Un document de referinţă
Un document de referinţă
István Haller
Documentele
internaţionale cu privire la drepturile minorităţilor naţionale au în vedere
trei aspecte legate de limbă: (a) învăţarea, (b) utilizarea şi (c)
recunoaşterea valorii ei simbolice. Prima problemă însă de care se lovesc
minorităţile este recunoaşterea statutului lor. Ce este o minoritate, ce este o
limbă regională/minoritară? Problematica definiţiei este una foarte
controversată, disputată de decenii1. Cum pînă în momentul de faţă nu s-a găsit nici o definiţie care să
cuprindă toată complexitatea realităţii, marea majoritate a specialiştilor
afirmă că nici nu este nevoie de ea; la dezbateri internaţionale pe tema
minorităţilor doar cei care încearcă să blocheze autenticele discuţii asupra
problemei minorităţilor mai pun întrebarea retorică: „dar ce înţelegeţi prin
minorităţi, care este definiţia lor?”
Declaraţia
universală a drepturilor lingvistice (în continuare Declaraţia) reprezintă, în domeniul definirii
limbii proprii unei comunităţi, punctul de vedere exprimat de specialişti, şi
nu de oameni politici: „recunoscută sau nu”, limba unei comunităţi este
cea care a devenit „o limbă comună ca mijloc natural de comunicare şi de
coeziune culturală” între membri săi, întroducînd şi un criteriu istoric („expresia
»limbă proprie unui teritoriu« desemnează idiomul comunităţii stabilite istoric
pe acelaşi teritoriu”).2
Astfel autoidentificarea devine prioritară faţă de heteroidentificare. Este
important şi faptul că Declaraţia recunoaşte drepturile lingvistice ca
fiind „în acelaşi timp drepturi individuale şi colective” (idee
dezvoltată în art. 3). În general, tratatele internaţionale se referă la
drepturile individuale ale persoanelor aparţinînd unei comunităţi. O altă
caracteristică definitorie a Declaraţiei este că, în principiu, se
pronunţă pentru egalitatea limbilor comunităţilor, fără a face deosebire între
limbi majoritare şi minoritare, limbi oficiale şi neoficiale, limbi recunoscute
şi nerecunoscute3.
Învăţarea limbii
Învăţarea unei limbii
şi utilizarea ei în educaţie (ca limbă a învăţămîntului) sînt două noţiuni
diferite. Cu privire la învăţarea limbii, declaraţia stabileşte că: „orice
persoană are dreptul să înveţe limba pe care o doreşte” (art. 23, alin. 4).
Opţiunea este a persoanei, care, evident — în situaţia învăţămîntului şcolar —,
este legată de opţiunea altor persoane. Declaraţia prezumă un sistem
educaţional descentralizat, care permite formularea opţiunilor colective şi nu
impune curricula şcolară unitară.
Utilizarea limbii
Declaraţia prevede utilizarea limbilor comunităţilor
în documente oficiale, în faţa autorităţilor publice şi a instanţelor
judecătoreşti, în educaţie, în mass-media, în domeniul culturii, al tehnologiei
şi al economiei, similar cu alte tratate în domeniul drepturilor lingvistice. Nu
atît domeniile de utilizare, cît mai ales anumite nuanţe semnificative
deosebesc Declaraţia faţă de celelalte tratate.
În contextul art. 16,
o limbă poate fi utilizată nu doar, cum prevede Convenţia-cadru (art. 10
alin. 2), „în ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de
persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale, dacă aceste persoane solicită
acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale”4, ci pornind de la interesele comunităţilor, la
nivelul tuturor autorităţilor cu care comunităţile pot fi în contact. O
comunitate care poate comunica în limba ei maternă doar cu autorităţile locale
(în regiunile unde reprezintă un anumit procent), dar nu şi cu cele centrale
(la scară naţională procentul fiind mai redus), va avea tentaţia de a se izola,
de a se baricada psihic în acel spaţiu. Utilizarea limbii comunităţii în
educaţie nu este considerată ca o concesie mărinimoasă a statului, ci ca un
drept şi o opţiune a unei comunităţi, care se cere respectată.
Recunoaşterea
valorii simbolice a limbii
Folosirea numelui şi
prenumelui, a denumirilor geografice tradiţionale, a locurilor publice (străzi,
pieţe etc.), a denumirii instituţiilor şi altele în limbile comunităţilor are o
mare importanţă simbolică. O plăcuţă trilingvă ce denumeşte o piaţă nu
constituie un scop turistic, de a-i ajuta pe cei care nu înţeleg o limbă sau
alta să se orienteze, ci este un simbol al prezenţei comunităţilor respective
în timp şi spaţiu.
Noutatea pe care o
aduce Declaraţia este protejarea acestor simboluri (art. 32). Denumirile
nu pot fi modificate în mod arbitrar, nici dacă în timp se schimbă compoziţia
lingvistică a regiunii, recunoscîndu-se astfel participarea comunităţilor
respective la crearea unor valori perene.
Un alt element
important al Declaraţiei este respectarea autodenumirii comunităţilor
(art. 33). Istoria cunoaşte un lung şir de denumiri peiorative (sau devenite
peiorative) la adresa minorităţilor (spre exemplu „eschimos”, „lapon”, „valah”,
„ţigan”) a căror schimbare ulterioară (în „inuit”, „sami”, „român”, „rom”) în
mentalitatea colectivă, deşi dificilă, este benefică şi necesară.
Dispoziţiile
Dacă despre modul în
care Declaraţia tratează drepturile lingvistice se poate afirma că este
unul nou (faţă de cele consacrate cum ar fi Carta sau Convenţia-cadru),
despre unele dintre Dispoziţii se poate spune că sînt chiar
revoluţionare.
Prima dispoziţie
adiţională scoate drepturile lingvistice din sfera raţionamentelor şi pretextelor
economice. Un drept lingvistic nu poate fi refuzat unei comunităţi pe
considerentul că nu există resurse financiare de a-l aplica. Astfel „comunităţilor
care duc lipsă, în mod evident, de resurse”, pentru asigurarea aplicării
acestuia resursele trebuie garantate din fonduri internaţionale.
A treia dispoziţie
adiţională solicită sancţiuni pentru violarea drepturilor lingvistice,
recunoscînd faptul că în absenţa sancţiunilor o normă juridică este incompletă
şi ineficientă.5
Declaraţia
universală a drepturilor lingvistice, fiind elaborată de specialiştii în domeniu şi nu de oamenii politici,
reprezentanţi ai unor state, va avea puţine şanse de a fi ratificată vreodată
de acestea. Poate că menirea acestui document nu este de a deveni neapărat un
document ratificat, avînd forţă juridică, ci de a le arăta oamenilor politici
lacunele existente în tratatele semnate pînă acum, precum şi calea de urmat,
modelul spre care trebuie să tindă reglementările în materie pentru eliminarea
acestor lacune. De receptivitatea clasei politice faţă de această Declaraţie
pot depinde, în mare măsură, viitoarele tratate privitoare la drepturile
minorităţilor. q
NOTE
1. Una dintre puţinele definiţii ale minorităţilor
se regăseşte în Recomandarea 1201, care în art. 1 clarifică expresia
„minoritate naţională” ca fiind folosită referitor „la un grup de persoane
dintr-un stat care: a. locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sînt cetăţenii
lui; b. menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;
c. manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice
distincte; d. sînt suficient de reprezentative, chiar dacă sînt în număr mai
mic decît restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat; d. sînt
motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor
comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor”.
2. Carta europeană a limbilor regionale sau
minoritare, adoptată de Consiliul Europei la 5 noiembrie 1992 stabileşte la
art. 1 alin. a) următoarele definiţii: „prin expresia »limbi regionale sau
minoritare« se înţeleg limbile: i) folosite în mod tradiţional într-o anumită
zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric
inferior restului populaţiei statului; şi ii) diferite de limba (-ile) oficială
(-ale) a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-lor)
oficiale a (ale) statului, nici limbile imigranţilor”. Deşi definiţia este
complexă şi la prima vedere fără cusur, face posibilă ca, spre exemplu,
autorităţile din Turcia să considere limba kurzilor (limbă indo-europeană) un
dialect al limbii turce, denumită „turcă montană” — astfel nu lingviştii ci
interesele politice îşi spun cuvîntul.
3. O astfel de diferenţiere apare, spre exemplu, în
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului
Europei, intrată în vigoare la 1 februarie 1998, care la art. 14, alin. 3
prevede că dreptul la învăţarea limbii minoritare „se va aplica fără a se
aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă”,
arătînd în Raportul explicativ următoarele: „cunoaşterea limbii
oficiale constituie un factor al coeziunii şi integrării sociale”. Pornită
dintr-o mentalitate diferită, bazată pe indistincţie, Declaraţia afirmă
(art. 4, alin 1) că factor al integrării sociale este cunoaşterea limbii
comunităţii în general (a majorităţii locale), indiferent dacă ea este sau nu
oficială.
4. Formularea, introducînd restricţii, lasă spaţii
imense interpretărilor, spre exemplu „nevoia reală” este un element care
oricînd poate fi pusă la îndoială de statele care doresc limitarea drepturilor
lingvistice.
*
István HALLER (n. 1962) a absolvit Facultatea de Geologie din Cluj.
După 1990 a fost reporter şi redactor la mai multe reviste (Erdélyi Figyelő,
Gazeta de Mureş etc.). Din 1993 este coordonatorul Biroului pentru Drepturile
Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat studii şi articole în reviste
din România, Ungaria şi Germania (Revista 22, Beszélő, Korunk).