De la statul rasial la soluţia finală
De la statul rasial la soluţia finală
Mihai Chioveanu
„Posibilitatea
unei soluţii ultime..se dovedeşte a fi o iluzie,
una foarte
periculoasă. Căci dacă cineva crede realmente
că o asemenea
soluţie este posibilă, atunci nici un preţ nu
va fi prea mare
pentru a atinge acest scop”
Isaiah
Berlin
În ciuda a
mai bine de jumătate de secol distanţă de evenimentele tragice ale celui de al
doilea Război Mondial şi a numărului considerabil de studii publicate,
Holocaustul continuă să rămînă una din marile ‘enigme’ ale Istoriei.1 Cam acelaşi lucru se poate spune şi în cazul
istoriografiei unde natura prin excelenţă sensibilă a subiectului — datorată
dacă nu în primul rînd, în orice caz într-o măsură considerabilă, motivaţiilor
şi mizelor de ordin politic, bazate pe raţiuni din cele mai diverse, — a impus,
din păcate aproape permanent, limite cercetătorului preocupat de cunoaşterea
detailată a evenimentelor şi/sau întreprinderea de analize teoretice.
Studiul de
faţă îşi propune în primul rînd abordarea succintă a principalelor teorii
dezvoltate în jurul Holocaustului, a scolasticii acestuia şi, în final,
prezentarea, chiar dacă doar în linii generale, a evoluţiei acestui subiect în
viaţa politică şi academică occidentală. Intenţia noastră este aceea de a
lămurii cît de cît, în măsura în care economia textului va face posibil acest
lucru, această spinoasă problemă istoriografică. Mai mult, credem că cele
cîteva direcţii pe care le vom trasa vor permite Marelui Public de la noi
familiarizarea cu tezele dezvoltate în Occident pe aceasta temă.
Fără a
specula în marginea subiectului şi cu atît mai puţin în afara lui vom încerca
să oferim celor interesaţi de problemă cîteva modele clasice de analiză şi
puncte de vedere, un ghid, ce ar putea contribui în viitor la analizarea şi
înţelegerea cazurilor marginale.2 Toate
acestea în speranţa că într-o bună zi discutarea Holocaustului în România ar
putea pierde din încărcătura sa emoţională, de multe ori contraproductivă, mai
ales pentru istoric.3
Axat
exclusiv pe cazul Germaniei, studiul va încerca să aducă în discuţie elementele
ce fac din acesta nu atît o excepţie, un caz singular, cît o paradigmă.
Alegerea noastră, deloc întîmplătoare, a avut în vedere atît faptul că aproape
nimeni nu mai neagă astăzi existenţa holocaustului în acest caz, cît şi uriaşa
bibliografie, existentă şi indispensabilă unui demers de tipul celui iniţiat de
noi.
Astfel,
rasismul biologic şi obsesia antisemită a naziştilor vor reprezenta elementul
central, nu însă şi singular al textului de faţă. Analizarea şi înţelegerea
procesului istoric ce a dus la implementarea Soluţiei Finale, identificarea
verigilor lipsă ce au făcut posibilă legătura dintre Utopia barbară a naţiunii
perfecte (Volkgemeinschaft) şi Crimă, vor face prin urmare interesul
nostru special. Introducerea în discuţie a unor probleme legate de Holocaust ca
produs al modernităţii, de totalitarism ca fundament politic al implementării
proiectului genocidal, prezentarea în linii succinte a dezbaterii dintre
intenţionalişti şi funcţionalişti, preocupaţi de subiect, şi nu în ultimul rînd
impactul produs, în epocă, asupra opiniei publice germane de evenimente, vor
încerca să ‘rezolve’ parţial şi în afara soluţiei cheie oferite de antisemitism
– încă o dată, fără a-i nega sau diminua importanţa - misterul masacrării
evreilor europeni.4
Dintre cele
trei mari direcţii de cercetare şi interpretare a Holocaustului, acceptarea
antisemitismului european drept bază a genocidului reprezintă printre istoricii
evrei, şi nu numai, teoria cea mai des acceptată şi vehiculată în explicarea
acestuia.5 „Oul din care avea să se nască Şarpele
nazismului”, produs al întregii culturi europene, impregnată în conştiinţa
omului obişnuit, ideologia antisemită a fost vizualizată drept „monstrul”
trezit la viaţă de majoritatea crizelor politice şi a momentelor de stress
socio-economic. Ceea ce trebuie totuşi menţionat este faptul că, deşi a
reprezentat principala obsesie a regimului nazist şi a Fuhrer-ului,
Antisemitismul nu a reprezentat singura obsesie a acestora, în orice caz nu una
care să ţină permanent şi independent de altele „capul de afiş”. Este adevărat
că testamentul politic al lui Hitler se referă exclusiv la continuarea pînă la
capăt şi cu orice preţ a luptei împotriva Iudaismului Internaţional, dar acest
fapt se datorează în mare măsură permanentei radicalizări a poziţiei sale faţă
de evrei, sesizabilă mai ales la nivelul ultimilor doi ani ai războiului. Din
perspectiva anilor 1920, a ideilor expuse în Mein Kampf, lucrurile stau
însă puţin altfel. Pentru Hitler, placă de rezonanţă a vechilor teorii
antisemite şi rasiste europene, ca şi pentru mulţi alţi membri de frunte ai
N.S.D.A.P., lupta împotriva evreilor şi eliminarea acestora reprezintă mai
curînd una din temele — ce-i drept preferată —, din „locurile comune” ale
vulgatei naţionaliste germane de după Primul Război şi totodată un ingredient
necesar, util şi uşor exploatabil. Ceea ce rămîne încă greu de explicat este
traseul parcurs de la antisemitismul popular, element compensator în
structurarea identităţilor naţionale, a spaţiului politic şi/sau sferei
socio-economice, la ideologia de sine stătătoare, capabilă să „orbească” nu
doar masele ci şi pe promotorii săi, şi în cele din urmă la impulsul criminal
şi proiectul genocidal.
Germania
anilor 1930-1940 cunoaşte transformarea radicală a sentimentelor populare şi a
vechilor prejudecăţi antisemite. „Evreul” generic încetează acum să mai joace
funcţia anterioară, cea a ţapului ispăşitor, iar antisemitismul nu mai
reprezintă o simplă tehnică de manipulare socială.6 Cu toate acestea, regimul naţional-socialist nu dă eliminării fizice a
evreilor o funcţie integratoare şi, paradoxal, succesul Soluţiei Finale va
consta tocmai în capacitatea naziştilor de a-şi „steriliza” crima. Cetăţeanul
obişnuit este ţinut departe de evenimente pentru că societatea germană se
dovedeşte a fi mai curînd reticentă faţă de aplicarea măsurilor şi oarecum
indiferentă la ideologia antisemită. În mod surprinzător, în anii imediat
următori ascensiunii lui Hitler la putere, nazismul nu a reuşit să-şi asigure
în baza ideologiei sale rasiste decît aderenţa cîtorva categorii
socio-profesionale.7 În majoritatea cazurilor, cel puţin a celor
individuale, coeziunea a fost asigurată de aşteptări de o cu totul altă natură.
Poate
explica ideologia antisemită, chiar în condiţiile în care am accepta rolul ei
central, evenimentele anilor 1939-1945? Reprezintă aceasta, odată cu
transformarea stigmatului în doctrină rasială, cauza Holocaustului? A fost
revoluţia antisemită elementul cel mai important al programului nazist pentru
simplul motiv de a fi reprezentat elementul ce a permis evitarea unei totale
osificării ideologice a partidului?8 Pentru unii
autorii, precum Lucy Davidowicz, răspunsul este unul afirmativ. Nu doar Hitler
sau acoliţii săi, ci întreaga societate germană ar fi luat parte — prin
intermediul violenţei şi la adăpostul unui meticulos legalism — la rezolvarea
chestiunii evreieşti (Judenfrage).9 Singura problemă în cazul acceptării acestei teze o reprezintă
confuzia teribilă făcută între antisemitismul secolului 19, marcat de miturile
şi idealurile trecutului, şi ideile rasiste ce au stat la baza revoluţiei
sociale naziste10 .
În al
Treilea Reich evreul nu a reprezentat singurul element indezirabil şi nici
singura victimă. Slavii, populaţiile Sinti şi Roma,11 bolnavii incurabili, homosexualii, criminalii ordinari au reprezentat
elemente considerate la rîndul lor străine de corpul naţiunii, al idealei Volkgemeinschaft
— femeile germane vor deveni şi ele victime ale regimului odată cu introducerea,
în numele aceluiaşi ideal, a programului „Lebensborn”. „Euthanasia
programme” cu cele peste 70.000 de victime a reprezentat în anii 1930 o
prioritate, în timp ce în primele nouă luni ale războiului mai bine de 2
milioane de prizonieri ruşi, comisari politici, membri ai corpului ofiţeresc şi
ai intelighenţiei poloneze au fost exterminaţi fizic în condiţiile în care
ideea Soluţiei Finale nu încolţise încă în mintea naziştilor.12 Datele prezentate mai sus nu sînt menite a reduce din
importanţa antisemitismului şi nici a crea imaginea unei „victimizării
competiţionale”. Ele sînt mai curînd menite a indica locul noului antisemitism
în cadrul ideologiei rasial-biologice naziste, unul din elemente ce-l disting
de antisemitismul de secol 19.
Ideologia
rasială ca şi antisemitismul reprezintă în cazul german elemente importate cu
succes şi difuzate începînd cu secolul al XVIII-lea. Pînă la începutul
secolului XX nimic nu pare însă a indica drept predictibilă aberaţia ce va sta
la baza Utopiei Barbare a anilor 1930.13 Teutonomania, iniţial o formă de exprimare a specificului naţional, ce
insista asupra virtuţilor psihice şi fizice ale germanilor pentru a sublinia
superioritatea germanilor faţă de slavi (nobilimea poloneză era vizualizată
drept urmaşă a „sarmaţilor barbari”) şi estompa din imaginea hegemonică a
francezilor, a latinilor în general, va căpăta noi valenţe abia în anii 1930,
cînd prezentarea elementului germanic drept factor civilizator în istorie va
argumenta ideea recuceririi teritoriilor locuite anterior în est. Darwinismul
social şi ideile lui Francis Galton de îmbunătăţire a rasei umane prin
intermediul eugeniei pozitive vor influenţa la rîndul lor ideile moniste ale
unui Ernst Hoeckel şi Michael Schallmayer, primii autori ce încep să promoveze
în Germania ideea statului responsabil de păstrarea capacităţilor biologice ale
populaţiei, dar fără a introduce în discuţie ideea rasei pure sau a eliminării
fizice a indivizilor. Pasul de la ideea superiorităţii rasiale a arienilor,
promovată de Gobineau la proiectele cu finalitate imediată, supervizate de
Himmler, va fi însă făcut de indivizi şi structuri ce rămîn din păcate în afara
zonei de interes a multora dintre istorici.
Perioada
Marelui Război şi cea imediat următoare vor înregistra primele cazuri de sterilizare,
multe dintre ele iniţiative locale şi în absenţa unei baze legale14 , pentru ca în 1932 Reichstagul să adopte prima lege
referitoare la sterilizare. Primul guvern ce va putea pune în aplicare această
lege va fi cel ajuns la putere în 1933. Dacă în multe din aceste aspecte
Germania nu reprezintă un caz singular în epocă, ascensiunea nazismului şi
instrumentalizarea politică a ideologiei rasiale, impunerea soluţiei biologice
în rezolvarea unor probleme de natura politică, socială şi uneori economică pot
fi identificate ca fiind punctul de plecare al drumului fără întoarcere ce avea
să ducă la „Soluţia Finală”.
Identificarea
naţiunii cu rasa biologic superioară va duce la iniţierea de măsuri considerate
de către mulţi în epocă drept moderne şi, din punct de vedere social,
revoluţionare. Înfiinţarea de colonii formate din indivizii selecţionaţi,
controlarea ştiinţifică a reproducerii, măsurile de şcolarizare intensivă a
celor incluşi în acest program trebuiau să ducă într-un interval de şase sute de
ani la crearea utopicei Volkgemeinschaft invocată de Jorg Lanz şi Rudolf
Hoes în revista „Ostara” şi de Hitler în a sa Mein Kampf. Singura
piedică în reuşita acestui proiect tehnocratic o reprezenta existenţa
„duşmanilor interiori”.15 În 1933 prima lege rasială introdusă de
guvernul nazist îi va elimina pe evrei din serviciul public şi le va interzice
practicarea anumitor profesii. În 1935 un nou set de legi le va retrage dreptul
de a executa serviciul militar iar mai apoi îi va elimina definitiv din corpul
politic. Transformaţi din Reichsburger (cetăţeni) în Staatsangehorige
(subiecţi ai statului), supuşi oprobiului public prin legea de protejare a
Sîngelui şi Onoarei Germane, evreii aveau să reprezinte începînd cu a doua
jumătate a deceniului al patrulea nu doar încarnarea răului politic identificat
de „Protocoalele bătrînilor Sionului”. Responsabili prin secularizare şi
modernizare de alterarea spiritului nordic, ei devin acum şi un agent biologic
periculos.16 Cu alte cuvinte, mitul politic al „Pumnalului
înfipt în spate” îşi va găsi un „aliat” ideologic în cel al corupţiei sîngelui
şi al conspiraţiei rasiale evreieşti, extrem de popular după publicarea în 1918
a romanului de succes al lui Arthur Dienter „Păcat împotriva sîngelui”.
Pasul cel
mai greu de făcut rămînea însă trecerea de la propagandă la eliminarea
programată, spaţială şi mai apoi fizică, a duşmanilor naţiunii, elaborarea şi
apoi implementarea programului, găsirea soluţiei optime. Departe de a fi omul
care să se implice dincolo de luarea deciziilor, Hitler va găsi în instituţiile
şi agenţiile statului, în birocraţie şi uneori în armată colaboratori nesperaţi
şi de cele mai multe ori voluntari.17
Transformarea sloganului în categorie ştiinţifică, explicarea tarelor biologice
produse în urma industrializării şi modernizării, de care Evreul se făcea
direct responsabil, baza tehnică şi armele crimei au fost oferite Partidului de
indivizi atraşi mai puţin de ideologie şi mai curînd de reuşita finală, rapidă
şi eficientă, a procesului tehnologic. „Criminalul din spatele biroului” (Gotz
Aly) marcat de ideea succesului personal, de carierism, oportunitatea de a
opera cu „cobaiul uman şi cazul număr”, va fi cel ce va împinge proiectul spre
haos şi radicalizare în loc să încerce a-l tempera18 .
Reuşita
implementării şi funcţionării proiectului genocidal mai ridică o problemă, cea
a relaţiei dintre Holocaust, modernitate pe de o parte şi fenomenul totalitar
pe de alta. Pentru unii autori — ce văd în Utopia fantezistă încurajată de
Himmler forţa intelectuală ce avea să conducă la Holocaust, şi prin aceasta la
atingerea scopul final al întregului program politic nazist — rolul jucat de
modernitate se reduce exclusiv la aspectul tehnologic, altminteri dispensabil,
şi la reuşita implementării rapide a Soluţiei Finale.19 O astfel de viziune, extrem de superficială, pare a reprezenta o
soluţie de compromis şi doar atît timp cît acceptăm faptul că mitul a-istoric
aflat la baza noului program rasial se raporta la trecutul ideal, „teutonic”,
al secolului trecut, şi nu la crearea în urma revoluţiei social-rasiale a unui
viitor ideal pentru comunitatea naţională a „Omului Nou”. Pentru Zigmund
Baumann, ca de altfel şi pentru Geof Eley şi Karl Otten, Soluţia Finală
reprezintă, prin raţionalitatea tehnică şi aspectul său birocratic-managerial,
o paradigmă distructivă a modernităţii.20 Participarea în program şi implementarea strict tehnică a politicii
criminale de către individul lipsit de motivaţie ideologică şi radicalism,
preocupat de elementul mundan, ferit prin plasarea sa în spatele regimului de
responsabilitate şi de contactul direct cu Victima, par a argumenta acest punct
de vedere. Teoria ce încearcă explicarea Holocaustului prin intermediul
totalitarismului, perfect ilustrată prin intermediul metaforei lagărului, locul
în care atît victima cît şi călăul sînt în paralel dezumanizate, pare a fi însă
pusă sub semnul întrebării de chiar această participare voluntară la crimă a
individului obişnuit, de depersonalizarea, birocratizarea, „sterilizarea
crimei”, de faptul că tratarea în termeni pur tehnici a acesteia va asigura
„maşinii” aceea autonomie ce nu mai face necesar controlul permanent al
statului.21 Reprezintă prin urmare Germania un caz aparte
datorită căii sale specifice de evoluţie (Sonderweg) sau pericolul
genocidului în masă priveşte orice societate în care există o tradiţie
revoluţionară de tip iacobin confruntată cu efectul şi totodată beneficiară a
industrializării?
Dincolo de
perspectivele deschise şi procedeele metodologice oferite cercetătorului, teoriile
nu reuşesc totuşi, în special în acest caz particular, să ofere o imagine clară
atît timp cît nu pot încorpora diversitatea de aspecte şi numărul uriaş de
informaţii şi artefacte. Disputa dintre intenţionalişti şi functionalişti,
iniţiată de Tim Masom în interpretarea nazismului şi reluată de Browning în
cazul particular al Holocaustului, pare a sugera necesitatea permanentă a
întoarcerii spre detaliu.22 Poate fi privit Holocaustul drept scopul
final, urmărit consecvent de Hitler încă din 1920, o obsesie continuă pusă în
aplicare odată cu cucerirea teritoriilor din Est, sau el reprezintă mai degrabă
rezultatul final al unui proces continuu de radicalizare cumulativă şi
neplanificată a unui regim policratic? Selecţia negativă, în timp, a
elementelor distructive, singurele capabile să ţină împreună o coaliţie altfel
destul de precară, pare a da cîştig de cauză funcţionaliştilor. Drumul spre
Auschwitz pare a fi mai curînd unul sinuos, şi asta nu datorită erorilor şi
ezitărilor unor subordonaţi, cît căutării permanente a unei soluţii adecvate
momentului. Soluţia Finală nu a avut niciodată deplină autonomie, şi de aceea
fenomenul uciderii în masă trebuie analizat în permanentă relaţie cu
antibolşevismul, apariţia Lebensraum-ului şi întreaga atmosferă creată de
război.23
Este greu de
spus de ce Soluţia Finală apare abia în 1941 şi de ce eliminarea fizică a
evreilor respinsă în 1940 de Himmler drept „Bolşevică, imposibilă, şi
ne-germană” ajunge să ia treptat locul ghetoizării24 şi/sau pe cel al masivei transmutări a populaţiei „nedorite şi
excedentare” într-o colonie specială, precum cea menţionată în „Madagascar
Plan”, sau în Palestina.25 În fond, înţelegerea istoriei în forma luptei de rasă, faptul că
eliminarea evreilor nu a întîlnit aceeaşi opoziţie ca programul euthanasia, ca
şi faptul că antisemitismul a reprezentat o constantă a vieţii politice
germane, ar fi permis implementarea în orice moment a acesteia. Mai mult,
intensificarea permanentă între 1941-1945 a ritmului executării planului
criminal, aberant şi contraproductiv complică şi mai mult analizele. Dacă
perioada de început a războiului, cu victorile sale şi transformarea lui Hitler
într-un „om al destinului”, urmat de întreaga naţiune şi capabil să-şi impună
pînă la capăt punctul de vedere şi să desăvîrşească astfel programul politic
mulţumeşte pe intenţionalişti, funcţionaliştii insistă în general pe perioada
declinului, în care Soluţia Finală apare drept un „război paralel” cu rol în
decompensarea înfrîngerilor militare.
Studiile
cele mai recente au încercat să găsească un răspuns cu privire la Holocaust
focalizîndu-se asupra opiniei publice din Germania şi a transformării imaginii
evreului între 1933 şi 1945 în imaginarul colectiv.26 Concluzia finală a
acestor studii este mai zguduitoare decît s-ar putea aştepta cineva. Pentru
David Bankier implementarea Soluţiei Finale a fost posibilă nu în urma aderării
la ideologia aberantă a nazismului. Opoziţia anilor de început, înlocuită în
timp de oboseala războiului şi sloganurile propagandei, transformarea evreilor
din fiinţe umane în obiecte îndepărtate au transformat societatea germană
într-una anesteziată, profund indiferentă la problemele „Celuilalt”. Eforturile
regimului de a canaliza violenţa radicală din anii 1930 a S.A.-ului şi
Stahlhelm-ului, introducerea ei într-un cadru legal şi mutarea „abatorului”
departe de privirile intrigate ale germanului ce nu putea accepta crima în imediata
vecinătate, au redus la tăcere orice opoziţie. Soarta evreilor nu mai prezenta
după 1941 o preocupare pentru aproape nimeni. Era suficient că eliminarea lor
nu mai ameninţa naţiunea cu imaginea barbariei şi a lipsei de civilizaţie.
Poporul german „încă plin de sentimentalism idiotic” (Goebels) şi preocupat de
soarta „evreului bun personal” (Hitler) va ajunge să accepte în cele din urmă
norma. Cei care primeau informaţii în legătură cu „crima din Est” ajungeau cel
mai adesea să o respingă prin mecanismul autoprotecţiei psihice creat în
atmosfera de mizerie a războiului. Inimaginabilul ca şi frica de a se pronunţa
în legătură cu Soluţia Finală vor contribui la „orbirea” individului în aşa
măsură încît, nici măcar în faţa evidenţelor irefutabile prezentate de aliaţi
imediat după război, cei mai mulţi dintre germani nu vor putea să o perceapă în
dimensiunile sale reale27 .
Reticenţa
manifestă faţă de aflarea „adevărului” nu mai caracterizează astăzi poziţia
Germaniei, considerată pînă nu de mult singura responsabilă pentru
instrumentalizarea Soluţiei Finale la problema evreiască, faţă de subiect.
Dealtfel, situaţia se prezintă la fel în majoritatea statelor Uniunii Europene
unde, cu excepţia cîtorva grupări extremiste, participarea la Holocaust, directă
sau indirectă, uneori fie şi doar prin indiferenţa manifestată, începe să fie
tot mai adesea recunoscută. Implicate direct sau indirect în derularea
evenimentelor, statele din Europa de Est, mai ales cele aflate în timpul
războiului în postura de sateliţi ai Germaniei hitleriste, refuză pînă astăzi,
în cel mai bun caz manifestă reticenţă faţă de orice discuţie de principiu în
marginea Holocaustului, din teama, mai mult sau mai puţin justificată, de a nu
se confrunta cu o ‘iminentă culpabilizare’ politică, morală, istorică.
În perioada
de dinaintea anilor 1970, abordarea Holocaustului de către mediile academice
occidentale avea să trezească suspiciuni în primul rînd printre fostele victime
ale acestuia. Pentru mulţi dintre supravieţuitori, majoritatea evrei,
transformarea tragediei colective în obiect de studiu avea să reprezinte o
încercare nefondată de trivializare, popularizare şi distorsionare a oribilei
crime, o „desacralizare a memoriei”. Intrarea definitivă a Holocaustului în
Istorie, transformarea lui din tabu în subiect de interes general, avea să se
producă abia în deceniul următor, în paralel cu acceptarea ideii că aceasta
reprezintă garanţia ultimă a faptului că „lecţia” celui de al Treilea Reich nu
va fi curînd uitată.28
În
istoriografia occidentală, reducerea sensibilă a încărcăturii emoţionale a
subiectului şi diminuarea, pe fondul mişcărilor studenţeşti din 1968 şi al
relaxării relaţiilor cu Uniunea Sovietică, a interesului guvernelor de a
estompa adevărul referitor la participarea multora dintre politicienii şi
factorii de decizie din R.F.G. la implementarea şi derularea „Soluţiei Finale”,
a făcut posibilă dezvoltarea unor noi arii de cercetare în domeniu. La aceasta
a contribuit nu doar accesul aproape nelimitat la arhive ci şi replierea în interior
şi reevaluarea celui de al Treilea Reich şi a colaboratorilor săi.29
În Europa de
Est, implicarea permanentă a factorului politic a făcut ca imobilismul să
reprezinte caracteristica de bază a studiilor raportate la Holocaust. Înainte
de 1989 confiscarea, de către R.D.G. în primul rînd, a tradiţiei proletare,
antifasciste, a făcut posibilă stigmatizarea/culpabilizarea Germaniei
Occidentale30 şi, în Ungaria, Polonia, România, state
satelit sau aflate sub ocupaţie nazistă, a cîtorva politicieni colaboraţionişti,
intelectuali catalogaţi drept marginali şi grupări fasciste. În fond, uciderea
în masă a evreilor a reprezentat în istoriografia din fostele state comuniste
un subiect mai curînd tolerat şi chiar şi atunci tratat de plano drept o
problemă strict germană. Dacă în Vest se poate vorbi despre reprimarea
instrumentalizată politic a memoriei, în ţările din Est „inexistenţa” acesteia
timp de aproape cincizeci de ani pare a constitui principalul obstacol în calea
celor interesaţi de subiect.
În linii generale,
perioada post-comunistă nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei în acest caz
particular. Dispariţia „Cortinei de Fier”, diminuarea interesului pentru
războiul rece şi studiul Comunismului, au creat „spaţiul” necesar extinderii
studiilor legate de Holocaust şi rolului jucat de regimurile din ţările Europei
de Est. O reacţie pozitivă a existat însă mai curînd în mediul academic
occidental şi printre istoricii evrei.31 Lipsa de detaşare a majorităţii elitelor din fostele ţări comuniste,
dispariţia optimismului iniţial şi înlocuirea lui cu panica întreţinută de
intelighenţie şi birocraţia de stat32 au dus nu
doar la respingerea dezbaterii şi a noilor perspective asupra Holocaustului ci
şi la catalogarea lui drept o invenţie evreiască, menită a stigmatiza şi reduce
considerabil din mîndria naţională şi valoarea simbolurilor sale şi aşa
îndelung „oprimate”.33 Negarea Holocaustului şi refuzul exorcizării,
limitarea dezbaterii la cazul Germaniei în baza argumentului oferit de absenţa
rasismului biologic şi a orientării ideologice antisemite de tip „monomaniacal”
specifică naziştilor în celelalte cazuri, victimizarea competiţională a
propriei naţiuni şi banalizarea uciderii în masă a evreilor prin intermediul
Gulagului, a holocaustului roşu, nu reprezintă nicidecum o soluţie.34 Mai mult, din punct de vedere istoriografic el nu
poate duce decît la continuarea izolării, perpetuarea unor stereotipuri şi
înţelegerea deformată a fenomenului politic ce a condus la una din cele mai
mari monstruozităţi ale secolului XX. q
NOTE
1.
Charles Maier, The Unmasterable Past. History, Holocaust and the German
National Identity, (Cambridge, Harvard University Press, 1988), p. 6.
2.
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, (Bucureşti:
Humanitas, 1997), p. 204. Antisemitismul lui Antonescu şi participarea parţială
a unor structuri româneşti la Holocaust ar putea fi înţeleasă mai uşor în
paralel cu evoluţia politicilor rasiale în Germania aceleiaşi perioade.
3. Avem
în vedere aici disputa creată în jurul participării regimului Antonescu la
Holocaust, mai ales punctele de vedere exprimate de intelectuali marcanţi din
România în perioada imediat următoare apariţiei în 1997 a Jurnalului lui Mihail
Sebastian. Pentru o rapidă documentare facem trimitere la Suplimentul Sfera
nr.1 din iulie-august 1998, la numărul 61 al revistei Sfera Politicii,
dedicat disputei Holocaust vs. Gulag şi la articolul lui George Voicu, Reacţia
de prestigiu, apărut în numărul 63 al aceleiaşi reviste.
4.
Michael Marrus, op. cit., p. 94.
5. Vezi
mai ales Norman Cohn, Warrant for Genocide: The Myth of the Jewish
World-Conspiracy and the „Protocols of the Elders of Zion” (New York
1969), J.L. Talmon, European History-Seedbed of the Holocaust, Midstream
(May 1973) şi Shmuel Ettinger, The Origins of Modern Anti-semitism in The
Catastrophe of European Jewry: Antecedents, History, Reflections, Yisrael
Gutman and Livia Rothkirschen (edit.), (Jerusalem 1976).
6.
Heinrich August Winkler, Nationalism and nation-state in Germany, The
National Question in Europe in Historical Context, Mikulas Teich si Roy
Porter (edit.), (Cambridge University Press, 1993), p. 188-191.
7.
Donald L. Niewyk, The Jews in Weimar Republic, (Baton Rouge, 1980), p.
77-80.
8.
George L. Mosse, The Crisis of German Ideology: Intelectual Origins of the
Third Reich, (New York, 1964), p. 294-296. Aparent şi mai ales în primii
ani după ascensiunea la putere naziştii au fost nevoiţi să renunţe la multe din
ideile lor revoluţionare pentru a putea cîştiga sprijinul politic al marilor
industriaşi, armatei şi unor segmente întregi ale populaţiei.
9. Lucy
S. Davidovicz, The War against the Jews, 1933-1945 (New York, 1975), p.
4-6 Autoarea susţine ideea conform căreia nazismul nu a făcut altceva decît să
revigoreze mai vechi sentimente, prejudecăţi, resentimente existente deja în
societatea germană.
10.
Paul L. Rose, Revolutionary Antisemitism in Germany, from Kant to Wagner,
(Princeton, 1990).
11.
Michael Burleich si Wolfgang Wipperman, The Racial State: Germany,
1933-1945..., p. 56-57. Activitatea depusă de medici precum Wilhelm
Abel şi Robert Ritter în demonstrarea inferiorităţii antropologice şi rasiale a
ţiganilor, în explicarea genetică a predispoziţiei la criminalitate şi
delicvenţă au contribuit mult mai mult la fundamentarea rasismului. O
explicaţie ar consta în faptul că evreii puteau fi identificaţi şi blamaţi mai
uşor prin intermediul factorului religios
12.
Christopher R. Browning, Beyond „Intentionalism” and „Functionalism”: A
Reassesment of Nazi Policy from 1939 to 1941, in Reevaluating the Third
Reich, Thomas Childers şi Jane Caplan (edit), (New York, 1983), p. 214.
13.
Michael Burleich si Wolfgang Wipperman, op. cit., oferă o succintă prezentare a
teoriilor rasiale ce au influenţat gîndirea germană şi motivat parţial
acţiunile politice ale naziştilor în capitolul al doilea Barbarous Utopias:
Racial Ideologies in Germany al lucrării lor.
14. În
1923 în Zwichau, şeful unei clinici pentru pacienţii cu deficienţe mentale şi-a
argumentat decizia prin lipsa banilor datorată crizei financiare şi regimului
de austeritate. Decizia acestuia de a elimina o parte din bolnavii incurabili
sau aflaţi în stadiu avansat al bolii pentru a putea acoperi cheltuielile
necesare pentru ceilalţi pacienţi va înregistra un ecou pozitiv în presa vremii,
ce va începe să facă tot mai des apologia eugeniei negative.
15.
Michael Burleich şi Wolfgang Wipperman, op. cit. 28-32 Paul Weindling, Healt,
Race, and German Politics Between National Unification and Nazism 1870-1945,
(Cambridge, 1989).
16.
David Bankier, The Germans and the Final Solution. Public Opinion under
Nazism, (Blackwell Publishers, 1996), p. 42-43.
17.
Gotz Aly, Peter Chroust, Christian Pross, Cleansing the Fatherland. Nazi
Medicine and Racial Hygiene, (The John Hopkins University Press, Baltimore
and London, 1994) p.2-8.
18.
idem.
19.
Fritz Stern, The politics of Cultural Despair: A study in the Rise of
Germanic Ideology, (New York, 1965), p. 5-6 Punct de vedere susţinut şi de
Henry A. Turner deşi autorul nu găseşte un răspuns la întrebările legate de
funcţionarea economiei, capacitatea de apărare a unui teritoriu uriaş,
administrarea lui în absenţa structurilor moderne ale statului. Vezi Henry A.
Turner, Fascism and Modernization, in Reappraisals of Fascism,
Henry A. Turner (ed.), (New York, 1975).
20.
Zigmund Baumann, Modernity and the Holocaust, (Ithaca: New York, 1989),
p. 149-150.
21. M.
Marrus, op. cit., p. 108-109 Vezi şi Hannah Arendt, The Origins of
Totalitarianism, (New York, 1958), P. 438-447, Karl Dietrich Bracher, The
German Dictatorship: The Origins, Structure and Effects of National Socialism,
(New York, 1970) şi Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, (New
York, 1985).
22. Tim
Mason, Intention and Explanation: A current Controversy about the
Interpretation of National Socialism, Der „Fuhrerstaat”: Mythos
und Realitat, Gerhard Hirschfeld and Lothar Kettenacher (edit.),
Stuttgart,1981), p. 21-40 si Cristopher R. Browning, op. cit.
23.
Arno Mayer, Why did the the Heavens Not Darken? The Final Solution in
History, (New York, 1988).
24.
Cristopher Browning, op. cit., p. 214-217. Ghetoul nu a reprezentat o etapă
pregătitoare în vederea implementării Soluţiei Finale şi în nici un caz una
impusă de la centru. Spre deosebire de cazul URSS unde împuşcarea populaţiei
ucrainiene în timpul foametei din anii 1930 a fost decisă la Kremlin drept
soluţie umanitară, în cazul Germaniei naziste problema a fost lăsată în
competenţa autorităţilor locale. Exterminarea prin înfometare sau eliminarea
rapidă prin alte metode a reprezentat în acest caz numai una dintre soluţii şi
nu cea mai agreată. Ghetoizarea a contribuit însă la luarea deciziei finale şi
acceptarea ei prin înlocuirea imaginii stereotipice a evreului bogat cu cea a
unei fiinţe umile, flămînde, disperate, subumane.
25.
Leni Yahil, Madagascar-Phantom of a solution for the Jewish Question, Jews
and Non-Jews in Eastern Europe, George Mosse si Bela Vago (edit.), (New
York, 1974), p. 319-332. Am amintit deja faptul că în acelaşi timp regimul
eliminase fizic pe mulţi dintre cei consideraţi indezirabili.
26.
Daniel J. Goldhagen, Hitler‘s Willing Executioners: Ordinary Germans and the
Holocaust, (New York, 1996) este cea mai recentă şi controversată carte în
acest sens şi o încercare de a analiza Holocaustul dintr-o perspectivă asemănătoare
celei folosite de Jan Kershaw, Popular Opinion and Political Dissent in the
Third Reich: Bavaria 1933-1945, (Oxford, 1983) în analizarea percepţiei
întregii politici naziste la nivelul maselor.
27.
David Bankier, Op. cit., p.27-35, 85-99, 113-131.
28.
Michael R. Marrus, Reflections on the Historiography of the Holocaust, Journal
of Modern History, nr. 66 (Martie 1994), p. 116. Am putea spune că intrarea
acesteia în circuitul de valori al statelor democratice este definitivă şi
totodată eficientă dacă avem în vedere reacţia promptă a Occidentului faţă de
succesul politic al FPO şi al lui Haider în Austria.
29.
Michael Burleich şi Wolfgang Wipperman, The Racial State: Germany, 1933-1945
(New York, 1991), p. 12-13. Declanşarea Războiului Rece şi transformarea URSS
în principalul pericol pentru democraţiile occidentale, combinată cu nevoia
stringentă de a prezenta RFG-ul drept un partener viabil şi de încredere în
cadrul NATO, au impus în mod automat diminuarea importanţei denazificării şi a
studiilor legate de „Germania lui Hitler”.
30. A.
Dorpalen, German History in Marxist perspective (London, 1985).
31.
Interesul, deloc subit al istoriografiei din Vest pentru acest subiect, nu are
în vedere doar examenul de conştiinţă politică şi morală pe care Estul trebuie
să-l parcurgă în mod necesar în drumul către democraţie. Ca şi în cazul altor
subiecte, focalizarea asupra elementelor considerate pînă nu demult drept
marginale şi insignifiante pare a fi mai mult decît necesară în elaborarea
marilor paradigme. Vezi articolul lui Tim Mason, Whatever Happened to
„Fascism”, Reevaluating the Third Reich, Thomas Childers and Jane
Caplan (edit), (New York 1993).
32.
Pentru o analiză teoretică a mecanismului cu ajutorul căruia aceasta reuşeste
să controleze opinia publică şi să influenţeze cultura politică vezi Yves
Lecerf şi Edouard Parker, Les Dictatures d‘Intellighentias, (Presses
Universitaire de France, Paris 1987).
33.
Vladimir Tismăneanu, Fantasmele Salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în
Europa post-comunistă, (Iaşi: Polirom 1999), p. 113-120. Autorul oferă o
excelentă analiză a spaţiului politic Est European post 1989 în care reificarea
şi recriminarea „evreului”, în paralel cu fetişizarea istoriei naţionale,
sacralizarea unor figuri şi negarea „trecutului urît” joacă un rol esenţial în
structurarea unei părţi a spectrului politic.
34.
ibid., p. 120-136. În Franţa post-belică subiectul a fost privit cu aproape
aceiaşi reticenţă pînă de curînd şi din aproape aceleaşi motive. Vezi în acest
sens Stanley Hoffman, Decline or Renewal ? France since the 1930s, (New
York: The Viking Press,1974), p. 26-44. Vezi şi studiul publicat de Susan
Zucotti, The Holocaust, the French and the Jews, (New York: Basic Books,
1993) în legătură cu negarea Holocaustului în Franţa lui Mitterand.
*
Mihai CHIOVEANU (1968, Bucureşti) este absolvent al Facultatii de
Istorie, Universitatea Bucureşti, specializarea Istorie modernă românească
(1997). În prezent, student la Central European University Budapesta,
Facultatea de istorie. A publicat studii în revista Viaţa Românească, ICS,
Revista de Istorie a Facultatii din Bucureşti.