Comunitatea românească din Ucraina
Comunitatea românească din Ucraina
Eugen Patraş
1. „Minoritatea
moldovenească” şi „limba moldovenească”: Cui prodest?
Prima problemă care se
impune a fi clarificată, în situaţia românilor din Ucraina, este dacă
într-adevăr există două minorităţi româneşti, aşa după cum le-a prezentat de-a
lungul anilor regimul totalitar sovietic, iar după 1990 — autorităţile
ucrainene, şi anume: una românească propriu-zisă (135.000 persoane) şi alta —
„moldovenească” (325.000 persoane). Acestea, ca să spunem aşa, folosind pluralul,
ocupă, numeric, în ordinea respectivă, locurile 8 şi 5 între etniile din
Ucraina. Prin repatrierea tătarilor din Crimeea, comunitatea românească
propriu-zisă, potrivit clasamentului oficial, va ocupa locul 9. Per
contrario, cele „două comunităţi”, într-o situaţie firească, ar trebui să
ocupe, ca una singură, locul 2 în ierarhia numerică a minorităţilor din ţară
(după ruşi).
Pentru a intra în
miezul problemei se impun cîteva precizări de natură istorică, cu privire la
realităţile de azi. Potrivit unei tradiţii imperiale, originarii din provincia
istorică a Bucovinei, din Ţinutul Herţei şi Nordul Maramureşului (regiunea
Transcarpatică) sînt înregistraţi, de regulă, „români”, iar cei din spaţiul
fostului imperiu rus, cu unele excepţii, „moldoveni”. Aceştia din urmă
reprezintă o parte din populaţia raioanelor Noua Suliţă şi Hotin ale regiunii
Cernăuţi, precum şi a regiunilor Odessa, Kirovograd, Nikolaev, Doneţk ş.a.
În perioada postbelică
s-a desfăşurat un puternic proces de „moldovenizare” forţată şi a celorlalţi
români, apogeul fiind atins în anii ‘70-’80. Ca urmare, populaţia românească
dintr-o serie de localităţi din actuala regiune Cernăuţi a început să devină,
la comanda PCUS, „moldovenească”. Valul a început cu comunele din preajma
oraşului Cernăuţi (Boian, Mahala, Molodia, Corovia, Valea Cosminului, Voloca,
Ostriţa). Astfel i se imprima centrului administrativ al istoricei provincii un
caracter mai puţin românesc. Ulterior, „minoritatea moldovenească” s-a extins
în continuare. Dar fostele autorităţi nu s-au mulţumit numai cu atîta.
Încercări de „moldovenizare”, nereuşite însă, au fost şi în nordul
Maramureşului (regiunea Transcarpatică).
Există dovezi că
declaraţiile mai multor cetăţeni, în special la recensămîntul din 1989, precum
că sînt „români”, în anumite localităţi şi raioane (mai cu seamă în raionul
Noua Suliţă), n-au fost luate în seamă pe motiv că „în acest raion nu pot fi
români”.
Situaţia a devenit şi
mai stranie prin faptul că o serie de comune au ajuns să se constituie din
reprezentanţi a două minorităţi, ambele româneşti. Spre exemplu, potrivit
recensămîntului din 1989 în comuna Voloca locuiau 1060 de „români” şi 1847 de
„moldoveni”, în Hrusăuţi — 495 de „români” şi 594 de „moldoveni”, în Ostriţa —
2641 de „români” şi 324 de „moldoveni” etc. Şi aceasta fără să se fi produs
aici vreodată un exod de „populaţie moldovenească”. Iar localnicii de aici, sub
aspectul apartenenţei etnice, se consideră de ani de zile, un tot întreg,
zicînd că sînt români. Astfel, rude apropiate, părinţi şi copii, fraţi drepţi
fac parte din două (!) minorităţi, în înţelesul autorităţilor — diferite.
Deoarece consecinţele
juridice rezultate dintr-o asemenea divizare asupra căreia insistă şi astăzi
autorităţile ucrainene nu pot fi decît nefaste pentru comunitatea românească,
se impune necesitatea de a răspunde la două întrebări:
1) În ce măsură se
poate pune problema liberei opţiuni de apartenenţă etnică, în trecut şi în
prezent, aşa cum o cer reglementările internaţionale?
2) Există oare vreo
deosebire substanţială între cele două comunităţi pentru a le putea delimita
juridic?
Ambele pot fi
examinate doar în comun.
„Botezaţi” de imperiul
rus, iar mai apoi şi de regimul sovietic, ca fiind „moldoveni”, în sensul
apartenenţei, de fapt şi de drept, la o altă etnie, glotonimul nu poate avea
decît o justificare de apartenenţă la o anumită zonă geografică — Moldova, tot
aşa cum vorbim de români maramureşeni, români bănăţeni, români ardeleni etc.
„Însuşirea” naţionalităţii „moldoveneşti” s-a făcut nu prin libera opţiune a membrilor
acesteia, aşa cum presupun litera şi spiritul documentelor internaţionale, ci a
fost impusă în mod arbitrar. „Libera opţiune” de a fi astăzi „etnic moldovean”
nu este altceva decît rezultatul a 106 ani de stăpînire rusească şi a 47 ani de
regim totalitar sovietic.
Aşadar,
pseudominoritatea moldovenească a fost impusă artificial şi, chiar dacă a fost
oarecum inoculată în conştiinţa unei părţi a populaţiei, ea nu-şi are nici o
explicaţie ştiinţifică, neputînd exista nici de facto, nici de jure.
Este o problemă temporală de mentalitate, combinată cu anumite jocuri politice.
Avînd trăsături
lingvistice, religioase, istorice, psihologice, tradiţii şi obiceiuri identice,
moldovenii din Ucraina, ca şi cei din alte părţi ale spaţiului ex-sovietic, nu
pot fi în nici un fel trataţi decît ca fiind parte integrantă a uneia şi
aceleiaşi comunităţi româneşti.
O divizare arbitrară a
populaţiei româneşti în două comunităţi etnice nu corespunde nici
reglementărilor internaţionale. Motivul e simplu: această populaţie nu are, şi
nici nu poate avea, două identităţi diferite. Or, tocmai identitatea specifică
proprie reprezintă elementul prin care o minoritate se distinge de majoritate
sau de o altă minoritate. Faptul acesta e menţionat în permanenţă de
documentele internaţionale. La el se referă mereu şi specialiştii în domeniu.
Astfel, Recomandarea
1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în propunerea pentru
definirea minorităţii naţionale, se referă la „un grup de persoane dintr-un
stat care manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase şi lingvistice
distincte” (art.1 „c”).
Amintim doar că, la
momentul intrării în Consiliul Europei, Ucraina s-a obligat să-şi conformeze
politica faţă de minorităţi cu prevederile Recomandării 1201. Mai recent, prin
intrarea în vigoare a Tratatului politic de bază dintre Ucraina şi România,
părţile s-au obligat, în art.13, pct.1, că „…vor aplica normele şi
standardele internaţionale prin care sunt determinate drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale şi anume acele norme şi standarde care sunt
cuprinse în […] Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei cu privire la un protocol adiţional la Convenţia europeană
a drepturilor omului, referitor la drepturile minorităţilor naţionale […]”.
În acest mod, prevederile Recomandării 1201 au devenit normă juridică
obligatorie şi pentru Ucraina.
Într-un sens şi spirit
similar s-au pronunţat: Documentul final al Reuniunii CSCE de la Copenhaga
(1990), Declaraţia ONU privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale.
Situaţia moldovenilor
din Ucraina este similară cu cea a rusinilor din vestul Ucrainei care, însă,
după cum este şi firesc, nu sînt recunoscuţi că alcătuiesc o altă etnie decît
cea ucraineană. La fel şi în România: deşi o parte dintre cetăţeni s-au
declarat la recensămînt „ruteni” sau „huţuli”, ei sînt, pe bună dreptate, parte
integrantă a minorităţii ucrainene din România, după cum lipovenii de aici nu
constituie o etnie distinctă faţă de ruşi.
Este, deci,
ştiinţific, juridic şi moral corect a se vorbi de o singură minoritate
românească în Ucraina. De altfel, faptul este valabil şi pentru alte ţări din
spaţiul post-sovietic. Este acceptat deja în dreptul internaţional că ceea ce
este clar nu poate fi supus interpretărilor (in claris non fit interpretatio),
oportunismul politic de moment fiind neavenit şi de neconceput în asemenea
situaţii. Este tocmai cazul unităţii de identitate etnică şi lingvistică a
românilor din Ucraina. Constatăm însă, cu regret, o incoerenţă, iar uneori şi o
duplicitate a Ucrainei în acest caz. Aceasta din urmă, datorită standardelor
legale diferite pentru situaţii similare (ubi eadem estratio, eadem lex esse
debet) între etnia majoritară şi cele minoritare (în cazul nostru română).
Aplicarea „prin analogie” a normelor de drept rămîne a fi ignorată.
O asemenea abordare,
în funcţie de apartenenţa etnică a minoritarilor şi de interesele false ale
statului (atît pe termen scurt cît şi pe termen lung), sînt categoric
dezaprobate de documentele interne şi internaţionale.
Ucraina a recunoscut
în mod expres identitatea etnică şi culturală a românilor (moldovenilor) din
ţară, iar prin aceasta şi-a asumat întreaga răspundere de a-i trata pe aceştia
ca făcînd parte dintr-o singură comunitate. Astfel, Acordul între Guvernele
Ucrainei şi Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul învăţămîntului,
ştiinţei şi culturii, din 20 martie 1993, presupune, în art.2, că:
„Părţile
Contractante vor depune toate eforturile, inclusiv prin semnarea unor acorduri
separate menite să perpetueze şi să dezvolte identitatea etnică, lingvistică şi
culturală a cetăţenilor de naţionalitate moldovenească (română), ce locuiesc
pe teritoriul Ucrainei, şi de naţionalitate ucraineană, ce locuiesc pe
teritoriul Republicii Moldova.
Pentru realizarea
acestui scop Părţile Contractante:
vor deschide în
localităţile populate compact de naţionalitate ucraineană şi moldovenească
(română), în baza cererilor cetăţenilor, instituţii, şcoli, inclusiv şcoli
muzicale şi artistice cu predare în limba ucraineană în Republica Moldova şi cu
limba de predare română în Ucraina, asigurînd pentru acestea programe,
manuale şi literatură metodico-didactică necesară, precum şi cadre calificate”.
La o identitate etnică
şi lingvistică se referă de asemenea art.14 şi art.20, alin.2 al documentului.
Amintim că acordul a
fost semnat de foştii premieri ai Ucrainei şi Republicii Moldova, Leonid Kucima
(actualul preşedinte) şi Valeriu Muravschi.
Pe de altă parte, în
baza Acordului dintre Ministerul Ştiinţei şi Învăţămîntului al Republicii
Moldova şi Ministerul Învăţămîntului al Ucrainei privind colaborarea în
domeniul ştiinţei şi învăţămîntului, din 4 iunie 1993, a fost semnat, la 10
iunie 1997, Protocolul de colaborare în domeniul învăţămîntului între
ministerele menţionate pe anul de studii 1997-1998, care, printre altele,
statuează:
Art.1. Părţile au
convenit să acorde cetăţenilor Ucrainei de origine moldovenească (română)
drepturi şi posibilitatea de a face studii în instituţiile de învăţămînt
superior din Ucraina, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi în limba de
stat a fiecărei Părţi.
Tot aşa şi Înţelegerea
de colaborare între Ministerul Învăţămîntului din Ucraina şi Ministerul
Învăţămîntului din România, din 25 august 1995, făcînd referire, în art.2, la „cetăţenii
ucraineni de origine română care trăiesc în Ucraina”, nu restrînge în
practică aplicabilitatea prevederilor date doar le cei recunoscuţi „oficial”
români, aceasta însemnînd că şi „moldovenii” din Ucraina sînt beneficiari ai
Înţelegerii. Dealtfel, aceştia din urmă, în cadrul schimburilor reciproce de
bursieri, reprezintă chiar majoritatea celor care îşi continuă studiile în
România. Este şi aceasta o recunoaştere în fapt a identităţii etnice şi
culturale a românilor, care încă sînt catalogaţi abuziv, de oficialităţile
ucrainene, în două minorităţi diferite.
Printr-o luare de
atitudine similară se caracterizează şi Acordul privind colaborarea în domeniul
culturii, ştiinţei şi învăţămîntului între Guvernul României şi Guvernul
Ucrainei, din 10 noiembrie 1992. Art. 4 şi 5 se referă la etnia şi limba română
din întreg spaţiul Ucrainei, indiferent de regiunea în care locuiesc etnicii
români.
Pornind de la principiul
potrivit căruia toate statele trebuie să îndeplinească cu bună credinţă
obligaţiile pe care şi le-au asumat, conform Cartei ONU şi prevederilor
constituţionale prin care „tratatele internaţionale în vigoare, pentru a
căror obligativitate este dat acordul Radei Supreme a Ucrainei, sînt parte
integrantă a legislaţiei naţionale a Ucrainei” (art.9, alin.1), toate
autorităţile ucrainene, centrale şi locale, vor trebui să aibă în vedere, în
activitatea lor legislativă, judecătorească şi executivă, realitatea existenţei
unei singure minorităţi şi a unei singure limbi — cea română.
Curajul politic şi
logica bunului simţ ar trebui să se manifeste printr-o eventuală declaraţie la
cel mai înalt nivel, în care, pentru restabilirea adevărului, Ucraina să
renunţe astfel la practica moştenită de la regimul totalitar sovietic, de a
promova o politică de dezbinare a etniilor, cu toate consecinţele care reies
din aceasta. Ar însemna cu adevărat „o nouă eră” pentru dezvoltarea în
viitor a identităţii româneşti unice, cum se preconiza în Declaraţia Radei
Supreme a Ucrainei către cetăţenii Ucrainei de toate naţionalităţile, din 28
august 1991. Aceasta se impune cu atît mai mult odată cu intrarea în vigoare a
tratatului politic de bază între Ucraina şi România.
O posibilă soluţie
practică poate fi şi excluderea, din oficiu, la recensămîntul din 1 ianuarie
2001, a „etniei” şi „limbii moldoveneşti”. Constatăm, totuşi, posibilitatea de
a intra în normalitate, dacă serviciile de stare civilă ar înceta să mai
înregistreze apartenenţa la „etnia” şi „limba moldovenească”. Într-o altă
ordine de idei, „moldovenii” din Ucraina (de altfel ca şi din R. Moldova) vor
fi liberi să-şi declare la recensămînt apartenenţa la etnia adevărată, precum
şi limba română ca maternă.
Soluţia ar avea ca precedent
trecerea centralizată, în ultimii ani, în instituţiile de învăţămînt din ţară,
de la limba de predare rusă la cea ucraineană.
Amintim, de asemenea,
că Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, la solicitarea parlamentului, s-a
pronunţat clar asupra denumirii corecte a limbii populaţiei majoritare din
republică, respingînd orice implicaţii politice şi speculaţii asupra acestui
subiect.
2. Paritate sau
proporţionalitate?
Aici, ca şi în alte
situaţii, trebuie să ne edificăm asupra conţinutului juridic al acestor doi
termeni, raportaţi la protecţia minorităţilor naţionale. Faptul se impune cu
atît mai mult cu cît modul în care îşi afirmă propria identitate minoritatea
românească din Ucraina, şi mai ales perspectivele acesteia, sînt puse într-o
legătură directă cu starea de fapt caracteristică, sub acest aspect,
minorităţii ucrainene din România. În ultima perioadă această legătură directă
duce la încetăţenirea principiului parităţii cantitative, care, deseori fiind
absolutizat, se transformă într-un tîrg banal: noi vă „dăm” o şcoală — voi ne
„daţi” una, noi vă „dăm” o grădiniţă — voi ne „daţi” una etc.
Apare astfel o
modalitate specifică de a trata subiectul problemei, deoarece:
a) soarta minorităţii
dintr-un stat este pusă în dependenţă directă de starea relaţiilor bilaterale
dintre cele două state (aşa cum a fost pînă nu demult şi, uneori, continuă să
mai fie);
b) gradul de
manifestare a identităţii naţionale a uneia dintre minorităţi poate fi
„temperat” de cealaltă. Altfel spus, o minoritate poate deveni ostatica
celeilalte, fără ca aceasta să dorească aşa ceva.
Atît starea de fapt a
lucrurilor, cît şi legislaţia internă a celor două ţări resping un asemenea mod
de a trata problema minorităţilor şi anume:
1. Constituţia
Ucrainei interzice „orice privilegii sau restricţii după criterii de […]
origine etnică […] limbă […] sau alte motive” (art.24,
alin.2). Prevederi similare se conţin şi în Constituţia României (art.4,
alin.2).
Or, în ipoteza
acceptării principiului parităţii cantitative, în orice moment este posibilă
apariţia situaţiei care ar putea duce la discriminarea pe criterii etnice a
persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (respectiv, a celei româneşti
din Ucraina sau a celei ucrainene din România).
2. Este posibil a nu
lua în seamă cota numerică a fiecărei minorităţi: respectiv cca. 459.000 români
(moldoveni) din Ucraina, la recensămîntul din 1989, şi cca. 66.000 ucraineni
din România, la recensămîntul din 1992, ceea ce implică aplicarea principiului
„numerus clausus” în defavoarea evidentă a românilor din Ucraina. Devine
iminentă realitatea unor cote numerice diferite în asigurarea elementelor ce
ţin de protecţia unei identităţi: şcoli, grădiniţe, ziare, instituţii de
cultură etc.
3. Solicitările unei
minorităţi pot fi, iar în cazul analizat şi sînt, diferite (după unele opinii,
tocmai aici se regăseşte răspunsul la doctrina parităţii cantitative). O
minoritate poate fi protejată doar în măsura în care îşi doreşte acest lucru,
evident, luîndu-se în considerare cadrul legislativ existent. În egală măsură,
este acceptat principiul potrivit căruia drepturile nesolicitate nu pot fi
interpretate ca încălcare de drepturi. A interzice unei minorităţi anumite
lucruri, pe motiv că acestea sînt sau nu sînt solicitate de cealaltă
minoritate, deroghează de la un sistem legal şi civilizat de a înţelege
problematica în cauză.
4. Drepturile
minorităţilor naţionale pot fi examinate într-un dublu sens:
a) obiectiv —
însemnînd totalitatea normelor de drept care reglementează statutul acestei
categorii de persoane în ţară;
b) subiectiv —
drepturile minorităţilor naţionale acordate ca atare.
Tratatul dintre
Ucraina şi România, după cum este şi firesc, conţine principiul parităţii în
drepturi anume în sens obiectiv, adică valoric. Sensul subiectiv rezultă din
voinţa politică a fiecăreia dintre părţi şi din clauzele enumerate mai sus. Ne
vom referi în continuare, parţial, doar la punctele 3 şi 5 din art.13, şi
anume:
„Părţile
Contractante se angajează să adopte, dacă va fi necesar, măsuri adecvate
în vederea promovării, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice
şi culturale, a egalităţii depline şi reale, între persoanele aparţinînd
minorităţilor naţionale şi cele aparţinîmd majorităţii populaţiei. În această
privinţă, ele vor ţine seama în mod corespunzător de condiţiile concrete în
care se află persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale.
Părţile
Contractante reafirmă că persoanele sus-menţionate au dreptul să fie instruite
în limba lor maternă într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat
pentru învăţămînt şi specializare, situate ţinînd seama de răspîndirea
geografică a minorităţilor respective”.
Este cît se poate de
clar faptul că atît „măsurile adecvate”, „condiţiile concrete”, cît şi „numărul
suficient de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt şi specializare”
sînt şi vor fi numeric diferite în fiecare dintre cele două cazuri. Şi
documentele internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, pe
care Ucraina s-a obligat să le respecte, inclusiv prin tratatul cu România (art.13,
alin.1), iau în considerare aspectul numeric al minorităţii în realizarea
drepturilor acordate. Asemenea prevederi sînt cuprinse, spre exemplu, în art.7,
alin.3 şi 4, art.8, alin.1 şi art.11 din Recomandarea 1201 (1993) a Consiliului
Europei, în art.10, alin.2 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, precum şi în pct.17 al Recomandărilor de la Haga referitoare la
drepturile minorităţilor naţionale la educaţie.
Concluzionînd,
remarcăm imperativitatea parităţii în crearea cadrului legislativ necesar
protecţiei minorităţilor naţionale în cele două ţări, asigurarea în practică a
drepturilor putînd fi realizată în baza principiului proporţionalităţii,
ţinîndu-se seama, în fiecare caz aparte, de mai mulţi factori: specificul
problemei, măsura în care sînt solicitate doleanţele, posibilităţile reale
etc., cu o largă deschidere pentru toate cazurile. O interpretare restrictivă a
prevederilor tratatului, în sensul unei parităţi cantitative pentru cele două
minorităţi, nu numai contravine literei şi spiritul documentului, dar ar putea
aduce şi prejudicii respectării cu bună credinţă a documentului, creînd o
îngrijorare justificată în cadrul minorităţii româneşti din Ucraina.
3. Dreptul la
învăţămînt în limba maternă
Regimul totalitar
sovietic a adus grave prejudicii învăţămîntului minoritar din Ucraina. Cel
românesc nu a constituit o excepţie. Revendicările comunităţii româneşti în
acest domeniu pornesc de la normele fundamentale care reglementează statutul
minorităţilor naţionale, în special egalitatea şi nediscriminarea, iar ca o
derivată a acestora — şi faptul că realizarea drepturilor majorităţii nu se
înfăptuieşte pe seama şi în dauna populaţiei minoritare sau invers. În egală
măsură, nu poate fi acceptată nici politica de subordonare a intereselor unei
minorităţi intereselor alteia (altora) sau de discriminare faţă de acestea din
urmă.
În sprijinul unui
asemenea mod de a înţelege lucrurile vin toate documentele interne şi
internaţionale în domeniu.
Situaţia
deznaţionalizării şcolilor, creată în general către anul 1989, de care erau
alarmate deopotrivă etnia majoritară, ucraineană, ca şi cea minoritară,
românească, impunea crearea unor şanse egale pentru transformările de mai
departe. Dar, de îndată ce Ucraina a devenit stat suveran, problema a căpătat o
abordare practică total diferită. Astfel, în urma politicii de stat în domeniul
învăţămîntului, în regiunea Cernăuţi, între anii 1989-1996 au fost trecute, în
mod administrativ, de la limba rusă de predare la cea ucraineană, 26 de
şcoli (aproape toate), numărul acestora ridicîndu-se astfel la o cotă
superioară ponderii populaţiei majoritare cu cca. 9%.
În acelaşi timp
şcolile mai multor localităţi cu populaţie românească compactă au rămas mai
departe cu o altă limbă de predare decît cea maternă, şi anume cea ucraineană.
Aducem în continuare doar cîteva exemple:
Localităţi
Total locuitori % populaţiei româneşti
Corceşti 1538 90
Colincăuţi 5354 88
Tureatca 1748 82
Molodia 3743 68
Valea Cosminului 1655 63
Corovia 2643 56
Cotileu 2101 52
Astfel, etnicizarea
procesului de învăţămînt a devenit unilaterală.
Abordarea practică
diferită a etnicizării procesului de învăţămînt vine în contradicţie cu toate
normele de drept intern şi internaţional. În cazul nostru, ne vom referi la
art.3, alin.1 din Acordul de colaborare între Ministerele Învăţămîntului din
Ucraina şi România, din 25 august1995, prin care:
„Părţile vor crea, în
concordanţă cu componenţa naţională şi necesităţile ei, reţeaua de instituţii
de învăţămînt şi de educaţie (preşcolare, primare, gimnaziale şi liceale) în
limba de predare română în Ucraina şi limba de predare ucraineană în România.”
Mai recent, Tratatul
dintre Ucraina şi România dezvoltă această obligaţie a părţilor, potrivit
căreia părţile reafirmă că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale „au
dreptul să fie instruite în limba lor maternă, şi într-un număr necesar de
şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt şi specializare, situate ţinînd
seama de răspîndirea geografică a minorităţilor respective” (art.13,
alin.5).
În regiunea Cernăuţi,
Programul de dezvoltare a limbii ucrainene şi a altor limbi naţionale în
perioada de pînă în 2000, aprobat în 1991 de Consiliul regional de deputaţi al
poporului, stipula, în mod expres, „aducerea reţelei instituţiilor de
învăţămînt şi instructive în concordanţă cu componenţa naţională şi
necesităţile populaţiei” (pînă în anul 1995). Acelaşi Program
presupunea „elaborarea şi aprobarea în anul 1991 a unui plan complex, avînd
un grafic calendaristic, privind trecerea instituţiilor de învăţămînt superior
şi mediu de specialitate din regiune la limba ucraineană de predare, iar în
localităţile compact locuite de cetăţeni aparţinînd naţionalităţii române
(moldoveneşti) — respectiv la limba lor naţională”. Programul urma să
fie realizat pînă în anul 1996, şi a fost realizat definitiv — doar pentru
etnia majoritară.
Pe de altă parte,
acolo unde etnicii ucraineni au fost în minoritate, într-un număr substanţial
mai mic decît în cazurile analizate mai sus, procedura a fost similară —
deschiderea din oficiu a şcolilor cu limba de predare ucraineană.
Astfel, la Herţa, unde comunitatea ucraineană numără 19% din populaţie (409 din
2122), fosta şcoală rusă a fost trecută la limba ucraineană de predare, fără de
ştirea părinţilor sau înştiinţarea elevilor şi a profesorilor, în timp ce 85%
din cei 207 elevi ai şcolii erau români. La fel, români erau şi majoritatea
cadrelor didactice. Într-o altă localitate cum e comuna românească Mămăliga din
raionul Noua Suliţă, au fost constituite clase ucrainene separate, chiar dacă
populaţia ucraineană din localitate constituie doar 197 persoane din 2460.
Raportat la „cazul Herţa”, este la fel de nejustificat refuzul autorităţilor de
a deschide şcoli româneşti acolo unde există deja clase suficiente cu predare
în limba română. Aşa se prezintă situaţia în comunele Molodia şi Corovia (cîte
8 clase), localităţi în care populaţia românească este majoritară. Deschiderea
acestor şcoli a fost solicitată în mod expres de către părinţi. Faptul contravine
şi prevederilor art.13, alin.5 din Tratatul ucraineano-română, prin care
părţile s-au obligat să asigure „un număr necesar de şcoli şi instituţii de
stat pentru învăţămînt […]”, precum şi art.2, alin.2 din Acordul încheiat
între Guvernul Ucrainei şi Guvernul Republicii Moldova privind colaborarea în
domeniul învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, prin care Părţile Contractante
s-au obligat să „…deschidă în localităţile populate compact [cu persoane] de
naţionalitate ucraineană şi moldovenească (română), în baza cererilor
cetăţenilor […] şcoli […] cu predare în limba ucraineană în
Republica Moldova şi cu limba de predare română în Ucraina, asigurînd
pentru acestea programe, manuale şi literatură metodico-didactică necesară,
precum şi cadre calificate”.
Mutatis mutandis, cel puţin în astfel de localităţi cum sînt
Colincăuţi, Tureatca, Corceşti, Molodia, Valea Cosminului, Corovia, Cotileu
etc. se impune o soluţie similară cu cea de la Herţa.
Egalitatea şanselor în
protecţia limbii materne este inseparabilă de principiul echităţii, iar
protecţia majorităţii, în cazul cînd este minoritară în anumite zone, poate fi
doar adecvată protecţiei minorităţilor naţionale în cadrul majorităţii, în aşa
fel încît principiile egalităţii şi nediscriminării să fie respectate. Acesta
este şi conţinutul art.13 din Recomandarea 1201 (1993) a Consiliului Europei.
Într-un asemenea sens
s-au pronunţat şi documentele internaţionale. Învăţămîntul şcolar şi preşcolar
în limba maternă lipseşte cu desăvîrşire în 16 localităţi cu populaţie
românească compactă din regiunea Odessa. El e inexistent şi în regiuni ca
Nikolaev, Kirovograd, Herson, Doneţk etc. Învăţămîntul mediu de specialitate
din Ucraina, cu limba română de predare, este reprezentat doar de o grupă
anuală de 15 liceeni a Liceului Pedagogic din Cernăuţi, iar cel superior — de o
grupă anuală de 10 studenţi, la specialitatea „Filologie română” în cadrul
Universităţii din Cernăuţi şi a unor grupe a cîte 6-8 studenţi avînd o
specializare similară în cadrul Universităţii din Ujgorod şi a Institutului
Pedagogic din Ismail. Acest „învăţămînt superior românesc”este organizat, de
fapt, în baza limbii ucrainene, de la 70% în cazul Universităţii din Cernăuţi,
pînă la 95% în celelalte două cazuri.
Recent, senatul
Universităţii din Cernăuţi a anulat, începînd cu anul 1998, examenul de
admitere la limba şi literatura română (oral), pentru specialitatea „Filologie
română”, substituindu-l cu limba şi literatura ucraineană.
Învăţămîntul
profesional în limba română în Uraina e inexistent. Angajamentul pe care şi l-a
asumat Administraţia de stat Cernăuţi, prin Programul complex privind
renaşterea spirituală şi dezvoltarea culturii ucrainene şi a culturilor altor
naţionalităţi din regiunea Cernăuţi, pînă în anul 2000, aprobat în 1990, de a
deschide o secţie românească formată din 11 persoane în cadrul şcolii regionale
de artă, pînă în prezent nu s-a realizat. Potrivit Programului, secţia
menţionată urma să pregătească cadre naţionale pentru zonele cu populaţie
compactă românească. Totodată, Consiliul regional de deputaţi ai poporului s-a
obligat să contribuie la deschiderea grupelor româneşti în cadrul instituţiilor
de învăţămînt din regiune, obligaţie care de asemenea a rămas în faza bunelor
intenţii. Politica discriminatorie în învăţămînt, promovată în toată perioada
sovietică, fără de schimbări substanţiale după 1990, are ca rezultat o cotă
extrem de scăzută a studenţilor de etnie română. Astfel, instituţia de bază a
învăţămîntului superior din regiunea Cernăuţi — Universitatea — către anul
1991, potrivit statisticilor rectoratului (date oficiale mai recente nu s-au
putut obţine, situaţia însă, din cîte cunoaştem, s-a agravat şi mai mult), se
prezenta, după componenţa etnică a studenţilor, în felul următor:
Naţionalitatea Facultatea
mat. filol. fiz. l.
str. ist. biol. geog. chim. ingin. econ. total %
Ucraineni 775 1480 1281 602 877 796 742 247 190 1369 8329 85,2
Ruşi 60 122 219 55 80 52 27 17 46 142 820
8,3
Români 26 187 49 44 45 12 9 3 4 48
434 4,3
Evrei 20 9 46 2 4 9 2 6 1 10 109 1,1
Belaruşi 1 1 6 2 5 — 1 — 2 4 22 0,2
Polonezi 1 5 9 4 5 2 1 1 2 7 37 0,3
Alte naţionalităţi 4 2 2 2 3 4 3 1 — 8 29 0,2
Total 887 1806 1612 711 1019 88 789 276 245 1588 9769 100,0
Şi mai puţin
favorabilă e situaţia „tradiţională” din cadrul Academiei de Medicină din
Cernăuţi, unde studenţii şi cadrele didactice de etnie română constituie doar…
1%.
Lipsesc aproape cu
desăvîrşire doctoranzii români în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior.
Rezultatele n-au
întîrziat, astfel încît datele recensămîntului din 1989, pentru cele trei
regiuni cu populaţie compactă românească din Ucraina (Cernăuţi, Odessa şi
Transcarpatică) ne oferă următorul tablou în ceea ce priveşte nivelul de
instruire, la 1000 de locuitori, pe etnii, în ordinea descrescătoare a ponderii
numerice a populaţiei:
Regiunea Cernăuţi
Etnia Studii
superioare Studii superioare Studii medii Studii
medii
neterminate speciale generale
Ucraineni 68 12 145 309
Români 65 8 64 705
Ruşi 208 24 234 294
Evrei 282 25 245 206
Regiunea Odessa
Etnia Studii
superioare Studii superioare Studii medii Studii
medii
neterminate speciale generale
Ucraineni 101 21 185 301
Ruşi 215 32 225 281
Bulgari 58 13 135 282
Români 32 7 96 295
Evrei 282 25 256 20
Găgăuzi 39 11 111 302
Belaruşi 180 28 246 281
Regiunea Transcarpatică
Etnia Studii
superioare Studii superioare Studii medii Studii
medii
neterminate speciale generale
Ucraineni 68 10 149 136
Ruşi 246 25 267 310
Maghiari 37 7 98 427
Români 17 3 38 208
Ţigani 0 0 5 79
Slovaci 88 12 157 385
Tabloul este
asemănător, iar uneori chiar mai deplorabil, în celelalte regiuni ale Ucrainei.
Marginalizarea
minorităţii româneşti, prin limitarea reprezentanţilor acesteia în accesul la
învăţămîntul de toate nivelurile, reprezintă o modalitate inacceptabilă de a
trata o comunitate, fapt respins de reglementările internaţionale în domeniu.
Recomandările de la
Haga privind art.33 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga, care încurajează
statele să creeze în mod efectiv condiţii de natură să promoveze
identitatea naţională, preconizează ca „statele să examineze posibilitatea
ca învăţămîntul superior să devină accesibil pentru minorităţi, acolo unde s-a
demonstrat nevoia acestuia şi unde acesta este justificat de ponderea numerică
a minorităţii”.
Încadrîndu-se în
acelaşi spirit, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
art.12, alin.3, statuează: „părţile se angajează să promoveze şanse egale
de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinînd
minorităţilor naţionale”.
Pe acelaşi făgaş se
situează şi recenta Recomandare 1353 a Consiliului Europei privind accesul
minorităţilor la învăţămînt.
Tocmai din aceste
motive şi avînd în vedere disproporţia enormă în accesul la învăţămîntul în
limba maternă de toate nivelurile pentru comunitatea românească din Ucraina,
din toată perioada postbelică, se impun o serie de măsuri practice care ar
putea să creeze cu adevărat şanse egale, pentru reprezentanţii acesteia, în
a-şi dobîndi o profesie sau a se afirma în plan intelectual. Cel mai potrivit
remediu, în acest sens, ar fi adoptarea unui program special menit să asigure
învăţămîntul românesc din Ucraina, în toată plenitudinea şi la toate
nivelurile.
Dacă grupele româneşti
la Universitatea din Cernăuţi au fost posibile (adevărat, pentru o scurtă
perioadă de timp) în anii regimului totalitar sovietic (anii ’60), Ucraina în
accesiunea sa către statul de drept ar trebui să dea dovadă de o înţelegere cel
puţin mai generoasă faţă de această problemă. Crearea Universităţii
multiculturale la Cernăuţi, cu o reprezentare pe măsură a studenţilor şi
profesorilor români, se impune în prezent mai mult decît oricînd.
Este de reţinut, în
acest context, şi pct.18 al Recomandării de la Haga, potrivit căruia „în
situaţiile în care, în istoria recentă, minoritatea naţională şi-a menţinut şi
a deţinut controlul asupra propriilor instituţii de învăţămînt superior, acest
lucru va trebui recunoscut în determinarea viitoarelor cadre legale”. Or,
în perioada interbelică comunitatea românească a dispus de asemenea instituţii
în Bucovina.
O serie de acţiuni ale
autorităţilor vin însă să demonstreze nepăsarea acestora faţă de învăţămîntul
în limba maternă a etniei româneşti, iar uneori şi intenţia expresă de
constrîngere a acestuia. Cîteva exemple sînt edificatoare:
1. Programul de stat
privind asigurarea instructiv-metodică a instituţiilor de învăţămînt din
Ucraina, cu limba română de predare, pînă în anul 2005, avizat în 1997 de
vice-premierul ucrainean, I. Kuras, care, alături de alte prevederi, stipula,
la punctul 13 următoarele:
„A schiţa formele
şi termenii unei posibile treceri treptate a instituţiilor de învăţămînt cu
limba română de predare la predarea în limba de stat a disciplinelor din ciclul
natural şi matematic şi a unor obiecte din ciclul umanitar”.
Responsabili: Ministerul Învăţămîntului, Academia de
Ştiinţe Pedagogice, Administraţiile regionale de stat.
Perioada: 1997-1998
Asemenea „proiecte”,
contrare tuturor normelor de drept intern şi internaţional, care neagă întru
totul dorinţa unei comunităţi de a-şi păstra şi de a-şi dezvolta limba maternă
în învăţămînt, ca element de bază în protecţia identităţii şi specificului
naţional, pun sub semnul întrebării „noua eră” în dezvoltarea etniilor
minoritare din Ucraina.
În acest sens vom cita
doar din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, potrivit
căreia „…părţile se vor abţine de la orice politică sau practică
avînd drept scop asimilarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale
împotriva voinţei acestora şi vor proteja aceste persoane împotriva oricărei
acţiuni vizînd o astfel de asimilare” (art.5, alin.2).
2. La 1 martie 1993,
prin ordinul nr. 52 al Inspectoratului şcolar regional Cernăuţi — din păcate,
reactualizat ulterior — se instituie o „comisie de experţi pentru
determinarea utilităţii cărţilor în procesul de învăţămînt şi elaborării
recomandărilor metodice corespunzătoare în folosirea acestora”. În
practică, aceasta nu înseamnă altceva decît faptul că toate cărţile ajunse în
şcoli din străinătate se cer a fi prezentate, în mod obligatoriu, acestei
comisii, sub răspunderea personală a directorilor şi a şefilor inspectoratelor
şcolare orăşeneşti şi raionale.
Dat fiind că
majoritatea absolută a donaţiilor de carte din străinătate, în cazul regiunii
Cernăuţi, nu sunt decît în limba română, a decripta sensul şi scopul ordinului
cu pricina nu prezintă o dificultate. Sînt deja mai multe exemple cînd
donaţiile de carte şcolară au fost „filtrate”, iar „sperietoarea” ordinului
planează în permanenţă deasupra şcolilor româneşti. Situaţia devine cu atît mai
puţin înţeleasă cu cît practic toată literatura beletristică este primită din
România şi republica Moldova, Ucraina s-a obligat să sprijine acţiunile care
vizează schimbul reciproc de literatură în limba celeilalte părţi, făcîndu-se
referiri speciale pentru asigurarea bibliotecilor şcolare.
3. Sînt cunoscute o
serie de hotărîri ale administraţiilor regionale şi raionale, inclusiv ale
inspectoratelor de învăţămînt, în ceea ce priveşte implementarea limbii
ucrainene în învăţămînt, administraţie şi justiţie. Nu este nici una însă care
ar viza dezvoltarea limbii române.
4. Folosirea limbii
materne în administraţie şi justiţie
Legea privind limbile
în RSS Ucraineană (art.3, alin.2) stipulează în mod expres posibilitatea de a
folosi, în paralel cu limba de stat, limbile minorităţilor naţionale „În
activitatea organelor de stat, de partid şi obşteşti, întreprinderilor şi
organizaţiilor aflate în zonele cu populaţie majoritară aparţinînd altor
naţionalităţi”.
Cu toate acestea,
studiile efectuate demonstrează că limba română nu este folosită în activitatea
structurilor menţionate, în special în administraţie şi justiţie. Menţionăm
doar că populaţia românească constituie majoritatea în trei unităţi
administrativ-teritoriale (raioane): Herţa — 93%, Noua Suliţă — 96% şi Hliboca
— 56%, iar în raionul Storojineţ — 37%. Aceasta înseamnă că aici românii sînt
în număr substanţial, acumulînd astfel condiţiile prevăzute de documentele
interne şi internaţionale pentru a avea ca limbă de lucru, în paralel cu cea de
stat, sau de una singură, limba acceptată de majoritatea populaţiei.
Chiar dacă programul
de dezvoltare a limbilor minorităţilor naţionale în regiunea Cernăuţi prevede
ca, în locurile compact locuite de alte etnii, funcţionarii publici să fie
bilingvi, în marea lor majoritate aceştia nu cunosc decît limba de stat. Într-o
asemenea situaţie devine inoperantă folosirea limbii comunităţii româneşti.
Lipsa mecanismului de implementare a prevederilor legale, însoţită de lipsa
voinţei politice, duce la marginalizarea în continuare a limbii române.
Faptele citate, la
care s-ar mai putea alătura şi altele, sînt mărturii ale încălcării
principiilor de bază ale drepturilor omului — egalitatea şi nediscriminarea.
Prevederile legale exprese asupra păstrării, dezvoltării şi exprimării
identităţii naţionale sînt ignorate. Motivul e apartenenţa etnică a populaţiei
din zonă.
5. Dreptul la
memoria istorică
a) Denumirile
istorice ale localităţilor
La 7 septembrie 1946
Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a schimbat, în mod abuziv,
denumirile majorităţii localităţilor româneşti din regiunea Cernăuţi, precum şi
a celor din alte regiuni.
Pentru revenirea la
denumirile istorice ale acestora, avînd ca bază juridică art.1 şi 6 din Legea
RSS Ucrainene privind referendumurile republicane şi locale, precum şi Legea
Ucrainei privind Consiliile locale de deputaţi ai poporului şi de autoadministrare
locală (art.1, 23, 51), 16 comune din raionul Herţa au organizat, în anul 1993,
cu sprijinul administraţiei şi consiliului raional de atunci, un referendum,
rezultatele fiind de cca. 95% „pentru”. Din motive, chipurile, financiare, dar
şi de altă natură, autorităţile regionale şi republicane refuză să recunoască
rezultatele referendumului. Avem de-a face cu negarea dreptului la identitatea
naţională, garantat prin art.11 din Constituţie.
b) Dreptul de
a-şi cinsti înaintaşii
Cu prilejul
împlinirii, la 26 octombrie 1997, a 500 de ani de la victoria repurtată în
Codrii Cosminului de oastea lui Ştefan cel Mare asupra polonezilor, românii din
regiunea Cernăuţi au decis să-i înalţe marelui voievod, prin colectă populară,
un monument. În acest scop au fost luate hotărîrîle respective de către
primăria comunei Voloca şi Consiliul raional Hliboca, pe teritoriul cărora urma
să fie amplasată statuia.
După o campanie de
presă, plină de învinuiri şi injurii la adresa comunităţii româneşti, dirijată
de autorităţi, administraţia regională a solicitat un „aviz de specialitate”
Facultăţii de Istorie a Universităţii din Cernăuţi. Concluzia, care într-o
asemenea atmosferă putea fi intuită uşor dinainte (autorităţile, s-ar putea
spune că au obţinut-o la comanda lor), a fost dată de o comisie compusă din 13
persoane, dintre care 12 erau ucraineni. Dintre toate motivele refuzului dorim
să scoatem în evidenţă doar trei, şi anume:
1) Un asemenea
monument ar aduce prejudicii relaţiilor de bună vecinătate şi prietenie
stabilite între Ucraina şi Polonia (?!);
2) Bătălia din Codrii
Cosminului n-a însemnat altceva decît „ocuparea definitivă de către Ştefan
cel Mare a acestor pămînturi ucrainene” (deci, Ştefan cel Mare „a ocupat”
ceea ce de drept îi aparţinea la acea vreme statului medieval moldovenesc);
3) În oastea poloneză
s-a presupus că au fost înrolaţi şi soldaţi de etnie ucraineană, ceea ce ar fi
însemnat că „s-a vărsat şi sînge ucrainean”. Iar pentru aşa ceva nu se ridică
monumente.
În cadrul unor
asemenea „argumente istorice” nu numai Ştefan cel Mare, ci nici un comandant de
oşti, din toate timpurile şi din orice ţară, nu şi-ar merita vreun omagiu din
partea urmaşilor.
Refuzul de aprobare
pentru ridicarea monumentului menţionat desconsideră atît prevederile interne
privind dreptul la identitatea proprie, cît şi cele ale Acordului dintre
Guvernele Ucrainei şi Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul
învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, în special art. 9, potrivit căruia „Părţile
Contractante vor sprijini instalarea de monumente, busturi, însemne memoriale
personalităţilor, al căror nume este legat de istoria şi cultura Moldovei şi
Ucrainei”.
c) Folosirea
simbolurilor naţionale
Acest drept face parte
integrantă din cel al autonomiei naţional-culturale, garantat şi de Declaraţia
drepturilor naţionalităţilor din Ucraina (art.4). Totuşi, folosirea
simbolurilor naţionale este interzisă în regiunae Cernăuţi, deşi în favoarea
acesteia s-au pronunţat expres o serie de consilii locale, întreprinderi, şcoli
etc. Între timp, în alte regiuni ale Ucrainei minorităţile naţionale pot să-şi
valorifice în mod liber acest drept (tătarii din Crimeea, maghiarii din
regiunea Transcarpatică, evreii etc.).
Interpretările care se
fac, uneori, precum că simbolurile naţionale ar trebui mai întîi înregistrate
la Ministerul Justiţiei, sînt lipsite de temei. Or, potrivit hotărîrii
Cabinetului de Miniştri al Ucrainei privind ordinea de înregistrare a
simbolurilor organizaţiilor cetăţenilor, sînt supuse înregistrării doar
simbolurile proprii ale organizaţiilor obşteşti şi nicidecum simbolurile
naţionale. Acestea există ca atare şi nu pot fi supuse unor cerinţe de
înregistrare.
Recent, Legea Ucrainei
privind autoguvernarea locală, prin articolele 22 şi 26, alin.49, a statuat
dreptul comunităţilor teritoriale (comune, raioane, oraşe, regiuni) de a-şi
alege propriile simboluri, pornind de la „specificul istoric, cultural,
social-economic, tradiţiile şi afinităţile locale”, fapt care, în mod
evident, poate să includă şi specificul etnic. Conţinutul, descrierea şi modul
de folosire ale acestora sînt aprobate de către consiliul respectiv (art.22,
alin.3, art.43, alin.14).
6. Intoleranţa ca
remediu?
Toată perioada anilor
’90 a fost, şi încă mai este, din păcate, caracterizată de un dictat al
autorităţilor ucrainene faţă de minoritatea românească. Doritul dialog a fost
substituit prin crearea artificială şi nemotivată a unui spirit de intoleranţă,
atunci cînd se pun în discuţie careva doleanţe naţional-culturale.
Marginalizarea politică, socială şi economică a etniei româneşti se pare că a
devenit o dominantă în promovarea noii doctrine de integrare în spaţiul statal
ucrainean. Multiculturalitatea este tot mai hotârît substituită cu
deznaţionalizarea, acestui scop fiindu-i subordonat un complex întreg de
acţiuni.
Înăbuşirea
spiritualităţii româneşti prin eliminarea metodică din circuitul cultural a tot
ce ţine de specificul naţional, falsificarea trecutului, limitarea accesului la
informare, standardele diferite în situaţii identice pentru diferite etnii etc.
s-au încetăţenit într-un mod cu totul incompatibil vremurilor pe care le trăim,
şi în primul rînd, consolidării statului de drept.
De la reprezentarea
total insuficientă în administraţiile de stat (spre exemplu, în cea regională —
doar de cca. 3%, în timp ce cota populaţiei date, pe regiune, constituie cca.
20%, iar în cea raională din Hliboca, din cei 63 de funcţionari doar 5 sînt
români, cu toate că populaţia românească din raion constituie 56%, respectiv,
cea ucraineană - 40%), la neluarea de atitudine în cazuri extrem de grave
pentru existenţa minorităţii vizate, precum şi promovarea doctrinei
potenţialului duşman şi lansarea de zvonuri false — toate acestea fac parte din
arsenalul noilor autorităţi.
Departe de a epuiza
şirul de exemple reprobabile pe care le-am putea prezenta la acest capitol, ne
vom limita doar la cîteva cazuri ce vin să confirme cele de mai sus:
1. Raionul Herţa, cu o
populaţie majoritară românească (93%), rămîne mai departe unul dintre cele mai
subdezvoltate raioane rurale din Ucraina. Într-o situaţie similară se află şi o
serie de localităţi româneşti din raioanele Storojineţ şi Hliboca. În toate
cazurile, atît relieful cît şi condiţiile climaterice sînt identice cu cele din
raioanele şi regiunile învecinate, cu populaţie majoritară ucraineană.
În acest context
amintim doar unele prevederi din Declaraţia ONU asupra dreptului la dezvoltare,
din 1986, şi anume: „Statele au dreptul şi datoria de a formula o politică
de dezvoltare naţională adecvată care să vizeze îmbunătăţirea constantă a
bunăstării întregii populaţii şi a tuturor indivizilor, pe baza participării
lor active, libere şi pline de semnificaţii în dezvoltarea şi la distribuirea
corectă a beneficiilor rezultate din aceasta […]”.
2. În toate cazurile
cînd au fost grav afectate identitatea şi imaginea identităţii româneşti,
autorităţile n-au luat nici o atitudine publică faţă de asemenea acte. Dintre
acestea remarcăm:
a) blocarea începutului
lucrărilor primului Congres al românilor din regiunea Cernăuţi, din 7 iunie
1992, de către un detaşament al formaţiunii paramilitare UNSO, sosit din
Galiţia, pe motiv că lucrările Congresului se vor desfăşura într-o altă limbă
decît cea ucraineană;
b) arderea publică a
tricolorului românesc în Piaţa Centrală din Cernăuţi, în data de 21 ianuarie
1996, în cadrul unei manifestări autorizate de primăria oraşului;
c) distrugerea zonei
vechi a cimitirului din Cernăuţi, în care sînt înhumate personalităţi marcante
ale vieţii culturale româneşti din Bucovina;
d) incendierea (în
1992) celui mai vechi monument de istorie şi arhitectură românească din
Cernăuţi — Biserica Sf. Nicolae, construită în anul 1607, de către boierul
Stroiescul, şi luată în perioada sovietică sub protecţia statului (în ultimul
timp a fost transmisă, de primăria oraşului, bisericii autocefale ucrainene);
e) culpabilizarea
colectivă şi hărţuirea tinerilor români, cetăţeni ucraineni, care-şi continuă
studiile în România, de către „organele competente” etc.
Pe de altă parte,
asemenea „abateri” ca schimbarea denumirii unei străzi, purtînd anterior un
nume ucrainean, cu un nume românesc, într-o localitate cu populaţie majoritară
românească (Crasna), a stîrnit declaraţii la nivelul conducerii administraţiei
şi consiliului regional.
3. Păstrarea şi
promovarea identităţii culturale a unei minorităţi sînt posibile doar în cadrul
unui schimb intens de valori, în special cu ţara (ţările) cu care aceasta este
legată prin afinităţi specifice. În acest sens, legăturile umane sînt de
neînlocuit. Tocmai de aceea, practic toate documentele regionale şi
internaţionale în domeniu, după Conferinţa de la Helsinki din 1975, au pus un
accent cu totul deosebit pe „dimensiunea umană”.
Mai recent,
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale menţionează, în
art.17, alin.1, că „părţile se angajează să nu aducă atingere dreptului
persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a stabili şi a menţine contacte
libere şi paşnice peste frontiere cu persoane care se află în mod legal în
alte state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică,
culturală, lingvistică sau religioasă, ori patrimoniul cultural”.
Referiri similare se
regăsesc în Documentul Reuniunii de la Copenhaga (pct.32.4), Declaraţia ONU
privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase şi lingvistice (art.2, alin.5) etc.
Felul în care această
libertate de contacte este înţeleasă de către Administraţia de Stat din
Cernăuţi a fost „demonstrată” la numai două zile după intrarea în vigoare a
Tratatului dintre Ucraina şi România. Ne referim aici la telegrama trimisă, în
data de 24 octombrie 1997, de către Gh. Filipciuk, Guvernatorul acestei
regiuni, către Prefectura judeţului Suceava şi Consiliul Judeţean Suceava
(România), prin care se aducea la cunoştinţa reprezentanţilor autorităţilor
române, invitaţi de către enoriaşii români din comuna Hrusăuţi, regiunea
Cernăuţi, la ceremonia sfinţirii bisericii din localitate, ce urma să aibă loc
în 26 octombrie, că prezenţa lor ar fi „inoportună”. Dat fiind faptul că o
asemenea mentalitate, mai puţin europeană, este proprie oficialităţilor şi în
multe alte situaţii similare, prezentăm în continuare textul integral al
telegramei:
24.10.1997, No 07.37/66-1853
Prefectului judeţului Suceava
Domnului Vasile Ilie
Preşedintelui Consiliului
Judeţean Suceava
Domnului Gavril Mârza
STIMATE DOMNULE PREFECT
STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE
În data de 24
octombrie 1997 am aflat din scrisoarea dumneavoastră că o delegaţie oficială a
judeţului Suceava are intenţia să viziteze regiunea Cernăuţi şi să participe la
acţiunea organizată de Alianţa Creştin-Domocrată a Românilor din Ucraina, care
va avea loc la 26.10.1997 în satul Gruşevka.
Analiza situaţiei
arată că participarea la aceste acţiuni a persoanelor oficiale din judeţul
Suceava, ca şi instalarea monumentului domnitorului Ştefan cel Mare sînt
inoportune, întrucît nu vor contribui la consolidarea în continuare a
legăturilor dintre popoarele noastre, ca şi a relaţiilor ucraineano-româno-poloneze.
Cu cele mai sincere
urări,
Şeful
Administraţiei
Regionale de stat
Gheoghii Filipciuk
Două precizări se
impun:
a) „Acţiunea” la care
se referea dl. Guvernator nu era altceva decît sfinţirea bisericii din
localitatea menţionată. Ea nu era organizată de Alianţa Creştin-Democrată a
Românilor din Ucraina, ci de enoriaşii comunei;
b) Instalarea
monumentului domnitorului Ştefan cel Mare nu putea să aibă loc din simplul
motiv că un asemenea monument încă nu există.
Cazul dat reprezintă
un exemplu tipic al ridicării de noi frontiere între persoane aparţinînd
aceluiaşi cult şi vorbind aceeaşi limbă. Atitudinea oficialităţilor ucrainene
locale este şi mai regretabilă în condiţiile în care nesocoteşte Protocolul
privind colaborarea între regiunea Cernăuţi (Ucraina) şi judeţul Suceava
(România) în anii 1995-1998, care are menirea să-i apropie pe oameni în dorinţa
lor de a se cunoaşte mai bine, şi nu a-i îndepărta şi înstrăina. Dacă sosirea
unei delegaţii din judeţul vecin şi prieten, la sfinţirea unei biserici dintr-o
localitate românească din Ucraina, la invitaţia credincioşilor de aici, este
calificată ca „inoportună”, dialogul asupra colaborării transfrontaliere îşi va
găsi tot mai puţin loc. Iar dacă schimburile transfrontaliere în cadrul
euroregiunii „Prutul de Sus” vor depinde în întregime de voinţa personală a
guvernatorului, eşecul acesteia este garantat a priori.
Menţionăm în această
ordine de idei că documentele internaţionale nu numai că nu exclud, ci chiar
presupun ca asemenea contacte libere să existe şi între diferite confesiuni şi
credincioşi. Astfel, art.6 din Declaraţia ONU asupra eliminării tuturor
formelor de intoleranţă şi discriminare bazată pe religie şi credinţă
stipulează dreptul de „a stabili şi menţine legături cu indivizi şi comunităţi
în probleme de religie sau credinţă la nivel naţional şi internaţional”.
Un sens similar îl are
pct.32(4) al Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană
OSCE.
În plan bilateral,
„sancţiunile” guvernatorului vin în contradicţie cu art.13, alin.7 din Tratatul
ucraineano-român, potrivit căruia persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale
„…au dreptul de a menţine contacte între ele şi peste frontiere, cu cetăţeni
ai altor state şi de a participa la activităţile organizaţiilor neguvernamentale,
atît la nivel naţional cît şi internaţional”. Asemenea acţiuni sînt
dezaprobate şi de Acordul privind colaborarea în domeniile culturii, ştiinţei
şi învăţămîntului între Guvernul Ucrainei şi Guvernul României, prin care
Părţile s-au obligat să „încurajeze contactele directe între instituţiile
corespunzătoare ale celor două state, uniunile de creaţie, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, precum şi între cetăţeni pe bază
individuală sau colectivă […]” (art.2, alin.2).
Tocmai de aceea nu pot
fi înţelese unele acţiuni ale Arhiepiscopiei Cernăuţilor şi a Bucovinei, menite
să îngrădească asemenea contacte în cadrul bisericii ortodoxe. Aşa, de exemplu,
nu este agreată plecarea tinerilor români din regiune pentru continuarea
studiilor teologice în România. Un alt caz a fost înregistrat la momentul
sfinţirii noii biserici din comuna Bahrineşti, raionul Hliboca, din 15 iunie
1997, cînd numita Arhiepiscopie a refuzat să accepte venirea reprezentantului
Bisericii Ortodoxe Române, invitat de către enoriaşii acestei localităţi.
Cazurile din ultima perioadă vin să confirme atitudinea tot mai ostilă a
Bisericii Ortodoxe Ucrainene faţă de venirea reprezentaţilor clerului din
România, la invitaţiile credincioşilor români din Ucraina.
În acest context, considerăm
oportun proiectul înfiinţării unei Arhiepiscopii autonome a parohiilor
româneşti din Ucraina, în total cca. 140, care să poată gira mai bine
chestiunile legate de specificul propriu.
4. Pentru studierea
istoriei ţinutului natal, Inspectoratul Şcolar Cernăuţi a transmis în toate
şcolile din regiune un număr important din „Istoria Bucovinei” (autor Arkadi
Jukovskii). Lucrarea dată, impregnată de un puternic caracter antiromânesc, se
află de cîţiva ani pe masa de lucru a elevilor bucovineni. Românii, „pe care
nici istoria şi nici viaţa nu i-a învăţat nimic” — după cum se menţionează
în prefaţa „Istoriei” — sînt văzuţi în permanenţă ocupanţi şi duşmani ai
poporului ucrainean. O asemenea lucrare nu poate să educe decît ură naţională
faţă de vecinul român, creîndu-se încă de pe băncii şcolii chipul celui
împotriva căruia trebuie să te lupţi. Lucrarea intră şi în lectura elevilor
români, intenţionîndu-se chiar traducerea ei în limba română, pentru a fi mai
accesibilă (!?).
Considerăm că este
cazul să reamintim şi cîteva prevederi ale Documentului Reuniunii de la
Copenhaga pentru dimensiunea umană a CSCE, document pe care Ucraina s-a obligat
să-l respecte. Astfel, condamnînd fără echivoc totalitarismul, ura rasială şi
etnică, antisemitismul, xenofobia şi orice discriminare împotriva oricui,
statele participante s-au angajat că:
— vor lua măsuri
eficace, conform sistemelor lor constituţionale, la nivel naţional, regional şi
local, pentru a favoriza înţelegerea şi toleranţa, în special în domeniul
învăţămîntului, culturii şi informaţiei (pct.40(3));
— se vor strădui să
garanteze ca învăţămîntul să pună un accent deosebit, printre obiectivele sale,
pe problema combaterii urii şi prejudecăţilor rasiale şi pe respectarea
diferitelor civilizaţii şi culturi (pct.40(4)).
5. Conform tradiţiei,
etniile principale din Bucovina (română, ucraineană, evreiască, germană,
poloneză) au dispus de Case naţionale proprii, ca centre de păstrare şi
promovare a identităţii lor. Pînă în prezent însă, unica comunitate reintrată
în Casa naţională este cea ucraineană (în anul 1992). În acelaşi timp
celorlalte comunităţi acest lucru le este refuzat. Pentru minoritatea
românească din Ucraina faptul este cu atît mai important cu cît un asemenea act
nu numai că ar servi la crearea unui centru cultural de renaştere spirituală,
ci ar constitui un mod de a recunoaşte, măcar parţial, atrocităţile la care
aceasta a fost supusă de către regimul totalitar.
6. Recent,
autorităţile regiunii Odessa, avînd girul Kievului, au dispus ca limba română
în şcolile localităţilor româneşti să fie înlocuită cu „limba moldovenească”.
Faptul că actualul guvern ucrainean sprijină fundamentalismul moldovenesc din
Odessa, în egală măsură în care îl respinge pe cel rusin din Ujgorod, denotă
explicit nedorinţa de a se conforma argumentului ştiinţific pentru cazuri
identice. O asemenea duplicitate de abordare nu poate fi, atît juridic cît şi
politico-moral, decît contraproductivă.
7. Accesul la
informare
Formarea oricărei
personalităţi umane, mai ales în condiţiile actuale, nu poate fi realizată fără
o largă informare a individului. Specificul situaţiei minorităţilor naţionale
impune ca reprezentanţii acestora să poată beneficia de surse suplimentare de
informare, comparativ cu restul populaţiei, care vin în sprijinul protecţiei şi
îndeosebi dezvoltării identităţii culturale. Tocmai pornind de la înţelegerea
acestui fapt, ca element obligatoriu în realizarea optimă a specificului de
informare a minorităţilor naţionale, Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale a statuat, în art.9, alin.1, că „în cadrul
sistemelor lor legislative, persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale să
nu fie discriminate în accesul la mijloacele de informare”, luîndu-se în
acest scop „măsurile adecvate”.
Diversitatea şi
intensitatea formelor de informare, mai ales în cadrul comunităţilor autonome
numeroase, trebuie să asigure un nivel proporţional, comparativ cu etnia
majoritară, astfel încît să fie eliminate orice îngrădiri artificiale în libera
dezvoltare a fiecărei identităţi.
Accesul (sau mai bine
zis lipsa lui) la informare a comunităţii româneşti din Ucraina este
caracterizat în prezent de:
— lipsa vreunei
biblioteci naţionale;
— lipsa vreunei
librării cu literatură în limba maternă;
— restricţii vamale,
în special de natură ideologică, în ceea ce priveşte donaţiile de carte trimise
pentru comunitatea românească din Ucraina;
— insuficienţa acută a
emisiunilor radio şi TV în limba maternă;
— imposibilitatea
abonării la presa din România şi Republica Moldova etc.
8. Quo vadis, Ucraina?
Nu totdeauna
evenimentele din ultimii ani au venit să confirme intenţia Ucrainei de a
sprijini în practică păstrarea, dezvoltarea şi libera exprimare a identităţii
naţionale a minorităţilor.
Cadrul legislativ
statuat între anii 1989-1992, consfinţit în mare măsură prin Constituţia din
1996, este tot mai mult iradiat de hotărârile ulterioare ale diferitelor
instituţii centrale de stat. S-au „evidenţiat” în acest sens Ministerul
Învăţămîntului şi Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi Migrării,
care, fără a ţine seama de dorinţa expresă a minorităţilor de a-şi păstra
specificul etnic, elaborează noi şi noi proiecte, care-şi propun în fond un
singur scop: deznaţionalizarea forţată a etniilor minoritare.
Consolidarea naţiunii
titulare şi a statului ucrainean este văzută adeseori şi prin prizma
renunţării, de către minorităţi, la cultura, învăţămîntul şi trecutul propriu,
iar multiculturalitatea e înţeleasă, într-un mod mai mult sau mai puţin voalat,
ca un factor distructiv.
În cazul Ucrainei observăm
pe cît se poate de clar cîtă dreptate avea cercetătorul maghiar Csaba Gy. Kiss,
care, referindu-se la spaţiul post-comunist european, menţiona că „…în
perioada naţionalismului, care, la noi n-a caracterizat doar secolul al XIX-lea
ci şi secolul XX, nici un popor din această regiune n-a fost privat de şansa de
a dovedi toleranţa faţă de minorităţi, dar, odată ajuns în poziţia celui
puternic, a optat de cele mai multe ori pentru discriminare”.
Supunem în continuare
doar cîteva exemple care vin să confirme cele spuse mai sus:
1. În data de 1 iulie
1997, Cabinetul de Miniştri al Ucrainei, prin hotărîrea nr.28-1681/4, a adoptat
proiectul Legii Ucrainei privind dezvoltarea şi folosirea limbilor în
Ucraina, la scurt timp înaintat Radei Supreme pentru examinare şi aprobare.
Proiectul, după cum menţionează nota explicativă însoţitoare, semnată de
premierul ad interim V. Durdineţ, a fost discutat şi aprobat de către Consiliul
în probleme de politică lingvistică de pe lîngă preşedintele Ucrainei.
Făcîndu-se trimitere
la art.10 şi 11 din Constituţie, autorii proiectului — 7 ministere, Academia
Naţională de Ştiinţe şi Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi
Migrării (cel din urmă fiind iniţiatorul documentului) — şi-au propus să dea „un
impuls dezvoltării pentru mai departe a politicii lingvistice din ţară într-o
realitate caracterizată de existenţa Ucrainei ca stat independent”. Scopul
este condiţionat de „necesitatea creării unui mecanism fiabil în asigurarea
dezvoltării multilaterale şi folosirii limbii de stat ca instrument principal
de comunicare în toate sferele vieţii sociale pe întreg teritoriul Ucrainei,
precum şi libera dezvoltare, folosire şi protecţie a limbii ruse, altor limbi
ale minorităţilor naţionale din Ucraina”.
Adoptarea proiectului
dat ar însemna în mod automat abrogarea mai multor prevederi din Legea RSS
Ucrainene privind limbile în RSS Ucraineană, precum şi a Hotărîrii Radei
Supreme a RSS Ucrainene privind punerea în aplicare a Legii RSS Ucrainene
privind limbile în RSS Ucraineană, în sensul renunţării la anumite drepturi
acordate limbilor minorităţilor naţionale, şi anume:
a) Principala
reglementare de funcţionare a limbilor minoritare, conţinută în art.6, alin.2,
după ce anunţă pe larg o asemenea posibilitate, face trimitere la „ordinea
stabilită de Cabinetul de Miniştri”, evident ulterioară, adică în alb, fapt
ce nu inspiră multă încredere în adevăratele intenţii ale autorilor
proiectului.
Folosirea limbilor
minorităţilor este acceptată doar pentru lucrările de secretariat, nu şi în
activitatea ca atare a instituţiilor de stat, întreprinderilor şi
organizaţiilor, fapt ce contravine art.22, alin.3 din Constituţie, precum şi
art.3, alin.3 din Legea RSS Ucrainene privind limbile în RSS Ucraineană. În
acest context se vorbeşte doar de localităţi, nu şi de zone compact locuite de
minorităţi naţionale (raioane, regiuni).
b) Conţinutul art.3,
pct.2, alin.2 prin care „măsurile privind protecţia limbilor minorităţilor
naţionale în Ucraina nu pot să îngusteze sfera de folosire a limbii de stat sau
să diminueze necesitatea studierii acesteia” ar trebui completat cu sensul
invers, şi anume că dezvoltarea limbii de stat nu poate fi făcută pe seama
limbilor minoritare, contrar voinţei vorbitorilor acesteia.
c) Art.11, alin.2
stipulînd dreptul de a se folosi de serviciile unui interpret în justiţie nu
precizează cine îl va angaja pe acesta.
d) Dreptul la
învăţămînt în limbile minorităţilor, potrivit art.17, pct.1, alin.5 poate fi
doar „în paralel cu limba de stat atunci cînd există un număr suficient de
persoane”. O asemenea formulare, prin imprecizia sa, lasă loc suficient
pentru interpretări subiective sau chiar abuzive.
e) Nota explicativă la
proiect menţionează că la elaborarea acestuia „s-a ţinut seama de
propunerile […] organizaţiilor obşteşti”. Cercetările efectuate
demonstrează însă contrariul. În plus, textul anteproiectului n-a fost dat
publicităţii, fiind cunoscut organizaţiilor obşteşti abia după trimiterea lui
spre examinare în Rada Supremă.
2. Proiectul Concepţiei
etnopoliticii de stat a Ucrainei stipulează, în art.3, alin.5, următoarele:
„Respectînd
principiul egalităţii în dezvoltarea etnoculturală a naţionalităţilor, statul
întreprinde, în raioanele în care etnicii ucraineni sînt în minoritate
sau acolo unde, ca urmare a circumstanţelor istorice, au fost supuşi
deznaţionalizării, măsuri în vederea restabilirii autoconştiinţei acestora, ca
element spiritual esenţial pentru viaţa oricărei naţiuni, parte componentă a
complexului psihologic, asigură realizarea drepturilor ucrainenilor la învăţămînt
şi obţinerea de informaţii în limba maternă, contribuie la dezvoltarea şi
creşterea prestigiului culturii ucrainene”.
Prevederi similare,
din păcate, nu se regăsesc în contextul dezvoltării popoarelor băştinaşe
(pct.4) şi a minorităţilor naţionale.
3. Concepţia
învăţămîntului naţional din Ucraina, adoptată în 1995, preconizează ca
etnicizarea procesului instructiv, în calitate de principiu a învăţămîntului
naţional, să fie înţeleasă drept o „imprimare naţională dată educaţiei avînd
ca scop formarea conştiinţei de sine a cetăţeanului. Principiul etnicizării
este aplicabil în egală măsură reprezentanţilor tuturor popoarelor Ucrainei.
Crearea de condiţii tuturor copiilor de a învăţa în limba maternă, de a-şi
educa demnitatea naţională, simţul apartenenţei etnice la propriul popor. Refacerea
la copii a mentalităţii poporului de care aparţin, implementarea la generaţiile
tinere a specificului propriu fiecărei naţiuni, educarea copiilor în baza
exemplului personalităţilor culturale naţionale, continuării faptelor
părinţilor. Principiul etnicizării reprezintă o parte componentă a socializării
copiilor”.
Creşterea extrem de
rapidă a numărului elevilor care învaţă în limba ucraineană, după 1989, s-a
făcut, de cele mai multe ori, pe cale administrativă, ocolind voinţa
părinţilor, unicii în drept să se pronunţe asupra limbii de predare, iar uneori
chiar contrar voinţei acestora. Sute de şcoli, anterior cu limba rusă de
predare, au fost reprofilate, astfel încît între anii 1992-1996 numărul
elevilor care învăţau în limba ucraineană a crescut de la 51,4% la 60,5%,
păstrîndu-se o ascendenţă spectaculoasă şi mai departe.
Nu acelaşi lucru s-a
întîmplat şi în cazul minorităţilor naţionale. Chiar dacă s-a reuşit
(re)deschiderea unui număr infim, de clase, şcoli sau grădiniţe în limbile
minoritare, acest fapt s-a produs, de fiecare dată, în urma unor eforturi şi
insistenţe deosebite şi, evident, cu dorinţa expresă a părinţilor.
4. Intenţiile
adevărate ale Ministerului Învăţămîntului din Ucraina, de dată mai recentă,
sînt cuprinse în cele două documente care-şi propun reglementarea
învăţămîntului minoritar şi anume: Bazele conceptuale privind învăţămîntul
în limbile minorităţilor naţionale din Ucraina, elaborat în iunie 1997 şi Concepţia
învăţămîntului pentru minorităţile naţionale din Ucraina, din aprilie 1998.
Ambele documente au ca scop final acelaşi lucru: reducerea substanţială, iar
ulterior şi lichidarea învăţămîntului în limba maternă a altor etnii decît cea
ucraineană. Cu toate că primul proiect a fost respins categoric de către
Congresul comunităţilor minoritare din Ucraina, din 26 octombrie 1996, iar
anterior şi de către subcomisiile de specialitate ale Comisiei pentru
drepturile omului, minorităţi naţionale şi relaţii interetnice din Rada
Supremă, Ministerul Învăţămîntului a revenit în forţă cu cel de al doilea, fără
a se consulta cu reprezentanţii organizaţiilor naţional-culturale.
Proiectul concepţiei
în cauză, dacă s-ar materializa, ar duce în mod cert la lichidarea şcolilor în
limbile minoritare, rămase ca prin minune în urma regimului totalitar sovietic.
Astfel, potrivit
proiectului, „În şcoli, clasele cu limba de predare a minorităţilor
naţionale, începînd cu clasa a IV-a, se instituie învăţămîntul bilingv sau
trecerea treptată la predarea tuturor disciplinelor în limba ucraineană.
Limba şi literatura maternă se studiază ca discipline separate în toate
instituţiile de învăţămînt general, indiferent de formele de proprietate”.
Şcolile naţionale, altele decît cele ucrainene pot fi totuşi deschise cu statut
de … şcoli serale sau fără frecvenţă.
Nu este nici locul cel
mai potrivit de a se constata că „Statul ucrainean […] nu admite
ca sub forma unor societăţi naţional-culturale şi instituţii de învăţămînt
să se creeze focare politice, partide şi mişcări separatiste. În politica
şcolară statul ucrainean porneşte de la faptul că Ucraina este un stat unitar
şi limba de stat este cea ucraineană”. După cum observă, pe bună dreptate,
academicianul Alexandrina Cernov, asemenea funcţii „ar trebui să aparţină în
exclusivitate Serviciului de Securitate al Ucrainei”.
Proiectul stipulează,
de asemenea că „minorităţile naţionale trebuie să stimeze drepturile altor
persoane, îndeosebi (?) ale acelora care constituie majoritatea
populaţiei”, fără să se menţioneze că respectul ar trebui să fie reciproc.
Or, reglementarea constituţională potrivit căreia „toţi oamenii sînt
liberi şi egali în demnitatea şi drepturile lor”, obligă ca sentimentul
de respect să emane de la toţi şi pentru toţi, indiferent dacă persoana
aparţine etniei majoritare sau minoritare. Legea învăţămîntului din Ucraina de
asemenea statuează ca principiu de bază „…respectul reciproc între naţiuni
şi popoare”.
În astfel de cazuri,
neconsultarea comunităţilor minoritare face să apară o stare permanentă de
îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul acestora. În această ordine de idei,
art.33 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga stipulează că „statele
participante vor proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică şi
religioasă a minorităţilor naţionale pe teritoriul lor şi vor crea condiţii de
natură să promoveze această identitate. Ele vor lua măsurile necesare în acest
sens după consultări corespunzătoare şi în special după ce vor contacta
organizaţiile sau asociaţiile acestor minorităţi, conform procedurii de
decizie din fiecare stat”.
Un nou proiect al Concepţiei
învăţămîntului pentru minorităţile naţionale din Ucraina, elaborat în iulie
1998, reconfirmă convingerea Ministerului Învăţămîntului din Ucraina de a pune
capăt învăţămîntului în limbile minorităţilor.
5. În iulie 1998, prin
proiectul Legii privind învăţămîntul mediu general în Ucraina (art.7),
trimis spre examinare Radei Supreme, din nou (!) se propune lichidarea
învăţămîntului în limbile minorităţilor naţionale din Ucraina, propunînd
trecerea totală la limba ucraineană de predare. Sînt, astfel, desconsiderate, o
dată în plus, minorităţile naţionale, care pe parcursul a 70 de ani de regim
totalitar au reuşit, cu sacrificii enorme, să-şi păstreze, chiar şi parţial,
limba maternă în şcoală.
În asemenea condiţii nu
este greu de înţeles de ce după 1989 numărul de ore destinat studierii limbii
şi literaturii naţionale în şcolile minoritare, şi aşa insuficient, a scăzut cu
încă 50%.
6. Dispoziţia
preşedintelui Ucrainei nr.385/97-rp, din 31 octombrie 1997, privind punerea în
practică a acţiunii „Să transmitem urmaşilor tezaurul nostru — limba maternă”,
presupunea organizarea, în toată ţara, pe parcursul anului 1998, a unor ample
manifestări menite să contribuie la revigorarea limbii ucrainene. Cu puţin timp
înainte, prin Hotărîrea Guvernului Ucrainei nr.998 din 8 septembrie 1997,
asupra măsurilor complexe privind dezvoltarea multilaterală şi a funcţionării
limbii ucrainene, cu trimitere la art.10 şi11 din Constituţie, au fost
elaborate o serie de măsuri concrete avînd ca scop implementarea limbii de stat
în toate domeniile vieţii social-politice din ţară. Dispoziţii similare au fost
luate şi la nivelul autorităţilor locale.
Nu considerăm că
acţiunile date ar fi avut de pierdut ceva în cazul cînd s-ar fi referit la
limbile tuturor etniilor din Ucraina. Or, după cum s-a menţionat mai sus, nu
numai limba etniei titulare a avut de suferit în perioada regimului totalitar
sovietic, ci şi limbile minoritarilor. Acestea chiar mai mult.
7. Programul de stat
privind dezvoltarea culturii minorităţilor naţionale din Ucraina, trimis spre
reexaminare Radei Supreme în 1997, nu a fost adoptat nici pînă în prezent. Pe
de altă parte, Programul „Diaspora ucraineană pînă în anul 2000”, aprobat în
1996, este în plină desfăşurare.
8. Cu toate că art.16
din Legea privind minorităţile naţionale stipulează în mod expres alocarea unor
cheltuieli speciale pentru dezvoltarea acestui segment de populaţie, în bugetul
de stat al Ucrainei din ultimii ani asemenea prevederi n-au fost incluse. La
fel şi bugetul de stat pentru anul 1998 n-a conţinut asemenea prevederi.
9. Neîncrederea
manifestată faţă de minorităţile naţionale se constată şi în faptul că
funcţionarii structurilor de stat, care se ocupă de problemele specifice ale
altor etnii decît cea majoritară, de regulă, nu sînt reprezentanţii acestor
minorităţi. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă chiar
Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi Migrării, şi substructurile
de profil ale administraţiilor regionale de stat, precum şi alte instituţii în
domeniu. Într-o asemenea stare de lucruri, spre exemplu, nu este dificil de
înţeles de ce deja menţionatele proiecte de lege, care vizează în practică
lichidarea treptată a învăţămîntului în limbile minorităţilor din Ucraina,
pornesc nu de la altcineva decît de la … Direcţia învăţămîntului în limbile
minorităţilor din cadrul Ministerului Învăţămîntului. În caz contrar, ar fi
greu de presupus că reprezentanţii minorităţilor naţionale să-şi lichideze
limba şi tradiţiile etniilor de care aparţin. Sînt ignorate astfel prevederile
documentelor internaţionale prin care se stipulează angajamentul statelor de a
asigura o participare activă a reprezentanţilor minorităţilor naţionale în
treburile publice, „îndeosebi la activităţile privind protecţia şi promovarea
identităţii unor astfel de minorităţi” (pct.34 al Documentului Final al
Conferinţei CSCE din Copenhaga). Asemenea obligaţiuni Ucraina şi-a asumat şi
prin tratate bilaterale, cum ar fi cel cu Republica Ungară (art.17), Republica
Polonia (art.11, pct.1), Republica Moldova (art.7), Republica Belarus (art.6),
Republica Slovacă (art.18), România (art.13, pct.1).
Concluzionînd,
reproducem obligaţia statului ucrainean, asumată prin Apelul Radei Supreme a
Ucrainei către cetăţenii Ucrainei de toate naţionalităţile, şi anume: „Prezidiul
Radei Supreme a republicii îşi asumă răspunderea că declararea independenţei
Ucrainei nu va duce niciodată la lezarea drepturilor persoanelor, indiferent de
naţionalitate”.
9. Concluzii
Minoritatea românească
din Ucraina este o minoritate autohtonă şi ocupă locul doi, după cea rusă,
între minorităţile naţionale din ţară.
Atît în perioada
regimului totalitar sovietic, cît şi după 1990, românii din Ucraina au fost
marginalizaţi politic, economic, social, cultural şi naţional, aplicîndu-li-se
metodic un tratament discriminatoriu, faţă de etnia majoritară, iar uneori
chiar şi faţă de alte minorităţi, comparabile numeric cu ea. Aceasta decurge
din neglijarea evidentă a dreptului la:
— învăţămînt în limba
maternă;
— participare la viaţa
publică;
— consultare în
problemele ce ţin de propria identitate;
— acces liber la
mijloacele de informare în limba maternă;
— contacte libere cu
cetăţenii din alte ţări;
— memorie colectivă;
— folosirea
simbolurilor naţionale;
— redobîndirea imobilelor
aparţinute cîndva comunităţii (Palatul Naţional, Palatul Culturii etc.);
— reprezentare
proporţională în administraţie, justiţie, învăţămînt etc.
Împreună, toate aceste
neîmpliniri crează premisele unei asimilări forţate, contrar voinţei membrilor
comunităţii. Procesul de rusificare, promovat de fostul regim, s-a transformat
într-un proces de ucrainizare, la fel de pervers ca şi precedentul. Raportul
minoritate/majoritate de cca. 1:6 mai mic în învăţămînt, administraţie şi
justiţie, comparativ cu reprezentarea demografică, nu poate fi justificat,
decît prin absurd, ca fiind echitabil într-un stat de drept.
Prin tratatele
internaţionale, dar şi prin prevederile legislative interne, Ucraina s-a
obligat să renunţe la promovarea unei politici sau a unei practici care ar avea
drept scop asimilarea minorităţilor naţionale. Acesta este şi sensul art.5,
alin.2 din Convenţia-cadru.
Cît despre comunitatea
românească, asemenea obligaţiuni se regăsesc în Tratatele politice de bază cu
România (art.13) şi Republica Moldova (art.5-8).
Avînd în vedere starea
dezavantajoasă în care se află în prezent comunitatea românească din Ucraina şi
pornind de la principiile egalităţii şi nediscriminării între etnii, se impune
elaborarea, adoptarea şi realizarea unui amplu program de acţiuni pentru
revigorarea identităţii naţional-culturale a românilor din Ucraina. Un asemenea
program ar putea deveni lucrativ doar prin concursul ambelor părţi interesate:
pe de o parte, prin efortul propriu al comunităţii, pe de alta, prin sprijinul
efectiv din partea statului ucrainean. Şi statul român ar trebui să-şi
eficientizeze acţiunile în vederea sprijinirii românilor din Ucraina, dat fiind
faptul că măsurile întreprinse în ultimii ani au fost sporadice şi, în mare
măsură, ineficiente. Punctul de plecare însă trebuie să fie o mai mare voinţă
politică şi o deschidere mai largă a autorităţilor ucrainene faţă de doleanţele
acestei comunităţi. Majoritarii ar trebui să înţeleagă că şi minoritarii au o
istorie, o limbă, o cultură pe care doresc să le păstreze şi să le dezvolte,
iar pentru aceasta au nevoie de ajutor.
Toate aceste probleme
necesită o analiză temeinică în cadrul Comisiei mixte interguvernamentale
ucraineano-române privind monitorizarea respectării prevederilor art.13 din
Tratat. q
*
Eugen PATRAŞ
(n. 1959) este licenţiat în istorie la Universitatea din Cernăuţi, în drept la
Universitatea din Chişinău şi în relaţii internaţionale la Şcoala Naţională de
Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, a doctorat în specialitatea de
drept internaţional la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din
Cluj. Este autor al volumului Minorităţile naţionale
din Ucraina şi Republica Moldova. Statutul juridic, şi al numeroaselor
studii în domeniul minorităţilor naţionale din Ucraina şi Republica Moldova.
Eugen Patraş, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica
Moldova. Statutul juridic, cap. II, subcap. 7-9, preluate cu permisiunea
autorului.