|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Contribuţii la istoria tipografiilor din secolul al 18-lea. Cazul Transilvaniei Mihály Sebestyén-Spielmann
Lucrarea de faţă se doreşte a fi o contribuţie la cunoaşterea activităţii tipografice şi editoriale din Transilvania de-a lungul unui întreg secol. „Transilvanicele”, produse şi tipărite între 1701-1800 în această provincie istorică, au fost scoase la vînzare, pentru cititorii autohtoni în primul rînd, şi cu mijloace materiale mai mult sau mai puţin solide, de diverşi factori: tîrgoveţi, băcani, negustori ambulanţi, compactori şi chiar editori. Mai tîrziu, la jumătatea secolului, la Sibiu apăreau şi primele librării fondate de Peter Barth sen., urmat de iniţiativa mai îndrăzneaţă a familiei Hochmeister. Atît Barth, cît şi Hochmeister şi-au desfăşurat activitatea în centrul politic al Marelui Principat al Transilvaniei (dietă, guberniu, thesaurariat, oficii centrale), dar odată cu mutarea centrului de greutate al vieţii intelectuale şi politice a provinciei la Cluj, ei îşi vor deschide cîte o sucursală şi în acest municipiu regal liber. Clujul, ca şi Sibiul, avea o activitatea tipografică cu o tradiţie neîntreruptă timp de peste două secole, acestea fiind şi singurele două astfel de oraşe din aria geografică cercetată de noi. Ele vor deveni în secolul al 18-lea cele mai prolifice locuri de editare, în ambele funcţionînd simultan şi concurenţial mai multe ateliere şi tiparniţe. În ce priveşte analiza calitativă şi de fond a tipăriturilor apărute, nu o vom face decît tangenţial. Un astfel de examen necesită prea mult timp, presupunînd parcurgerea atît a tuturor tipăriturilor existente, cît şi a unei literaturi de specialitate destul de bogate despre „secolul luminilor”. Baza lucrării (a examinării şi a analizelor calitative) o formează cataloagele colective ale cărţilor apărute în secolul al 18-lea. Aşa sînt: eternul şi clasicul BRV1 de Bianu-Hodoş, D. Simonescu; Contribuţii la Bibliografia Românească Veche al lui D. Poenaru (Tîrgovişte, 1973); Repertoriul actelor oficiale tipărite în limba română privind Transilvania 1701-1847, o bibliografie redactată de A. Răduţiu şi L. Gyémánt (Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981); primele două volume din lucrarea clujeanului Szabó Károly RMK2 , dar mai ales Bibliografia Hungariae. Catalogus librorum 1712-1860 (Budapesta, 1888-1892, vol. I-IV) redactată de Petrik Géza, la care s-au adăugat în ultimii ani alte patru volume, apărute între anii 1972-1993, sub îngrijirea unui colectiv redacţional de la Biblioteca Naţională Széchenyi a Ungariei. Ele însumează aşadar — pe baza unor cataloage parţiale anterioare şi a culegerilor de informaţii bibliografice ale mai multor biblioteci româneşti şi străine — întreaga producţie editorială din Transilvania, cu toate datele bibliografice importante: autorul, titlul, locul şi anul apariţiei, incluzînd şi specificarea tipografiilor, a numărului de pagini şi a caracteristicilor cantitative ale publicaţiilor. Merită să accentuăm faptul că aceste cataloage apărute recent, cuprind în paginile lor informaţii noi privind tipăriturile mici, „efemeridele”, precum şi date şi informaţii bibliografice referitoare la anunţurile mortuare, afişe şi programe teatrale, la circulare şi publicaţii ale oficialităţilor (în fond, material arhivistic), versuri de nuntă sau mortuare, „ode gratulatorii”, şi nu în ultimă instanţă, adevăratele publicaţii efemere — primele ziare şi reviste care au ieşit de sub teascurile timişorene, clujene sau sibiene. De aemenea, din numele proprietarilor şi arendaşilor, a conducătorilor de ateliere tipografice aflăm şi anii de funcţionare şi ce s-a editat în cursul unui an calendaristic. Aranjarea datelor într-un tabel sincronic (vezi Anexa 1) ne furnizează noi informaţii privind evoluţia tiparului în ţara noastră. Între anii 1701-1800 au funcţionat tiparniţe (accepţiunea de azi, geografic-tradiţională şi multiculturală a termenului) în 14 localităţi din Transilvania: Aiud, Alba Iulia, Bistriţa, Blaj, Braşov, Carei, Cluj, Diosig (jud. Bihor), Mediaş, Oradea, Sibiu, Şumuleu-Ciuc, Timişoara şi Tîrgu Mureş. Amintita Bibliografia Hungariae menţionează însă că în aria geografică (Hungaria Magna) luată în dicuţie de redactorii catalogului, între anii 1701-1800 au funcţionat tipografii în cincizeci de localităţi (aşadar, cele ardelene reprezintă doar 28% din totalul localităţilor înzestrate cu tipografie). Nu dispuneau la vremea respectivă de tipografii localităţi precum Arad, Satu Mare, Baia Mare şi Zalău, dar nici Beiuş, Făgăraş, Deva, Turda, Sighişoara sau Lugoj. De asemenea, nu au o tipografie proprie Sfîntu Gheorghe, Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc sau Tîrgu Secuiesc, deşi aceste localităţi au fost ridicate la rang de oraş încă în Evul Mediu, avînd instituţii de învăţămînt mediu aflate în plină dezvoltare. Ele vor intra în rîndul localităţilor cu tipografie proprie abia în veacul al 19-lea. Dincolo de Carpaţi, în Ţările Române, în decursul secolului al 18-lea au funcţionat imprimerii în nouă centre, cinci în Muntenia (Bucureşti, Buzău, Snagov, Rîmnic şi Tîrgovişte) şi patru în Moldova (Iaşi, Dubăsari, Rădăuţi şi Movilău). Sînt însă şi ani în care tiparul românesc se restrînge la aria Transilvaniei, cum s-a întîmplat în 1708, 1711, 1718, 1721-1722, 1727, 1738, 1772 sau 1788. În cel mai fericit caz, tipografiile din afara arcului carpatic şi-au desfăşurat activitatea în mod simultan, adică, de exemplu, în anii 1743, 1745, 1747, 1768, 1785 şi 1794 sînt atestate patru tiparniţe care funcţionau în acelaşi timp. În Ardeal, doar patru localităţi îşi continuă neîntrerupt activitatea tipografică: Sibiul, Braşovul, Clujul şi Mănăstirea de la Şumuleu-Ciuc. Prima dintre ele dispunea de o tipografie orăşenească (Stadtdruckerei) încă din 1575, şi care a funcţionat pînă aproape de sfîrşitul perioadei alese de noi spre cercetare (1789), cînd însă este preluată şi cumpărată de familia lui Martin Hochmeister. Alături de Hochmeister, amintitul Peter Barth îşi va deschide în 1747 la Sibiu cea de a doua tipografie. Producţia acesteia va acoperi a doua jumătate a veacului al 18-lea. Sibiul devine apoi teren de încercare pentru încă doi întreprizători care contribuie la crearea unei reale concurenţe editoriale. Este vorba despre eforturile din 1776 ale lui Gotllieb Posch şi cele ale lui Johann Theophil Mühlsteffen din anii de ofensivă ai jozefinismului, adică între 1786 şi 1790. La Cluj, Biserica Reformată, întărită de privilegiile de care se bucurau din partea principilor din perioada anterioară, are o tipografie prestigioasă la care lucrează printre alţii, în calitate de conducător, vestitul M. Tótfalusi Kis Miklós. Atelierul a editat cărţi între anii 1668-1770. Calvinii au mai înfiinţat pe lîngă Colegiul Reformat din localitate şi un al doilea atelier de editare pentru manuale şi materiale didactice. Această producţie va alimenta cu tipărituri necesare activitatea didactică şi confesională a tuturor şcolilor superioare calvine şi unitariene din Transilvania. Volumele ajung astfel la Odorheiu Secuiesc, Zalău, Tîrgu-Mureş, Cristuru Secuiesc şi Turda, ca şi în biblioteca şcolilor din Aiud sau Orăştie. Odată cu încetarea activităţii tipografiei bisericii, sarcinile acesteia sînt preluate de către Colegiul Reformat din Platea Luporum [Farkas utca] (azi str. Kogălniceanu). Unitarienii din Cluj au o tipografie mică — o încercare de scurtă durată de a se elibera de sub tutela altor confesiuni — astfel că între 1697-1703 avem date despre tipărirea unor volume de cult, de matematică şi de filosofie. Odată cu repunerea catolicismului în toate drepturile pe care le-a avut anterior reformei religioase, la Cluj se reînfiinţează Liceul Iezuit, preluat după 1773 de către ordinul piariştilor şi avînd sarcini didactico-educative. În deceniul opt al secolului, şcoala a fost ridicată pentru o scurtă perioadă şi la rang de universitate (institut de învăţămînt superior). Aşa se explică şi desele schimbări de nume şi de titluri de posesiune ale tipografiei, înfiinţată în 1726 sub numele de Typographia Academica (pînă în 1774) şi rebotezată şi reorganizată în acelaşi an sub numele de Typografia Universitatis (1774-1783). Atelierul aparţine între anii 1783 şi 1798 Episcopiei Romano-Catolice, dar, odată ce manuscrisele sînt trecute prin sita cenzurii, atelierul rămîne deschis publicării de lucrări de toate tipurile. Aşa cum am arătat, în 1790 Martin Hochmeister jr. deschide o tipografie în oraş, pe pagina de titlu a cărţilor tipărite de el figurînd adesea, ca loc al apariţiei, două localităţi: Sibiu şi Cluj (Cibinii — Claudiopolis). Nici rivalul său, Peter Barth cel tînăr, nu se lasă mai prejos. În 1796 înfiinţează şi el un atelier pe malul Someşului Rece. Ultimele două iniţiative apucă şi trec pragul secolului următor. Clujul rămîne singura localitate unde în cursul secolului al 18-lea nu va înceta pentru nici un moment/(an) tipărirea şi editarea de titluri noi, chiar dacă au existat perioade în care se lansaseră un număr infim de tipărituri. Pata cea mai întunecată a acestei perioade o constituie anul 1708, cu o singură apariţie (sîntem spre sfîrşitul războiului curuţilor, Clujul fiind ars, devastat şi prădat de mai multe ori). Alte eclipse tipografice sînt înregistrate în 1714, 1715 şi 1754, cînd nu sînt scoase pe piaţă decît cel mult trei titluri pe an. Tot aici se ating însă şi cotele maxime de producţie. Astfel, între 1794-1795 apar 47 de noi tipărituri, iar în anul 1791, nu mai puţin de 54, aceste cifre situîndu-se peste media anuală pe provincie, adică 40-41 de titluri noi! (Recordul editărilor dintr-un an este egalat şi chiar întrecut, în 1789, cînd tipografiile din Sibiu înregistrează 87 de titluri publicate. Este adevărat că majoritatea apariţiilor sînt compuse din acte şi decrete oficiale jozefiniste, de doar cîteva file). Tipografia familiei Seuler (Lucas, Johann şi văduva) de la Braşov (1693-1772) are acelaşi rol ca şi atelierul municipal de la Sibiu. În 1773, tipografia ajunge în proprietatea familiei Albrich, şi timp de un sfert de secol va funcţiona ca unica întreprindere de tipogafie din localitate (1773-1797). În 1797 cunoaştem cîteva tipărituri semnate de Johann Andreas Wagner, iar din 1798 monopolul editării îi revine lui Johann Georg von Schobeln. În principiu, acelaşi lucru se poate spune şi despre Tipografia Mănăstirii Franciscane de la Şumuleu Ciuc: ea dispune de o maşină tipografică încă din secolul al 17-lea, fiind pusă în funcţiune pentru prima dată la 1676 de către Joannes Kájoni (Căianu). Sînt ani însă în care nu avem informaţii despre producţia atelierului (probabil fără să fi publicat ceva). Astfel de perioade silenţioase sînt înregistrate şi între anii 1702-1707, 1709-1714, 1716-1718, 1720-1725 etc. La Alba Iulia şi la Timişoara tipografiile au fost reînfiinţate. Prima a fost distrusă încă din secolul al 17-lea (1658) de către turci. La Timişoara, Matthaus Joseph Heimerl pune bazele unui nou atelier în 1769, iar la Alba Iulia, episcopul Ignác Batthyány, fondatorul bibliotecii omonime, preocupat şi de o activitate literară prodigioasă fondează o editură şi o tipografie ale Seminarului Romano-Catolic (1785). La Timişoara viaţa intelectuală şi începutul formării burgheziei moderne vor impune în curînd o activitate editorială-tipografică foarte vie. Marea firmă cu filiale în Viena, Pressburg (Pozsony) şi Pesta, J. Th. Trattner, îşi face apariţia în oraşul de pe Bega în 1784, tot atunci apărînd pe piaţa timişoreană consorţiul local Deutsche Schulanstalt. Între anii 1785-1790 şi 1787-1790 avem informaţii despre noi iniţiative în domeniul producţiei tipografice. Este vorba de Joseph Anton Slowatzek, respectiv H. Eisenfürer. De asemenea, Jacob Joseph Jonas devine în ultimul deceniu proprietar al unui atelier din acelaşi însemnat municipiu aflat în plin avînt. Pe harta tipografică a Transilvaniei apar însă şi noi centre. În ordine cronologică: Oradea: Tipografia Seminarului Romano-Catolic (1745 - 1800 ...), neexistînd nici o legătură între fosta tipografie a lui Ábrahám Szenci Kertész mutată la Cluj, şi apoi la Sibiu, din oraşul asediat de turci în 1660, şi cea înfiinţată acum; Blaj: Tipografia Mitropoliei Greco-Catolice (1747 - 1800...) prin eforturile lui Petru Pavel Aaron; Carei: Tipografia finanţată de familia conţilor Károlyi (1754-1800...) pentru nevoile şcolare şi ale vieţii intelectuale din regiunea sătmăreană şi pentru a-i concura pe calvinii din Debrecen; Bistriţa: sînt mai multe încercări: Christian Lehmann (1760, 1770-1781), Johann Schifft (1762), Peter Eckhart (1789-1797) ş.a.; Acelaşi J. Schifft tipăreşte cărţi şi la Mediaş, mai mult ca sigur între anii 1765-1783 şi 1796-1797. În anul 1763 se întemeiază prima tiparniţă şi la Aiud, prin György Kis, acesta rezistînd cu succes lipsei sprijinului financiar pînă în anul 1767. În anul imediat următor, meritul de a continua această activitate editorială îi revine lui Sámuel Debreczeni (1768-1774). Atît la Oradea (1798) cît şi la Diosig un tipograf pe nume Pál Medgyessi, îşi va fonda propriul său atelier (1788-1795). În sfîrşit, o ultimă localitate în care s-au întemeiat noi tipografii este Tîrgu-Mureşul. Aici se va instala însă tipograful clujean Kapronczai Nyerges Ádám (+1786), probabil la chemarea edililor şi a magistraturii3 , dar abia în 1786. Acest meşter cu studii la Viena, nu publică decît un singur titlu, pentru ca apoi atelierul să treacă rînd pe rînd prin mîinile lui László Gál (1787-1790), Antal Huszár (1793-1794), pentru ca în 1794 sau 1795 să fie achiziţionat de doctorul István Mátyus, medicul principal al Scaunului Mureş, fără însă ca el să pună în funcţiune aparatele. (Cu toate că Mátyus este autorul unei „Dietetici” de două, respectiv şase volume editate la Cluj, respectiv la Pressburg şi Kosice.) Pînă la moartea doctorului (1802) la noi nu se mai pune în funcţiune nici o tiparniţă, nemaiapărînd deci nici o tipăritură. În secolul al 19-lea tipografia, prin donaţie testamentară, trece în proprietatea Colegiului Reformat din localitate funcţionînd fără întrerupere pînă la 1948. Din cele 181 de tipografii cîte au funcţionat pe teritoriul Coroanei Ungare, 39 sînt înregistrate în Transilvania, ceea ce înseamnă că 16% din ateliere sînt legate de viaţa intelectuală a acestei provincii. În cele 39 de tipografii din secolul al 18-lea au apărut 4073 de titluri. Adică o medie anuală de 40 de titluri. Acestea sînt cele care pot fi atribuite cu siguranţă tiparniţelor din Ardeal. Trebuie însă să remarcăm faptul că cercetarea, descoperirea, descrierea şi identificarea tipăriturilor din secolul menţionat abia se află în faza de început a unei abordări profunde. Anii care vor veni vor îmbogăţi desigur numărul titlurilor transilvane, dar cu toate acestea, cîteva concluzii meritorii pot fi trase, pe baza datelor existente, şi la ora actuală. Cele 40 de volume editate anual de care aminteam mai sus reprezintă o medie matematică. În realitate însă, această cotă a fost atinsă abia în anul 1744 (49 de titluri), şi apoi în 1749 (43 de titluri). Deşi în deceniul al 6-lea volumul producţiei fluctuase, cu începere din 1761 şi pînă la 1771, ea se va situa peste nivelul mediu, iar în ultimul sfert de veac va înregistra recorduri de peste 100 de titluri noi apărute într-un singur an (1789-1790) în toată Transilvania. Performanţele pozitive şi negative se datorau atît cauzelor politice (creşterea nevoilor pentru lectură, numărul crescînd al celor alfabetizaţi, dar şi războaiele, răzvrătirile, mişcările politico-religioase ori reformele politico-administrative, noile sisteme de percepere a taxelor şi impozitelor, restrîngerea sau lărgirea educaţiei confesionale), cît şi unor cauze economice şi tehnice (crize de producţie, lipsa surselor de finanţare, a cîte unui mecena îndrăgostit de arta tipografiei, dificultăţi în înfiinţarea de noi ateliere, schimbarea setului de litere cu noi piese, apariţia a cîte unui meşter mai iscusit), dar şi catastrofelor naturale (mai cu seamă epidemii de ciumă, foamete, inundaţii, arderea tipografiilor) şi modelor literare (creşterea interesului unui public pentru versuri ocazionale — compuse de elevi de liceu, de clientela politică, confesională sau de curteni) etc. Dacă facem un clasament al productivităţii (vezi Anexa 1) observăm cu uşurinţă că în fruntea lui se situază tipografiile clujene cu 1843 de titluri (cărţi, afişe, acte oficiale etc.), titluri care erau editate în limba latină şi în toate limbile vorbite în Transilvania (45,24%). Al doilea loc este ocupat de Sibiu cu 942 de titluri noi (23,12%). Faţă de aceste două centre intelectuale, politice şi socio-culturale, celelalte localităţi se adresează fie unui grup mai restrîns de cititori, fie unei regiuni anume: 480 la Braşov (11,78%), 214 la Oradea (5,25%), 160 la Carei (3,92%), 136 la Blaj (3,33%); aproximativ acelaşi număr de titluri (87) apar în decursul unui secol întreg la Şumuleu Ciuc (2,13%), pe cînd în Timişoara, într-un răstimp de doar patru decenii, se editează 84 de titluri, adică 2,06%. La Aiud 48 de titluri (1,17%), la Alba Iulia 29 (0,71%), la Bistriţa şi Mediaş cîte 15 (0,36%), iar la Diosig 12 (0,29%), în timp ce la Tîrgu-Mureş văd lumina tiparului doar 8 titluri (0,19%). Analizînd aceste date cu ochiul statisticianului, ne vom da seama că unui singur oraş îi reveneau 291 de titluri, condiţie ce fusese „îndeplinită“ doar de municipiile Cluj, Sibiu şi Braşov. Unui atelier, pe o perioadă de un secol (deşi doar tipografia veche de la Şumuleu Ciuc funcţionase fără să-şi fi schimbat proprietarul sau fără o reorganizare radicală, deci în forma ei iniţială) îi revin 104 tipărituri. Comparativ putem aminti că în zilele noastre o tipografie de mică capacitate produce cam tot atîtea titluri în decurs de un an. (Nu cunoaştem numărul exemplarelor, dar se presupune că ele — în Transilvania secolului 18 — variau între 100, 300 şi 1000.) Analizînd producţia cîtorva ateliere şi corelînd datele cantitative cu anii efectivi de funcţionare, vom ajunge prin simple calcule matematice la următoarele rezultatele: tipografia din Blaj a scos titluri noi timp de 48 de ani (din cei 53 de ani de existenţă cîţi a avut pînă în anul 1800 inclusiv), ceea ce înseamnă că anual erau oferite unui cititor ideal 2,83 cărţi; la Aiud, cele două tipografii care s-au succedat au produs în decurs de 12 ani 48 de titluri, adică anual cîte patru. În celălalt capăt al provinciei, la Carei, în 40 de ani au fost editate 160 de tipărituri, adică tot cîte patru pe an, la fel ca şi în cazul Colegiului Reformat de la Aiud. Tipografia Academică Clujeană în 48 de ani a funcţionat fără întrerupere. În toată această perioadă a editat 509 titluri, care reprezintă o cantitate de 10,60 de volume publicate în decurs de 12 luni. La Oradea, în cele două tipografii (pentru că cea a lui Medgyessi Pál era practic neînsemnată) au fost realizate 214 cărţi în decurs de 29 de ani de funcţionare reală, adică 7,37 titluri anual. La Cluj, atelierul finanţat de Biserica Calvină din Transilvania a avut o producţie anuală de 6,34 de titluri, în timp ce atelierul reformaţilor din localitate avea o producţie medie anuală de 10,84 de titluri. În sfîrşit, seria exemplelor poate fi încheiată cu tipografia familiei Seuler. Activînd la Braşov între anii 1701-1772 (efectiv şapte decenii) această tipografie a produs 349 de lucrări (4,98 de titluri într-un an). În concluzie, putem afirma că singura tipografie care va depăşi media anuală pe ţară (40 de titluri) — editînd 55 de titluri în 1789, chiar dacă acestea însumau doar 120 de pagini — este cea condusă de Peter Barth din Sibiu. Barth obţinuse în epoca jozefinistă (1783-1790) dreptul atît de rîvnit şi de alţii de a fi tipograful oficial al Guberniului. (Atelierul sibian are o producţie totală de 231 opere, cu o medie anuală 9 publicaţii în 51 de ani). Pe baza titlurilor scoase spre vînzare, am dorit de asemenea să aflăm atît numărul paginilor tipărite de tipografii, cît şi cele realizate într-un an. Am ales de aceea un eşantion aleator. Făcînd prima încercare de caracterizare cantitativă a paginilor imprimate ne-am oprit la anul 1707, pentru ca apoi să repetăm din zece în zece ani aceeaşi operaţiune pînă la sfîrşitul secolului (vezi Anexa 2). Prin metoda aleasă de noi, producţia de carte poate fi evaluată mai exact, putîndu-se opera cu date mult mai apropiate de realitate. De asemenea, putem forma o imagine mai corectă asupra activităţii tipografice a fiecărui atelier sau centru şi ne putem da seama cîţi meşteri, calfe şi ucenici (zeţari, culegători, corectori etc.) erau angajaţi efectiv la oficinele ardelene din secolul al 18-lea. Enumerarea titlurilor este foarte atractivă şi arătoasă, dar în acelaşi timp, lista lor ascunde în sine şi o imagine falsă despre productivitatea tiparniţelor. Astfel, dacă în unele cazuri trei titluri pot însemna foarte uşor 1000-2000 de pagini, în altele, cincizeci de tipărituri nu totalizează mai mult 120 sau chiar 50 de file. Or, eforturile unui meşter, ale unui colectiv de tipografi, zeţari, gravori sau corectori se măsoară prin munca depusă pentru producerea unei cărţi voluminioase, în condiţii grafice bune, nemaivorbind de gravuri şi ilustraţii aferente care apar tot mai des, mai ales în lucrările de ştiinţe naturale şi în cele tehnice. (Că apariţiile tipografice de la noi au fost sau nu frumoase, nu ne putem pronunţa deocamdată, niciunul din cercetători neinteresîndu-se decît incindental de aspectul estetic al tipăriturilor, chiar dacă meseria ieşise de sub imperiul necesităţii primare şi a intrat în cel al cotidianului şi al unei exigenţe crescînde în condiţiile concurenţei străine şi autohtone.) Iată cîteva exemple despre diferenţele de paginaţie ale tipăriturilor noastre: La Şumuleu, în 1756 au fost tipărite 13 titluri cu un total de 297 de pagini. Putem afirma aşadar că media era 23 de pagini la un titlu. Mult mai relevant este însă să menţionăm, pe baza cataloagelor, că o singură carte produsă în atelierul franciscanilor are 14-128 de pagini (Jézus, Mária József), iar o alta (A Jezus Krisztus Keresztének Uttya) 72 de pagini tipărite, astfel că restul de 11 titluri nu depăşesc 14-15 pagini. În cele trei tipografii ale oraşului Bistriţa au apărut între 1760-1797 cincisprezece cărţi noi. Teoretic vorbind, ele însumează 1207 pagini, cîte 80 pentru fiecare atelier în parte. Dar socotind după intervalurile de funcţionare efectivă vom vedea că la Bistriţa s-au tipărit anual în medie 109 pagini. În secolul al 18-lea, la Tîrgu-Mureş s-au editat opt titluri. Nu e neapărat un prilej de bucurie. Totuşi, numărul paginilor ne îndreptăţeşte să emitem o judecată de valoare mult mai obiectivă: dacă meşterul Kapronczi Nyerges a trimis la tipărire 158 de pagini gata culese, L. Gál a tipărit 348 de pagini, adică mai mult decît dublu, în timp ce ultimul, A. Huszár de Nagy Ajta, a tipărit de trei ori mai multe titluri decît Kapronczai, mai exact 495 de pagini. În total sînt mai mult de o mie de pagini (1001) în decursul a şase ani, adică 167 de pagini anual. În cazul Blajului am examinat ritmul de productivitate pentru cinci ani consecutivi. Dificultatea acestei examinări constă în faptul că se cunosc titlurile tipărite, dar de multe ori nemaiexistînd nici un exemplar care să se fi păstrat, nu putem să ne dăm seama care este (fusese) paginaţia exactă a unor volume importante. Totuşi, pe baza unor aproximări (şi folosind reeditările) avem următoarea serie: — 1759: 221 p. — 1760: 879 p. (un titlu fără paginaţie cunoscută) — 1761: 71 p. (două titluri cunoscute doar din documente de tipografie) — 1762: 838 p. — 1763: 1130 p. Avînd în vedere că titlurile sînt cunoscute doar din scriptele contemporane sau din referinţe bibliografice inexacte (Acatist, Penticostarion), în mod normal ele ar putea conţine mai multe sute de pagini. Pe baza acestor premise, nu credem că părerea potrivit căreia tipografia Blajului putea să ofere cititorilor anual 1000-1500 de pagini ar fi hazardată, cel puţin nu în perioada analizată de noi. Rămîne ca cercetările ulterioare să stabilească mai exact tendinţele şi fluctuaţia procesului de realizare a tipăriturilor din oraşul de pe Tîrnava. Deşi ne-am ferit să intrăm în analiza tematică a tipăriturilor cercetate de noi, la sondarea deceniilor ne-am lovit inevitabil şi de acest aspect deloc neglijabil. Am putut constata că aria tematică a tipăriturilor din perioada 1701-1800 acoperă toate domeniile de activitate. Este adevărat că lărgirea orizontului editorial este sesizabilă mai ales începînd cu deceniul al şaptelea, toate acestea în ciuda unei cenzuri severe care apasă asupra societăţii, practic în tot cursul veacului, fiind exercitată fie de episcopul romano-catolic, fie de o comisie literară de pe lîngă Guberniul Transilvaniei. Din cele 390 de tipărituri pe baza cărora am alcătuit seria caracteristicilor cantitative (paginaţia anuală produsă), cele mai multe — 105 titluri — pot fi etichetate drept producţii beletristice sau literatură de ficţiune şi lirică (versuri ocazionale, ode etc.). Literatura teologică şi de contemplaţie religioasă (66 de titluri) este însă mai voluminoasă, dacă e să judecăm după numărul paginilor şi filelor conţinute de fiecare operă în parte. La această literatură se adăugă şi o categorie înrudită: cărţile de rugăciune şi culegerile de psalmi cu şi fără note muzicale (16 titluri). De asemenea, acte oficiale: 24; calendare, foarte populare şi de toate felurile (simple, schematice, cu sfaturi şi pronosticuri): 25; predici mortuare care conţin cugetări etico-morale, elemente de istorie şi genealogie, ştiri şi noutăţi sub formă de parabole etc.: 39; teze susţinute de tineri ardeleni la şcolile greco-catolice, romano-catolice şi protestante: 26 de titluri. Clasicii antichităţii bat însă în retragere (3 titluri), lucrările de acest gen fiind suplimentate din contingente străine. În schimb, creşte numărul lucrărilor didactico-şcolare (de ex. regulamentele şi reglementările şcolare, îndreptarele ortografice, bucoavnele): 24; şi mai ales cele de medicină şi ştiinţe exacte, tehnico-naturale datorită creşterii numărului intelectualilor care au studiat în străinătate altceva decît teologia (Samuel Köleséri, André Étienne, Ferenc Nyulas, Johann Fridwalszky): 20 de titluri. Dreptul şi istoria încep să-şi capete statutul de ştiinţă de sine stătătoare, devenind domenii vaste de cercetare; se fac primele editări de cronici şi documente istorice şi se scriu primele monografii geografico-statistico-istorice (11-15 titluri). Semnalăm de asemenea începutul literaturii de bibliologie şi bibliografie; asistăm la premiera cataloagelor de editură — 6 titluri (printre ele de ex. tipografia Hochmeister va scoate din cinci în cinci ani un nou „info” privind ofertele sale de carte, apărînd chiar şi un album tipografic cu mostre de litere). Ultimele decenii ale secolului înseamnă şi apariţia primelor periodice din Transilvania — la Timişoara, Sibiu şi la Cluj — care concurează cu cele vieneze şi din Pressburg. Lucrarea noastră este mai mult un semnal, o sugestie pentru noi cercetări. O propunere de teme şi modalităţi de abordare a unor domenii speciale care sînt la îndemîna oricărei biblioteci cu colecţii tradiţionale. Secolul al 18-lea poartă deja amprenta unei activităţi editoriale mature, iar numărul titlurilor depăşeşte suma tuturor tipăriturilor înregistrate de la apariţia tiparului la noi în ţară şi pînă în anul 1701. Ea necesită o tratare mult mai diferenţiată, cu multe criterii şi promite celor care se vor aprofunda în examinarea ei, noi titluri, unghiuri de vedere, concluzii istorice şi socio-literare, inclusiv surprize plăcute. Acestea fac parte din riscurile meseriei4 . q ANEXA 1 Anul Ai AI Bv Bl Bi Ca Cj D M Or Sb SC Tm TgM Suma 1701 6 16 1 23 1702 5 20 4 29 1703 6 13 1 20 1704 5 4 2 11 1705 4 4 6 14 1706 5 4 2 11 1707 4 6 5 15 1708 8 1 4 1 14 1709 9 4 7 20 1710 4 5 5 14 1711 3 4 4 11 1712 6 7 2 15 1713 4 5 3 12 1714 4 3 2 9 1715 4 3 1 8 1716 3 9 1 13 1717 4 6 1 11 1718 5 9 1 15 1719 8 1 1 10 1720 2 7 3 12 1721 5 8 4 17 1722 4 5 3 12 1723 4 9 2 15 1724 2 7 1 10 1725 4 7 11 1726 5 10 2 2 19 1727 4 13 1 18 1728 4 14 2 2 22 1729 5 16 2 2 25 1730 9 13 3 1 26 1731 7 23 1 3 34 1732 6 21 5 1 33 1733 8 23 2 1 34 1734 6 26 1 33 1735 8 27 35 1736 4 23 3 2 32 1737 6 25 1 2 34 1738 6 27 1 1 35 1739 8 22 2 3 35 1740 7 12 7 26 1741 6 20 3 4 33 1742 5 29 5 39 1743 4 13 1 2 2 22 1744 3 37 9 49 1745 3 23 2 1 1 30 1746 29 3 2 1 35 1747 3 2 20 2 5 3 35 1748 2 1 14 1 5 23 1749 4 27 6 4 2 43 1750 7 2 15 3 7 34 1751 11 2 20 6 8 2 49 1752 4 20 6 4 1 35 1753 6 2 13 2 3 2 28 1754 6 3 1 3 2 15 1755 5 2 2 22 3 1 35 1756 2 3 2 11 4 13 35 1757 6 2 3 12 6 2 31 1758 4 5 14 2 2 27 1759 2 2 3 20 6 33 1760 1 6 2 3 19 4 1 36 1761 3 4 2 29 1 9 1 49 1762 5 6 1 4 19 2 6 43 1763 1 4 2 3 22 5 9 46 1764 6 10 2 2 29 2 2 1 54 1765 2 7 3 7 28 1 7 8 2 65 1766 6 4 9 24 5 7 1 56 1767 5 4 1 2 30 11 1 54 1768 4 5 3 2 35 2 3 15 1 70 1769 4 2 3 17 9 7 1 43 1770 5 5 1 3 31 2 12 1 60 1771 10 5 3 5 17 1 1 4 4 50 1772 2 4 2 15 1 7 31 1773 3 3 1 16 1 4 3 3 5 39 1774 2 4 1 2 21 1 4 2 37 1775 4 1 2 28 3 4 1 43 1776 4 1 20 6 7 1 2 41 1777 2 6 16 32 2 6 9 1 2 76 1778 3 10 25 6 14 58 1779 2 3 1 3 22 1 12 16 4 64 1780 1 6 5 19 1 15 26 1 4 78 1781 8 3 1 3 16 1 11 46 2 1 92 1782 2 3 2 19 12 26 2 66 1783 4 4 5 14 3 7 26 1 1 65 1784 2 7 3 20 12 31 1 3 79 1785 2 4 3 10 23 3 31 1 77 1786 1 2 7 17 13 12 28 1 81 1787 2 1 1 7 13 4 26 6 2 62 1788 5 1 2 1 11 2 1 47 1 1 72 1789 1 3 1 2 1 6 3 1 87 1 106 1790 1 4 4 2 3 16 3 4 53 1 19 2 112 1791 4 4 2 1 6 54 2 2 21 6 102 1792 3 1 3 5 31 2 28 3 76 1793 4 1 4 42 3 22 4 1 81 1794 1 1 1 47 13 1 64 1795 20 1 1 47 2 25 1 97 1796 21 1 2 35 1 1 13 3 77 1797 4 20 2 1 22 1 2 13 1 1 67 1798 2 19 1 1 29 3 21 1 1 78 1799 1 23 6 10 1 3 44 1800 1 2 2 33 4 13 1 2 58 48 29 480 136 15 160 1843 12 15 214 942 87 84 8 4073
ANEXA 2 Cărţi tipărite în Transilvania între anii 1701-1800 Ai = Aiud AI = Alba Iulia Bv =Braşov Bl = Blaj Bi = Bistriţa Ca = Carei Cj = Cluj D = Diosig M = Mediaş Or = Oradea Sb = Sibiu SC = Şumuleu Ciuc Tm = Timişoara TgM = Tîrgu-Mureş NOTE 1. Bibliografia Românească Veche. I-IV. Bucureşti; 1910-1944. 2. Régi Magyar Könyvtár. I-II. Budapest, 1879, 1885. 3. Conducerea oraşului. 4. După încheierea lucrării noastre am primit la Biblioteca Teleki-Bolyai din Tîrgu-Mureş lucrarea semnată de V. Ecsedy Judit: A Könyvnyomtatás Magyarországon a kézisajtó korában. 1473-1800. Budapest, Balassi Kiadó, 1999. (Istoria tiparului din Ungaria în perioada presei de mînă. 1473-1800), şi în care autoarea ajunge la concluzii foarte apropiate de cele ale noastre. * Mihály SEBESTYén-SPIELMANN (n. 1947) este bibliotecar principal la Biblioteca Teleki-Bolyai (Tîrgu-Mureş), lector universitar al Academiei de Artă Teatrală (Tîrgu-Mureş) şi al Universităţii Babeş-Bolyai (Cluj). A publicat numeroase studii despre istoria Transilvaniei din secolele XV-XVIII, autor al volumelor Erdélyi fejedelmek (Principii Transilvaniei; 1993, reed. 1994) şi Múlt és múlt (Trecut şi trecut, 1995). |
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006