Credinţă şi libertate
Credinţă şi libertate
Pentru o separaţie
între biserică şi stat
Anti-Defamation League
Religia în şcolile
publice
În prezent, cea mai
mare ameninţare în problema separaţiei dintre biserică şi stat o prezintă
şcolile publice, chiar locul unde americanii de orice provenienţă socială
învaţă pentru prima oară valorile cruciale ale libertăţii şi toleranţei. Iar
acum, cînd populaţia noastră se diversifică tot mai mult, aceste valori sînt
mai importante decît oricînd. Şcolile publice trebuie să îi facă pe elevii de
orice origine să se simtă la fel de bineveniţi, dacă este să dăinuie
democraţia. Introducerea practicilor sectare în acest domeniu ar distruge
această funcţie importantă, ceea ce i-ar intimida pe elevii care aparţin
minorităţilor religioase şi ar compromite exprimarea religioasă a tuturor
grupărilor.
Cei mai vulnerabili
sînt elevii aparţinînd religiilor minoritare. Nimeni nu se va simţi mai jenat
şi mai izolat decît un copil evreu sau musulman, obligat să participe la, sau
să se retragă din activităţile de orientare creştină. Totodată, şcolarii care
formează grupurile majoritare pot ajunge, în final, să se identifice în cultul
dictat de profesorii de şcoală şi de birocraţi. Nici unul dintre cele două
rezultate nu este bun pentru libertatea religioasă sau individuală.
Disputa cu privire la
rugăciunea în şcoală este una din polemicile cele mai vechi în materie. De
peste 40 de ani, hotărîrea definitivă a judecătorilor a fost, în repetate
rînduri, că rugăciunea organizată de şcoală este neconstituţională, dar susţinătorii
ei în tot atîtea rînduri încearcă să o reinstaleze în drepturi. Aceasta în
condiţiile în care utlima lor tentativă, numită, pentru a abate atenţia, Amendamentul
cu privire la libertatea religioasă, a eşuat în 1988, şi s-a bucurat de un
sprijin substanţial în Congres.
Datorita faptului că
elevii din şcolile publice sînt, prin firea lucrurilor, tineri şi sensibili,
judecătorii au realizat de mult cu cîtă grijă trebuie protejaţi de presiunile
colegilor şi ale instanţelor oficiale. Judecătorii realizează că prin clauza
bisericii oficiale din Primul Amendament trebuie să se înţeleagă că elevilor nu
trebuie să li se lase niciodată impresia că vreo credinţă, în particular, sau
religie, în general, ar fi aprobată sau preferată oficial.
Pe lîngă acest efect
de discriminare faţă de minorităţile religioase, la ora de rugăciune organizată
la şcoală, elevilor de toate credinţele li se spune că religia este o funcţie
legitimă a statului. Nu acesta este însă idealul american de libertate
religioasă. Autorii Constituţiei au respins în mod clar orice exprimare care ar
fi oferit o bază legală ajutorului guvernamental pentru instituţiile
religioase. Aceasta nu înseamnă, desigur, că elevii sînt obligaţi să îşi lase
credinţele religioase la uşa şcolii. Mitul „Sălii de clasă fără Dumnezeu” este
doar atît — un mit. Manifestările religioase din şcoli, izvorîte cu adevărat
din libertatea convingerilor, nu au fost niciodată judecate ca ilegale.
Interzicînd rugăciunea şi alte activităţi religioase conduse sau organizate de autorităţile
şcolare şi de profesori, judecătorii lasă, în acelaşi timp, loc cu prisosinţă
exprimării religioase a elevilor.
Cîtă vreme nu este
perturbată activitatea şcolară normală, elevii sînt liberi să îşi practice
rugăciunile individual, cînd şi unde le place, cluburile religioase iniţiate şi
conduse de elevi pot beneficia de facilităţile oferite de şcoală la fel ca şi
toate celelalte cluburi şcolare. Elevii pot avea dreptul, în anumite limite, de
a distribui material religios în incinta şcolii.
Toate acestea nu sînt
deajuns pentru fanaticii dreptului religios. Orbi faţă de învăţămintele
istoriei, ei încearcă, în continuare, să transforme învăţămîntul într-o unealtă
de îndoctrinare sectară. Poate că sînt bine intenţionaţi în eforturile lor, dar
rezultatele sînt profund îngrijorătoare.
Iată cîteva dintre
exemplele recente:
În Alabama, o familie
de evrei se plînge de promovarea credinţelor creştine în şcoala publică pe care
o frecventează copiii lor. Ei devin ţinta hărţuielilor, iar unul dintre ei este
obligat să scrie o compunere cu tema „De ce mă iubeşte Isus”. La o şedinţă
obligatorie de şcoală, un preot creştin îi condamnă la chinurile iadului pe
toţi cei care nu îl acceptă pe Christos. Într-o şcoală publică din Utah, o
elevă evreică este obligată să cînte cîntece religioase şi să ia parte la
ritualul mormon de la ora de cor. Dacă obiectează, profesorul o umileşte în
public, iar colegii de clasă o supun hărţuielilor antisemite. În California,
într-o piesă de Crăciun, unei eleve evreice din şcoala elementară i se dă rolul
unui personaj care se închină în faţa pruncului Isus. Părinţii ei obiectează,
iar polemica ulterioară dezbină comunitatea.
Nu numai elevii evrei
ci şi cei ai altor minorităţi suferă. Atunci cînd grupurile majoritare
întîmpină rezistenţă faţă de credinţele lor, rezultatul este, adesea,
suspiciunea şi intoleranţa. Iar cînd practica religioasă impusă de stat duce la
certuri şi divizări, experienţa educativă a fiecăruia are de pierdut.
Religia ar trebui să
se predea în familie şi în casele de închinăciune. Şcolile publice ar trebui să
fie rezervate pentru ceea ce ne adună laolaltă, nu pentru chestiuni ce ţin de
credinţa personală. Rugăciunea este prea importantă şi prea personală pentru ca
guvernul să se amestece în ea.
Experimentul
american de libertate religioasă
Contextul istoric
Experimentul american
de libertate religioasă a rezistat încercării timpului. El a funcţionat
deosebit de bine pentru membri cultelor minoritare, dar de el au beneficiat
adepţii tuturor religiilor. Credinţa religioasă înfloreşte aici cu o
intensitate fără egal în lumea industrializată. În acelaşi timp, credinţe de o
extraordinară diversitate coexistă aici cu conflicte minime.
Evreii, în special, au
găsit în America garanţii fără egal în istoria Diasporei. Ca indivizi şi
comunitate, evreii americani au proliferat extraordinar. Ar fi una din marile
ironii ale istoriei dacă această reuşită i-ar face plini de sine.
Anumite principii de
bază apără liberatea religioasă a tuturor americanilor. Cel mai important
dintre ele este cel al separării bisericii şi statului. Documentul de temelie
al poporului american, Constituţia, nu recunoştea nici o biserică oficială, iar
„Bill of Rights” — Proiectul de Lege privind drepturile, care garanta separarea
bisericii şi a statului — a fost adoptat la scurt timp după ratificarea
Constituţiei.
Devotamentul american
faţă de acest principiu izvorăşte din rolul de adăpost în faţa oprimării
religioase pe care Statele Unite le-a avut în mod tradiţional.
Primii colonişti ştiau
că libertatea religioasă constă, înainte de toate, în neamestecul statului.
Ştiau dintr-o grea experienţă ce se întîmplă atunci cînd statul se implică în
practicarea religiei. De prea multe ori se deschisese această cutie a Pandorei
în Lumea Veche, cu urmarea a mii de ani de persecuţii.
Experienţa din Lumea
Veche a mai arătat că religia înfloreşte atunci cînd izvorăşte spontan, nu la
indicaţia statului. Mariajul dintre biserică şi stat duce, adesea, la coruperea
bisericii şi la nemulţumirea credincioşilor.
Noua republică avea să
evite aceste consecinţe.
Fondatorii Americii,
însă, au simplificat lucrurile. Formula lor pentru Primul Amendament privind
libertatea religioasă era alcătuită doar din două părţi: 1) nici o instituţie
religioasă de stat şi 2) nici o restricţie a statului privind practica
religioasă.
Care au fost urmările
acelei formule?
James Madison,
principalul arhitect al Constituţiei, remarca la adresa tinerei naţii că
„devotamentul religios al oamenilor a crescut evident datorită separaţiei
totale a bisericii şi statului.”
Contele Alexis de
Tocqueville, unul dintre primii vizitatori în Statele Unite, şi ale cărui idei
pătrunzătoare sînt încă valabile, scria că religia instituţională „influenţează
ţara în linişte datorită separării complete a bisericii şi statului”.
Tocqueville
concluziona că „orice alianţă cu vreo putere politică nu poate fi decît
împovărătoare pentru religie. Ea nu are nevoie de sprijinul acesteia pentru a
trăi, dar servindu-le ar putea muri”.
Oare aceste observaţii
de demult mai sînt actuale?
La o trecere în
revistă a datelor, formula Fondatorilor a servit bine această naţiune. Statele
Unite de astăzi sînt căminul a peste 1.500 credinţe religioase diferite cu
aproape 400.000 locuri de cult. Toate acestea fără lupta care tulbură atît de
mult restul lumii.
Acum, însă, se fac
planuri să se umble la acea formulă. Nimeni nu iese în faţă deschis să o spună,
dar scopul unor propuneri legislative în curs ar fi să submineze principiile
care stau la baza Primului Amendament.
Aceste propuneri vin
ca nişte daruri ambalate în cele mai benigne şi atrăgătoare forme. Scopurile
lor declarate sînt astfel concepute încît puţini le-ar putea contrazice. Dar la
o privire mai atentă, au carenţe de natură să submineze drepturile noastre, ale
tuturor — credincioşi sau necredincioşi.
Subvenţiile
şcolare
Acum, cînd multe
sisteme de şcolare publice au o situaţie atît de complicată, programele de
subvenţii şcolare pot părea soluţia magică. Prezentate atractiv ca o modalitate
de a oferi o gamă mai largă de opţiuni de învăţămînt, aceste programe constau
din asistenţă financiară guvernamentală (de regulă, 2.500-5.000 $ anual) pentru
părinţii care îşi trimit copiii la şcoli particulare şi parohiale.
În cazul copiilor de
la oraş, se pretinde că subvenţiile şcolare vor aduce la acelaşi nivel toţi
participanţii şi le vor oferi şanse egale de a urma şcoli particulare. Mai
departe, se argumentează că acest sistem de subvenţionare, prin concurenţa pe
care o stimulează, forţează şcolile publice să îşi „facă ordine în ogradă”.
Nu este aşa. Programele
de subvenţii şcolare seacă banii şcolilor publice, şubrezindu-le şi mai mult.
Aceste programe oferă, adesea, prea puţină asistenţă pentru a ajuta majoritatea
părinţilor de a-şi permite să îşi ţină copiii la şcoli particulare. Chiar dacă
ar oferi avantajele anunţate, subvenţiile şcolare încalcă Constituţia,
periclitează existenţa barierei dintre biserică şi stat şi calcă în picioare
conceptul de libertate a religiei.
Constituţia şi
judecătorii au lăsat loc mai mult decît suficient pentru programe guvernamentale
care crează, drept rezultat, avantaje indirecte organizaţiilor religioase.
Subvenţiile şcolare, însă, sînt la cu totul alt nivel de implicare: constituie
un sprijin direct al statului pentru şcolile religioase.
Învăţămîntul pe baze
religioase îşi are punctele sale forte. Iar cei care aleg şcoli religioase
pentru copiii lor pot fi tentaţi de atracţia subvenţiilor de stat. Dar acolo
unde intră banii statului, urmează desigur şi controlul statului. Independenţa
şcolilor religioase nu poate fi decît compromisă de susţinerea dolarilor
guvernamentali.
Oricît de bune ar fi
intenţiile, ideea de bază rămîne: aceea că asistenţa financiară pentru
şcolarizare îşi însuşeşte fondurile din impozite pentru a subvenţiona
instituţiile religioase. Curtea Supremă nu a audiat încă nici un dosar privind
subvenţiile şcolare, dar hotărîri anterioare au eliminat orice asistenţă
guvernamentală care întărea funcţia religioasă a şcolilor parohiale.
Subvenţiile şcolare au
şi efecte discriminatorii subtile. Pentru că suma alocată fiecărei persoane
este atît de mică şi pentru că şcolile parohiale sînt, în general, considerabil
mai ieftine decît alte şcoli particulare, un procent disproporţionat de
subvenţii sînt dirijate spre şcolile religioase. În unele zone, pînă la 80 %
din banii pentru subvenţii ar fi folosiţi pentru şcoli a căror misiune centrală
este îndoctrinarea religioasă. Rezultă, deci, că în unele comunităţi copiii
care provin din minorităţi evreieşti şi alte minorităţi religioase vor avea mai
puţine opţiuni decît alţii. Ei se pot trezi fără nici o altă opţiune, decît
aceea de a urma cursurile unei şcoli publice în curs de degradare, sau ale unei
şcoli particulare, a cărei orientare religioasă diferă de a lor.
Efectele negative ale
sistemelor de subvenţionare ajung chiar la rădăcinile spiritului democratic.
Datorită faptului că subvenţiile şcolare deviază resursele din sistemul şcolar
public, ele epuizează substratul de toleranţă. Învăţămîntul particular poate avea
virtuţile sale, dar toleranţa nu este, în general, una dintre acestea. Şcolile
particulare, fie că sînt religioase sau seculare, fac deseori discriminări din
orice motive. Şcolile publice, pe de altă parte, sînt deschise copiilor
proveniţi din orice mediu rasial, religios sau economic. A întoarce spatele
învăţămîntului public în aceste vremuri de restrişte înseamnă să se respingă un
ideal al democraţiei cu riscul fragmentării societăţii.
Chiar dacă ar fi să
lăsăm deoparte aceste preocupări cruciale, esenţa este că eficienţa programelor
de subvenţii şcolare a fost cel puţin dată peste cap. Şi un exemplu în acest
sens îl constituie Programul de subvenţii şcolare din Milwaukee, care a avut
drept urmare un deficit bugetar enorm, care a făcut şcolile publice să se bată
pentru fonduri. Chiar şi numai din aceste motive, programele de subvenţii
şcolare au potenţialul de a produce pagube ireparabile şcolilor americane.
„Opţiunea
filantropică”
Ameninţarea la adresa
separării bisericii şi statului se extinde şi asupra altor sfere ale politicii
publice. Sub masca reformei în domeniul bunăstării, un concept cunoscut ca
„Opţiunea filantropică” amestecă biserica şi statul în administrarea bunăstării
sociale.
Opţiunea filantropică
le permite bisericilor, moscheelor şi sinagogilor să lparticipe la contractele
de servicii sociale guvernamentale. Se pot, de asemenea, implica în programe ca
recuperarea narcomanilor, consultanţă familială, învăţămînt preşcolar şi hrană.
Deşi scopul declarat al programului este greu de criticat, motivaţia din
subtext este discutabilă, iar metodele sînt periculoase.
Organizaţii religioase
de tot felul sînt, deja, angajate activ în acţiuni sociale cu finanţare
guvernamentală. Grupări cum sînt Filantropia Catolică, Serviciile Sociale
Luterane şi B’nai B’rith au o istorie îndelungată în acestă muncă. Dar aceste
grupări fiinţează separat de organismele religioase care le sponsorizează.
Opţiunea filantropică
elimină aceste amortizări care sînt deficitare. Tot ce mai rămîne din scutul
dintre biserică şi stat este promisiunea prost formulată că bisericile
participante nu vor utiliza fondurile pentru „cult sectar, instruire sau
prozelitism”.
Aici este problema.
Dacă grupările religioase iau banii guvernamentali pe această bază, cine îi va
controla şi cum? În timp ce legea nu are prevederi semnificative în privinţa
controlului, este puţin probabil ca publicul contribuabil să accepte
distribuirea fondurilor de stat fără justificare contabilă. Vor face, oare,
reprezentanţii organelor de control ale statului vizite neanunţate sau sub
acoperire la casele de cult din America ca să verifice respectarea legii? Se va
simţi oricare dintre noi în largul său la idea acestei perspective?
În ceea ce îi priveşte
pe cei suficient de prudenţi ca să respecte legea: ce mai rămîne dintr-un loc
de devoţiune care ţine frîiele conducerii ca o expresie totală a caracterului
său religios în schimbul banilor guvernamentali? Aceasta ar fi doar una din
consecinţele involuntare ale opţiunii filantropice.
Cealaltă extremă ar fi
nu mai puţin periculoasă. Agenţiile guvernamentale pot omite controlul sau îl
pot administra superficial. Devoţiunea şi prozelitismul sînt funcţiile de bază
ale multor organisme religioase; activitatea socială este secundară.
Inevitabil, vor exista cei care trec peste îngrădirile legii şi folosesc
finanţarea guvernamentală pentru a-şi propovădui credinţa unui public captiv şi
nevoiaş — o încălcare clară a limitei constituţionale dintre biserică şi stat.
Opţiunea filantropică
ameninţă aceste garanţii şi în alte moduri, mai puţin evidente. Legea interzice
utilizarea fondurilor în scopuri de prozelitism, dar nu interzice prozelitismul
în sine. Această situaţie deschide calea despicării firului în patru în cele
mai rafinate moduri, nefiind altceva decît o invitaţie pentru constrîngerea
religioasă, pe de o parte, şi nesfîrşite dispute juridice, pe de altă parte.
Nici unul din aceste rezultate nu este bun nici pentru religie, nici pentru
bunăstare.
Unul din efectele
coercitive cele mai subtile ale opţiunii filantropice se manifestă prin
atmosferă şi localizare. Banii guvernului pot intra acum în programe
administrate în termeni evident sectari. Programele privind bunăstarea pot fi
conduse cu un crucifix deasupra capului sau cu expunerea Bibliei Regelui James.
Activităţile pot îmbrăca orice fel de simbolism religios, cîtă vreme nu se face
nici o referire directă. Dar efectul implicit este inevitabil.
Mai sînt multe alte
probleme legate de opţiunea filantropică. Legea stipulează că beneficiarii de
alocaţii au dreptul să aleagă programe pe care să nu le adminstreze biserica,
dar nu există nici o prevedere prin care să le fie adus la cunoştinţă acest
drept. În orice caz, în zonele mai puţin populate, mai izolate, este puţin
probabil ca săracilor să li se ofere opţiuni alternative fezabile.
Un şuvoi de bani
federali constituie o invitaţie la o concurenţă nesănătoasă între grupările
religioase participante. Statele cu o credinţă predominantă pot fi tentate să
dirijeze toată această finanţare acelei unice grupări, lăsîndu-le pe celelalte
să mocnească în resentimentele. Urmărirea subvenţiilor guvernamentale vor tenta
organismele religioase de toate tipurile să intre în domenii ale serviciilor
sociale pentru care sînt nepregătite şi pentru care se desprind de funcţiile
lor legitime, spirituale. Şi nimeni nu poate spune ce se va întîmpla cu
contribuţiile particulare, voluntare, în perspectiva finanţării guvernamentale.
Pericolul cel mai
evident pe care îl prezintă programul opţiunii filantropice pentru libertăţile
civile este acela că acordă fonduri guvernamentale unor organisme sectare care
sînt scutite de legile împotriva discriminării la angajare. Aşa cum bisericile,
moscheele şi sinagogile pot face discriminări atunci cînd fac angajări din
fondurile lor particulare, tot aşa pot proceda acum şi cu fondurile publice. În
cazul opţiunii filantropice, banii contribuabililor vor garanta în mod manifest
practicile discrimnatorii la angajare.
Opţiunea filantropică
est cuţitul ruginit care taie în ambele direcţii: cînd este administrată
corect, compromite integritatea grupărilor religioase care participă la
program. Dacă este prost administrată, echivalează cu o subvenţionare directă a
practicii sectare şi a discriminării religioase. Datorită faptului că există,
deja, programe mai bine proiectate pentru participarea religioasă la bunăstarea
publică, opţiunea filantropică este şi inutilă, şi periculoasă.
Întrebări frecvente
despre chestiunile legate de relaţia biserică-stat
Unde apare „separarea dintre biserică şi stat” în Constituţie?
Conceptul care se
găseşte în Primul Amendament, stipulează că „Congresul nu va promulga nici o
lege care să instituie resprectarea vreunei religii...” Amendamentul nu conţine
expresia ad litteram „separarea bisericii şi a statului”, dar acesta
este înţelesul lui. Ambii arhitecţi principali ai Constituţiei — James Madison
şi Thomas Jefferson — au convenit asupra acestui fapt şi au folosit liber
expresia.
În orice caz,
„separarea bisericii şi a statului” este doar o distilare utilă a intenţiei
Constituţiei. Şi formula „judecată dreaptă” lipseşte din Constituţie, dar
nimeni nu neagă faptul că aceasta este un principiu american fundamental. La
fel şi cu „separarea bisericii şi a statului”.
Oare, Jefferson
nu a folosit expresia într-un context de rutină?
Cea mai cunoscută utilizare
a expresiei lui Jefferson „separarea bisericii şi a statului” a fost folosită
într-o scrisoare care rezuma felul în care gîndise el Primul Amendament. A avut
însă grijă să îi dea Procurorului General scrisoarea pentru ca acesta să se
uite peste ea, deoarece era destinată să semene „în rîndul oamenilor adevăruri
şi principii folositoare, care ar putea încolţi şi da rădăcini”.
Statele Unite nu
au fost întemeiate ca o naţiune creştină?
Unii dintre primii
colonizatori europeni au venit aici ca să practice religia creştină în
propriile lor interpretări, iar cele mai multe dintre primele colonii aveau
religii oficiale de stat. Această practică nu a fost adoptată, însă, şi la
Convenţia Constituţională, şi orice încercare de a include recunoaşterea oficială
a creştinismului în Constituţia Statelor Unite a fost respinsă.
Caracterul secular al
noii naţiuni a fost repede afirmat în Tratatul de la Tripoli (1797). Acest
document, negociat pe vremea lui George Washington şi semnat pe vremea lui John
Adams, stipulează hotărît că „Guvernul Statelor Unite nu se întemeiază, în nici
un sens, pe religia creştină”.
Nu a hotărît
Curtea Supremă că Statele Unite reprezintă o naţiune creştină?
Nu. O hotărîre a
Curţii Supreme din secolul 19 includea afirmaţia: „aceasta este o naţiune
creştină”, dar expresia era folosită in dicta, termen juridic care
înseamnă doar o părere personală fără validarea legii. La această hotărîre s-a
făcut referire o singură dată, în peste 100 de ani de alte opinii ulterioare.
Primul Amendament
nu a fost menit doar să interzică existenţa unei biserici naţionale?
Cei care au alcătui
cadrul Constituţiei au examinat şi respins formularea Primului Amendament numai
în chestiunea unei religii naţionale. În plus, atît Camera Reprezentanţilor,
cît şi Senatul au respins formularea care admitea „multiple biserici” şi
„ne-preferenţialitatea” (întemeierea mai multor religii de stat la egalitate).
Curtea Supremă a emis hotărîrea că menirea Constituţiei este de a preveni
stabilirea oricărei forme de religie de stat.
Primul Amendament
nu a fost menit doar să ţină guvernul departe de religie, nu şi religia departe
de guvern?
Fondatorii au
argumentat că Primul Amendament ar apăra atît religia cît şi guvernul. Madison
a prevenit în mod clar împotriva influenţei bisericilor puternice asupra
statului. Jefferson considera că este nedemn de o religie să constrîngă
credinţa prin puterea statului.
Interzicerea
rugăciunii în şcoală a dus la decăderea societăţii?
America trece printr-o
perioadă de transformări sociale fără precedent, iar noi conştientizăm evident
mai multe probleme decît oricînd altcîndva. Dar dacă anumiţi indicatori de
sănătate socială au scăzut, alţii au crescut. Este o eroare logică să pretinzi
că, numai pentru că i-au urmat în timp, fiecare tendinţă ar rezulta din
hotărîrile cu privire la rugăciunea în şcoală.
Mai departe, America
este o ţară la fel de religioasă şi în prezent, ca şi atunci cînd rugăciunea în
şcoală era parte integrantă a tablei de materii din şcolile publice. Nu există
date care să sugereze că interzicerea rugăciunii organizate în şcoli ar fi dus
la un declin al valorilor religioase.
Nu toate şcolile
publice organizau înainte de începutul anilor 1960 rugăciunea şi citirea
Bibliei?
Multe state au
declarat astfel de practici neconstituţionale cu mult înaintea Curţii Supreme.
La începutul anilor 1960, devenise limpede că se producea o retragere
intenţionată a acestor practici.
Nu este umanismul
secular religia oficială a şcolilor publice?
Sentinţa repetată în
tribunal a fost că interzicerea religiei oficiale de stat include „o religie a
secularismului”. Ideea că neutralitatea oficială faţă de religie constituie un
sistem de credinţe propriu este o schemă propagandistică a celor care se opun
separării bisericii şi statului. q
Traducere de Xenia Dumitru
*
Anti-Defamation League este o organizaţie neguvernamentală fondată în 1913 de Sigmund
Livingston în Statele Unite ale Americii, avînd ca scop lupta împotriva
antisemitismului, rasismului, extremismului, promovarea libertăţii şi
toleranţei religioase.
Faith and Freedom: The Case for Separation of Church
and State, studiu realizat de
Anti-Defamation League, preluat cu permisiunea asociaţiei.