Editorial

Într-o Europă tot mai globalizată şi ea, în perspectiva unei drastice reduceri, în viitorul apropiat,  a numărului de  « limbi oficiale » la nivelul instituţiilor continentale, asistăm la o revigorare a limbilor minoritare şi regionale, la o adevărată campanie susţinînd necesitatea sporirii protecţiei acestora. Ca urmare, anul 2001 a fost declarat, atît de Consiliul Europei, cît şi de Uniunea Europeană, Anul European al Limbilor. Cu ocazia celebrării Zilei Europene a Limbilor din 1999, peste 200 de organizaţii reprezentînd 40 de comunităţi lingvistice din 13 state membre ale Uniunii Europene s-au adresat lui Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, cu o scrisoare în care subliniau necesitatea unui program specific pentru protecţia şi promovarea limbilor minoritare în Europa, exprimîndu-şi totodată îngrijorarea pentru tărăgănarea adoptării acestuia. Reprezentanţii comunităţilor au subliniat că, în ritmul actual al omogenizării culturale, moştenirea lor lingvistică este condamnată la dispariţie în absenţa unei protecţii adecvate.

Nu este un secret că în Europa, ca şi în întreaga lume de altfel, se pot distinge, în privinţa evoluţiei limbilor, două trenduri diametral opuse sau, cum ne place să credem, complementare. Sînt, într-un fel, tendinţe similare evoluţiilor politice şi social-economice: pe de o parte globalizarea, respectiv întărirea dominantei supranaţionale, iar pe de altă parte atomizarea, mai precis consolidarea dimensiunii subnaţionale, regionale ori locale. Tendinţa globalizatoare a limbii engleze, devenită o lingua franca omniprezentă,  se face atît în detrimentul limbilor naţionale, cît şi al limbilor regionale sau puţin răspîndite, cele mai multe „lipsite de stat propriu”, în total declin, cînd nu chiar pe cale de extincţie. Dacă primul trend este firesc într-o lume din ce în ce mai globalizată în care comunicarea mondială a devenit o necesitate vitală, cel de-al doilea ridică o multitudine de probleme, atît de natură morală, cît şi de echilibru şi securitate, intrînd sub incidenţa unuia din principiile pe care progresul gîndirii umaniste l-a consacrat, cel puţin la nivel teoretic, şi anume acela al salvgardării tezaurului diversităţii culturale a lumii. Amplificarea tendinţelor regionaliste, localiste, precum şi a celor ţintind renaşterea ori resuscitarea limbilor regionale, minoritare şi mai puţin răspîndite – fundamentale în definirea identităţii de grup –, demonstrează capacitatea societăţii umane de a găsi contraponderi curentelor uniformizante.

altera va găzdui, în două numere consecutive, un grupaj de studii şi analize de mare relevanţă în dezbaterea actuală privind protecţia limbilor. Într-o consistentă analiză, care se constituie într-un adevărat manifest în favoarea promovării drepturilor lingvistice, reputaţii cercetători Robert Phillipson şi Tove Skutnabb-Kangas remarcă valoarea identitară fundamentală a componentei lingvistice, precum şi potenţialul conflictual al neglijării sau suprimării drepturilor lingvistice. Cu multă acurateţe, autorii inventariază instrumentele universale şi regionale de protecţie a minorităţilor, inclusiv a drepturilor lingvistice, expunînd pe larg  meandrele şi lacunele documentelor juridice interne, internaţionale şi regionale, lipsa de coerenţă şi chiar consistenţă a acestora, cînd e vorba de limbi minoritare, regionale sau mai puţin răspîndite. Pentru autori, un sistem de protecţie a minorităţilor care eludează chestiunea limbii rămîne un gest de cras formalism. De aceea, pledoaria lor se îndreaptă spre includerea explicită a drepturilor lingvistice în categoria drepturilor universale ale omului şi crearea cadrului juridic capabil de a garanta aceasta, în continuare, spre crearea mecanismelor eficiente de implementare.

În aceeaşi logică, dar mai mult analitică decît constructivă, disertaţia de masterat a Maryei DuMont plonjează cititorul alterei în intriganta realitate a tensiunii dintre renaşterea unei limbi regionale, occitana sau provensala în acest caz, în competiţie cu o limbă naţională puternică, franceza, şi predominanţa unei lingua franca, engleza. Autoarea acordă un spaţiu larg declinului forţat al occitanei, expunînd cauzele istorice, culturale şi economice, dar şi analizei revirimentului acesteia în regiunile meridionale ale Franţei, cu întregul cortegiu de componente regionaliste conexe. Remarcînd că resuscitarea occitanei este, sau cel putin a fost la început, un gest cultural şi intelectual nostalgic, de recuperare identitară, DuMont ridică implicit una din problemele fundamentale ale istoriei civilizaţiei, aceea a legitimităţii consecinţelor politicii de forţă, indiferent de aria în care se va fi manifestat aceasta. Dacă marginalizarea identităţilor regionale, pînă la reprimarea lor, s-a făcut sub dictatul centralismului — care a utilizat în beneficiul său un întreg angrenaj simbolic, dar şi structurile de stat —este oare moral ca acest trecut, nu lipsit de violenţă, să domine şi azi opţiunile valorice? În fine, ne provoacă la reflecţie autoarea, care este hotarul moral al recuperării şi cînd se transformă aceasta în vendetta?

Merită, credem, o clipă de reflecţie concluzia celui de-al treilea studiu/pivot din prezentul număr al alterei. „Drepturile omului sînt astăzi mai mult decît o idee interesantă”, atrage atenţia  Fernand de Varennes, după un consistent excurs în tehnicalităţile funcţionării bilingvismului, între altele în Belgia. Acele tehnicalităţi, în lipsa cărora şi cele mai generoase paragrafe de lege rămîn o banală promisiune.

În fine, se cuvine subliniat faptul că abordarea,  în altera a „obsesiei limbilor” nu este un pur gest intelectual. În România, drepturile lingvistice au o importanţă de securitate şi stabilitate covîrşitoare. Ca primul stat candidat la aderare UE, din aşa numitul „grup Helsinki”, care a semnat Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, România a indicat o voinţă politică lăudabilă. Ratificarea Cartei întîrzie însă nepermis de mult. Consecinţele sînt dublu negative: diversitatea lingvistică a unor zone, o adevărată resursă cultural-economică se vede diminuată. Pe de altă parte, lentoarea birocratică şi inerta voinţă politică nu prevestesc nimic bun, în contextul în care, ne vedem obligaţi s-o repetăm, principalul atu pentru nominalizarea la începerea negocierilor de aderare UE a fost pentru România satisfacerea criteriilor politice, adică progresele în domeniul protecţiei drepturilor omului şi ale minorităţilor.

În prag de toamnă electorală, nu putem decît spera că dezbaterile europene, inclusiv cele referitoare la statutul limbilor, nu ne vor ocoli şi nici nu vor fi ocolite cu o indiferenţă iresponsabilă de factorii decizionali. În caz contrar, România s-ar putea confrunta cu o dublă „diglosie”: erodarea limbii naţionale, tot mai puţin capabilă de „conectare la Internet”, paralel cu pierderea graiurilor şi a limbilor regionale.

Editorii