Funcţia drepturilor omului

ca drepturi individuale

şi colective

J. Herman Burgers

Introducere

În acest eseu intenţionez să tratez în primul rînd funcţia drepturilor omului ca standarde ale relaţiilor din cadrul societăţii. După care, voi face cîteva consideraţii asupra noţiunii de drepturi în general şi voi examina în ce sens se încadrează drepturile omului în această noţiune.

De la bun început trebuie să menţionez că modul în care abordez eu fenomenul drepturilor omului este pragmatic şi relativist. Nu îmi propun să deduc drepturile omului din postulate filosofice privind natura umană sau din principiile moralei. Abordarea mea este mai apropiată de perspectiva sociologilor şi a politologilor. În viziunea mea, caracteristica esenţială a drepturilor omului este determinată de funcţia lor ca mijloace de atingere a unei anumite ordini sociale. Ori de cîte ori discut concepte, atenţia mea este concentrată mai curînd asupra utilizării anumitor termeni, decît asupra semnificaţiei lor intrinseci.

De dragul clarităţii este necesar să menţionez un aspect important al folosirii termenului „drepturile omului”. Acesta este utilizat atît în cadrul, cît şi în afara contextului dreptului pozitiv (de exemplu, legile în vigoare într-o societate), cu alte cuvinte el acoperă atît un concept legal cît şi unul extralegal. O mare parte din literatura actuală asupra drepturilor omului a fost scrisă de jurişti, care au tendinţa de a le privi în primul rînd ca standarde legale. Cu toate acestea, în eseul de faţă, îmi propun să tratez drepturile omului în primul rînd ca standarde extralegale. În general vorbind, termenul „drepturile omului” denumeşte acele drepturi elementare considerate a fi indispensabile unei vieţi demne de o fiinţă omenească. Ca reflecţie a concepţiilor despre ceea ce este în mod esenţial necesar pentru o existenţă demnă de o fiinţă omenească, drepturile omului reprezintă în primă instanţă pretenţii şi revendicări extralegale. Ele reprezintă standarde a ceea ce legea ar trebui să fie (lex ferenda) şi în acest sens constituie repere şi pietre de încercare în crearea dreptului pozitiv. Doar atunci cînd drepturile omului sînt transformate în lege pozitivă (lex lata), de exemplu prin includerea lor în tratate, constituţii şi statute, ele devin drepturi în sensul legal al termenului.

Mulţi autori care tratează drepturile omului ca pe concepte extralegale le definesc drept norme „morale”. Eu prefer să le descriu ca norme „politice”, şi înţeleg cuvîntul „politic” ca referindu-se la toate ideile şi activităţile care au ca scop fie schimbarea, fie menţinerea organizării existente a societăţii, inclusiv a sistemului legal sau a oricărui element al său.

Drepturile omului ca remediu la exercitarea arbitrară a puterii publice

Realitatea demonstrează că ideea drepturilor omului se bucură de o popularitate considerabilă în întreaga lume. După cum putem depune mărturie, în special pentru ultimii patruzeci de ani, această popularitate nu a rămas limitată la lumea occidentală, chiar dacă ideea drepturilor omului s-a născut cu cîteva secole în urmă în Europa de Vest şi America de Nord. Dar nu trebuie să privim această idee exclusiv ca pe un element al culturii occidentale, de vreme ce multe culturi non-occidentale s-au dovedit a fi receptive la ea. Nu susţin că drepturile omului au o valabilitate universală, dar subscriu la ideea că drepturile omului reprezintă un răspuns la o problemă universală.

Această problemă este inegalitatea fundamentală de putere dintre individ şi stat. Folosesc aici termenul „stat” într-un sens foarte larg, înţelegînd prin el nu numai statul-naţiune modern, ci orice organizare a unei societăţi sub conducători învestiţi cu putere dominantă asupra celor conduşi. Drepturile omului reprezintă norme ale relaţiilor dintre conducători şi cei conduşi, pentru corectarea asimetriei fundamentale de putere dintre ei, inerentă sistemului statal. Aceste norme sînt înrădăcinate în convingerea că nu omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele oamenilor.

Organizarea societăţii într-un stat, indiferent de forma lui, pare să dea conducătorilor posibilitatea de a-şi folosi plusul de putere numai în propriul interes. Dar oamenii au simţit întotdeauna că nu acesta este rolul statului. De-a lungul istoriei, diferite tipuri de societăţi şi diverse culturi au cunoscut norme avînd drept scop îngrădirea unei astfel de folosiri arbitrare a puterii de stat. De pildă, norme religioase care îi îndeamnă pe şefii de trib sau pe principii medievali să se îngrijească de supuşii lor. Convingerea că statul există pentru binele oamenilor este, desigur; mult mai veche decît ideea drepturilor omului. Ea a fost exprimată convingător, încă la începutul secolului al XIV-lea, de către Marsilius de Padova. În 1581, aceeaşi convingere a fost exprimată de Declaraţia Olandeză de Independenţă, actul prin care Statele Generale ale Olandei au abjurat legămîntul de supunere faţă de regele Filip al II-lea al Spaniei. În acest Act de Abjurare se spune că „Dumnezeu nu a creat supuşii pentru binele Principelui, pentru a se supune poruncilor sale în toate lucrurile, pămînteşti sau cereşti, bune sau rele şi să îl slujească asemeni sclavilor, ci Principele pentru binele supuşilor săi, fără de care nu ar fi Principe”. Aşadar, în nici un caz nu ideea drepturilor omului a exprimat pentru prima dată convingerea că statul trebuie să servească interesele cetăţenilor săi. Contribuţia specială a ideii de drepturi ale omului a constat în faptul că această convingere este exprimată într-o nouă formulă: nu neapărat ca o obligaţie a conducătorilor, ci ca un drept al celor conduşi.

De ce a cîştigat această formulă o popularitate atît de mare? Probabil pentru că era îndreptată direct împotriva a ceea ce părea a fi o consecinţă ineluctabilă a sistemului statal asupra relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi. Organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile dispun de puterea de a impune regulile care guvernează societatea. Din acest motiv, ar putea părea logic ca relaţia dintre cetăţeni şi autorităţi să fie caracterizată în întregime de obligaţii, din partea primilor şi de drepturi, din partea celor din urmă. În cazul în care regulile astfel impuse ar oferi drepturi şi cetăţenilor, acestea vor fi numai drepturi faţă de alţi cetăţeni, nu şi faţă de autorităţi. Iar în cazul în care autorităţile însele ar avea obligaţii, acestea vor fi numai faţă de autorităţi mai înalte sau faţă de Divinitate, nu şi faţă de cetăţeni. În acest fel, subordonarea completă a individului faţă de stat va apărea ca o consecinţă logică a sistemului statal. Dar o asemenea consecinţă este în totală contradicţie cu convingerea că funcţia statului este de a servi interesele oamenilor.

În faţa acestei contradicţii fundamentale, ideea drepturilor omului a apărut ca o formulă de emancipare, ca o lozincă revoluţionară. Această idee proclama dreptul inerent şi originar al fiinţei umane la o existenţă demnă şi că, pe baza acestui drept originar, ea poate emite revendicări adresate autorităţilor. Acest mod de a pune în prim-plan drepturile fiinţei omeneşti a reprezentat un fel de revoluţie în domeniul gîndirii despre om, societate şi stat, un fel de răsturnare radicală a relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi aşa cum rezulta din preponderenţa puterii celor din urmă. S-ar putea spune de asemenea că asimetria fundamentală de putere a răsturnat această relaţie şi că ideea de drepturi ale omului a readus-o în poziţia corectă.

În rezumat, eu concep funcţia socială a drepturilor omului ca fiind în primul rînd aceea de a asigura o nouă bază pentru formularea unor standarde menite să garanteze faptul că sistemul statal va servi interesele oamenilor.

Drepturile omului şi principiul egalităţii

Există un al doilea aspect prin care ideea de drepturi ale omului diferă de alte eforturi de a crea criterii pentru controlul exercitării puterii publice. Ideea de drepturi ale omului se bazează pe principiul egalităţii tuturor fiinţelor omeneşti ceea ce, de asemenea, îi conferă un caracter revoluţionar. Totodată ea este în mod inevitabil o idee controversată, stîrnind opoziţia celor ale căror privilegii sînt ameninţate, putînd în schimb miza pe sprijinul celor defavorizaţi sau oprimaţi.

De vreme ce drepturile omului se bazează pe principiul egalităţii tuturor fiinţelor omeneşti, ar părea natural să susţinem validitatea universală a acestor drepturi. Consecvent abordării mele pragmatice, las la o parte valoarea filosofică a unei atari revendicări. Pe de altă parte, este de la sine înţeles că, fiind bazate pe acest principiu, drepturile omului au şansa de a se bucura de o recunoaştere largă. Tocmai această legătură indisolubilă cu principiul egalităţii poate explica de ce ideea de drepturi ale omului a găsit o aderenţă atît de marc în afara Occidentului.

În paranteză fie spus, am putea deduce din această aderenţă non-occidentală la ideea drepturilor omului că, totuşi, concepţiile occidentale şi cele non- occidentale privitoare la relaţiile dintre societate şi individ sînt mult mai apropiate decît se presupune de obicei. În acelaşi timp, trebuie să ne ferim de greşeala de a identifica pur şi simplu gîndirea occidentală asupra acestui subiect cu ideea de drepturi ale omului. Acest lucru ar fi o deformare inadmisibilă a istoriei. Tradiţia occidentală cuprinde numeroase ideologii autoritare, precum şi practici răspîndite înrădăcinate în concepţia că fiinţele omeneşti nu sînt egale. Sistemul sclaviei negrilor a fost numai una din manifestările credinţei în superioritatea rasei albe, foarte răspîndită în Occident pînă în secolul acesta.

Am menţionat deja două motive generale ale popularităţii ideii de drepturi ale omului: primul este acela că ea dă o expresie captivantă convingerii că nu omul există pentru stat, ci statul este cel care există pentru binele oamenilor; iar al doilea rezidă în faptul că se bazează pe principiul egalităţii tuturor fiinţelor omeneşti. Trebuie să adaug că nu numai aceste aspecte generale, ci şi aplicarea concretă a ideii a contribuit la popularitatea ei. În special, deziderate precise cum sînt libertatea religiei, libertatea de expresie, libertatea de asociere, votul universal, egalitatea în drepturi a femeilor şi abolirea discriminării rasiale şi-au găsit ecou printre aceia pentru care ele aveau o importanţă capitală.

Drepturile omului, democraţie şi drepturile minorităţilor

Deşi funcţia primordială a drepturilor omului este de a oferi un etalon pentru relaţiile dintre indivizi şi stat (dimensiunea „verticală” a drepturilor omului), ele presupun în mod inevitabil şi un etalon pentru relaţiile dintre indivizi (dimensiunea „orizontală” a drepturilor omului). Uneori tocmai aceasta este semnificaţia principală a unui anume standard al drepturilor omului. Să-l luăm ca exemplu pe acela exprimat de articolul 16, paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Căsătoria nu poate fi încheiată decît cu consimţămîntul liber şi deplin al viitorilor soţi”. Unul dintre aspectele acestei dimensiuni orizontale merită o atenţie deosebită. Funcţia socială a drepturilor omului este şi aceea de a oferi oamenilor aflaţi într-o poziţie minoritară o oarecare protecţie împotriva majorităţilor.

Iniţial, drepturile omului au fost concepute, bineînţeles, în principal ca un mijloc de apărare împotriva exercitării arbitrare a puterii publice. Din acest motiv, ideea de drepturi ale omului este strîns legată de ideea de democraţie. Ea nu înseamnă doar că guvernul trebuie să apere şi să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ci şi că cetăţenii trebuie să fie în măsură să participe la influenţarea politicii guvernului. Cu alte cuvinte, statul trebuie nu numai să existe pentru oameni, dar trebuie, totodată, să fie şi un stat al oamenilor. În consecinţă, libertăţile politice ocupă un loc esenţial în ansamblul drepturilor omului.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că majoritatea trebuie să fie liberă să folosească puterea statului în orice fel doreşte. Drepturile omului servesc şi ca un mijloc de apărare împotriva exercitării arbitrare a puterii democratice de stat.

Acest lucru este evident în măsura în care drepturile omului includ drepturi specifice ale minorităţilor, cum este dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor lingvistice sau religioase de a-şi folosi propria limbă sau de a-şi profesa şi practica propria religie. Dar funcţia drepturilor omului de protecţie a oamenilor aflaţi în minoritate se întinde mult dincolo de aceasta. De exemplu, atunci cînd drepturile omului sînt codificate în legi sau tratate, asemenea instrumente legale specifică deseori explicit, într-o manieră limitativă, pe ce temeiuri poate fi restrînsă exercitarea acestor drepturi. Aceasta implică faptul că majoritatea nu este liberă să introducă prin legislaţie restricţii care nu se bazează pe temeiurile specificate.

În viziunea mea, dimensiunea drepturilor omului de apărare a minorităţilor împotriva majorităţii este una dintre cele mai importante implicaţii ale principiului egalităţii, intrinsec ideii de drepturi ale omului.

Ce drepturi specifice acoperă ideea de drepturi ale omului?

Caracterizarea generală a ideii de drepturi ale omului expusă mai sus nu răspunde la întrebări cum ar fi ce drepturi specifice acoperă această idee. În orice caz. nu este posibil să dăm acestei întrebări un singur răspuns care să poată fi aplicat în toate timpurile şi în toate locurile. În primul rînd, concepţiile despre ceea ce poate constitui o existenţă umană demnă pot să difere. În al doilea rînd. pot să difere concepţiile despre ceea ce este indispensabil pentru o asemenea existenţă. Mai mult, condiţiile sociale pot să varieze considerabil în concordanţă cu nivelul de dezvoltare la care a ajuns o societate şi a felului în care este organizată din punctul de vedere al sistemului politic. De pildă, noul fenomen al stocării şi transmiterii electronice a datelor personale creează probleme cu totul noi în ceea ce priveşte ocrotirea vieţii private. Prin urmare, anumite drepturi ale omului pot fi concretizate diferit în cadrul unor circumstanţe sociale sau tehnologice diferite sau al unor standarde morale şi culturale diferite. Trebuie să recunoaştem în special faptul că drepturile omului constituie un concept dinamic; ele au avut o geneză îndelungată şi continuă chiar şi acum să se dezvolte.

În lumina modurilor divergente în care se poate da o formă concretă drepturilor omului este un adevărat miracol faptul că în ultimii patruzeci de ani, pe plan internaţional, s-a ajuns la un înalt grad de consens asupra unor standarde cuprinzînd toate tipurile de aplicare a ideii de drepturi ale omului. Aceasta este o realizare de importanţă istorică, chiar dacă multe dintre aceste standarde sînt încălcate în continuare în diferite părţi ale lumii.

Nici. posibilitatea teoretică de a concepe anumite drepturi ale omului în moduri divergente, nici experienţa practică a largului acord internaţional asupra unor standarde specifice de drepturi ale omului nu trebuie să ne conducă la concluzia greşită că ideea de drepturi ale omului este un concept neutru. Deşi cuprinzător şi flexibil, totuşi nu neutru. Conţinutul său definit îl face incompa- tibil, bunăoară, cu orice ideologie autoritară sau discriminatorie.

Din acest motiv, opţiunea în favoarea drepturilor omului este în esenţă una politică şi ideologică.

Cum se traduc drepturile omului în obligaţii?

După cum am subliniat mai sus, contribuţia deosebită a ideii de drepturi ale omului constă înainte de toate în faptul că ea a exprimat o convingere veche într-o formă nouă: nu în primul rînd sub forma obligaţiilor conducătorilor, cît sub forma drepturilor celor conduşi. Într-o mare măsură, aceasta este într-adevăr o chestiune de formă şi nu de substanţă, deoarece pentru a deveni operaţionale, toate drepturile omului trebuie să fie traduse în obligaţii corespunzătoare. După cum rezultă din funcţia primordială a drepturilor omului (dimensiunea „verticală”), acestea sînt în primul rînd obligaţii ale autorităţilor. În plus, dimensiunea „orizontală” a drepturilor omului poate impune anumite obligaţii şi celorlalţi cetăţeni. Cu toate acestea, în ambele cazuri, traducerea drepturilor în obligaţii nu afectează premisa de bază a ideii de drepturi ale omului, aceea că fiecare fiinţă umană este îndrituită a se aştepta din partea autorităţilor la un anumit comportament şi, de asemenea, într-o oarecare măsură, şi din partea semenilor săi, în vederea ocrotirii condiţiilor indispensabile unei vieţi demne de o fiinţă omenească.

Aceste obligaţii pot fi legate de abţinerea de la acţiune (de exemplu, neamestecul în practicarea religiei) sau de acţiunea pozitivă (de exemplu, asigurarea unei educaţii corespunzătoare). Deoarece ideea de drepturi ale omului a izvorît iniţial din nevoia de a apăra individul de acţiunile arbitrare ale statului, primele drepturi avute în vedere au fost în special cele care impuneau autorităţilor obligaţia de a se abţine de la anumite acţiuni. Drepturile omului din această categorie au fost numite deseori libertăţi (de pildă, libertatea religiei, libertatea presei) şi din acest motiv ele sînt cunoscute şi sub numele de drepturi sau libertăţi fundamentale. Ele formează partea cea mai consistentă a aşa-numitei „prime generaţii” de drepturi ale omului, care vizează să asigure individului o sferă de libertate personală. Mai tîrziu, o nouă categorie a fost recunoscută, aşa numita „a doua generaţie” de drepturi ale omului, care solicită acţiunea autorităţilor pentru crearea anumitor precondiţii pentru dezvoltarea umană, cum ar fi educaţia, ocuparea forţei de muncă. îngrijirea medicală şi securitatea socială. Totuşi, distincţia dintre prima şi a doua generaţie de drepturi ale omului nu coincide pur şi simplu cu distincţia dintre drepturi care impun obligaţii negative şi drepturi care impun obligaţii pozitive. Multe drepturi din prima generaţie solicită şi ele acţiunea autorităţilor, de pildă dreptul celui arestat de a fi informat cu promptitudine asupra motivului arestării sale.

Diferenţa fundamentală dintre drepturile civile şi politice clasice care constituie prima generaţie de drepturi ale omului şi drepturile economice, sociale şi culturale care formează a doua generaţie, se află în altă parte. Drepturile clasice pot fi invocate direct împotriva autorităţilor, iar obligaţiile care rezultă din aceste drepturi le recomandă unei aplicări imediate. Pe de altă parte, a doua generaţie nu oferă cetăţenilor drepturi atît de directe. Ele obligă autorităţile să ia măsuri generale pentru promovarea intereselor în chestiune (ocuparea forţei de muncă, educaţie, etc), dar realizarea deplină a acestor drepturi poate necesita o durată considerabilă, chiar dacă autorităţile acţionează cu bună credinţă pentru îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din aceste drepturi. Legătura dintre drepturi şi obligaţiile corespunzătoare este încă şi mai slabă în cazul standardelor exprimate de drepturile omului din aşa-numita  „treia generaţie” (numite şi „drepturi de solidaritate”), cum sînt dreptul la pace, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu înconjurător nepoluat.

Toate drepturile omului pot fi considerate „drepturi”?

Fiecare drept implică obligaţii din partea altora, care au datoria de a respecta şi îndeplini acel drept. Din acest motiv, nici un drept nu poate exista fără obligaţiile corespunzătoare. De vreme ce standardele cuprinse în a doua şi a treia generaţie de drepturi ale omului nu conferă presupuşilor lor deţinători drepturi directe, se poate pune întrebarea dacă este corect să folosim şi în cazul lor termenul de „drepturi”. Nu ar fi mai potrivit să formulăm aceste norme exclusiv sub formă de reguli fără a risca să creăm iluzii false prin construirea unor drepturi inaplicabile?

Ca răspuns la această întrebare pot fi făcute mai multe observaţii.

Mai întîi că, după cum am notat în introducerea acestui articol, drepturile omului reprezintă în primul rînd norme extralegale. Chiar dacă. din raţiuni de standarde legale, termenul „drepturi” ar fi folosit exclusiv în sensul îngust al drepturilor directe, aceasta nu ar sta în calea folosirii aceluiaşi termen într-un sens mai larg în contexte extralegale. Este evident că în formularea revendicărilor politice, este foarte obişnuită folosirea cuvîntului „drepturi” cu un înţeles mult mai general.

De fapt, chiar şi în contexte legale, termenul „drepturi” este folosit uneori într-un sens mai larg decît cel al drepturilor directe. De pildă, normele legale care apără interesele copiilor sau ale persoanelor bolnave psihic sînt prezentate deseori ca reprezentînd „drepturi” ale acestor persoane, chiar dacă cei în cauză nu pot cere ei înşişi respectarea acestor drepturi. Un exemplu recent este proiectul „Convenţiei pentru Drepturile Copilului” aflată în pregătire la Naţiunile Unite: multe dintre drepturile cuprinse în acest proiect nu pot fi invocate direct de către copil sau de reprezentanţii săi. O altă ilustrare mai recentă este Constituţia Olandei din 1983: ea începe cu un capitol numit „Drepturi fundamentale”, dar acest capitol nu conţine numai norme care pot fi invocate direct de către cetăţeni, ci şi reguli care nu pot fi invocate de ei.

Pentru a vedea cît de mult coincid drepturile omului cu noţiunea de drepturi în general, trebuie să spunem mai mult despre această noţiune. Am remarcat deja în introducere că, în discutarea conceptelor, atenţia mea se va concentra mai curînd asupra folosirii anumitor termeni decît asupra semnificaţiilor intrinseci. De aceea, pentru clasificarea noţiunii generale de drepturi, mă voi întreba din acest motiv: la ce se gîndesc de fapt oamenii atunci cînd folosesc termenul „drepturi”? În abordarea acestei întrebări propun să luăm în considerare cîteva distincţii între modurile în care sînt folosiţi termenii „dorinţă”, „nevoie”, „interes” şi „drept”.

Dacă „dorinţă” se referă în primul rînd la sentimente subiective, cuvintele „nevoie” şi „interes” reprezintă paşi în direcţia obiectivităţii şi legitimităţii. Problema este complicată puţin de faptul că „interes” este un cuvînt folosit în mai multe feluri. El se poate referi pur şi simplu la ceea ce este de dorit în mod obiectiv, fără nici o conotaţie de legitimitate. În acest caz, expresia „în interesul lui...” poate fi deseori înlocuită cu „în avantajul lui...”. De exemplu, este în interesul unui criminal ca fapta lui să nu fie descoperită. Desigur, interesul obiectiv poate fi uneori contrar dorinţei subiective. Zahărul este o otravă pentru diabetic şi din acest motiv a consuma zahăr este contrar interesului său, deşi subiectiv este posibil ca el să tînjească după zahăr.

Prin comparaţie cu înţelesul simplu al termenului „interes”, cuvîntul „nevoie” conţine un element adiţional, din moment ce implică faptul că obiectul nevoii nu este numai avantajos sau valoros, ci este necesar în mod obiectiv. Există desigur multe lucruri de preţ care nu sînt necesare. Ca şi cuvîntul „interes”, cuvîntul „nevoie” poate fi folosit şi el, în principiu, fără o conotaţie de legitimitate. Putem vorbi de nevoia de băutură a unui alcoolic sau de nevoia de victime a unui sadic. Totuşi, atunci cînd vorbesc de „nevoie” în contextul unor subiecte politice sau sociale, oamenii nu se gîndesc de obicei la astfel de nevoi. Ei se referă la ceea ce este considerat ca obiectiv necesar pe baza valorilor care se bucură de o recunoaştere socială.

Pentru această discuţie este important să notăm că există un al doilea mod de a folosi cuvîntul „interes”, care implică o referinţă şi mai puternică la legitimitatea socială decît cuvîntul „nevoie”. Este un lucru obişnuit, de pildă, ca grupurile care exercită presiuni pentru luarea anumitor măsuri să susţină că aceste măsuri sînt în interesul lor, deşi rareori argumentează acest lucru. Ori de cîte ori revendicările politice sînt prezentate ca avînd la bază interese, folosirea acestui termen pare să implice faptul că aceste revendicări nu izvorăsc din capriciu sau egoism, ci din nevoi demne de a fi luate în considerare. În acest al doilea sens, „interes” este un termen mult mai puternic decît „nevoie” şi joacă un rol proeminent în sfera politicii şi în cea a dreptului. Cînd în aceste contexte este folosit cuvîntul „nevoi”, prin aceasta se face deseori referire la „nevoi legitime”.

Pe de altă parte, folosirea termenului „interes” nu implică prin sine însuşi faptul că ar exista obligaţia de a da satisfacţie acestei revendicări. Ea lasă loc recunoaşterii existenţei intereselor contradictorii într-o societate, care nu pot fi satisfăcute complet în acelaşi timp. De aceea, societatea este obligată să facă anumite opţiuni pentru a menţine un echilibru echitabil între interese contradictorii.

După cum îl înţeleg eu, termenul „drept” reprezintă următorul pas în această succesiune. El presupune faptul că s-a ajuns la un echilibru echitabil între interesele în cauză şi că pe această bază există obligaţia de a satisface interesul întruchipat de acest drept. Cu alte cuvinte, dacă o revendicare este prezentată ca fiind un drept, aceasta implică faptul că o astfel de cerere se bazează pe concepţia unei ordini sociale drepte. Desigur, cuvîntul „drept” nu este folosit numai în context politic. El poate fi folosit, de pildă, într-un context moral; în acest caz, avem drepturi morale care presupun existenţa unor obligaţii morale. Iar acesta este un concept central în dreptul pozitiv: în acest caz avem drepturi legale, care presupun existenţa obligaţiilor legale.

Cu un secol în urmă, teoreticianul german al dreptului Rudolf von Jehring definea drepturile legale ca „interese apărate de lege”. Să notăm faptul că această definiţie nu implică în mod necesar că un drept legal îl învesteşte pe posesorul său cu un drept executoriu. Aceasta înseamnă doar că interesul este protejat prin obligaţii legale, indiferent dacă aceste obligaţii pot fi invocate direct de către subiectul dreptului.

Dacă transferăm definiţia lui Jehring din sfera standardelor din dreptul pozitiv (lex lata) în sfera normelor cărora ar trebui să le corespundă legile (lex ferenda), putem defini drepturile ca interese care ar trebui să fie ocrotite prin lege. După cum am observai la începutul acestui material, noţiunea de „drepturi ale omului” a fost folosită iniţial tocmai în acest sens extralegal al normelor privind felul cum ar trebui să fie legile. Admit că această noţiune reprezintă o extensiune pe linia care porneşte de la „dorinţă” şi trece prin „nevoie” şi „interes” pentru a ajunge la „drept”. Iar drepturile omului sînt considerate a avea un statut mai înalt decît oricare dintre celelalte drepturi.

Drepturile omului sînt interese care necesită o protecţie specială din partea societăţii, deoarece ele sînt condiţii indispensabile pentru o existenţă demnă de o fiinţă omenească. Noţiunea generală de drepturi nu împiedică societatea să reducă sau chiar să suspende anumite drepturi pentru a promova interese contradictorii, desemnate deseori ca ţinînd de „interesul general” sau de „binele comun”. Cu toate acestea, cînd interesele sînt prezentate ca „drepturi ale omului”, folosirea acestei terminologii implică faptul că ele nu pot fi pur şi simplu înlăturate de dragul unor interese opuse. Drepturile omului sînt înţelese ca avînd un rang mai înalt decît drepturile care nu poartă acest nume, iar scopul acestui rang mai înalt este de a asigura faptul că sistemul social serveşte interesele umane fundamentale, indispensabile unei vieţi omeneşti demne.

Dreptul pozitiv poate asigura în diferite moduri necesara protecţie specială a drepturilor omului. Deseori li se acordă un loc important în constituţiile naţionale. În unele cazuri, drepturile omului sînt declarate în mod explicit inviolabile. De exemplu, Convenţia Naţiunilor Unite Împotriva Torturii stipulează că nici o circumstanţă excepţională, nici chiar starea de război sau orice altă necesitate publică, nu poate fi invocată ca justificare a torturii şi stipulează în acelaşi mod că nici un ordin al unui superior sau al unei autorităţi publice nu poate fi invocat ca justificare a torturii. În alte cazuri, prevederile tratatelor internaţionale sau ale constituţiilor naţionale specifică într-o manieră limitativă temeiurile pe care poate fi restrînsă exercitarea unui anumit drept al omului. De asemenea, protejarea drepturilor omului poate fi asigurată prin garanţii procedurale particulare. Chiar şi în absenţa unor astfel de prevederi legale, desemnarea unui interes ca fiind un „drept al omului” implică faptul că aceasta merită o atenţie specială.

În concluzie, pot observa că drepturile omului se încadrează în noţiunea de drepturi în general, în măsura în care ele reprezintă interese clare care necesită să fie apărate prin norme cu caracter obligatoriu. Cu privire la drepturile omului din „a treia generaţie”, cum sînt dreptul la pace, dreptul la dezvoltare sau dreptul la un mediu înconjurător nepoluat, se poate pune întrebarea dacă interesele în cauză sînt suficient de clare. Sînt înclinat să răspund afirmativ la această întrebare: pacea, dezvoltarea şi mediul înconjurător nepoluat pot fi considerate în mod rezonabil drept condiţii indispensabile pentru o existenţă demnă de o fiinţă omenească, iar elaborarea unor norme cu caracter obligatoriu pentru apărarea lor nu este de neconceput.

Pot drepturile omului să aparţină unor entităţi colective?

La întrebarea dacă drepturile omului pot să fie drepturi colective, nu este imediat limpede înţelesul acestei întrebări. Drepturile omului pot avea variate aspecte colective care nu implică în mod necesar că aceste drepturi sînt deţinute de entităţi colective.

Unele drepturi ale omului pot fi exercitate doar în mod colectiv, de exemplu dreptul la asociere şi dreptul la întrunire. Cu toate acestea ele rămîn drepturi ale indivizilor de a participa la o adunare sau de a face parte dintr-o asociaţie. Aspectul colectiv este încă şi mai evident atunci cînd drepturile omului sînt legate în mod explicit de apartenenţa la anumite grupuri, cum ar fi dreptul membrilor minorităţilor lingvistice sau religioase de a-şi păstra propria limbă sau religie. Deşi păstrarea unei limbi sau a unei religii depinde de interacţiunea dintre indivizi, putem spune că este dreptul fiecărui individ aparţinînd unor astfel de minorităţi de a-şi folosi propria limbă şi de a profesa sau practica propria sa religie.

Pe lîngă drepturile omului care nu pot fi exercitate izolat de subiecţii lor, există de asemenea şi drepturi ale omului care pot fi transpuse în practică doar într-o manieră colectivă de către cei asociaţi de obligaţiile decurgînd din acele drepturi. Drepturile economice, sociale şi culturale obligă autorităţile să ia măsuri generale care afectează în mod colectiv un număr mare de subiecţi ai acestor drepturi. Drepturile omului din „a doua generaţie” nu conferă indivizilor nici un drept direct de a le invoca împotriva autorităţilor. Ele pot doar genera revendicări care vor fi susţinute colectiv, prin mijloace politice. Cu toate acestea nu ar fi corect să spunem că astfel de drepturi sînt deţinute de colectivităţi. Tot individul rămîne cel care arc dreptul la muncă, dreptul la educaţie etc. În principiu, acelaşi lucru se aplică şi drepturilor omului din „a treia generaţie”, cum sînt dreptul la un mediu înconjurător nepoluat sau dreptul la pace.

În concluzie, ar fi preferabil să păstrăm expresia „drepturi colective” doar pentru acele cazuri în care o entitate colectivă poate fi privită cu adevărat ca subiect al dreptului în cauză. Cel mai cunoscut exemplu este dreptul la autodeterminare, al cărui subiecţi sînt popoarele. Un alt exemplu este dreptul grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase de a nu fi distruse ca grup, drept protejat de Convenţia împotriva Genocidului.

Nu văd nici un impediment logic pentru a recunoaşte asemenea drepturi colective ca drepturi ale omului. Desigur, nici un impediment nu poate decurge din noţiunea de drept în sine, din moment ce această noţiune cuprinde tot felul de drepturi deţinute de entităţi colective cum ar fi asociaţiile, companiile şi statele. Pe de altă parte, nu există nici un motiv de a vedea un impediment în calificativul „ale omului”. Este adevărat că doctrina originală a drepturilor omului proclamă că acestea sînt drepturile pe care le are fiecare fiinţă omenească, pur şi simplu în virtutea faptului că este o fiinţă omenească. Într-adevăr, la origine, doctrina nu se referea la „drepturi umane” (human rights), ci la „drepturi ale omului” (rights of the man). Expresia din urmă a fost păstrată în limba franceză pînă astăzi („droits de l’homme”). Trebuie să recunoaştem, totuşi, că ideea de drepturi umane este un concept dinamic care evoluează în continuare. înţelesul central al acestui concept se referă la condiţii indispensabile pentru o viaţă demnă de o fiinţă omenească. Aceste condiţii pot cuprinde şi interese aparţinînd colectivităţilor de fiinţe omeneşti.

Dacă o fiinţă omenească face parte dintr-un popor care este împiedicat să-şi determine liber statutul politic, una din condiţiile indispensabile unei vieţi omeneşti demne nu este îndeplinită. În consecinţă, dreptul la autodeterminare poate fi considerat un drept al omului, deşi el nu poate fi exercitat de un individ, ci numai de un popor. Dreptul la autodeterminare este asemănător cu drepturile omului din „prima generaţie” deoarece poate fi susţinut în faţa autorităţilor unei puteri străine, care au datoria de a se abţine de la a se amesteca în exercitarea sa. Din acest motiv, includerea acestui drept în articolului 1 al Pactului Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice nu este nicidecum deplasată.

Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare ca „drept al omului” a fost acceptată de majoritatea covîrşitoare a membrilor Naţiunilor Unite. Aceasta înseamnă că în ziua de astăzi folosirea termenului „drepturile omului” include deja drepturi ale entităţilor colective. În concepţia mea, nici o raţiune terminologică sau conceptuală nu militează împotriva unei asemenea utilizări. Nu văd nici o obiecţie, de pildă, împotriva considerării popoarelor ca subiecţi ai dreptului la dezvoltare.

Aceasta nu este totuna cu a spune că nu trebuie să existe nici o limită a posibilităţii de a prezenta drepturile entităţilor colective ca drepturi ale omului. De fapt, folosirea acestui termen trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu caracteristicile esenţiale ale ideii de drepturi ale omului. Funcţia principală a acestei idei este de a asigura standarde ale exercitării puterii publice în vederea apărării condiţiilor indispensabile unei vieţi demne de o fiinţă omenească. Ar fi împotriva acestei idei să considerăm statele ca subiecţi ai drepturilor omului, deoarece funcţia primordială a drepturilor omului este şi rămîne întărirea poziţiei fiinţei omeneşti faţă de inegalitatea fundamentală de putere dintre indivizi şi stat. Iar funcţia drepturilor omului nu va fi niciodată aceea de a întări poziţia statului. □

Traducere de Silviu-Ioan Balla

*

J. Herman BURGERS (n. 1926) autor al Convenţiei împotriva Torturii şi alte Tratamente şi Pedepse. Crude, Inumane sau Degradante adoptată de ONU în 1984, raportor ONU pe toată perioada deceniului opt.

Articol preluat cu permisiunea Greenwood Press USA din volumul Human Rights in a Pluralist World [Meckler Ltd, 1992].