Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VI. 2000., nr. 13 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Credinţă şi libertate

Credinţă şi libertate
Pentru o separaţie între biserică şi stat

Anti-Defamation League

 

Religia în şcolile publice

În prezent, cea mai mare ameninţare în problema separaţiei dintre biserică şi stat o prezintă şcolile publice, chiar locul unde americanii de orice provenienţă socială învaţă pentru prima oară valorile cruciale ale libertăţii şi toleranţei. Iar acum, cînd populaţia noastră se diversifică tot mai mult, aceste valori sînt mai importante decît oricînd. Şcolile publice trebuie să îi facă pe elevii de orice origine să se simtă la fel de bineveniţi, dacă este să dăinuie democraţia. Introducerea practicilor sectare în acest domeniu ar distruge această funcţie importantă, ceea ce i-ar intimida pe elevii care aparţin minorităţilor religioase şi ar compromite exprimarea religioasă a tuturor grupărilor.

Cei mai vulnerabili sînt elevii aparţinînd religiilor minoritare. Nimeni nu se va simţi mai jenat şi mai izolat decît un copil evreu sau musulman, obligat să participe la, sau să se retragă din activităţile de orientare creştină. Totodată, şcolarii care formează grupurile majoritare pot ajunge, în final, să se identifice în cultul dictat de profesorii de şcoală şi de birocraţi. Nici unul dintre cele două rezultate nu este bun pentru libertatea religioasă sau individuală.

Disputa cu privire la rugăciunea în şcoală este una din polemicile cele mai vechi în materie. De peste 40 de ani, hotărîrea definitivă a judecătorilor a fost, în repetate rînduri, că rugăciunea organizată de şcoală este neconstituţională, dar susţinătorii ei în tot atîtea rînduri încearcă să o reinstaleze în drepturi. Aceasta în condiţiile în care utlima lor tentativă, numită, pentru a abate atenţia, Amendamentul cu privire la libertatea religioasă, a eşuat în 1988, şi s-a bucurat de un sprijin substanţial în Congres.

Datorita faptului că elevii din şcolile publice sînt, prin firea lucrurilor, tineri şi sensibili, judecătorii au realizat de mult cu cîtă grijă trebuie protejaţi de presiunile colegilor şi ale instanţelor oficiale. Judecătorii realizează că prin clauza bisericii oficiale din Primul Amendament trebuie să se înţeleagă că elevilor nu trebuie să li se lase niciodată impresia că vreo credinţă, în particular, sau religie, în general, ar fi aprobată sau preferată oficial.

Pe lîngă acest efect de discriminare faţă de minorităţile religioase, la ora de rugăciune organizată la şcoală, elevilor de toate credinţele li se spune că religia este o funcţie legitimă a statului. Nu acesta este însă idealul american de libertate religioasă. Autorii Constituţiei au respins în mod clar orice exprimare care ar fi oferit o bază legală ajutorului guvernamental pentru instituţiile religioase. Aceasta nu înseamnă, desigur, că elevii sînt obligaţi să îşi lase credinţele religioase la uşa şcolii. Mitul „Sălii de clasă fără Dumnezeu” este doar atît — un mit. Manifestările religioase din şcoli, izvorîte cu adevărat din libertatea convingerilor, nu au fost niciodată judecate ca ilegale. Interzicînd rugăciunea şi alte activităţi religioase conduse sau organizate de autorităţile şcolare şi de profesori, judecătorii lasă, în acelaşi timp, loc cu prisosinţă exprimării religioase a elevilor.

Cîtă vreme nu este perturbată activitatea şcolară normală, elevii sînt liberi să îşi practice rugăciunile individual, cînd şi unde le place, cluburile religioase iniţiate şi conduse de elevi pot beneficia de facilităţile oferite de şcoală la fel ca şi toate celelalte cluburi şcolare. Elevii pot avea dreptul, în anumite limite, de a distribui material religios în incinta şcolii.

Toate acestea nu sînt deajuns pentru fanaticii dreptului religios. Orbi faţă de învăţămintele istoriei, ei încearcă, în continuare, să transforme învăţămîntul într-o unealtă de îndoctrinare sectară. Poate că sînt bine intenţionaţi în eforturile lor, dar rezultatele sînt profund îngrijorătoare.

Iată cîteva dintre exemplele recente:

În Alabama, o familie de evrei se plînge de promovarea credinţelor creştine în şcoala publică pe care o frecventează copiii lor. Ei devin ţinta hărţuielilor, iar unul dintre ei este obligat să scrie o compunere cu tema „De ce mă iubeşte Isus”. La o şedinţă obligatorie de şcoală, un preot creştin îi condamnă la chinurile iadului pe toţi cei care nu îl acceptă pe Christos. Într-o şcoală publică din Utah, o elevă evreică este obligată să cînte cîntece religioase şi să ia parte la ritualul mormon de la ora de cor. Dacă obiectează, profesorul o umileşte în public, iar colegii de clasă o supun hărţuielilor antisemite. În California, într-o piesă de Crăciun, unei eleve evreice din şcoala elementară i se dă rolul unui personaj care se închină în faţa pruncului Isus. Părinţii ei obiectează, iar polemica ulterioară dezbină comunitatea.

Nu numai elevii evrei ci şi cei ai altor minorităţi suferă. Atunci cînd grupurile majoritare întîmpină rezistenţă faţă de credinţele lor, rezultatul este, adesea, suspiciunea şi intoleranţa. Iar cînd practica religioasă impusă de stat duce la certuri şi divizări, experienţa educativă a fiecăruia are de pierdut.

Religia ar trebui să se predea în familie şi în casele de închinăciune. Şcolile publice ar trebui să fie rezervate pentru ceea ce ne adună laolaltă, nu pentru chestiuni ce ţin de credinţa personală. Rugăciunea este prea importantă şi prea personală pentru ca guvernul să se amestece în ea.

Experimentul american de libertate religioasă

Contextul istoric

Experimentul american de libertate religioasă a rezistat încercării timpului. El a funcţionat deosebit de bine pentru membri cultelor minoritare, dar de el au beneficiat adepţii tuturor religiilor. Credinţa religioasă înfloreşte aici cu o intensitate fără egal în lumea industrializată. În acelaşi timp, credinţe de o extraordinară diversitate coexistă aici cu conflicte minime.

Evreii, în special, au găsit în America garanţii fără egal în istoria Diasporei. Ca indivizi şi comunitate, evreii americani au proliferat extraordinar. Ar fi una din marile ironii ale istoriei dacă această reuşită i-ar face plini de sine.

Anumite principii de bază apără liberatea religioasă a tuturor americanilor. Cel mai important dintre ele este cel al separării bisericii şi statului. Documentul de temelie al poporului american, Constituţia, nu recunoştea nici o biserică oficială, iar „Bill of Rights” — Proiectul de Lege privind drepturile, care garanta separarea bisericii şi a statului — a fost adoptat la scurt timp după ratificarea Constituţiei.

Devotamentul american faţă de acest principiu izvorăşte din rolul de adăpost în faţa oprimării religioase pe care Statele Unite le-a avut în mod tradiţional.

Primii colonişti ştiau că libertatea religioasă constă, înainte de toate, în neamestecul statului. Ştiau dintr-o grea experienţă ce se întîmplă atunci cînd statul se implică în practicarea religiei. De prea multe ori se deschisese această cutie a Pandorei în Lumea Veche, cu urmarea a mii de ani de persecuţii.

Experienţa din Lumea Veche a mai arătat că religia înfloreşte atunci cînd izvorăşte spontan, nu la indicaţia statului. Mariajul dintre biserică şi stat duce, adesea, la coruperea bisericii şi la nemulţumirea credincioşilor.

Noua republică avea să evite aceste consecinţe.

Fondatorii Americii, însă, au simplificat lucrurile. Formula lor pentru Primul Amendament privind libertatea religioasă era alcătuită doar din două părţi: 1) nici o instituţie religioasă de stat şi 2) nici o restricţie a statului privind practica religioasă.

Care au fost urmările acelei formule?

James Madison, principalul arhitect al Constituţiei, remarca la adresa tinerei naţii că „devotamentul religios al oamenilor a crescut evident datorită separaţiei totale a bisericii şi statului.”

Contele Alexis de Tocqueville, unul dintre primii vizitatori în Statele Unite, şi ale cărui idei pătrunzătoare sînt încă valabile, scria că religia instituţională „influenţează ţara în linişte datorită separării complete a bisericii şi statului”.

Tocqueville concluziona că „orice alianţă cu vreo putere politică nu poate fi decît împovărătoare pentru religie. Ea nu are nevoie de sprijinul acesteia pentru a trăi, dar servindu-le ar putea muri”.

Oare aceste observaţii de demult mai sînt actuale?

La o trecere în revistă a datelor, formula Fondatorilor a servit bine această naţiune. Statele Unite de astăzi sînt căminul a peste 1.500 credinţe religioase diferite cu aproape 400.000 locuri de cult. Toate acestea fără lupta care tulbură atît de mult restul lumii.

Acum, însă, se fac planuri să se umble la acea formulă. Nimeni nu iese în faţă deschis să o spună, dar scopul unor propuneri legislative în curs ar fi să submineze principiile care stau la baza Primului Amendament.

Aceste propuneri vin ca nişte daruri ambalate în cele mai benigne şi atrăgătoare forme. Scopurile lor declarate sînt astfel concepute încît puţini le-ar putea contrazice. Dar la o privire mai atentă, au carenţe de natură să submineze drepturile noastre, ale tuturor — credincioşi sau necredincioşi.

Subvenţiile şcolare

Acum, cînd multe sisteme de şcolare publice au o situaţie atît de complicată, programele de subvenţii şcolare pot părea soluţia magică. Prezentate atractiv ca o modalitate de a oferi o gamă mai largă de opţiuni de învăţămînt, aceste programe constau din asistenţă financiară guvernamentală (de regulă, 2.500-5.000 $ anual) pentru părinţii care îşi trimit copiii la şcoli particulare şi parohiale.

În cazul copiilor de la oraş, se pretinde că subvenţiile şcolare vor aduce la acelaşi nivel toţi participanţii şi le vor oferi şanse egale de a urma şcoli particulare. Mai departe, se argumentează că acest sistem de subvenţionare, prin concurenţa pe care o stimulează, forţează şcolile publice să îşi „facă ordine în ogradă”.

Nu este aşa. Programele de subvenţii şcolare seacă banii şcolilor publice, şubrezindu-le şi mai mult. Aceste programe oferă, adesea, prea puţină asistenţă pentru a ajuta majoritatea părinţilor de a-şi permite să îşi ţină copiii la şcoli particulare. Chiar dacă ar oferi avantajele anunţate, subvenţiile şcolare încalcă Constituţia, periclitează existenţa barierei dintre biserică şi stat şi calcă în picioare conceptul de libertate a religiei.

Constituţia şi judecătorii au lăsat loc mai mult decît suficient pentru programe guvernamentale care crează, drept rezultat, avantaje indirecte organizaţiilor religioase. Subvenţiile şcolare, însă, sînt la cu totul alt nivel de implicare: constituie un sprijin direct al statului pentru şcolile religioase.

Învăţămîntul pe baze religioase îşi are punctele sale forte. Iar cei care aleg şcoli religioase pentru copiii lor pot fi tentaţi de atracţia subvenţiilor de stat. Dar acolo unde intră banii statului, urmează desigur şi controlul statului. Independenţa şcolilor religioase nu poate fi decît compromisă de susţinerea dolarilor guvernamentali.

Oricît de bune ar fi intenţiile, ideea de bază rămîne: aceea că asistenţa financiară pentru şcolarizare îşi însuşeşte fondurile din impozite pentru a subvenţiona instituţiile religioase. Curtea Supremă nu a audiat încă nici un dosar privind subvenţiile şcolare, dar hotărîri anterioare au eliminat orice asistenţă guvernamentală care întărea funcţia religioasă a şcolilor parohiale.

Subvenţiile şcolare au şi efecte discriminatorii subtile. Pentru că suma alocată fiecărei persoane este atît de mică şi pentru că şcolile parohiale sînt, în general, considerabil mai ieftine decît alte şcoli particulare, un procent disproporţionat de subvenţii sînt dirijate spre şcolile religioase. În unele zone, pînă la 80 % din banii pentru subvenţii ar fi folosiţi pentru şcoli a căror misiune centrală este îndoctrinarea religioasă. Rezultă, deci, că în unele comunităţi copiii care provin din minorităţi evreieşti şi alte minorităţi religioase vor avea mai puţine opţiuni decît alţii. Ei se pot trezi fără nici o altă opţiune, decît aceea de a urma cursurile unei şcoli publice în curs de degradare, sau ale unei şcoli particulare, a cărei orientare religioasă diferă de a lor.

Efectele negative ale sistemelor de subvenţionare ajung chiar la rădăcinile spiritului democratic. Datorită faptului că subvenţiile şcolare deviază resursele din sistemul şcolar public, ele epuizează substratul de toleranţă. Învăţămîntul particular poate avea virtuţile sale, dar toleranţa nu este, în general, una dintre acestea. Şcolile particulare, fie că sînt religioase sau seculare, fac deseori discriminări din orice motive. Şcolile publice, pe de altă parte, sînt deschise copiilor proveniţi din orice mediu rasial, religios sau economic. A întoarce spatele învăţămîntului public în aceste vremuri de restrişte înseamnă să se respingă un ideal al democraţiei cu riscul fragmentării societăţii.

Chiar dacă ar fi să lăsăm deoparte aceste preocupări cruciale, esenţa este că eficienţa programelor de subvenţii şcolare a fost cel puţin dată peste cap. Şi un exemplu în acest sens îl constituie Programul de subvenţii şcolare din Milwaukee, care a avut drept urmare un deficit bugetar enorm, care a făcut şcolile publice să se bată pentru fonduri. Chiar şi numai din aceste motive, programele de subvenţii şcolare au potenţialul de a produce pagube ireparabile şcolilor americane.

„Opţiunea filantropică”

Ameninţarea la adresa separării bisericii şi statului se extinde şi asupra altor sfere ale politicii publice. Sub masca reformei în domeniul bunăstării, un concept cunoscut ca „Opţiunea filantropică” amestecă biserica şi statul în administrarea bunăstării sociale.

Opţiunea filantropică le permite bisericilor, moscheelor şi sinagogilor să lparticipe la contractele de servicii sociale guvernamentale. Se pot, de asemenea, implica în programe ca recuperarea narcomanilor, consultanţă familială, învăţămînt preşcolar şi hrană. Deşi scopul declarat al programului este greu de criticat, motivaţia din subtext este discutabilă, iar metodele sînt periculoase.

Organizaţii religioase de tot felul sînt, deja, angajate activ în acţiuni sociale cu finanţare guvernamentală. Grupări cum sînt Filantropia Catolică, Serviciile Sociale Luterane şi B’nai B’rith au o istorie îndelungată în acestă muncă. Dar aceste grupări fiinţează separat de organismele religioase care le sponsorizează.

Opţiunea filantropică elimină aceste amortizări care sînt deficitare. Tot ce mai rămîne din scutul dintre biserică şi stat este promisiunea prost formulată că bisericile participante nu vor utiliza fondurile pentru „cult sectar, instruire sau prozelitism”.

Aici este problema. Dacă grupările religioase iau banii guvernamentali pe această bază, cine îi va controla şi cum? În timp ce legea nu are prevederi semnificative în privinţa controlului, este puţin probabil ca publicul contribuabil să accepte distribuirea fondurilor de stat fără justificare contabilă. Vor face, oare, reprezentanţii organelor de control ale statului vizite neanunţate sau sub acoperire la casele de cult din America ca să verifice respectarea legii? Se va simţi oricare dintre noi în largul său la idea acestei perspective?

În ceea ce îi priveşte pe cei suficient de prudenţi ca să respecte legea: ce mai rămîne dintr-un loc de devoţiune care ţine frîiele conducerii ca o expresie totală a caracterului său religios în schimbul banilor guvernamentali? Aceasta ar fi doar una din consecinţele involuntare ale opţiunii filantropice.

Cealaltă extremă ar fi nu mai puţin periculoasă. Agenţiile guvernamentale pot omite controlul sau îl pot administra superficial. Devoţiunea şi prozelitismul sînt funcţiile de bază ale multor organisme religioase; activitatea socială este secundară. Inevitabil, vor exista cei care trec peste îngrădirile legii şi folosesc finanţarea guvernamentală pentru a-şi propovădui credinţa unui public captiv şi nevoiaş — o încălcare clară a limitei constituţionale dintre biserică şi stat.

Opţiunea filantropică ameninţă aceste garanţii şi în alte moduri, mai puţin evidente. Legea interzice utilizarea fondurilor în scopuri de prozelitism, dar nu interzice prozelitismul în sine. Această situaţie deschide calea despicării firului în patru în cele mai rafinate moduri, nefiind altceva decît o invitaţie pentru constrîngerea religioasă, pe de o parte, şi nesfîrşite dispute juridice, pe de altă parte. Nici unul din aceste rezultate nu este bun nici pentru religie, nici pentru bunăstare.

Unul din efectele coercitive cele mai subtile ale opţiunii filantropice se manifestă prin atmosferă şi localizare. Banii guvernului pot intra acum în programe administrate în termeni evident sectari. Programele privind bunăstarea pot fi conduse cu un crucifix deasupra capului sau cu expunerea Bibliei Regelui James. Activităţile pot îmbrăca orice fel de simbolism religios, cîtă vreme nu se face nici o referire directă. Dar efectul implicit este inevitabil.

Mai sînt multe alte probleme legate de opţiunea filantropică. Legea stipulează că beneficiarii de alocaţii au dreptul să aleagă programe pe care să nu le adminstreze biserica, dar nu există nici o prevedere prin care să le fie adus la cunoştinţă acest drept. În orice caz, în zonele mai puţin populate, mai izolate, este puţin probabil ca săracilor să li se ofere opţiuni alternative fezabile.

Un şuvoi de bani federali constituie o invitaţie la o concurenţă nesănătoasă între grupările religioase participante. Statele cu o credinţă predominantă pot fi tentate să dirijeze toată această finanţare acelei unice grupări, lăsîndu-le pe celelalte să mocnească în resentimentele. Urmărirea subvenţiilor guvernamentale vor tenta organismele religioase de toate tipurile să intre în domenii ale serviciilor sociale pentru care sînt nepregătite şi pentru care se desprind de funcţiile lor legitime, spirituale. Şi nimeni nu poate spune ce se va întîmpla cu contribuţiile particulare, voluntare, în perspectiva finanţării guvernamentale.

Pericolul cel mai evident pe care îl prezintă programul opţiunii filantropice pentru libertăţile civile este acela că acordă fonduri guvernamentale unor organisme sectare care sînt scutite de legile împotriva discriminării la angajare. Aşa cum bisericile, moscheele şi sinagogile pot face discriminări atunci cînd fac angajări din fondurile lor particulare, tot aşa pot proceda acum şi cu fondurile publice. În cazul opţiunii filantropice, banii contribuabililor vor garanta în mod manifest practicile discrimnatorii la angajare.

Opţiunea filantropică est cuţitul ruginit care taie în ambele direcţii: cînd este administrată corect, compromite integritatea grupărilor religioase care participă la program. Dacă este prost administrată, echivalează cu o subvenţionare directă a practicii sectare şi a discriminării religioase. Datorită faptului că există, deja, programe mai bine proiectate pentru participarea religioasă la bunăstarea publică, opţiunea filantropică este şi inutilă, şi periculoasă.

Întrebări frecvente despre chestiunile legate de relaţia biserică-stat

Unde apare „separarea dintre biserică şi stat” în Constituţie?

Conceptul care se găseşte în Primul Amendament, stipulează că „Congresul nu va promulga nici o lege care să instituie resprectarea vreunei religii...” Amendamentul nu conţine expresia ad litteram „separarea bisericii şi a statului”, dar acesta este înţelesul lui. Ambii arhitecţi principali ai Constituţiei — James Madison şi Thomas Jefferson — au convenit asupra acestui fapt şi au folosit liber expresia.

În orice caz, „separarea bisericii şi a statului” este doar o distilare utilă a intenţiei Constituţiei. Şi formula „judecată dreaptă” lipseşte din Constituţie, dar nimeni nu neagă faptul că aceasta este un principiu american fundamental. La fel şi cu „separarea bisericii şi a statului”.

Oare, Jefferson nu a folosit expresia într-un context de rutină?

Cea mai cunoscută utilizare a expresiei lui Jefferson „separarea bisericii şi a statului” a fost folosită într-o scrisoare care rezuma felul în care gîndise el Primul Amendament. A avut însă grijă să îi dea Procurorului General scrisoarea pentru ca acesta  să se uite peste ea, deoarece era destinată să semene „în rîndul oamenilor adevăruri şi principii folositoare, care ar putea încolţi şi da rădăcini”.

Statele Unite nu au fost întemeiate ca o naţiune creştină?

Unii dintre primii colonizatori europeni au venit aici ca să practice religia creştină în propriile lor interpretări, iar cele mai multe dintre primele colonii aveau religii oficiale de stat. Această practică nu a fost adoptată, însă, şi la Convenţia Constituţională, şi orice încercare de a include recunoaşterea oficială a creştinismului în Constituţia Statelor Unite a fost respinsă.

Caracterul secular al noii naţiuni a fost repede afirmat în Tratatul de la Tripoli (1797). Acest document, negociat pe vremea lui George Washington şi semnat pe vremea lui John Adams, stipulează hotărît că „Guvernul Statelor Unite nu se întemeiază, în nici un sens, pe religia creştină”.

Nu a hotărît Curtea Supremă că Statele Unite reprezintă o naţiune creştină?

Nu. O hotărîre a Curţii Supreme din secolul 19 includea afirmaţia: „aceasta este o naţiune creştină”, dar expresia era folosită in dicta, termen juridic care înseamnă doar o părere personală fără validarea legii. La această hotărîre s-a făcut referire o singură dată, în peste 100 de ani de alte opinii ulterioare.

Primul Amendament nu a fost menit doar să interzică existenţa unei biserici naţionale?

Cei care au alcătui cadrul Constituţiei au examinat şi respins formularea Primului Amendament numai în chestiunea unei religii naţionale. În plus, atît Camera Reprezentanţilor, cît şi Senatul au respins formularea care admitea „multiple biserici” şi „ne-preferenţialitatea” (întemeierea mai multor religii de stat la egalitate). Curtea Supremă a emis hotărîrea că menirea Constituţiei este de a preveni stabilirea oricărei forme de religie de stat.

Primul Amendament nu a fost menit doar să ţină guvernul departe de religie, nu şi religia departe de guvern?

Fondatorii au argumentat că Primul Amendament ar apăra atît religia cît şi guvernul. Madison a prevenit în mod clar împotriva influenţei bisericilor puternice asupra statului. Jefferson considera că este nedemn de o religie să constrîngă credinţa prin puterea statului.

Interzicerea rugăciunii în şcoală a dus la decăderea societăţii?

America trece printr-o perioadă de transformări sociale fără precedent, iar noi conştientizăm evident mai multe probleme decît oricînd altcîndva. Dar dacă anumiţi indicatori de sănătate socială au scăzut, alţii au crescut. Este o eroare logică să pretinzi că, numai pentru că i-au urmat în timp, fiecare tendinţă ar rezulta din hotărîrile cu privire la rugăciunea în şcoală.

Mai departe, America este o ţară la fel de religioasă şi în prezent, ca şi atunci cînd rugăciunea în şcoală era parte integrantă a tablei de materii din şcolile publice. Nu există date care să sugereze că interzicerea rugăciunii organizate în şcoli ar fi dus la un declin al valorilor religioase.

Nu toate şcolile publice organizau înainte de începutul anilor 1960 rugăciunea şi citirea Bibliei?

Multe state au declarat astfel de practici neconstituţionale cu mult înaintea Curţii Supreme. La începutul anilor 1960, devenise limpede că se producea o retragere intenţionată a acestor practici.

Nu este umanismul secular religia oficială a şcolilor publice?

Sentinţa repetată în tribunal a fost că interzicerea religiei oficiale de stat include „o religie a secularismului”. Ideea că neutralitatea oficială faţă de religie constituie un sistem de credinţe propriu este o schemă propagandistică a celor care se opun separării bisericii şi statului. q

Traducere de Xenia Dumitru

*

Anti-Defamation League este o organizaţie neguvernamentală fondată în 1913 de Sigmund Livingston în Statele Unite ale Americii, avînd ca scop lupta împotriva antisemitismului, rasismului, extremismului, promovarea libertăţii şi toleranţei religioase.

 

Faith and Freedom: The Case for Separation of Church and State, studiu realizat de Anti-Defamation League, preluat cu permisiunea asociaţiei.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006