Reconciliere politică versus discurs istoric: percepţia Ungariei în
istoriografia românească, 1989-1999
Reconciliere politică versus discurs
istoric: percepţia Ungariei în istoriografia românească, 1989-1999
Constantin Iordachi şi Marius Turda
Căderea comunismului
şi sfîrşitul războiului rece, precum şi procesul general de democratizare
politică şi integrare în instituţiile economice şi de securitate occidentale au
generat o colaborare politică din ce în ce mai intensă a ţărilor din Europa
Centrală şi de Sud-Est. Cu toate acestea, transformările identitare şi
reconstruirea imaginarului social în această regiune nu provoacă încă schimbări
semnificative la nivelul percepţiei celuilalt: miturile, prejudecăţile şi
stereotipurile negative, precum şi excluderea simbolică a unor state aparţinînd
fostului bloc comunist din Europa, percepută ca un concept politic elitist-exclusivist
şi normativ-hegemonic, continuă să caracterizeze geografiile mentale colective
din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Fără a avea pretenţia
unei tratări exhaustive, articolul de faţă urmăreşte schimbările pe care le-a
suferit interpretarea istoriei Ungariei în discursul istoriografic românesc din
ultimul deceniu, în încercarea de a explora unele elemente componente ale
imaginii Ungariei în spaţiul academic românesc. Relaţiile statale
româno-maghiare au parcurs în ultimul deceniu o spectaculoasă evoluţie
politică, de la intens conflict diplomatic la colaborare şi parteneriat
politico-militar. Depăşind acuta confruntare ideologică privind statutul
minorităţii maghiare din România de la sfîrşitul anilor optzeci, violenţele
inter-etnice de la Tîrgu Mureş din 1990 precum şi lipsa contactelor politice
din anii 1990-1994, România şi Ungaria au construit, începînd cu anul 1996, un
mecanism de reconciliere politică şi de parteneriat, apreciat unanim drept „un
model pentru Europa şi pentru întreaga lume.” 1 Stimulate de procesul de integrare europeană,
elitele politice din cele două ţări au abandonat priorităţile naţionaliste ale
agendei lor politice în favoarea interdependenţei economice, politice şi
militare bilaterale, considerată acum drept un element care produce stabilitate
şi nu conflict. 2 Stimulate de
modelul de reconciliere politică franco-german, România şi Ungaria au
constituit o relaţie de colaborare pe termen lung, menită să faciliteze
integrarea lor în NATO şi Uniunea Europeană. 3 Promovată însă aproape exclusiv la nivelul elitelor
politice din cele două ţări şi realizată sub influenţa hotărîtoare a
comunităţii internaţionale, reconcilierea româno-maghiară nu se bazează încă pe
o reală schimbare de imagine la nivelul opiniei publice din România şi Ungaria.
Clişeele, prejudecăţile şi stigmatizarea reciprocă continuă să supravieţuiască
la nivelul memoriei colective, în discursul public şi, cu atît mai
semnificativ, în discursul istoric profesionist.
Din volumul foarte
vast de studii istorice care au apărut după 1989, textul de faţă selectează
doar pe cele considerate reprezentative din perspectiva autorilor. Cronologia
intelectuală a acestui demers este structurată în trei părţi. În prima parte
este schiţat contextul istoriografic propriu-zis al discuţiei. O atenţie
specială este acordată sintezelor de istorie a românilor şi modului în care se
face referire la acele momente din istoria Ungariei care sunt convergente
istoriei românilor. În partea a doua sunt discutate principalele curente
istoriografice şi demersurile interpretative care se concentrează pe percepţia
şi analiza istoriei Transilvaniei, văzută ca spaţiul comun al celor două
istoriografii concurente, română şi maghiară. Partea a treia analizează
trăsăturile noului discurs despre Europa centrală şi de sud-est, care combină o
metodologie interdisciplinară, din domeniul sociologiei, antropologiei
culturale şi al istoriei ideilor. Acest excurs prin producţia intelectuală
românească din ultimul deceniu îşi propune aşadar două lucruri: să descopere
direcţiile curente ale discuţiei despre Ungaria şi unguri şi să descrie
agendele intelectuale emergente despre aceste subiecte. Nu în ultimul rînd, vom
încerca să vedem în ce măsură putem vorbi despre „continuitate” între şcolile
istorice româneşti din perioada interbelică, istoriografia comunistă şi
discursul istoric de după 1989.
Contextul
istoriografic al discuţiei: Istoria Ungariei văzută de istoricii români
Sistemul cultural
post-decembrist nu pare a fi sensibil la mutaţii profunde. Pledoaria unor
istorici de marcă — printre care Alexandru Zub, Lucian Boia sau David Prodan —
de la finele anului 1989, prin care se anunţa triumfător renunţarea la
pervertirea ideologică şi la falsificare în scrierea istoriei, atît de evidente
în comunism, pare acum un simplu exerciţiu intelectual, mai degrabă o aspiraţie
decît un fapt istoric. 4 Apelul are însă marele avantaj de a surprinde dilema identitară a
istoricului (şi, prin extensie, a oricărui intelectual) în sfera publică, un
spaţiu considerat a fi adevăratul barometru al diseminării Istoriei Naţionale,
al spiritului naţional şi, implicit, domeniul de protecţie a acestora. Nu este
aşadar surprinzător faptul că studiile despre identitatea naţională domină
peisajul cultural românesc. În cadrul acestora, referirile la istoria Ungariei
sunt din ce în ce mai frecvente, confirmînd locul privilegiat al imaginii
ungurilor în discursul istoriografic românesc.
Lucian Boia, unul
dintre cei mai pertinenţi critici ai miturilor istoriografiei comuniste,
apreciază conflictul dintre români şi maghiari ca fiind una din temele
dominante ale istoriografiei româneşti. În opinia sa, persistenţa unei memorii
istorice traumatizante, abil întreţinută şi utilizată de regimul comunist, face
ca „opiniile extreme” să capete „proporţiile unei adevărate psihoze,”
construind în cele din urmă un scenariu mitic, în care „Ungaria devine piesa
dominantă căreia i se subordonează toate evoluţiile româneşti majore. Ea face
figură de mare putere — ceea ce, evident, nu este — capabilă să surclaseze o ţară
ca România, de două ori şi jumătate mai întinsă şi mai populată.” 5 Ungaria devine astfel un mit hegemonic care
reuşeşte să subordoneze întreaga istoriografie românească: „Pînă şi istoria
românilor a ajuns să fie concepută în aşa fel încît să nu se cedeze punctului
de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic din ceea ce ar putea avantaja
Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile
dintre teritoriile româneşti şi unirea lor, nu au mai putut fi abordate cu
seninătate profesională din motive strict „ungureşti”). Şi astfel, pentru a nu
pierde în faţa Budapestei, românii se aşează de bunăvoie la remorca Ungariei,
devenind dependenţi de tot ce se întîmplă şi se spune acolo.” 6
Lucian Boia fixează
astfel trăsăturile fundamentale ale imaginii Ungariei în istoriografia
românească:
1) Caracterul polimorf
al acestei imagini, ale cărei componente se combină adesea în mitul
conspiraţiei, cu puternice „efecte de real”: duşmanul din afară (Ungaria
propriu-zisă), „duşmanul din interiorul cetăţii” (minoritatea maghiară din
România), şi complotul internaţional împotriva României (i.e. „lobby-ul
antiromânesc al diasporei maghiare din străinătate”).
2) Conţinutul negativ
al acestei imagini, care favorizează exclusiv momentele conflictuale din
istoria celor două ţări şi nu valorifică elemente comune şi perioade de
colaborare.
3) Funcţia ideologică
a acestei imagologii conflictuale, ce serveşte drept model de legitimare
politică şi mobilizare naţionalistă. Îndeosebi spre sfîrşitul anilor 1980,
conflictele diplomatice acute dintre România şi Ungaria asupra statutului
comunităţii maghiare din România, precum şi disputa ideologică dintre
reformismul conducerii maghiare şi stalinismul crescînd al regimului politic
condus de Nicolae Ceauşescu au amplificat dimensiunea ideologică a imaginii
Ungariei, transformînd-o într-o adevărată obsesie a istoriografiei româneşti.
Memoria traumatică a conflictelor istorice româno-maghiare a fost astfel
reactivată şi consolidată de propaganda oficială a regimului comunist, iar
contracararea revizionismului istoric maghiar a fost ridicată la rang de
prioritate a istoriografiei şi chiar a diplomaţiei româneşti. Şi, în fine,
4) centralitatea
imaginii Ungariei în istoriografia românească: model al alterităţii radicale,
imaginea maghiarilor este intim legată de obsesiile identitare şi de imaginea
pe care românii o au despre ei înşişi, servind drept contrapondere simbolică la
construirea unei imagini ideal-tipice a identităţii româneşti. 7
Pentru a ilustra
tipologia propusă de Lucian Boia am ales trei sinteze de istorie a românilor,
diferite atît ca abordare cît şi ca scop declarat al cercetării: lucrarea lui
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri ,
carte remarcabilă prin simplitate, cursivitate şi erudiţie; lucrarea lui Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a Poporului Român, încercare solitară de
rescriere a canonului naţionalist sine ira et studio, adresată
publicului larg; şi, în fine, o amplă sinteză de Istoria românilor,
scrisă, în colaborare, de către un grup de proeminenţi istorici români şi
străini, şi care încredinţează deliberat tratarea istoriei moderne şi
contemporane româneşti istoricilor stăini, consideraţi a nu fi „implicaţi în
realităţi partizane.” 8 O analiză succintă a imaginii Ungariei în aceste lucrări relevă numeroase
elemente comune de abordare la autorii respectivi. Astfel, ungurii sunt
menţionaţi pentru prima dată în istoria regiunii odată cu aşezarea lor în
cîmpia pannonică, la sfîrşitul secolului al IX-lea. Autorii insistă asupra
personalităţii regelui Ştefan I, cel care „a creat Regatul Ungar, şi a impus
ungurilor creştinismul.” 9 Se apreciază faptul că adoptarea „formelor de organizare politică şi
ecleziastică ale lumii apusene” a conferit Regatului Ungar un rol geo-politic
important în Europa Centrală, acela de „vîrf de lance al lumii creştine”, şi a
dat „expansiunii ungare un caracter mult mai organizat şi eficace.” 10 Deşi se recunoaşte rolul jucat de Regatul
Ungar în cruciadele creştine tîrzii împotriva Imperiului Otoman, autorii români
subliniază „inconsistenţa” politicii anti-otomane a regilor Ungariei, sugerînd
prin contrast rolul preponderent al Moldovei, al Ţării Româneşti şi al
„elementului militar românesc” din Transilvania şi Banat în apărarea
creştinătăţii. Astfel, istoricii români insistă asupra personalităţii lui Iancu
de Hunedoara, de origine română, dar animat de un catolicism militant. În
schimb, fiul său, Matei Corvin — numit alternativ Matia sau Mátyás, este
caracterizat drept „unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, foarte priceput,
foarte cult”, dar care era, „din păcate, prea ambiţios şi însetat de putere.” 11 Odată ce a „devenit rege al Ungariei, nu a
mai arătat nimic din obîrşia sa românească [spre regretul postum al
istoriografiei româneşti], fiind perfect integrat nobilimii maghiare.” 12
Naraţiunea istorică a
celor trei autori este dominată de problema statutului populaţiei româneşti din
Tranilvania şi Banat în cadrul Regatului Ungar, un stat caracterizat drept un
„vast [...] conglomerat teritorial şi etnic […], cu tendinţe asimilatoare tot
mai manifeste.” 13 Deşi afirmă
că această chestiune „nu mai prezintă azi nici o importanţă politică,” 14 cei trei autori pledează extensiv pentru
teza continuităţii daco-romane la nordul Dunării şi pentru veridicitatea
cronicii lui Anonymus, de multe ori în polemică cu istoriografia maghiară
recentă. Concluzia lor unanimă este că românii au constituit elementul etnic
cel mai numeros în Transilvania şi, din această perspectivă, esenţial pentru
dezvoltarea ulterioară a provinciei.
Autorii români rămîn
în continuare ambigui în legătură cu statutul politic al Transilvaniei. Deşi
recunosc, mai mult implicit decît explicit, apartenenţa regiunii la Regatul
Ungariei, ei abordează istoria Transilvaniei din perspectiva mitului romantic
al unităţii politice, economice şi culturale a românilor, cristalizat în
istoriografia românească de Nicolae Iorga: formula „celor trei ţări româneşti”
sugerează o dezvoltare istorică unitară a Transilvaniei, Moldovei şi Ţării
Româneşti, în timp ce Regatul Ungar este amintit doar sporadic, devenind astfel
un actor politic exterior. Resentimentul eliminării românilor din sistemul
naţiunilor medievale privilegiate domină însă naraţiunea istorică despre
Transilvania atît în perioada evului mediu cît şi în cea modernă. Astfel, un
spaţiu larg este acordat cuceririi şi colonizării graduale a voievodatului
Transilvaniei de către regalitatea maghiară, precum şi deposedării românilor de
pămînt, excluderii lor confesionale şi politice din noua organizare politică şi
eliminării sau maghiarizării elitelor politice româneşti, în special în timpul
dinastiei angevine. În secolele XVI-XVII, Transilvania este caracterizată drept
un spaţiu al toleranţei, dar nu şi pentru români, în timp ce revoluţia maghiară
de la 1848 este abordată preponderent din perspectiva confruntării
româno-maghiare, iar regimul dualist, prin politica sa sistematică de
deznaţionalizare a românilor. În consecinţă, ocuparea Budapestei de către
armata română în 1919 este privită de Florin Constantiniu ca avînd „o valoare
simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare şi umilinţă îndurate în
Transilvania. Fără o astfel de satisfacţie oferită opiniei publice româneşti,
reconcilierea dintre cele două popoare şi state apărea anevoioasă.”15 Constantiniu descrie noi momente traumatice
din „istoria” confruntării româno-maghiare, menţionînd atrocităţile şi
torturile „oribile” împotriva unor simpli locuitori români, săvîrşite de
jandarmi maghiari, în 1918, la Făget, Giugurta şi în Secuime, dar consideră că
ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare, „căci autorităţile militare
româneşti au avut o atitudine corectă şi au întreprins acţiuni umanitare în
beneficiul populaţiei.”16 În
acelaşi spirit, Djuvara apreciază că în 1919 „Ocupăm deci Budapesta şi
împiedicăm în acest fel apariţia comunismului în centrul Europei.„ În
continuare, el afirmă că „Ungurii oneşti recunosc şi azi că ne datorează
salvarea de comunism.”17
În fine, tema care
beneficiază de o atenţie privilegiată este istoria revoluţiei maghiare din 1956
şi impactul său asupra relaţiilor româno-maghiare. Constantiniu şi Deletant
converg în a considera revoluţia maghiară drept un moment decisiv în evoluţia
regimului comunist din România. Ei consideră autorităţile române drept cel mai
activ aliat sovietic împotriva defecţiunii Ungariei, acceptînd chiar să joace
„rolul odios al acoperirii aducerii forţate a lui Imre Nagy în România.”18 Recompensa sovietică pentru colaborarea
liderilor români a fost, potrivit lui Deletant, o mai mare autonomie a
liderilor de la Bucureşti în problema naţională, cu repercursiuni negative
asupra statutului minorităţii maghiare în România. Autorul englez analizează pe
larg politica de modernizare economică promovată de Nicolae Ceauşescu şi
impactul său asupra statutului minortăţii maghiare. El evidenţiază legătura
strînsă dintre generalizarea crizei economice şi ideologice a regimului
comunist din România în anii 1980, acutizarea confuntării diplomatice dintre
România şi Ungaria, şi agravarea continuă a situaţiei minorităţilor naţionale.
Concluzionînd acest
scurt excurs istoriografic, putem spune că percepţia Ungariei în aceste sinteze
istorice ale românilor adresate publicului larg este în multe privinţe
superficială şi se caracterizează printr-o interpretare mai degrabă monolitică,
fără diferenţe majore de abordare şi interpretare. Acest lucru este completat
de inexistenţa cîmpului referenţial original: în limba română nu există nici o
„Istorie a Ungariei”. Mai mult, în ciuda deselor polemici, nu există un veritabil
dialog între comunităţile de istorici din România şi Ungaria, lucrările lor
rămînînd quasi-necunoscute. Nici măcar atît de hulita Erdély története (Istoria
Transilvaniei) apărută în anul 1986 sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe nu
a beneficiat de o traducere, lăsînd publicul larg fără posibilitatea
comparaţiei şi judecăţii proprii. Discursul istoriografic românesc despre
Ungaria se reduce, de fapt, la problema Transilvaniei, iar imaginea Ungariei a
ajuns să fie percepută exclusiv prin prisma istoriei Transilvaniei —
catalizatorul dezbaterilor istoriografice româno-maghiare.
Transilvania şi
istoriografiile concurente
Autorii şi direcţiile
interpretative de care ne vom ocupa în cele ce urmează nu formează neapărat o
generaţie intelectuală. Mai degrabă, date fiind condiţiile absolut fortuite ale
fiecăruia în formarea sa academică, fiecare foloseşte un repertoriu
istoriografic diferit (chiar dacă interacţiunile şi contaminările reciproce
sunt totuşi vizibile). În general, toate cărţile care se scriu despre
Transilvania se referă doar la românii de acolo, maghiarii fiind prezentaţi mai
curînd ca elemente alogene, al căror scop direct a fost „asuprirea” populaţiei
româneşti majoritare.19
Reprezentarea Transilvaniei (fie ea ca pămînt românesc sau unguresc) determină
intelectualii ambelor tabere să legitimeze sursele puterii şi să reproducă o
stare de conflictualitate.20
După cum remarca recent şi Alina Mungiu-Pippidi: „Ce subiect poate aduce la
iveală ce este mai primitiv din fiecare dintre noi, dacă nu Transilvania?
Regiunea e inima dezbaterii politice şi a construcţiei naţionale şi identitare
a celor două naţiuni, de care depinde stima de sine a fiecăruia dintre noi.”21 Nu este de mirare că, după aproape un secol
de existenţă a „statului naţional unitar român”, accentul istoriografiei
româneşti este încă pus pe producerea de noi argumente pentru „Transilvania —
pămînt românesc.” Este ca şi cum această regiune ar funcţiona simultan, ca un
filtru prin care energiile politice, sociale şi culturale ale românilor sunt
triate şi verificate şi ca un simbol al bunei funcţionări a statului român.
În esenţă, trei mari
direcţii istoriografice pot fi detectate în raport cu studierea Transilvaniei
şi a relaţiei sale cu Ungaria şi România. Prima, care este cea mai veche şi mai
bine reprezentată, îşi trage seva din istoriografia romantico-naţionalistă a
secolului al XIX-lea (în particular, din scrierile lui Nicolae Iorga) şi din
istoriografia triumfalistă a anilor 20' şi 30', efect al înfăptuirii unirii din
1918 şi a statului naţional unitar (vezi în special lucrări de Silviu Dragomir,
Ioan Lupaş şi Vasile Netea). În mare măsură, trăsăturile acesteia au fost
preluate de istoriografia comunistă şi subzistă cu succes şi în zilele noastre.
În această categorie intră nume pe care nu puţini le-ar considera
incompatibile,22 precum Ştefan
Pascu23, Ion Coja24, Mircea Zaciu25, Titus Podea26 sau David Prodan27. Multe teme istorice sunt utilizate atît de
comunişti cît şi de naţionalişti, precum: „statul român — veşnic naţional
unitar”, lupta de veacuri pentru unirea politică a tuturor românilor, Ungaria
permanent iredentistă28,
politica de asuprire a minorităţilor dusă de statul istoric maghiar pînă în
191829, deznaţionalizarea „forţată” etc. Acestea
sunt în continuare subiectele în jurul cărora cărţile care fac referire la
Transilvania şi Ungaria îşi construiesc argumentaţia. Acest tip de discurs a
atins paroxismul în masiva Istoria României. Transilvania30, la care îşi aduc contribuţia mulţi din istoricii consacraţi ai
Transilvaniei, precum Liviu Maior, Gelu Neamţu sau Şerban Polverejan, într-un
colectiv coordonat de un economist, Anton Dragoescu şi patronat de primarul
naţionalist şi anti-maghiar al Clujului, Gheorghe Funar. Intenţia nedeclarată a
autorilor este de a da o replică, cel puţin prin mărimea celor două volume, la Istoria
Transilvaniei editată de Academia de Ştiinţe a Ungariei în 1986. Faptul
care frapează de la bun început este că, după subiectele tratate, această
istorie ar fi trebuit să se numească simplu „istoria românilor din
Transilvania”, sau, mai exact, o anumită istorie a românilor din Transilvania
şi Ungaria, o istorie care îi decontextualizează complet de cadrul referenţial
istoric, iar prin exagerările naţionaliste mai curînd îi defavorizează decît să
trezească un sentiment de „compătimire” istorică. Maghiarii sunt şi ei
prezentaţi, însă rolul şi imaginea lor sunt exclusiv negative.
În strînsă legătură cu
perspectiva descrisă mai sus, se situează ceea ce se poate numi naraţiunea
istorică clasică despre Transilvania, văzută ca un spaţiu geo-strategic de mare
importanţă în Europa centrală.31
Din această categorie fac parte istorici care încearcă să lărgească puţin
canonul naţional-comunist, să-l îmbogăţească prin publicarea de documente32, prin introducerea de referinţe externe ce
tratează unele subiecte considerate pînă acum „retrograde”, „nesemnificative”
sau supralicitate ideologic, precum: naţionalismele concurente, aspectele
religioase şi demografice, relaţiile româno-maghiare din timpul revoluţiei din
1848, federalismul românesc din Transilvania sau discuţiile din 1918 privind o
posibilă creare a unei monarhii dunărene şi integrarea Transilvaniei în
România. În general, această categorie de istorici, dintre care cei mai
reprezentativi ar fi Camil Mureşanu33, Liviu Maior34, Ştefania
Mihăilescu35, Nicolae Bocşa36 sau Gheorghe Iancu37, acceptă faptul că într-o perioadă a revizuirilor,
cum este cea de azi, sunt tot mai puţini aceia care consideră că destrămarea
Monarhiei austro-ungare după primul război mondial a creat o situaţie ideală în
Europa Centrală şi de Est. Departe însă de fi cu adevărat critici la adresa
vulgatei naţionale sau dornici de a reconsidera miturile fondatoare ale
istoriografiei şi filozofiei statale a unităţii politice de veacuri a poporului
român, aceşti istorici manifestă totuşi o distanţare emoţională faţă de
subiectele trasate, iar uneori, prin intermediul unor lecturi consistente din
lucrările de specialitate din domeniile respective, reuşesc să construiască un
discurs istoric coerent şi articulat.
Al treilea curent
privind Transilvania a prins contur destul de recent şi are ca protagonişti
tineri istorici, sociologi şi antropologi, grupaţi în jurul Centrului de Studii
Transilvane din Cluj-Napoca, şi a revistelor Altera, Transylvanian Review, Echinox
sau Provincia. Autori precum Sorin Mitu38, Florin Gogîltan39, Ovidiu Pecican, Victor Neuman40, Valeriu Leu41, Toader Nicoară42, Maria Crăciun sau Ovidiu Ghitta43 examinează critic obsesia factologică şi
ignoranţa teoretică a istoriografiei române, precum şi lipsa dialogului cu
orientările majore din istoriografia occidentală44. Concentrîndu-se pe studierea specificului
regional, a deschiderii europene, a istoriei imaginarului şi a multiplicităţii
culturale a Transilvaniei, acest discurs introduce pentru prima dată maghiarii
din Transilvania într-un tablou istoric complex, multi-etnic, tratîndu-i în
aceeaşi măsură atît ca generatori de cultură cît şi ca subiecţi ai
interacţiunii sociale cu alte grupuri etnice. Sensibili la conjunctura istorică
şi la conştientizarea unei „specificităţi locale, transilvănene, susţinută de
puternice stereotipii regionale”, istoricii din generaţia tînără îşi propun
„demitizarea Ardealului, mai corect spus, analiza critică a identităţii
acestuia”, şi a intrumentalizării concomitente a imaginii sale în mitologiile
naţionale maghiare şi româneşti. În acelaşi timp, ei resping—cel puţin pentru
moment—soluţiile de federalizare regională, sugerînd că în România prioritare
nu sunt teoriile geo-politice ci consolidarea economiei de piaţă, a statului de
drept şi a instituţiilor societăţii civile din România.45 Extensia acestui nou discurs istoriografic
în manualele şcolare, mass media şi în polemicile politice privind devoluţia în
Transilvania a relevat însă fragilitatea poziţiei sale, aflată deopotrivă sub
focul încrucişat al vulgatei naţional comuniste şi al unui consens naţionalist
mai larg existent în societatea românească.46
Europa centrală şi
relaţiile româno-maghiare
Eforturile noii
generaţii de istorici sunt completate de studii recente care vin dinspre teoria
politică, antropologia culturală, psihologia socială şi sociologia
naţionalismului, semnate de autori precum Gabriel Andreescu, 47 Gusztáv Molnár48, Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi49, sau Enikő Magyari-Vince50. Contextul discursiv al acestor cărţi este
în bună măsură determinat de mitul cultural al unei geografii intermediare
între Est şi Vest — Europa centrală — relansat după anii ‘80 de mai
mulţi intelectuali din Polonia, Ungaria şi fosta Cehoslovacie. Reacţia
intelectualilor români la mitul Europei centrale a fost multiplă, fiind
determinată deopotrivă de conjunctura politică şi de opţiunile ideologice ale
autorilor. Putem sesiza cel putin patru orientări distincte:
În perioada de
început, 1990-1996, majoritatea intelectualilor din opoziţia democratică
propuneau asumarea, cel puţin la nivel formal, a diferenţei dintre România şi
zona Europei centrale, cu scopul politic vădit de a blama stagnarea şi lipsa de
democraţie a regimului politic condus de Ion Iliescu. În ultimele sale
consecinţe, această viziune propunea însă interiorizarea unei noi excluderi
simbolice a românilor (văzută şi ca o auto-excludere), cu puternice efecte
psiho-sociale potenţiale la nivelul mentalului colectiv51. A doua reacţie a fost aceea a respingerii
mitului cultural al Europei centrale, văzută ca o construcţie ideologică
exclusivistă, bazată nu atît pe afirmarea unei identităţi pozitive şi a unei
comunităţi de valori, cît pe excluderea şi „exoticizarea” atît a Rusiei, cît şi
a ţărilor din Europa de sud-est. A treia reacţie aparţine curentului
regionalist radical şi corespunde unei fragmentări simbolice a identităţii şi a
ideologiei naţionale româneşti. Sugerînd că anumite zone ale României, precum
Transilvania şi Banatul, se pot integra mai uşor în Europa, datorită
tradiţiilor istorice, coabitării multietnice şi toleranţei religioase, autori
precum Gusztáv Molnár sau Sabin Gherman argumentează, direct sau indirect,
existenţa unei diferenţe identitare în România. Din perspectiva unei literaturi
care, deşi domină dezbaterile politice asupra Europei centrale şi de sud-est
(vezi teoria „ciocnirii civilizaţiilor” propusă de Samuel Huntington), a primit
critici devastatoare pentru viziunea sa „orientalistă” ce esenţializează
diferenţa dintre Est şi Vest52 —
aceşti autori susţin că Transilvania şi Banatul ar aparţine Europei centrale53, şi ar alcătui astfel un spaţiu în care
societatea civilă şi pluralismul politic au tradiţii mult mai puternice decît
în celelate zone ale României, putativ asociate cu Balcanii.
În sfîrşit, a patra
reacţie la mitul Europei centrale a constituit-o, începînd mai ales din anul
1996, dorinţa de integrare economică, politică şi culturală a României cu
grupul ţărilor de la Visegrad. Paralel cu procesul de reconciliere politică
româno-maghiară din 1996 şi cu parteneriatul strategic iniţiat de László Kovács
şi Adrian Severin în 1997 — văzute ca un preludiu al integrării euro-atlantice
a celor două ţări — numeroşi intelectuali români au susţinut nevoia unei
reconcilieri culturale între cele două naţiuni, argumentată pe mai multe
planuri: de la fatalitatea vecinătăţii comune şi inevitabila interdependenţă
reciprocă, la imperativul unui pragmatic raison d’état al politicii externe româneşti (Antohi) şi nevoia de
complementaritate (Zub), pînă la invocarea unor lungi tradiţii istorice de
colaborare (Chimet). Aceste discuţii sunt completate de activismul civic al
unor intelectuali precum Smaranda Enache sau Gabriel Andreescu, promotorii cei
mai consecvenţi ai reconcilierii româno-maghiare, care propun o reevaluare a
rolului minorităţii maghiare în România54. Potrivit lui Andreescu, „puternica prezenţă
maghiară la poarta de Vest a ţării, prezenţă dublată de lupta minorităţii
maghiare pentru alte reguli de joc decît cele propuse de nostalgicii „statului
naţional unitar” şi sprijinul dat acestei lupte de către Ungaria” ar transforma
minoritatea maghiară în locomotiva integrării Europene a României55.
În acest context,
procesul de reconciliere româno-maghiar a generat numeroase lucrări de
politologie, sociologie şi antropologie care deconstruiesc exclusivismul şi
intoleranţa recipocă a vulgatei naţionaliste la nivelul comunităţilor politice
române şi maghiare (Enikő Magyari-Vince), analizează imaginile mentale
colective despre celălalt, identităţile politice şi sociologice diferite ale
românilor şi maghiarilor în Transilvania (Alina Mungiu-Pippidi, Culic et al.56) şi propun diferite soluţii de rezolvare a
conflictelor bilaterale. Deşi într-o măsură mai scăzută, istoriografia a
participat şi ea la acest proces de reconciliere. Lucrări recente propun
epurarea istoriografiei de canoanele naţionaliste şi reinterpretarea comună a
momentelor istorice controversate, precum şi un interes tot mai pronunţat
pentru istoria maghiarilor şi a unor elemente de identitate comune dintre cele
două naţiuni57. Spre exemplu,
apreciind că, datorită îndelungatei experienţe istorice comune, „ungurii ne
sunt mai mult decît vecini”, Sorin Antohi recomandă: „problemele identitare ale
ungurilor ar trebui mai bine cunoscute în România”, cu atît mai mult cu cît „o
tratare serioasă a problemei identităţii româneşti” este „indisociablilă” de „o
privire asupra corespondentului său maghiar58”. Fără a elabora o comparaţie sistematică a
identităţii colective române şi maghiare, Antohi identifică totuşi între
acestea, „dincolo de diabolizarea şi stigmatizarea reciproce (Bozgor/Büdös Oláh
şi întreg repertoriul), o zonă surprinzător de mare de coincidenţe,
similitudini şi chiar, horribile dictu (pentru urechi şovine),
afinităţi, suprapuneri şi contaminări”59. Pentru depăşirea pendulării continue a elitelor
româneşti între „bovarismul geocultural” al occidentaliştilor şi exclusivismul
şi inconsistenţele autohtoniştilor, şi, pe un plan mai general, a
prejudecăţilor, stereotipiilor negative şi excluderilor simbolice la nivel
regional, Antohi propune o mai largă integrare politică şi culturală a
românilor în Europa centrală şi de sud-est, care să regăsească „importanţa
strategică a contactelor cu vecinii trecuţi şi prezenţi de la Vest,” precum maghiarii60.
Concluzii
După 1989,
istoriografia românească se zbate încă între “spasmele dogmatic-totalitare şi
post-totalitare61.” Deşi, după cum
aprecia Alexandru Zub, un bilanţ al istoriografiei româneşti este încă
prematur, se poate totuşi afirma că reforma vulgatei naţionaliste a întîrziat.62 După cum am văzut, noile orientări în
scrierea istoriei din lumea academică occidentală nu par a fi o provocare
radicală pentru modalităţile de producere a discursului istoriografic românesc.
Oricît de tentante sunt propunerile care vin din zone colaterale istoriei —
sociologie, filosofie sau antropologie culturală —, ele nu reuşesc să-şi
disemineze formele de expresie într-o conjuncţie cu aceasta, eludînd, astfel,
tocmai caracterul multidisciplinar pe care ştiinţa istorică îl presupune.
Reproducînd
fragmentarea culturii politice româneşti, istoriografia românească este
dominată de conflictul dintre „o mică elită istoriografică europeană, care îşi
negociază din greu poziţiile şi programele în sistemul academic”63 şi încă hegemonica tabără a vulgatei
naţionaliste. După acest traseu prin istoriografia românească recentă, putem
spune că şi percepţia Ungariei se înscrie în bună măsură pe aceleaşi
coordonate. Deşi miturile, stereotipurile şi prejudecăţile comune au fost într-o
anumită măsură abandonate, prespectiva naţionalistă continuă să domine
interpretarea istoriei Ungariei şi a Transilvaniei. În ciuda compromisurilor
politice către minoritatea maghiară şi a reconcilierii politice cu Ungaria, nu
există încă un proces de reconciliere istoriografică între cele două
ţări. Astfel, este semnificativ faptul că în timp ce numeroase lucrări de
sociologie şi antropologie sau relaţii internaţionale susţin procesul de
reconciliere politică dintre cele două ţări, istoriografia românească propune
un contra-discurs bazat pe manipularea memoriei istorice traumatizante dintre
români şi maghiari.64 Pe de altă parte,
nici istoriografia maghiară nu pare a fi permisibilă la transformări profunde
privind revizuirea critică a clişeelor care construiesc imaginea României şi a
românilor.
Cu toate acestea, nu
se poate simplifica sau trece cu vederea faptul că istoriografia românească se
află în plină transformare. Grupuri destul de omogene de tineri intelectuali
încearcă să introducă noi agende de cercetare şi perspective interpretative
care au ca obiect eliminarea frustrantei dihotomii dintre NOI şi CEILALŢI
(unguri, ţigani etc.) Acest lucru este posibil numai printr-un atac frontal
asupra istoriografiei naţionaliste monolitice, prin racordarea la curente
istoriografice occidentale, impunerea unui sistem referenţial extern pentru
fenomene considerate interne, aşadar „unice” şi, nu în ultimul rînd, prin
ieşirea din îngustimea argumentaţiei locale. În mare măsură, direcţii
interpretative recente sugerează o transformare a istoriografiei româneşti.
Prezenţa unui discurs istoriografic axat pe diversitate şi erudiţie poate,
alături de alte discursuri alternative, să fragmenteze şi să regenereze
organismul sclerozat al vulgatei istoriografice româneşti. Dorinţa de a scrie
şi altfel istoria decît propun cu îndîrjire manualele de istorie şi unii
istorici este deja vizibilă. Impasul în care se află orientarea teoretică din
România provoacă, credem, şi mai mult. Din toată pletora de expuneri teoretice
cu care ne ademeneşte producţia culturală actuală, se pot distinge mizele
productive şi cele contraproductive. Ne rămîne speranţa că, într-o bună zi,
varianta alternativă, bazată pe discursuri curăţate de ambiţii hegemonice, va
compune un model atrăgător pentru majoritatea veleitarilor din umanităţi. q
Bibliografie
1. Studii despre
istoriografia românească după 1989:
Antohi,
Sorin: Ieşirea din metatext: istorie şi teorie în România postcomunistă.
În: Sfera politicii, 39 (1996), p.18-19.
Boia,
Lucian (ed): Miturile comunismului românesc. Bucureşti, Editura
Universităţii Bucureşti, 1995.
Boia,
Lucian (ed).: Miturile istorice româneşti. Bucureşti, 1995.
Boia,
Lucian: Apelul către istorici. În: Revista de istorie, 12 (1989),
p.1167-1168.
Boia,
Lucian: Două secole de mitologie naţională. Bucureşti, Humanitas, 1999.
Boia,
Lucian: Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, Humanitas,
1997.
Boia,
Lucian: La Mythologie scientifique du communisme. Caen-Orléans,
Paradigme, 1993.
Boia,
Lucian: Riscul izolaţionismului. În: Sfera Politicii, 39 (1996),
p.13-15.
Boulet,
Fracois: Histoire et mémoires en Roumanie aux XIXe et XXe siecles. Mythes et
angoisses. Paris, INALCO, 1991.
Brossa,
Alain (ed.): A l’Est, la mémoire retrouvée. Paris, 1990.
Deletant,
Dennis: Rewriting the Past: Trends in Contemporary Romanian Historiography.
În: Ethnic and Racial Studies. (1991) 1, p. 64-86.
Deletant,
Dennis: The Past in Contemporary Romania: Some Reflections on Recent
Romanian Historiography. In László Péter (ed).: Historians and the History
of Transylvania. New York, 1992, p.149-155.
Durandin,
Catherine: Roumanie: retour á l’historie et révisions. In: Relations
internationales, 67 (automne 1991), p.295-298.
Hitchins,
Keith: Mit şi realitate în istoriografia românească. Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997. 322 p.
Hitchins,
Keith: Historiography of the countries of Eastern Europe: Romania. In: American
Historical Review, 97 (1992) 4, p.1064-1083.
Kellog,
Frederick: O istorie a studiilor istoriografice româneşti. Bakarsfield,
CA, 1990.
Pecican,
Ovidiu: Mulţi pălmaşi, puţine capete. In: Vatra, XXVII (1997) 2,
p. 80-81.
Pippidi,
Andrei: Miturile trecutului răspîntia prezentului. In: Revista 22,
8 (1992), p. 6-7.
Pippidi,
Andrei: Rezerva de speranţă. Bucharest, 1995.
Platon,
Alexandru Florin: Valorizare şi deschidere în istoriografie. In: Dacia
literară , 3-4 (1991), p.1-20.
Popa,
Radu: Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români. Bucureşti, 1991.
Troncota,
Cristian şi Bratu, Doru: Istoriografia în tranziţie. Bucureşti, 1996.
Ungureanu,
Mihai-Răzvan: Destinul miturilor istorice contemporane ale românilor. Au ele
un viitor? In: Xenopoliana. Istoria ca Discurs
Demistificator, VI (1998) 3-4, p.34-48.
Verdery,
Katherine: National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics
in Ceausescu’s Romania. Stanford, University of California Press, 1991.
Xenopoliana. Istoria
ca Discurs Demistificator. Buletinul Fundaţiei Academice A. D. Xenopol. Iaşi,
VI (1998), p.3-4.
Zub,
Alexandru: Discurs istoric şi tanziţie. Iaşi, Institutul European, 1998.
Zub,
Alexandru: Istorie şi fatalitate. Bucureşti, 1991.
2. Istoria
Transilvaniei, istoria Ungariei, sinteze de istoria României:
Abrudan,
Paul: Transilvania, documente istorice: în lumina adevărului. Bucureşti,
Editura Ţara noastră, 1991.
Alexandrescu,
Sorin: Paradoxul Român. Bucureşti, Univers, 1988. 334 p.
Ambruser,
Adolf: Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1993.
Andea,
Susana: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova: legături politice,
1656-1688. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996. 412 p.
Andreescu,
Gabriel, Stan, Valentin şi Weber, Renate : Concepţia UDMR privind drepturile
minorităţilor naţionale. Bucureşti, Centrul pentru drepturile
omului, APADOR-CH, 1994.
Andreescu,
Gabriel: Lentoarea conceptelor, viteza evenimentelor. In:Molnár Gusztáv
şi Andreescu, Gabriel: Problema transilvană. Bucharest, Polirom, 1999.
Andreescu,
Gabriel: Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în publicistica
românească. Iaşi, Polirom, 1996.
Andreescu,
Gabriel (ed): Romania versus Romania. Bucureşti, Clavis, 1996.
Antohi,
Sorin: Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română.
Bucureşti, Editura Litera, 1994.
Antohi,
Sorin: Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti,
Nemira, 1997.
Babeţi,
Adriana şi Ungureanu, Cornel (eds.): Europa Centrală — Memorie. Paradis.
Apocalipsă. Iaşi, Polirom, 1998.
Babeţi,
Adriana şi Ungureanu, Cornel (eds.): Europa Centrală. Nevroze, dileme,
utopii. Iaşi, Polirom, 1997.
Bărbulescu,
Petre: Drama minorităţilor naţionale din Ungaria. Bucureşti, Globus,
1991.
Berényi
Maria: Românii din Ungaria de azi în presa română din Transilvania şi
Ungaria secolului al XIX-lea (1821-1918). Documente. Giula, Editura Noi,
1991.
Bernath
Mathias: Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române. Cluj,
1994.
Bjola,
Corneliu: Nationalist Influences on the Romanian and Hungarian Security
Policies. In: Forum Euro-Atlantic. Bucureşti, I (1998) 1-2,
p.62-66.
Bocşan,
Nicolae, Lumperdean, I. şi Pop, I.A.: Ethnie et confession en Transylvanie.
Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.
Bocşan,
Nicolae, Lumperdean, I. şi Pop, I.A.: Etnie şi confesiune în Transilvania:
secolele XIII-XIX. Oradea, Fundaţia Cele trei Crişuri, 1994.
Bocşan,
Nicolae, Edroiu, Nicolae şi Răduţiu, Aurel (eds): Cultură şi societate în
epoca modernă. Cluj, Editura Dacia, 1990.
Bocşan,
Nicolae: Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat: secolul al
XIX-lea. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997. 256 p.
Calafeteanu,
Ion: Revizionismul ungar şi România. Bucureşti, Enciclopedica, 1995.
Chimet,
Iordan (ed): Momentul Adevărului. Cluj-Napoca, Dacia, 1996. 475 p.
Chindriş,
Ioan şi Neamţu, Gelu: Procese politice antiromâneşti care au zguduit
Transilvania în toamna anului 1848. Bucureşti, Editura Viitorul Românesc,
1995.
Chinezu,
Ioan: Aspects of Transylvanian Hungarian Literature (1919-1929). Cu o
introducere de Ion Vlad. 1997.
Chiorean,
Ion: Geneza şi sfîrşitul Imperiului Austro-Ungar. Tîrgu-Mureş, Mica
Doris, 1995.
Ciolan,
Ioan N., Borda, Valentin, şi Lăcătuşu, Ioan: Transilvania prigonită de
unguri. Târgu-Mureş, Casa de Editură P. Maior, 1997. 168 p.
Coja,
Ion: Transilvania: invincibile argumentum. Bucureşti, Editura Athenaeum,
1990. 301 p.
Constantiniu,
Florin, Pascu, Ştefan şi Muşat, Mircea: A Conscious Forgery of History under
the Aegis of the Hungarian Academy of Sciences. In:Lásló Péter (ed.) Historians
and the History of Transylvania, New York,1992.
Constantiniu,
Florin: O istorie sinceră a Poporului Român. Bucharest, Univers
Enciclopedic, 1997. 588 p.
Cosma,
Neagu: Dictatul de la Viena (30 aug. 1940): consecinţă a crimei organizate
statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România.
Bucureşti, Bravo Press, 1996.
Crăciun,
Maria şi Ghitta, Ovidiu (eds.): Ethnicity and Religion in Central Eastern
Europe. Cluj, Cluj University Press, 1995.
Crăciun,
Maria şi Ghitta (eds.): Church and Society in Central Europe. Cluj,
European Studies Foundation Publishing House, 1998.
Crăciun,
Marius (ed.): Nobilimea românească din Transilvania. Az erdélyi román
nemesség. Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1997.
Cucsuja
István: Vocaţia libertăţii. Lájos Mocsáry şi românii. Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 1994.
David
Prodan. Puterea exemplului. de: Bocşan, Nicolae, Edroiu, Nicolae, Maior,
Liviu, Teodor, Pompiliu şi Răduţiu, Aurel. Cluj, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995.
Diaconescu,
Marius: Nobilimea românească din Transilvania. Satu Mare, Editura
Muzeului Sătmărean, 1997. 301 p.
Diaconu,
Ioan Ion: Acea noapte sfântă: închis sub comunişti pentru Transilvania.
Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996. 146 p.
Djuvara,
Neagu: O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri. Bucureşti,
Humanitas, 1999. 216 p.
Dobrinescu,
Valeriu Florin şi Tompea, Doru: România la cele două conferinţe de pace de
la Paris: 1919-1920, 1946-1947. Un studiu comparativ. Focşani, Editura
Neuron, 1996.
Dobrinescu,
Valeriu Florin: România şi Ungaria, de la Trianon la Paris, 1920-1947:
bătălia diplomatică pentru Transilvania. Bucureşti, Editura Viitorul Românesc,
1996. 304 p.
Domokos
Sámuel: Tipografia din Buda: contribuţia ei la formarea ştiinţei şi
literaturii române din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea.
Giula, Editura Noi, 1994. 208 p.
Duţu,
Alexandru, Botoran, Constantin şi Retegan, Mihai: Transilvania în evoluţia
relaţiilor româno-ungare. Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teorie
Militară, 1993. 221 p.
Duţu,
Alexandru, Botoran, Constantin, şi Retegan, Mihai: Transylvania and the
Romanian-Hungarian relations. Bucureşti, Institute of Military History and
Theory, 1993. 201p.
Duţu,
Alexandru: The Politicization of Myths: The Transylvanian Case. In:
Gerrits, André and Adler, Nanci (eds): Vampires Unstaked. National Images,
Stereotypes and Myths in East Central Europe. Amsterdam, Royal Netherlands
Academy, 1995, p. 89-98.
Edroiu,
Nicolae şi Puşcaş, Vasile: The Hungarians of Romania. Cluj, Fundaţia
Culturală Română, 1996.
Eminescu,
Mihai şi Vatamaniuc, Dimitrie: Sfântul pământ al Transilvaniei: Transilvania
sub dualismul austro-ungar. Bucureşti, Saeculum I.O., 1997.
Faur,
Viorel: Cultura românilor din Bihor, 1848-1918. Oradea, Fundaţia
Culturală Cele trei Crişuri, 1992.
Faur,
Viorel: Viaţa politică a românilor bihoreni, 1849-1919. Oradea, Fundaţia
Culturală Cele trei Crişuri, 1992.
Fischer-Galaţi,
Stephen, Giurescu, Dinu C. şi Pop, Ioan Aurel: O istorie a românilor. Studii
critice. Cluj Napoca, Fundaţi a Culturală Română, 1998.
Galea,
Aurel: Formarea şi activitatea Consiliului dirigent al Transilvaniei,
Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie
1920). Târgu Mureş, Ed. Tipomur, 1996.
Giurescu,
Dinu C. şi Fischer-Galaţi, Stephen: Romania: a historic perspective.
Boulder, East European Monographs, 1998. Series East European monographs no.
457.
Gorovei,
Ştefan: Întemeierea Moldovei. Probleme controversate. Iaşi, 1997.
Grad,
Cornel şi Ciubota, Viorel (eds.): 1918. Sfîrşit şi început de epocă.
Satu-Mare-Zalău, Lekton, Muzeul Sătmărean, 1998.
Haţegan,
Ioan: Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de Jos (comunităţi, populaţie
şi habitat într-un spaţiu de interferenţe culturale). Timişoara, Ed.
Almanahul Banatului, 1995.
Hitchins,
Keith: Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania,
1868-1918. Cluj Napoca, Dacia, 1992.
Hitchins,
Keith: Ortodoxie şi naţionalitate. Andreiu Şaguna şi românii din
Transilvania, 1846-1873. Prefaţă de Pompiliu Teodor. Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1995.
Horga,
Ioan: Tradiţie şi noutate în spiritualitatea românească greco-catolică din
epoca luminilor. Episcopia din Oradea. Oradea, Fundaţia Culturală „Cele
trei Crişuri”,1996.
Iancu,
Gheorghe: The Ruling Council. The Integration of Transylvania into Romania
1918-1920. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1995.
Iordachi,
Constantin: The Romanian-Hungarian Reconciliation Process. An Interpretation.
In: Forum Euro-Atlantic. Bucureşti, I (1998) 1-2, p. 67-76.
Istoria României. Pagini transilvane. Cluj,
Fundaţia Culturală Română, 1994.
Istoria României. Transilvania. Volum
colectiv. Cluj-Napoca, Editura George Bariţiu, vol. I, 1997, vol. II, 1999.
Istoria Românilor, de: Bărbulescu, Mihai,
Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban şi Teodor, Pompiliu.
Bucueşti, Editura Enciclopedică, 1999. 617 p.
Kiriţescu,
Constantin I.: România în al doilea război mondial. Bucureşti, 1995, 2.
Vol.
Lăncrănjan,
Ion: Cuvânt despre Transilvania. Bucureşti, Editura Regiei Autonome a
Imprimeriilor, 1995. Ediţia a doua.
Leu,
Valeriu: Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la începutul
veacului XX în documente memorialistice. Reşiţa, Banatica, 1998.
Livezeanu,
Irina: Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930. Bucureşti,
Humanitas, 1995. 391 p.
Lungu,
Corneliu Mihai şi Retegan, Mihai: 1956. Explozia: percepţii române,
iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria.
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996. 466 p.
Magyari-Vincze
Enikő: Antropologia politicii identitare naţionaliste. Cluj, EFES, 1997.
Maior,
Liviu, Bocşan, Nicolae şi Bolovan, Ioan (eds): Austrian military border: its
political and cultural impact. Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1994. 118 p.
Maior,
Liviu: 1848-1849. Românii şi Ungurii în revoluţie. Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998.
Maior,
Liviu: Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări,
memorii, scrisori). Cluj, Editura Sincron, 1993. 194 p.
Maior,
Liviu: Memorandul: filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc.
Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992. 301 p. Seria Bibliotheca
rerum Transsilvaniae.
Mândrut,
Stelian: Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară din Transilvania
între anii 1905-1910. Oradea, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, 1995.
Manuilă,
Sabin: Études sur la démographie historique de la Roumanie/Studies on the
Historical Demography of Romania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1992.
Manuilă,
Sabin: Istorie şi demografie. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.
Marica,
Em. George: Studii sociologice. Cluj, Centrul de studii transilvane,
1997.
Mihăilescu,
Ştefania: Transilvania în lupta de idei (Controverse în Austro-Ungaria
privind statutul Transilvaniei). Bucureşti, Silex, part. I, 1996; part.
II-III, 1997.
Mitu,
Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Studii de istorie a Transilvaniei. Specific
regional şi deschidere europeană. Cluj, Asociaţia Istoricilor din Transilvania
şi Banat, 1994.
Mitu,
Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Viaţă privată, mentalităţi colective şi
imaginar social în Transilvania. Oradea, Cluj, Asociaţia Istoricilor din
Transilvania şi Banat, 1995-1996.
Mitu,
Sorin: Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni. Bucureşti,
Humanitas, 1997.
Mitu,
Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Interethnische und Zivilisationsbeziehungen
im Siebenburgischen Raum: historischen Studien. Cluj, Asociaţia Istoricilor
din Transilvania şi Banat, 1996.
Mitu,
Sorin, Iluzii şi realităţi transilvane. In: Molnár Gusztáv şi Andreescu,
Gabriel. Problema transilvană. Bucharest, Polirom, 1999.
Molnár
Gusztáv şi Andreescu, Gabriel: Problema transilvană. Bucureşti, Polirom,
1999. 216 p.
Mungiu-Pippidi,
Alina: Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri. Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995.
Mungiu-Pippidi,
Alina: Transilvania subiectivă. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
Mureşanu,
Camil: Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor. Cluj, Fundaţia
Culturală Română, 1996.
Nagy-Talavera,
Nicolas M.: Nicolae Iorga. A Bibliography. Iaşi, Portland, Oxford: The
Center for Romanian Studies, 1998. Ediţia a doua.
Nastasă,
Lucian, (ed.): Studii Istorice Româno-Ungare. Iaşi, Fundaţia Academică
A. D. Xenopol, 1999.
Neamţu,
Gelu şi Cordos, N.: The Hungarian Policy of Magyarisation in Transylvania,
1867-1918. Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1994.
Neamţu,
Gelu: Revoluţia românilor din Transilvania, 1848-1849. Cluj-Napoca,
Editura Carpatica, 1996. 200 p.
Neumann,
Victor: Tentaţia lui Homo-Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa
centrală şi de sud-est. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
Nicoară,
Toader: Transilvania la începuturile timpurilor moderne, 1680-1800:
societate rurală şi mentalităţi colective. Cluj-Napoca, Presa Universitara
Clujeană, 1997. 446 p.
Nouzille,
Jean şi Velescu, Şerban: Transilvania: zonă de contacte şi conflicte.
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. 29 p.
Păcurariu,
Mircea: Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi. Sibiu, Editura
Mitropoliei Ardealului, 1994.
Pascu,
Ştefan: Transilvania: inimă a pămîntului românesc şi leagăn al poporului
român. Cluj Napoca, Editura Vatra Românească, 1990. 109 p.
Podea,
Titus: Transylvania. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1993. 230 p.
Pop,
Ioan-Aurel: Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în
secolele XIII-XVI. Bucureşti, Enciclopedica, 1998.
Pop,
Ioan-Aurel: Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval în Transilvania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996. 244 p.
Prodan,
David: Transilvania şi iar Transilvania: consideraţii istorice.
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992. 196 p.
Prodan,
David: Transylvania and again Transylvania. A Historical Exposé. Cluj,
Fundaţia Culturală Română, 1996. Ediţia a doua.
Prodan,
David: Transylvania and again Transylvania. Cluj, Fundaţia Culturală
Română, 1992.
Puşcaş,
Vasile: Transilvania şi aranjamentele europene: 1940-1944. Cluj-Napoca,
Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1995. 162p.
Retegan,
Simion, Suciu, Dumitru şi Cipăianu, George: Mişcarea naţională a românilor
din Transilvania între 1849-1919: documente. Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996.
Retegan,
Simion: Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al
XIX-lea, 1867-1875. Cluj-Napoca, Dacia, 1994. 255 p., 17 p. Seria
Testimonia.
Retegan,
Simion: Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală, 1850-1867.
Cluj, Editura Echinox, 1994. 271 p.
Roman,
Viorel şi Hofbauer, Hannes: Transilvania: românii la încrucişarea
intereselor imperiale. Bucureşti, Editura Europa Nova, 1998. 288 p.
Români şi maghiari în tranziţia postcomunistă — Imagini mentale şi
relaţii interetnice în Transilvania. de: Culic, Irina,
Horvath Istvan, Lazăr, Marius şi Magyari Nándor László. Cluj, Centrul pentru
Relaţii Interetnice, Univ. Babeş-Bolyai, 1998.
Rotariu,
Traian (ed.): Recensămîntul din 1850. Transilvania. Bucureşti, Ed.
Staff, 1996.
Ruffini,
Mario şi Neagoe, Manole: Istoria românilor din Transilvania. Bucureşti,
Editura Proteus; Chişinău, Editura Hyperion, 1993. 261 p.
Sassu,
C: Romanians and Hungarians — Historical Premises. Cluj, Fundaţia
Culturală Română, 1993.
Scurtu,
Ioan: Iuliu Maniu. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
Scurtu,
Ioan (ed.): România, documentele Unirii, 1918. Album. Bucureşti,
Arhivele Statului din România, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.
Scurtu,
Ioan şi Boar, Liviu (eds.): Minorităţile naţionale din România, 1918-1925.
Documente. Bucureşti, Arhivele Statului, 1998.
Şuta,
Ion: Transilvania: himera ungarismului iredentist. Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1995. 362 p.
Theodoru,
Ştefan Gheorghe: Transilvania: o pagină de istorie. Bucureşti: Editura
Mediaprint, 1995. 175 p.
Ţurlea,
Petre: Monumente non-grata: falşi martiri maghiari pe pămîntul României.
Bucureşti, Bravo Press, 1996.
Verdery,
Katherine şi Kligmann, Gail: Romania after Ceausescu: Post Communist
Communism? In: Ivo Banac (ed.): Eastern Europe in Revolution. Ithaca
and London, 1992. p. 117-147.
Zaciu,
Mircea: Ca o imensă scenă, Transilvania. Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1996. 501p.
NOTE
1. Bill Clinton, Letter to Romanian President
Emil Constantinescu, 30 septembrie 1996.
2. Pentru o analiză comprehensibilă a procesului de
reconciliere româno-maghiară, vezi Constantin Iordachi: The
Romanian-Hungarian Reconciliation Process. An Interpretation în Forum
Euro-Atlantic, Bucureşti, 1998, pp. 67-76.
3. Ibid., p. 67.
4. Vezi Apelul istoricilor români, in Cronica
(1989. December 29.); şi Lucian Boia: Apelul către istorici, in Revista
de istorie, 12 (1989), pp. 1167-1168. Interesant este că la aproape un
deceniu de la acest „manifest” Alexandru Zub recunoaşte că „... schimbarea de
regim politic produsă la finele lui 1989, deşi bruscă, violentă, spectaculoasă,
n-a fost destul de profundă, în România, pentru a limpezi rapid situaţia şi a
determina, odată cu noul curs politic, un alt discurs asupra istoriei. Lunga şi
penibila tranziţie dintr-un plan se va reflecta analogic în celălalt, ca plan
secund şi solidar.” În: Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei
paradigme, Iaşi, Institutul European 1998, p. 7.
5. Lucian Boia: Trei dosare sensibile: ţiganii,
maghiarii, evreii. În Istorie şi mit în conştiinţa românească,
Bucureşti, Humanitas 1997, p. 201.
6. Ibid.
7. Tipologia propusă de Lucian Boia relevă nu numai
limitele abordării imaginii Ungariei în istoriografia românească, ci ea
prilejuieşte deopotrivă o discuţie mai amplă asupra noilor paradigme
istoriografice propuse de discursul istoric post-decembrist. Astfel, pe măsură
ce istoriografia românească interiorizează critica pertinentă şi autoritativă a
miturilor istorice propusă de Boia, devine tot mai evident că această analiză
reprezintă o primă fază necesară — dar nu şi suficientă — în construirea unei
noi paradigme istoriografice româneşti. Mai întâi, critica miturilor istorice
româneşti rămîne în ultimă instanţă dependentă de obiectul său de studiu,
vulgata istoriografică naţional-comunistă. Ei îi lipseşte astfel tocmai acea
„cold empathy” atît de necesară detaşării, acel „exerciţiu al distanţei” propus
de autori cu deschidere teoretică către antropologie (vezi, de exemplu, Sorin
Antohi, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti,
Nemira, 1997) În fine, influenţată de un discurs post-modern „radical,” analiza
istorică propusă de Boia refuză istoriei orice conţinut obiectiv, exterior
naraţiunii istorice. Pentru o critică a „textualităţii” metodologiei propusă de
Boia, vezi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Univers,
1998, p. 27.
8. Vezi Mihai Bărbulescu, Ştefan Papacostea,
Pompiliu Teodor, Keith Hitchins and Dennis Deletant, Istoria românilor,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998. Constantiniu, Florin: O istorie sinceră
a Poporului Român, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997. Djuvara, Neagu: O
scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri. Bucureşti: Humanitas,
1999.
9. Şerban Papacostea: Geneza statelor româneşti.
În Istoria românilor, p. 145.
10. Papacostea: Geneza statelor româneşti,
p. 147.
11. Djuvara: O scurtă istorie, p. 83-84.
12. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 75.
Constantiniu oferă şi o explicaţie etimologică interesantă pentru termenul
peiorativ de „bozgor” care ar fi fost mai întîi folosit de români pentru a-i
desemna pe Ľbaşchiri, aliaţi militari ai ungurilor colonizaţi în Transilvania,
iar apoi generalizat asupra tuturor ungurilor. p. 63.
13. Papacostea: Geneza statelor româneşti,
p. 147.
14. Djuvara: O scurtă istorie, p. 17.
15. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 307.
16. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 298,
307. Constantiniu critică istoriografia ungară postcomunistă pentru că prezintă
Republica Populară Ungară „drept »alternativă socialistă« — spre deosebire de
cea burgheză — a rezolvării problemei naţionale” şi remarcă „terminologia
autorilor maghiari, moştenită de la istoriografia marxistă.” Ibid., p. 305.
17. Djuvara: O scurtă istorie, p. 188.
18. Constantiniu: O istorie sinceră, p.
489.
19. Excepţiile sînt din păcate aproape exclusiv
limitate la aspectul juridic-statistic al problemei. De exemplu: Nicolae Edroiu
şi Vasile Puşcaş: The Hungarians of Romania, Cluj, Fundaţia Culturală
Română, 1996 sau Constantin Sassu: Romanians and Hungarians — Historical
Premises, Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1993.
20. Pentru susţinerea acestui argument se pot cita
de fapt majoritatea cărţilor apărute după 1989 cu privire la Transilvania. Vezi
de exemplu Jean Nouzille şi Şerban Velescu: Transilvania: zonă de contacte
şi conflicte, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1995, p. 290.
21. Alina Mungiu-Pippidi: Transilvania
subiectivă, Bucureşti, Humanitas, 1999, pp. 11-12.
22. Trebuie, pe de altă parte, subliniată o
diferenţă fundamentală între Ştefan Pascu şi David Prodan. În contextul
discuţiei noastre, amîndoi pot fi consideraţi ca protocronişti cînd e vorba de
Transilvania, însă spre deosebire de Pascu, care a manipulat politic scrisul
istoriei, Prodan a rămas constant în interiorul disciplinei, nefăcînd
compromisuri regimului comunist. Vezi Katherine Verdery, National Ideology
under Communism. Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, Stanford,
Stanford University Press, 1991.
23. Ştefan Pascu: Transilvania: inimă a
pămîntului românesc şi leagăn al poporului român, Cluj-Napoca, Editura
Vatra Românească. 1990.
24. Ion Coja: Transilvania: invincibile argumentum,
Bucureşti, Athenaeum 1990.
25. Mircea Zaciu: Ca o imensă scenă,
Transilvania, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1996.
26. Titus Podea: Transylvania, Bucureşti:
Fundaţia Culturală Română 1993.
27. David Prodan: Transilvania şi iar
Transilvania: consideraţii istorice, Bucureşti, Enciclopedică, 1992. Cartea
a cunoscut şi două ediţii în limba engleză: Transylvania and again
Transylvania. A Historical Expose, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română 1st ed. 1992, 2nd ed. 1996.
28. Ion Suta: Transilvania: himera ungarismului
iredentist, Bucureşti, Academia de Înalte Studii Militare 1995. Ion
Calafeteanu: Revizionsimul ungar şi România, Bucureşti, Enciclopedică,
1995; Neagu Cosma: Dictatul de la Viena (30 august 1940): consecinţă a
crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri
din România, Bucureşti, Bravo Press 1996.
29. Ioan Chindriş, Gelu Neamţu: Procese politice
antiromâneşti care au zguduit Transilvania în toamna anului 1848,
Bucureşti, Viitorul Românesc 1995; Ioan N. Ciolan, Valentin Borda, Ioan
Lăcătuşu: Transilvania prigonită de unguri, Tîrgu-Mureş, Casa de Editură
Petru Maior, 1997.
30. Volumul 1 a apărut în 1997 în Cluj la
Editura Geroge Bariţiu. Volumul 2, în 1999.
31. Vezi Susana Andea: Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova: legături politice, 1656-1688, Cluj-Napoca, Editura
Presa Universitară Clujeană, 1996, p. 412.
32. Ioan Scurtu (ed.): România, documentele
unirii, 1918: Album. Bucureşti: Arhivele Statului din România/Fundaţia
Culturală Română, 1993; Simion Retegan, Dumitru Suciu, George Cipăianu, Mişcarea
naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919: Documente. Cluj:
Fundaţia Culturală Română, 1996. Simion Retegan, Dumitru Suciu, George
Cipăianu: Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919:
documente. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996. Şi Documente
privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1881-1891, vol. 1
(Bucureşti: Viitorul Romanesc, f.a.)
33. Camil Mureşanu, Naţiune, naţionalism.
Evoluţia naţionalităţilor. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996;
idem: Transilvania între medieval şi modern. Cluj-Napoca: Fundaţia
Culturală Română, 1996.
34. Liviu Maior: Memorandul. Filosofia
politico-istorică a petiţionalismului românesc. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală
Română, 1992; idem: Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles
(Însemnări, memorii, scrisori). Cluj: Sincron, 1993; idem: 1848-1849.
Români şi unguri în revoluţie. Bucureşti: Enciclopedica, 1998.
35. Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta
de idei. Controverse privind statutul Transilvaniei. Bucureşti: Silex,
partea. 1., 1996, partea a 2-a si a 3-a, 1997.
36. Nicolae Bocşan, Ion Lumperdean, Ion-Aurel Pop: Ethnie
et confession en Transylvanie. Cluj: Fundaţia Culturală Română, 1996; Nicolae
Bocşan: Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat: secolul al
XIX-lea. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujană, 1997.
37. Gheorghe Iancu: The Ruling Council. The
Integration of Transilvania into Romania, 1918-1920. Cluj: Fundaţia
Culturală Română, 1995. Pe acceaşi temă se înscrie şi cartea lui Aurel Gâlea, Formarea
şi activitatea consiliului dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturile
româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920). Tîrgu-Mureş:
Tipomur, 1996.
38. Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la
românii ardeleni. Bucureşti: Humanitas, 1997.
39. Florin Gogîlţan şi Sorin Mitu (eds.), Studii
de istorie a Transilvaniei. Specific regional şi deschidere europeană.
Cluj: Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1994. Idem: Viaţa
privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania.
Oradea-Cluj, Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1995-1996. Idem: Interethnische
und Zivilisationsbeziehungen im Siebenburgischen Raum: historischen Studien.
Cluj: Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1996.
40. Victor Neumann, Tentaţia lui Homo-Europaeus.
Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est. Bucureşti:
Ştiinţifică, 1991.
41. Valeriu Leu, Modernizare şi imobilism. Sate
şi oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice.
Reşiţa: Banatica, 1998.
42. Toader Nicoară, Transilvania la începuturile
timpurilor moderne 1680-1800. Societate rurală şi mentalităţi colective.
Cluj: Presa Universitară Clujană, 1997.
43. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta (eds.): Ethnicity
and Religion in Central Eastern Europe. Cluj: Cluj University Press, 1995.
44. Vezi Ovidiu Pecican: Mulţi pălmaşi, puţine
capete în Vatra , XXVII (1997) 2, 80-81.
45. Sorin Mitu, Iluzii şi realităţi transilvane,
în Molnár Gusztáv şi Gabriel Andreescu, Problema transilvană. Bucureşti:
Polirom, 1999, p.77.
46. Vezi poziţia unor intelectuali de marcă ai
României postcomuniste — precum Horia Roman Patapievici — în controversa
federalism versus stat naţional.
47. Gabriel Andreescu: Naţionalişti,
antinaţionalişti. O polemică în publicistica românească. Iaşi: Polirom,
1996. Idem (ed): România versus România. Bucureşti: Clavis, 1996.
48. Gusztáv Molnár şi Gabriel Andreescu: Problema
transilvană. Iaşi: Polirom, 1999.
49. Antohi, Sorin: Civitas Imaginalis. Istorie
şi utopie în cultura română. Bucureşti: Editura Litera, 1994; şi Exerciţiul
distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti: Nemira, 1997.
50. Enikő Magyari-Vince: Antropologia politicii
identitare naţionaliste. Cluj: EFES, 1997.
51. Pentru o patetică interiorizare a distincţiei
dintre Europa Centrală (Ungaria, Cehia şi Polonia), văzută ca spaţiu al
democraţiei şi societăţii civile, şi „o Românie kafkiană”, plasată simbolic „la
marginea asiatică a Europei” — vezi eseul politic al lui Mircea Mihăieş: Vecinii
lui Kafka, scris sub impresia victoriei lui Ion Iliescu şi a Frontului
Salvării Naţionale în alegerile din 1992, în Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile
din 1989. Între trecut şi viitor. Bucureşti: Polirom, 1999, 270-75.
52. Pentru critica perspectivelor Orientaliste
aspupra Europei de Est şi a Balcanilor, vezi Larry Wolff: Inventing Eastern
Europe. The Map of Civilisation on the Mind of the Enlightenment. Stanford,
California: Stanford University Press, 1994; Maria Todorova: Imagining the
Balkans. Oxford: Oxford University Press, 1997; Robert Hayden and Milica
Hayden: Orientalist Variations on the Theme ‘Balkans:’ Symbolic Geographies
in Yugoslav Cultural Politics. — Slavic Review, Vol. 51, No. 1,
1992, pp. 1-15; Milica Bakic-Hayden: Nesting Orientalism: The Case of Former
Yugoslavia — Slavic Review, pp. 917-931.
53. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu (eds.): Europa
Centrală. Nevroze, dileme, utopii. Iaşi: Polirom, 1997. şi idem: Europa
Centrală — Memorie. Paradis. Apocalipsă. Iaşi: Polirom, 1998.
54. Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber:
Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale. Bucureşti:
Centrul pentru drepturile omului, APADOR-CH, 1994.
55. Gabriel Andreescu, Lentoarea conceptelor,
viteza evenimentelor în Molnár şi Andreescu, Problema transilvană,
p. 210.
56. Culic, Irina, Horváth István, Marius Lazăr şi
Magyari Nándor László. Români şi maghiari în tranziţia postcomunistă —
Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania. Cluj: Centrul
pentru Relaţii Interetnice, Univ. Babeş-Bolyai, 1998.
57. Vezi Nastasă, Lucian, (ed.): Studii Istorice
Româno-Ungare. Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol” 1999; Maior, Liviu:
1848-1849. Românii şi Ungurii în revoluţie. Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1998.
58. Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie şi
utopie în cultura română, pp. 282-3.
59. Ibid., 283.
60. Sorin Antohi, Românii în 1995: geografie
simbolică şi identitate socială. În Iordan Chimet (ed.): Momentul
Adevărului. Bucureşti: Dacia, 1996, 263. Republicat în Exerciţiul
distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti: Nemira, 1997.
61. Catherine Durandin: Roumanie, retour à
l’histoire et révisions — Relations internationales. 67 (Autumn
1991), 295-298. Pentru un argument similar, vezi şi Katherine Verdery şi Gail
Kligmann: Romania after Ceauşescu: Post Communist Communism? în Ivo
Banac, ed.: Eastern Europe in Revolution. Ithaca and London, 1992,
117-147.
62. Alexandru Zub: Discurs istoric şi tranziţie.
În căutarea unei paradigme. Iaşi: Institutul European, 1998.
63. Sorin Antohi: Ieşirea din metatext: istorie
şi teorie în România Postcomunistă — Sfera politicii, 39 (1996) p.
19.
64. Vezi Petre Bărbulescu: Drama minorităţilor
naţionale din Ungaria. Bucureşti: Globus, 1999; Valeriu Florin Dobrinescu: România
şi Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru
Transilvania. Bucureşti: Editura Viitorul Românesc, 1996; Ion Calafeteanu: Revizionsimul
ungar şi România. Bucureşti: Enciclopedica, 1995; Gheorghe Bodea: Podul
de sînge. Cluj: Napoca, 1996.
*
Constantin Iordachi este absolvent al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti,
şi al Institutului de Studii Internaţionale de la Universitatea Leeds, Marea
Britanie. În prezent el este student doctorand în istorie comparată la
Universitatea Central-Europeană din Budapesta. Autor al numeroaselor articole,
cum ar fi Politics and Inter-Confessional Strife in
post-1989 Romania: From Competition for Resources to the Redefinition of
National Identity in Balkanologie (Paris); Nicolae Iorga
and the Paradigm of Cultural Nationalism in Balkanistica
(Missouri).
Marius TURDA este
licenţiat în istorie modernă al Universităţii Bucureşti. Şi-a continuat
studiile aprofundate la Universitatea Central Europeană din Budapesta. În
prezent este graduate visiting student la Universitatea din Oxford. A publicat
recenzii şi articole în revistele Erasmus, Cartea şi Polis. Studiul său
intitulat Aurel C. Popovici and the Symbolic Geography
of the Romanians in the Late Habsburg Empire (1890-1906) se află în curs de
apariţie în Revue Roumaine d’Histoire.