Viena 1900.

O identitate rănită

Michael Pollak

Iaşi, Polirom, 1998, traducerea Camelia Fetiţa

Editura Polirom continuă publicarea studiilor despre Viena sfîrşitului de secol al XIX-lea în nou iniţiata sa colecţie „A Treia Europă”. Seria „vieneză” începută, cum era şi firesc, cu clasica lucrare a lui Carl Schorske, Viena. Fin-de-Sičcle, continuă cu prezenta lucrare a lui Michael Pollak, şi anunţă cititorilor cartea lui William Johnston, The Austrian Mind. An Intellectual and Social History, 1848-1938 (Berkeley: University of California Preş, 1972). Trebuie amintite aici alte două importante studii deja apărute. Unul este semnat de Jacques Le Rieder, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii (Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1995), iar celălalt de Allan Janik şi Stephen Toulmin, Viena lui Wittgenstein (Bucureşti, Humanitas, 1998). Ceea ce este remarcabil însă în cazul colecţiei coordonate de Adriana Babeti şi Cornel Ungureanu este că sîntem în faţa unui program editorial coerent, orientat către acoperirea unei zone de istorie culturală inedită pentru spaţiul românesc. Este probabil momentul care va ajuta la depăşirea şabloanelor, atît de des folosite, care făceau din Monarhia Habsburgică „închisoarea popoarelor”, distrusă de logica naturală a dezvoltării naţionalismului popoarelor sale. Mai mult, această perspectivă vieneză asupra modernităţii şi problemelor ei are şansa să relativizeze, cel puţin, bovarismul cultural care face ca istoria şi cultura Franţei, Angliei, Statelor Unite sau a Italiei şi Germaniei să eclipseze aproape complet realităţile europene ceva mai apropiate României cu care s-ar putea opera, de altfel, mult mai fructuoase comparaţii.

Două aspecte legate de apariţia acestei cărţi merită a fi menţionate. Primul este locul şi rolul pe care această lucrare îl poate dobîndi în actualul peisaj cultural românesc, altfel spus însemnătatea traducerii acestei cărţi. Cel de al doilea este poziţia pe care o are această lucrare în economia subiectului respectiv. Pe de o parte, trebuie luată în considerare memoria locală a scrisului istoriei, memorie care va determina în bună măsură receptarea atît a acestei cărţi cît şi a celoralte lucrări pe acelasi subiect. Pe de altă parte, nefiind vorba doar de o apariţie singulară, aprecierea acestei lucrări impune şi o localizare a ei în contextul lucrărilor de referinţă ale acestui subiect.

Apariţia în limba română a lucrării lui Michael Pollak se remarcă, în principal, prin modul de abordare a subiectului. Intenţia declarată a autorului în prezentarea sa este de a propune o istorie socială a vieţii artistice vieneze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în mod particular al grupului Jung-Wien ce a dominat scena literară a acelei perioade. Întreprinderea acestei analize culturale este relativ inedită pentru publicul cititor de limba română cel puţin din două motive. Un prim motiv este prezenţa excesivă a traducerilor lucrărilor istoricilor din jurul şcolii de la Annalés în detrimentul celorlalte orientări ale scrisului istoric francez şi nu numai. Această lucrare este departe de a putea fi încadrată în ceea ce este îndeosebi cunoscut drept l’histoire de la mentalité, un gen de istorie cu care se poate presupune, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, că cititorii români sînt familiarizaţi. Din acest punct de vedere, lucrări ca aceasta de faţă sau ca cea a lui Jacques Le Rieder pot surprinde, dacă nu chiar şi influenţa cititorul neavizat.

Un al doilea motiv este legat de orientarea istoriografiei româneşti către o istorie eminamente politică, o istorie a formării statului naţional unitar român. Această orientare subordonează cel mai adesea dimensiunile culturală şi socială idealului politic naţional simplificînd realităţi care nu se înscriu nemijlocit în logica acestui ideal. Aceasta poate fi şi motivul pentru care istoriografia şcolii de la Annalés a apărut drept un debuşeu convenabil în anii ’70, în măsura în care spaţiul predilect de interes al acesteia era Evul Mediu, lăsînd epoca modernă în afara cercetărilor sale. În aceste condiţii lucrarea lui Michael Pollak este deosebită. Pe de o parte, ea dovedeşte că istoriografia franceză cunoaşte şi alte forme de manifestare, depăşind astfel monopolul şcolii de la Annalés asupra traducerilor istoriografice româneşti. Acest fapt este cu atît mai important cu cît apariţia şi a altor lucrări despre acest subiect, deja menţionate, conferă acestei întreprinderi consistenţa necesară. Pe de altă parte, acest studiu cultural asupra Vienei în jurul anului 1900 va ajuta la demantelarea demonizării excesive a Imperiului Austro-Ungar, demonizare fundamentată mai mult pe o ideologie naţionalistă decît pe o cercetare onestă. Realitatea vechiului imperiu se dovedeşte, cu fiecare lucrare, tot mai fascinantă, cu noi dimensiuni care merită cunoscute şi studiate. A o concedia sumar drept o realitate anacronică condamnată de emergenţa naturală şi legică a statelor naţiune nu este numai contraproductiv, ci şi lipsit de onestitate profesională.

Fin-de-Siècle Viena îşi datorează importanţa sa ca temă a studiilor culturale succesului lucrărilor lui Carl Schorske. El a fost primul care a identificat miza subiectului în discuţia asupra modernităţii central-europene. Noile teme ale subiectului au fost cele impuse de el. Criza liberalismului, conflictul dintre generaţii, emergenţa noului radicalism politic sub forma unor mişcări de masă cît şi relaţia particulară dintre psyche şi politică sînt dintre cele mai importante astfel de teme. Varietatea surselor folosite de Schorske a impus studiului modernităţii vieneze de la sfîrşitul secolului trecut un mod distinct de analiză istorică. El a folosit surse din psihologie, politică, filosofie, artă sau din urbanistică şi sociologie creînd la momentul oportun, s-ar putea zice, un anume look cultural acestui subiect, care nu a întîrziat să fascineze.

Posteritatea lui Schorske a fost deosebit de bogată. Două direcţii de dezvoltare a acestui subiect sînt dominante. Prima s-a datorat criticii pe care Steven Beller a făcut-o cărţii lui Schorske. Ceea ce aduce nou Beller în cartea sa (Vienna and the Jews. 1867-1938 A cultural History, Cambridge, Cambridge University Preş, 1989) este ideea că evreii asimilaţi spaţiului vienez de cultură germană au influenţat semnificativ la rîndul lor această cultură, sau într-o formă mai radicală, din asimilaţi au devenit asimilatori. În acest context, apariţia antisemitismului vienez a devenit problematică necesitînd cel puţin o nouă abordare. Ieşirea din această situaţie a apărut odată cu monumentala lucrare de doctorat a lui Jacques Le Rieder, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii. Ea conciliază cele două abordări anterioare recentrînd discuţia asupra crizei vieneze care este simultan o criză a modernităţii (Schorske) cît şi o criză a identităţii evreieşti (Beller). Astfel acest concept al „crizei de identitate”, folosit de altfel atît de Schorske cît şi de Beller, devenind central în vocabularul subiectului de faţă, a reuşit să reconcilieze diferenţele de interpretare anterior apărute.

Dacă prima direcţie de dezvoltare a acestui subiect s-a datorat unei critici a lui Schorske, cea de a doua, dimpotrivă, s-a datorat continuării studiilor vieneze de către un discipol şi student al lui. Este vorba de William J. McGrath. Lucrarea sa, Dionysian Art and Populist Politics in Austria (New Haven: Yale University Preş, 1974), oferă un studiu deosebit de solid al vieţii intelectuale vieneze, studiu centrat asupra unui grup de intelectuali ce au jucat un rol cultural, social şi politic aparte în Viena sfîrşitului de secol. McGrath a urmărit pe parcursul lucrării sale să pună în evidenţă sursele culturale şi sociale comune dintre radicalismul studenţesc al anilor ’60-’70 şi epoca de creativitate matură a aceleiaşi generaţii. Este povestea unor tineri fascinaţi de cultura germană, de operele lui Wagner şi Nietzsche, care au căutat să instrumenteze, indiferent de sursele lor sociale ori de originea etnică, o estetică wagneriană, fie în muzică (Mahler), fie în politică (Pernerstorfer, Adler), fie în literatură şi poezie (Lipiner), pentru a nu menţiona decît pe cîţiva dintre ei. Povestea, lor începută pe culmile entuziasmului datorat fascinaţiei faţă de regenerarea identităţii naţionale, posibilitate oferită de mişcările pangermaniste, sfîrşeşte pe culmile disperării în faţa iminentei catastrofe pe care o presimţeau. Această lucrare a adus la vremea respectivă două importante teme în discuţie. Prima este relaţia dintre intelectuali şi antisemitism, iar cea de a doua este dezamăgirea acestor intelectuali faţă de apariţia şi evoluţia mişcărilor de masă, mişcări seduse mai mult sau mai puţin de antisemitism.

În această ordine de idei, lucrarea lui Michael Pollak poate fi localizată între cea a lui McGrath şi cea a lui Le Rieder în măsura în care se poate identifica aceeaşi miză pentru toate trei: dezamăgirea de o identitate conştient asumată. O altă legătură ce conferă lucrării lui Pollak o poziţie de mijloc între cele ale lui McGrath şi Le Rieder este tematica sa. Pe de o parte, autorul porneşte de la o istorie socială a vieţii intelectuale ceea ce îl apropie de unul din elementele principale ale analizei lui McGrath. Practic avem tot o lucrare concentrată pe evoluţia unui grup de intelectuali vienezi, şi anume Jung-Wien. Pe de altă parte, autorul, scriind despre paralelismul dintre identitatea estetică şi cea sexuală, prefigurează într-o anumită măsură viziunea oferită de Le Rieder pentru care criza intelectualităţii vieneze este tricompartimentată: o criză a modernităţii, o criză a identităţii masculine şi o criză a identităţii evreieşti.

Fără a atinge impresionantul volum de studiu al lui Le Rieder ori a lui McGrath, lucrarea lui Pollak este o verigă necesară în economia subiectului. Ea porneşte de la premisa că există o legătură între identitatea artistică şi identitatea naţională care datorită unei dialectici interne face ca „arta ‘cosmopolită’ austriacă să se nască chiar în momentul în care Austria multinaţională se pregăteste să dispară din punct de vedere politic” (p. 106). Corpul central al acestei lucrări reprezintă încercarea autorului de a ilustra şi susţine această premisă prin identificarea unor teme şi obiecte de interes ale scriitorilor ce formau grupul Jung-Wien. Astfel, mai mult sau mai puţin justificat, dinamica internă a respectivului grup dobîndeşte o semnificaţie mult mai mare, o semnificaţie care să poată descrie întrucîtva sentimentul de identitate rănită al acelei generaţii de sfîrşit de imperiu. În mod fatal, ceea ce pare a uni personajele acestei cărţi, şi anume identitatea lor estetică, reprezintă şi o miză conflictuală cum însuşi autorul o recunoaşte (p. 106). „Fiecare dintre ei [scriitorii] este tributar jocului complet al competiţiei dintre scriitori, unde fiecare nu este înţeles decît prin propria lor opoziţie faţă de toţi ceilalţi” (p. 10).

O ultimă observaţie este necesară. Primele trei capitole, aproape jumătate din această lucrare, descriu contextul formativ al generaţiei Jung-Wien. În încercarea de a identifica o memorie culturală comună a acestei generatii, Pollak propune cititorilor o adevărată la vieé quotidienne a Vienei în secolul al XIX-lea. Întreprinderea acestui excurs şi mai ales dimensiunile lui amintesc de lucrări similare produse de istoriografia franceză şi, nu în ultimul rînd, de lucrarea lui Eugen Weber, France, Fin-de-Siècle (Cambridge: Maş., Belknap Pres, 1986), poate cea mai apropiată ca subiect de această parte a lucrării de faţă.

Apariţia cărţii lui Michael Pollak cît şi apariţia celorlalte cărţi despre Viena 1900 remediază o absenţă editorială care afecta atît publicul larg cît şi mediul academic de o procupare deja recunoscută în studiile culturale. Discuţia asupra modernităţii vieneze poate oferi un extraordinar model de interdisciplinaritate care este benefic în măsura în care ajută la redefinirea disciplinei istoriei ca atare. Este vorba de o redefinire care, în cazul românesc, întîrzie inadmisibil de mult. Aceste lucrări, atît cît vor fi asimilate, pot fi un binevenit prilej pentru aceasta. Timpul va da măsura importanţei acestor evenimente editoriale. Sperăm ca cititorii români să beneficieze şi de alte lucrări importante ale acestui subiect. q

Răzvan Pârâianu