cea mai puternică grupare politică
musulmană din ţară se caută o recunoaştere mai mare şi o influenţă mai
puternică în societatea bulgară de azi. În acest caz „căutarea identităţii” în
rîndul pomacilor nu este doar o căutare a unei aproprieri pe bază
cultural-religioasă de turcii bulgari, ci şi expresia unei dorinţe de egalitate
pe plan politic şi social cu aceştia. Ceea ce înseamnă că strădaniile lor au şi
un motiv politic. Trebuie arătat că încercarea pomacilor de a se
identifica cu turcii din Bulgaria rămîne în continuare unilaterală. Indiferent
de cum se definesc, ei sînt văzuţi şi socotiţi de restul populaţiei bulgare ca
fiind pomaci. Barierele etnice şi atitudinile negative între cele două
comunităţi se menţin şi în continuare. Datele despre distanţa socială faţă de
pomaci ne arată că 62,1% (în 1992) şi 64,9% (în 1994) dintre turci nu ar fi
fost dispuşi să se căsătorească cu o persoană de origine pomacă. Pe de altă
parte, 18,9% (1992) şi 20,7% (1994) dintre turcii chestionaţi nu acceptă o
prietenie cu membrii ai comunităţii pomace. 26,9% (1992) şi 8,4% (1994) dintre
cei întrebaţi nu acceptau nici măcar să trăiască în acelaşi cartier cu ei, iar
6,2% (1992), respectiv 6,7% (1994) dintre respondenţi nu ar fi acceptat în nici
un fel să lucreze cu aceştia, aşa cum indică şi tabelul de mai jos.
Distanţa socială
faţă de pomaci — Răspunsuri negative în procente (%)
Turci,
1992 Turci, 1994
căsătorie cu
un pomac 62,1 64,9
prietenie cu
un pomac 18,9 20,7
a trăi în
acelaşi sector cu pomaci 26,9 8,4
a lucra
laolaltă cu pomaci 6,2
6,7
a trăi în
aceeaşi localitate cu pomaci 17,8 5,8
a trăi în
aceeaşi ţară cu pomacii 19,3 11,3
Sursă: Krasimir
Kanev, în Revoluţie în rate. Drumul Bulgariei către democraţie,
1996:179.
Concluzii
Toate aceste
orientări în rîndul populaţiei pomace din Bulgaria ne arată cît de diferit se
poate manifesta o comunitate în căutarea identităţii sale în cadrul aceleaşi
populaţii. De asemenea, ele ne arată discrepanţa care există în cadrul acestei
comunităţi: criza identitară, instabilitatea, fragmentările au fost din
totdeauna caracteristice acestei populaţii.
De la
trecerea unei părţi a populaţiei Bulgariei la religia musulmană, noi membrii ai
comunităţii musulmane au fost expuşi — atît de către majoritatea bulgară, cît
şi de credincioşii turci — unor aşteptări divergente. În cazul unor relaţii
pozitive dintre diferitele grupuri etnice aceste aşteptări nu reprezintă
încercări grele pentru indivizi. În cazul însă în care acestea au rezultat din
conflicte sau distanţări, valorile şi aşteptările diferitelor grupuri conduc la
tensiuni care îngreunează găsirea unui echilibru între cele două sisteme de
valori şi necesită un autocontrol şi o toleranţă individuală mult mai mare,
asociate fiind îndoiala, nesiguranţa şi ambiguitatea. În asemenea
situaţii, nesiguranţa a fost cea care a devenit punctul de pornire pentru o
disponibilitate la schimbare sau afirmare. Apartenenţă etnică şi culturală
incertă a pomacilor, accentuată de presiunea venită din exterior, a dus la apariţia
diferitelor identităţi.
Ce orientare
va avea noua evoluţie a asumării identităţii pomacilor este foarte greu de
prognozat. Divizarea în grupuri şi grupuleţe nu le permite să aleagă o cale
comună. Putem susţine, cu o marjă mare de probabilitate, că în viitorul
apropiat ne putem aştepta la o adîncire a acestei discrepanţe. Factori precum
presiunea de consolidare din partea populaţiei pomace, revitalizarea
simbolurilor islamiste, dar şi procesul de asimilare în cadrul comunităţii
pomace vor juca şi pe mai departe un rol important.
Aici trebuie
arătat că influenţa diferitelor culturi, ca şi nerecunoaşterea apartenenţei
etnice în relaţiile sociale, nu trebuie să ducă neapărat la pierderea
orientării şi la crize de comportament social. Chiar dacă un potenţial conflict
pare inevitabil, în viaţa cotidiană cei mai mulţi sînt capabili să găsească un
mod de a evita conflictele.
Căutarea
identităţii în rîndul pomacilor, ca şi fenomenul crizei de identitate, şi
capacitatea de a se transforma este mai degrabă un răspuns la faptul că
inegalitatea dintre popoarele Bulgariei nu a fost încă depăşită. Acesta este
rezultatul unei politici de asimilare dusă împotriva populaţiei musulmane de-a
lungul secolelor, a unei politici de excludere a pomacilor din societate. Prin
schimbarea cadrului social este de aşteptat ca şi în rîndul pomacilor să aibă
loc o stabilizare şi, înainte de toate, o despărţire a factorului emotiv de
problema identitară.
Este
deosebit de important ca în această regiune diferenţa confesională şi etnică să
nu mai poată fi folosită ca atu politic. Egalitatea în drepturi şi valori
dintre diferitele grupuri etnice ar putea elimina relaţiile de putere şi de
statut pe baze etnice.
În cele din
urmă se poate constata că nu există identităţi care să nu fie supuse
transformării. Acestea sînt mai de grabă dimensiuni care sînt deschise şi
supuse transformărilor sociale.
Grupul
iniţial se dovedeşte a fi o bază constitutivă de lungă durată a unei identităţi
de grup. (Greverus 1978: 241). Identităţile pot fi influenţate şi determinate
pe baza interacţiunii pe plan social sau pot depinde de influenţe politice.
Căutarea
identităţii la diferite grupuri etnice poate lua forma unui „management
identitar” (Greverus) sau al unei „creări a identităţii” (Robins), un proces în
care caracteristicile etnice sînt folosite în vederea atingerii anumitor
scopuri sociale. (Greverus 1981: 223-233) Aici este vorba de un proces
secundar, la care etnicitatea nu este sinonimul etniei sau al grupului etnic,
ci al evoluţiei către o etnie. Caracteristicile etniei nu reprezintă în cazul
de faţă decît baza unei acţiuni cu ţel bine definit. Acest proces este definit
de Ina-Maria Greverus ca o „nouă etnicitate”. q
Traducere
de László Kacsó
*
Jordanka
Telbizova-Sack (1963) a studiat filosofia la Sofia şi
ştiintele politice la Göttingen (Germania). A publicat mai multe lucrări
analizînd situaţia politică, socială şi etnică din Bulgaria postcomunistă.
Jordanka
Telbizova-Sack, Die Pomaken Bulgariens zwischen Identitätsverlust und
Selbstbehauptung, studiu publicat în Halbjahresschrift für
südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (nr. 1/1999), preluat
cu permisiunea editorilor.