Dreptul la exprimare în limba maternă în
Europa Centrală şi în Statele Unite ale
Americii. Similitudini şi diferenţe

Miklós Kontra

1. Repere introductive

Un fenomen curios, în cazul diverselor discursuri despre drepturile lingvistice sau bilingvism, este acela că ele utilizează argumente aparent identice, invocate însă în scopuri diametral opuse. De pildă, s-a pretextat că absenţa serviciilor bilingve de bază, adică serviciile în limba 1, la care este îndrituit un grup de persoane a căror limbă maternă diferă de limba oficială a statului în care trăiesc, poate bloca adaptarea lor la populaţia majoritară. (vezi: Nicolau şi Valdiviesco, din 1988/1992; 320). Pe de altă parte, aceeaşi absenţă a serviciilor bilingve de bază este citată şi drept cauza posibilă a asimilării de către majoritate a respectivei minorităţi. Spre exemplu, acest din urmă caz, respectiv absenţa bilingvismului, ar intensifica sau chiar promova asimilarea, susţin maghiarii din Slovacia. Opinia că absenţa bilingvismului blochează adaptarea, a fost susţinută, pe de altă parte, în referirile la unii vorbitori de spaniolă din S. U. A. Astfel de paradoxuri aparente par să reprezinte o nefericită caracteristică a numeroase discursuri populare şi politice consacrate drepturilor de exprimare într-o limbă, dar aceleaşi inconsecvenţe pot fi uneori detectate inclusiv în discursul lingviştilor.

În ce mă priveşte, am ajuns recent la concluzia că riscul unor divergenţe între — să zicem — un universitar din Europa Centrală şi unul din Europa de Vest sau America de Nord sînt considerabil mai mari decît se admite de obicei şi, în consecinţă, este necesar ca universitarii să acorde maximă atenţie minimalizării oricăror neînţelegeri posibile. O parte a problemei o constituie faptul că cercetătorii antrenaţi în comunicarea ştiinţifică sînt vorbitori nativi ai unor limbi diferite, iar competenţa limitată în limba pe care o folosesc în lucrări conduce la o perturbare imperceptibilă a comunicării. Mai mult decît atît, perturbarea comunicării poate proveni şi din diferenţele la nivelul informaţiei şi percepţiilor de bază, care pot rămîne nedetectabile, în ciuda celor mai bune intenţii din partea celor aflaţi în dialog. De pildă, cuvîntul englezesc democracy (democraţie) are toate şansele să provoace probleme cînd e folosit, să zicem, de un maghiar sau de un englez, căci fiecare dintre ei îl poate folosi cu înţelesuri foarte diferite. Un sociolog maghiar şi unul englez, angajaţi în dialog, pot, în ciuda celor mai bune intenţii, să eşueze lamentabil.

Divergenţele pot proveni şi din lipsa de acurateţe a informaţiei tipărite şi, cu cît publicaţia care oferă respectiva informaţie e mai prestigioasă, cu atît mai mare e şansa ca ea să fie luată de bună. De exemplu, pînă de curînd, am recurs cu mult folos la publicaţiile Minority Rights Group (Londra, Anglia), fără să am nici un fel de suspiciuni privind posibile inexactităţi. Recent, însă, am citit într-un articol referitor la Cehoslovacia următorul pasaj:

„În septembrie 1992, Consiliul Naţional Slovac (CNB) a sprijinit adoptarea unei constituţii pentru o republică independentă, bazată pe principiile democraţiei parlamentare... Limba slovacă este limba oficială, iar folosirea altor limbi va fi reglementată printr-o lege separată... Legea limbii aplicată în Slovacia, acordă statut de limbă oficială unei limbi minoritare dacă minoritatea etnică care o vorbeşte depăşeşte, într-o anumită regiune, 20% din populaţie.” (Plichtová, 1993: 17)

Cititorul neprevenit al acestui text va fi surprins să afle că în cea de-a doua accepţiune a sintagmei limba oficială acoperă de fapt o situaţie în care, dacă minoritatea depăşeşte 20% din populaţia locală, limba respectivei minorităţi poate fi folosită în contactele oficiale oral, dar nu şi în scris, iar oficialităţilor locale nu li se pretinde prin lege să cunoască şi să utilizeze limba acelei minorităţi. Aceasta a fost situaţia de fapt din Slovacia în momentul cînd a intrat în vigoare Legea Limbii Oficiale în Slovacia, în octombrie 1990. Secţiunea 6, paragraf 2 din această lege subliniază faptul că oficialităţile locale cît şi cele naţionale nu au obligaţia să cunoască şi să utilizeze limbile minoritare şi că documentele oficiale vor fi redactate în limba oficială, definită prin lege a fi slovaca (vezi, de exemplu, Zalabai 1995:324). Deci, termenul de limbă oficială e utilizat de Plichtová pentru a denumi referenţiale extrem de diverse: de pildă, oficialităţile guvernamentale trebuie să cunoască şi să folosească limba oficială (1), dar nu şi limba oficială (2), iar documentele oficiale sînt întotdeauna întocmite în limba oficială (1), însă niciodată în limba oficială (2).

Nu mai puţin, comparaţii de genul celei pe care o propun în cele ce urmează, riscă să fie sortite eşecului ori unei înţelegeri eronate, dacă se neglijează menţionarea clară şi repetată a diferenţelor istorice şi politice dintre regiunile comparate. Ne vom strădui să evităm aceste capcane prin punctarea a ceea ce ni se pare a fi diferenţele pertinente dintre Europa Centrală şi S.U.A.

Relaţiile dintre minorităţi şi majorităţi s-au schimbat radical în Europa Centrală în urma Tratatului de la Versailles, la sfîrşitul primului război mondial. Monarhia austro-ungară s-a prăbuşit, s-au trasat noi graniţe şi s-au creat noi state, precum Cehoslovacia şi Iugoslavia. Minorităţile de altădată au devenit majorităţi şi viceversa.(vezi:Slapnicka 1993). Noile graniţe ale Ungariei au fost stabilite fără să se ţină cont de graniţele etnice şi, ca urmare, în jur de o treime din vorbitorii de limbă maghiară au devenit cetăţeni ai uneia din ţările vecine. (vezi: Magocsi 1993; 134-5).

Situaţia în care s-au trezit milioane de maghiari după terminarea primului război mondial ar putea fi asemănată stării jalnice a mexicanilor care „într-o dimineaţă cînd s-au trezit s-au văzut cetăţeni ai S.U.A.” (Marshall 1986:40), atunci cînd S.U.A. au anexat New Mexico, în urma Tratatului de la Guadelupe Hidalgo, în 1848. Primul aspect important de la care pornim este acela că minorităţile maghiare din Slovacia, Ucraina, România, Iugoslavia, Croaţia şi Austria sînt minorităţi indigene, întocmai precum vorbitorii de spaniolă ce au devenit cetăţeni americani, după ce teritoriul New Mexico a fost preluat de S.U.A. Ei nu sînt priviţi defel ca imigranţi (indiferent că acceptăm sensul propriu sau pe cel figurat al cuvîntului). (Nu există emigraţie dinspre Ungaria către nici una dintre ţările vecine, nici chiar slovacii trăitori în Ungaria nu au emigrat în Slovacia). De aici decurge şi ţelul minorităţilor maghiare din afara graniţelor Ungariei, şi anume acela al menţinerii limbii şi culturii şi opoziţia la a se lăsa asimilaţi de către etnia majoritară a ţării în care trăiesc. E potrivit să menţionăm şi faptul că presiunile asimilaţioniste exercitate asupra minorităţilor maghiare din statele ce s-au format în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, au tins să fie mult mai mari şi mai directe decît presiunile exercitate asupra minorităţilor imigrante din S.U.A. (vezi Janics Borsody 1982, Schöpflin & Poulton 1990, şi Distrugerea identităţii etnice, 1989).

Cu riscul unei simplificări grosiere, voi încerca să caracterizez situaţia politicii externe actuale din Bazinul Carpatic. De aproximativ un deceniu, mai bine zis din 1988, Ungaria susţine că maghiarii care locuiesc în ţările învecinate ei constituie parte integrantă a naţiunii maghiare şi că statul ungar are o obligaţie specială faţă de ei (vezi Oltaz, 1992). Cel puţin trei dintre ţările învecinate (Slovacia, România şi Serbia) refuză ideea că statul maghiar ar avea vreo obligaţie faţă de minorităţile maghiare trăitoare în ţările lor. În România trăiesc aproximativ 2.000.000 de maghiari şi poate 300.000 de mii în Voivodina, Serbia). Propaganda oficială din ţările respective prezintă deseori pe ungurii din Ungaria şi pe maghiarii din ţările vecine ei, ca avînd pretenţii de revizuire a graniţelor, iar “pericolul maghiar” este parte integrantă a propagandei extremiste a acestor state, în ciuda faptului că, de cel puţin o jumătate de veac, nici un guvern ungar nu a exprimat vreodată pretenţii teritoriale faţă de nici unul din statele vecine. O a doua realitate importantă de care trebuie ţinut cont este că problemele ridicate de drepturile minoritare şi lingvistice din Europa sînt, prin definiţie, intim legate de politica externă.

După prăbuşirea comunismului, ţările central-europene şi-au manifestat interesul să se alăture Consiliului Europei (CE). O importantă precondiţie pentru ca aceste state să fie admise în diversele organizaţii de integrare europeană este aceea ca ele să-şi rezolve toate diferendele prin semnarea de tratate bilaterale. Statul ungar s-a străduit să promoveze o politică de internaţionalizare a revendicărilor minoritare (vezi Oltay 1992), exprimîndu-şi, bunăoară, o profundă preocupare în privinţa drepturilor minorităţilor din România, Slovacia şi Serbia, atît în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), cît şi cu prilejul unor conferinţe internaţionale. Cu toate acestea, Slovacia, România şi Serbia susţin că minorităţile maghiare se bucură de drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni şi că singura problemă este cea reprezentată de pericolul separatismului ungar. Ungaria şi Slovacia, dar nu şi România şi Iugoslavia, şi-au cîştigat statutul de membru asociat al Uniunii Europene, în decembrie 1991. Ca urmare, drepturile minorităţilor şi drepturile lingvistice au constituit deseori un punct pe ordinea de zi a negocierilor dintre organizaţiile europene şi Ungaria, Slovacia, România sau — într-o oarecare măsură — Serbia. Deşi poate fi detectată o certă influenţă europeană în privinţa sorţii minorităţii maghiare, e încă neclar în ce măsură forţele politice internaţionale vor afecta viitorul ei. Al treilea fapt de care e bine să ţinem seama — cel puţin teoretic — este că diversele organizaţii europene, cum ar fi CE sau OSCE, ar putea influenţa promovarea drepturilor lingvistice ale minorităţilor într-o direcţie general europeană.

Un ultim aspect se referă la termenul democraţie. În opinia mea, politologul american Barany are dreptate cînd susţine că: „Se pare că în Europa de Est de azi democraţia denumeşte în mod frecvent dominanţa majorităţii, dublată de neglijarea sau chiar discriminarea minorităţilor neprotejate.”

2. Metoda

Sursele folosite în elaborarea acestui studiu nu sînt multe. O examinare comparativă a legislaţiei discriminatorii („X-Only”, adică doar limba X poate fi oficială, limbă de stat ), aşa cum am promis-o din titlul acestei lucrări, ar necesita scrierea uneia sau chiar a mai multor cărţi. Prin urmare, în acest studiu voi spicui argumente ce stau la baza legislaţiei restrictive în domeniul drepturilor lingvistice minoritare, aşa cum apar ele în cinci lucrări de referinţă, cărora li se adaugă alte cîteva surse auxiliare de informare, în special publicistice. Volumele la care mă refer sînt următoarele:

Crawford, 1992 a. (Hold Your Tongue);

Crawford, 1992 b. (Language Loyalties);

Berényi, 1994 (Nyelvországlás, o carte despre cauzele sociale şi istorice ce-au dus la adoptarea Legii Limbii Oficiale din Slovacia din 1990, redactată de un membru maghiar al Parlamentului slovac);

Zalabai, 1995 (Mit ér a nyelvünk ha magyar?) , o colecţie de documente din presa maghiară din Slovacia despre „războiul tăbliţelor cu denumiri de localităţi” şi „războiul numelor de familie” în perioada 1990-1994);

„Legea Slovacă a Limbii de Stat şi Minorităţile — Analiză critică şi observaţii” ISBN 963 04 6102 1. Acest volum conţine o traducere englezească a Legii Limbii Oficiale a Statului Slovac din 1995, Justificarea (= un comentariu ce explică scopul legii) ataşată proiectului de lege prezentat Consiliului Naţional al Republicii Slovace în data de 24 octombrie 1995, precum şi analize critice (în studiul de faţă cartea va fi abreviată SSLL).

O altă restricţie se impune acestui studiu: nu numai că-mi limitez analiza la datele oferite de volumele prezentate mai sus, mai mult, le voi utiliza într-o manieră selectivă. Numărul argumentelor referitoare la legislaţia lingvistică restrictivă se apropie de ordinul sutelor, ceea ce m-a forţat să aleg doar cîteva din ele pentru această lucrare. Limitele spaţiului m-au obligat şi ele să mă concentrez pe Slovacia şi să exclud din discuţie România şi Iugoslavia. Un motiv esenţial ce susţine alegerea Slovaciei constă în faptul că, în mai puţin de şase ani, au fost propuse în această ţară două legi ale limbii oficiale în stat: Legea nr. 428/1990 vizînd Limba Oficială în Republica Slovacă precum şi Legea Limbii Oficiale din Republica Slovacă, adoptată pe 15 noiembrie 1995. Ultima a revocat-o pe cea din 1990 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.

Voi clasifica argumentele în două categorii: cele similare se vor regăsi în Secţiunea 3, iar cele contrare vor fi cuprinse în Secţiunea 4, avînd mereu în atenţie păstrarea distincţiei între argumentele care militează pentru o legislaţie lingvistică restrictivă, discriminatoare, şi cele care i se împotrivesc.

3. Argumente similare

3.1. Dreptul de a nu fi supus la discriminare lingvistică

S-a susţinut că vorbitorii de limbă engleză sînt discriminaţi, de pildă, în ţinutul Dade din Florida (vezi Crawford 1992 b: 104-5). O membră a Parlamentului Slovac, Eva Gorajová, a susţinut la rîndul ei, în cadrul dezbaterilor pe marginea proiectului de lege a limbii oficiale a statului slovac, că respectiva lege „ar trebui să stopeze discriminările lingvistice şi procesul de asimilare naţională a slovacilor”, căci ea nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni şi „oferă o posiblitate de stabilire a egalităţii lingvistice şi sociale între toţi locuitorii Slovaciei” (SSLL: 18).

Dreptul de a nu fi supus la discriminare lingvistică este un argument de care fac uz atît cei care propun proiecte de lege lingvistică restrictivă de tipul „numai limba X”, cît şi oponenţii săi. Cei care, în cazurile invocate, pledează pentru engleză sau slovacă folosesc acelaşi argument, pe care îl utilizează şi „Mexican American Legal Defense and Education Fund” (vezi Crawford 1992a:151) sau maghiarii trăitori în Slovacia. Se pare că toţi cei implicaţi în dezbateri de genul celei amintite recurg inevitabil la acest argument şi totodată fiecare dintre părţile implicate reclamă faptul că doar ei sînt cei discriminaţi.

În mod cert, pentru ca acest argument să fie utilizat într-o manieră rezonabilă, este necesară o anume procedură pentru a se stabili care este grupul de indivizi, aflat într-un mediu lingvistic dat, realmente discriminat. Dreptul de a nu fi supus discriminării lingvistice poate fi citat atît ca pro limba X-exclusiv, cît şi ca împotriva legislaţiei de tipul limba X-exclusiv. În cele ce urmează, voi încerca să delimitez argumentele pro şi contra legate de legislaţia lingvistică restrictivă.

3.2. Argumente similare în favoarea utilizării exclusive a unei limbi

3.2.1. Acces egal la educaţie şi şanse egale de participare plenară la viaţa politică, economică şi socială a ţării

S.U.A., dar şi ţări din Europa Centrală (de exemplu Slovacia şi România) au susţinut că legislaţia lingvistică restrictivă de tipul: utilizarea exclusivă a limbii X creează egalitate socială, aşadar că legislaţia respectivă e singura bună.

Printre alţii, secretarul de stat al S.U.A. pentru educaţie, William J. Bennett, a susţinut că „alternativa” abordării nonbilingve în predarea noţiunilor de bază ale limbii engleze celor doritori să vorbească respectiva limbă ar pregăti copiii pentru participarea deplină la oportunităţile şi provocările societăţii americane (Crawford 1992b; 358). În acest sens, engleza este o limbă comună ce permite tuturor să participe total şi să se integreze societăţii americane.

Justificarea din preambulul legii slovace demonstrează că Republica Slovacă „oferă educaţie bilingvă în regiuni locuite de cetăţeni de mai multe etnii, ceea ce permite minorităţilor naţionale să stăpînească într-o măsură suficientă limba oficială a statului, contribuind la adîncirea înţelegerii.” (SSLL: 15). O asemenea „garantare a şanselor egale” le este oferită maghiarilor din Slovacia şi România, indiferent dacă ei şi-au manifestat ori nu dorinţa de a beneficia de respectivul drept. De obicei, ei nu optează pentru acest drept, după cum o demonstrează un recent reportaj din presă (Vonyik, 1996), în care un cetăţean de etnie slovacă pretindea că:

„Maghiarii nu sînt deloc discriminaţi dacă îşi însuşesc limba oficială. Aceasta le permite să se descurce în orice zonă a ţării s-ar afla şi, ca urmare, nu vor mai fi legaţi de regiunea cu pricina.”

Răspunsul la acest argument pretinde o simplă interogaţie retorică:

„De ce credeţi că maghiarii ar dori să se mute? Au casele şi pămînturile lor aici...”

Acest tip de argument a fost inspirat rezumat de către Joshua Fishman (1988/ 1992b: 169): „noi nu vrem decît să-i eliberăm de sindromul închisorii etnice”. O recentă folosire a acestui argument se regăseşte într-o epistolă expediată de către Ministrul de externe slovac Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale.

În această scrisoare, ministrul îi explică lui Max van der Stoel că, în urma eşecului versiunii slovace a „educaţiei alternative”, „această formă de educaţie nu va fi introdusă, din cauza lipsei consimţirii parentale (astfel respectîndu-se în totalitate principiul opţiunii voluntare, proclamat de Guvernul Republicii Slovace) şi că metode diferite de instruire în limba slovacă, declarată limbă oficială a statului, vor fi aplicate cu scopul de a se atinge — cu precădere în interesul viitorului copiilor maghiari minoritari — un standard adecvat presupus de limba slovacă.”

3.2.2. Legislaţia restrictivă întăreşte armonia socială

S-a afirmat în S.U.A. că stăpînirea exclusiv a limbii engleze „e necesară pentru a promova armonia rasială” la locul de muncă (vezi Crawford 1992b: 279-80). Cu toate acestea, judecătorul Curţii de Apel a decis în 1988 că interzicerea exprimării în limba maternă a angajaţilor poate contribui la acumularea de tensiuni rasiale şi că argumentul conform căruia acest demers ar asigura armonia rasială e nefondat.

Preambulul Legii Limbii Oficiale a Statului Slovac arată că legea a fost adoptată pentru a asigura „libertatea şi egalitatea în demnitate şi în drepturi” a cetăţenilor (SSLL, p.7).

Argumentul care susţine că legislaţia lingvistică de tip restrictiv garantează echilibrul social pare a fi unul popular.

3.2.3. Instruirea în limba minorităţilor deschide calea ideologiei anti-majoritare

Argumentul susţine că eliminarea instruirii în limba minorităţilor poate reduce, ba chiar suprimă, ideologia anti-majoritară.

În anii ’20, în procesul Mezer versus Nebraska, Curtea Supremă a hotărît că „a permite străinilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în limba lor maternă are ca urmare inducerea unor idei şi sentimente străine de interesele acestei ţări.” (Crawford 1992b: 235).

Justificarea la Legea Slovacă are observaţii de genul: „Un număr mare de manuale şi rechizite provenind din Ungaria, cu conţinut iredentist, apar în şcolile din Sudul Slovaciei”, şi astfel „elevii nu sînt învăţaţi să respecte patria slovacă în care trăiesc”. (SSLL:15).

3.2.4. Minorităţile nu vor să înveţe limba ţării în care locuiesc

Acesta este un argument frecvent folosit în susţinerea utilizării exclusive a limbii engleze (vezi Crawford 1992a şi 1992b). E de asemenea amintit şi în cadrul Justificării ce însoţeşte Legea Slovacă, însă în cazul respectiv apare un element imposibil de detectat în dezbaterea pe marginea utilizării limbii engleze, şi anume acela că dascălii vorbitori de limba slovacă-limbă maternă fac dovada unei competenţe îndoielnice în propria lor limbă:

„O consecinţă a neglijării educaţiei în limba oficială a statului este aceea că în regiunile cu populaţie mixtă din Sudul Slovaciei, persoanele ce instruiesc tînăra generaţie a minorităţii maghiare consideră că stăpînirea limbii oficiale la nivel minim nu este necesară; de fapt, se întîmplă ca etnicii maghiari şi chiar dascălii de etnie slovacă să nu fie familiarizaţi îndeajuns cu limba oficială a statului.” (SSLL, 15)

3.2.5. Minoritatea nedorită ar trebui să fie deja complet asimilată, sau similitudinea insultelor

Negarea dreptului populaţiei indigene dintr-un teritoriu de a-şi folosi numele reprezintă o gravă insultă ce poate fi întîlnită atît în S.U.A., cît şi în Europa Centrală. Argumentul implicit ce se ascunde în spatele unor astfel de insulte ar suna cam în felul următor: minoritatea nedorită ar trebui să fie deja complet asimilată.

Cînd constituţia Californiei a fost revizuită în 1878—79, drepturile lingvistice ale minorităţii spaniole au fost şi ele dezbătute, şi un anume domn Tinnin se lamenta pe motivul că tone de documente fuseseră „publicate în spaniolă în beneficiul străinilor”. Această afirmaţie a provocat următorul schimb de replici:

Domnul Rolfe: „Numiţi populaţia băştinaşă a acestui stat străină?”

Domnul Tinnin: „Au avut timp suficient pentru a învăţa limba.” (Crawford 1992b: 53)

În iunie 1994, cîţiva politicieni slovaci au declarat că „nu mai există maghiari în Slovacia, ci doar „cetăţeni slovaci vorbitori ai limbii maghiare”, care sînt „slovaci maghiarizaţi ce vorbesc ungureşte” (Vezi Zalabai 1995: 202 şi 211).

În 1993, un cetăţean de etnie maghiară a ridicat vocea indignat, în legătură cu alegerea limbii, opinînd, aşa cum o demonstrează următoarea traducere dintr-un articol de ziar, că: „Totul depinde de unghiul din care un individ alege să privească... Pentru noi, maghiara nu este o limbă străină, pentru noi ea este limba noastră maternă şi — oricît de ciudat ar suna pentru unii — în ceea ce ne priveşte, slovaca este o limbă străină.

Susţin respectuos faptul că noi vorbim maghiara nu pentru că nu ne-am însuşit (încă) limba slovacă, ci pentru că sîntem maghiari. E acest lucru atît de greu de priceput?” (Zolczer 1995: 118—9).

3.3. Argumente similare utilizate împotriva legislaţiei restrictive

3.3.1. Promovarea legislaţiei în favoarea unei singure limbi insultă şi alienează minorităţile

În examinarea argumentelor în favoarea utilizării englezei ca limbă oficială, Leibowicz notează că:

„Bazîndu-se pe o teamă nefondată de separatism şi fragmentare culturală, pasajul din E. L. A. insultă şi înstrăinează o parte semnificativă a societăţii noastre în numele unităţii naţionale.” (1985/1991: 111).

O posibilă consecinţă alienatoare dramatică a legislaţiei slovace restrictive a fost semnalată de un primar maghiar din Sudul Slovaciei, într-un recent articol de ziar. Din 1 ianuarie 1996, s-a iscat o controversă pe marginea legalităţii ori a ilegalităţii utilizării limbii maghiare, alături de slovacă, în contactele oficiale cu administraţia locală din Sudul Slovaciei. Cîţiva primari maghiari au propus ordonanţe locale pentru a-i face pe cetăţenii de etnie maghiară egali cu cetăţenii slovaci, în cadrul întîlnirilor oficiale din municipiile lor. Primarii în cauză susţin că ordonanţele au devenit necesare deoarece Legea Limbii Oficiale în Stat a revocat-o pe cea anterioară, care permitea o utilizare oficială parţială a limbii minoritare în localităţi unde populaţia minoritară ajunge la un procent de cel puţin 20%. Fragmente dintr-un articol semnat de primarul maghiar al localităţii Zsitvaudvard/Dvory nad Zitavou, József Száraz, se prezintă astfel:

„Cînd am luat iniţiativa [cînd am propus respectiva ordonanţă prin care şi maghiara poate fi folosită în contactele oficiale ale municipalităţii], am avut ca scop pur şi simplu reflectarea realităţii circumscrise de vieţile noastre, realitate cu care ne-am mulţumit de atîta vreme. Toţi indivizii vorbesc în limba pe care o stăpînesc cel mai bine şi prin intermediul căreia se pot exprima pe ei înşişi în maniera cea mai inteligibilă posibilă. Am respectat şi vom respecta şi de acum încolo limba oficială a statului. Toate documentele întocmite de oficialităţile locale, din care fac parte, sînt redactate într-o slovacă standard, cu o ortografie perfectă.

Tot ce-am făcut a fost să reflectăm realitatea. Realitatea în cauză a reprezentat mereu o simbioză perfectă între plante, animale şi oameni (slovaci, maghiari, romi şi evrei) în cel mai drag nouă colţişor din lume, în oraşul nostru natal din sudul Slovaciei.

Pînă acum n-am întîlnit pe nimeni care să fi învăţat cîinii să miaune, pisicile să latre, sau care să picteze în albastru minunata iarbă verde de pe malurile Dunării. Vremurile s-au schimbat şi multe lucruri sînt extrem de dificil de acomodat. Mulţi dintre noi nu sînt capabili să facă faţă acestor anomalii. Ei sînt nefireşti şi încearcă să ne provoace să respingem ceva ce pînă azi era considerat de noi ca natural. Pentru persoanele bine-intenţionate, iubitoare de pace, nimic nu s-a schimbat, nici măcar acum.

Sper ca nici unul dintre cei care permanent fac declaraţii despre europenizare, democraţie şi toleranţă să nu îmi pretindă pe viitor să renunţ la limba cea mai familiară nouă, la limba noastră maternă pe care o folosesc atunci cînd vorbesc cu părinţii mei, cu vecinii sau cu mulţi dintre vizitatorii primăriei care vin să-mi ceară sfatul. Sper că nimeni nu are pretenţia ca eu să recurg la limba oficială a statului cînd vorbesc cu aceşti oameni...Ce mi-ar zice ei în acest caz este de netipărit... şi asta pe bună dreptate...” (Száraz,1996)

3.3.2 Legislaţia lingvistică restrictivă provoacă dislocări culturale şi dezrădă- cinări sociale

Unul dintre cele mai puternice argumente contra legislaţiei restrictive vizînd impunerea utilizării unei singure limbi este acela că ea poate cauza pierderea identităţii unui grup de indivizi. În clasicul său articol, Blestemul lui Babel, Haugen (1973/ 1992: 407) declară următoarele:

„Limba nu e o problemă decît dacă e folosită ca bază a discriminării şi, de fapt, aşa a fost utilizată de cînd ne amintim. Atît în Suedia, cît şi în S.U.A., tendinţa este legată de o schimbare a limbii, schimbare ce-i vizează pe minoritari pentru că ei trebuie să fie mai deplin integraţi în viaţa naţională. Dar acesta este un proces care provoacă dislocări culturale şi dezrădăcinare socială, proces care privează minorităţile nu numai de identitatea lor de grup, ci chiar şi de demnitatea lor umană.

În lupta sa împotriva consecinţelor legislaţiei slovace restrictive, Pál Csáky (1996), un membru maghiar al Parlamentului slovac, a afirmat că:

„A veghea la identitatea noastră a devenit recent o chestiune primordială. Aş putea mai degrabă reformula zicînd că aceasta a redevenit chestiunea primordială. Aş putea de asemenea afirma că e păcat că a devenit o chestiune primordială. Motivul atîtor nuanţe este atacul frontal îndreptat asupra noastră, atac aparţinînd celor ce deţin puterea.”

Cînd Csáky formulează în termenii unui „atac frontal asupra minorităţii maghiare din Slovacia”, el se referă la încercările susţinute de a interzice denumirile maghiare de localităţi şi, ca urmare, de a legifera scrierea denumirilor localităţilor exclusiv în limba slovacă. Asta înseamnă doar denumiri slovace în hărţi, în manuale, în ziare, uneori în discursurile crainicilor radio sau TV, dar pînă acum (încă?) nu în interviuri (vezi Zalabai 1995:82). Într-un articol de ziar publicat în 1993, avocatul de etnie maghiară József Gyönyör (1993/1995: 101—2) scria:

„Cred că e imposibil de imaginat că denumirile geografice pot fi învăţate exclusiv în slovacă, căci asta ar face ca nume vechi, de origine maghiară, să se scufunde în uitare. Este absolut imposibil de imaginat ca nume [ungureşti] cum sînt Csallóköz, Bodrogköz, Mátyusföld, sau numele munţilor, dealurilor şi cîmpiilor să rămînă necunoscute de către generaţiile viitoare. Dacă aceasta s-ar întîmpla, Slovacia şi totodată Europa ar fi mai sărace.”

Acest argument demonstrează că legislaţia lingvistică restrictivă produce dislocări culturale, înstrăinare şi pierderea idetităţii, fiind aşadar greşită.

3.3.3. Legislaţia restrictivă face comunicarea ineficientă şi generează resentimente

Se poate demonstra că dacă indivizii sînt forţaţi să folosească limba pe care o stăpînesc mai greu, comunicarea poate să nu fie atît de fructuoasă cum ar fi dacă ei ar fi lăsaţi să se exprime în limba lor maternă. Un caz extrem, dar deloc neobişnuit este cînd vorbitorilor monolingvi ai L1 li se oferă anumite servicii vitale doar în L2. Trebuind să recurgă la o limbă în detrimentul celeilalte, cînd ambele ar putea fi folosite — acest fapt poate genera resentiment şi poate duce la o violare a drepturilor fiecărui om de a se exprima în limba sa maternă. În mod încurajator, nu citesc prea mult în primul principiu al recentei declaraţii a Linguistic Society of America privind drepturile lingvistice cînd presupun că motivaţia ce se ascunde în spatele său poate fi asemănătoare cu ce am afirmat aici. Acest prim principiu din recenta declaraţie a Societăţii de Lingvistică Americană susţine că:

„Tuturor rezidenţilor S. U. A. le vor fi garantate cel puţin următoarele drepturi lingvistice:

A. Să se exprime, în particular sau în public, în limba aleasă de ei.” (Buletinul L. S. A., nr. 151, martie 1996)

Oraşul Šamorin/Samorja în sudul Slovaciei, într-o recentă ordonanţă care stipula egalitatea între limbile maghiară şi slovacă în comunicarea oficială în oraşul în care cam 70% din cei 12.000 de locuitori sînt etnici maghiari, a aplicat principiul potrivit căruia fiecare trebuie să aibă dreptul de a folosi limba pe care o alege:

„Toţi cetăţenii şi reprezentanţii oraşului Samorja au dreptul de a utiliza limba în care ei consideră că se pot exprima cel mai bine oral şi scris în comunicarea oficială.” (Új Szó, 29 ianuarie, 1996, p. 3)

Această ordonanţă mandatează staful consiliului orăşenesc să folosească în contactele cu cetăţenii limba în care aceştia i se adresează.

4. Argumente contrare ce sprijină legislaţia restrictivă

Căutînd argumente care se deosebesc, în Europa Centrală, de cele din S.U.A., oricine poate identifica: (a) argumente ce par să fie absente din ambele contexte şi (b) argumente care, deşi aparent similare, în realitate sînt distincte.

4.1. Greşelile trecutului istoric trebuie îndreptate

Deşi oricine poate susţine că între situaţia din S.U.A. şi cea din Republica Slovacă există asemănări, în sensul că ambele populaţii majoritare ale respectivelor ţări reprezintă majorităţi considerabile, există deosebiri istorice enorme care demonstrează că realităţile celor două ţări sînt extrem de distincte. Ba mai mult, o lungă perioadă din istoria lor, slovacii n-au beneficiat de propria lor ţară independentă (vezi, de pildă, Karpat 1993). Slovacii şi ceea ce Slovacia înseamnă azi au aparţinut regatului ungar şi Imperiului multinaţional Austro-Ungar pînă în 1920. Mai apoi, timp de peste şapte decade au făcut parte dintr-o federaţie, alături de cehi. Rivalităţile etnice şi tensiunile de intensitate variată fiind o caracteristică a Bazinului Carpatic de-a lungul secolelelor, nu ne surprind desele referiri din discursurile politice la „dreptatea istorică” şi la rănile din trecut.

Prima parte a Justificării ce însoţeşte Legea Limbii Oficiale a Statului Slovac din 1995 (SSLL, pp. 12-3) a fost redactată în acest spirit:

„De la finele veacului al 18-lea, limba slovacă a trebuit să reziste la presiunea crescîndă exercitată de limba maghiară.

Maghiarizarea forţată de pe vremea Ungariei istorice, ca şi dintre anii 1938- 1945, cînd Ungaria a ocupat o largă porţiune din Sudul Slovaciei, a cauzat răni ce au rămas deschise pînă azi”.

Acest argument istoric pare a fi baza raţională a legii vizînd protejarea limbii oficiale în Slovacia, o ţară cu o populaţie ce cuprinde mai mult de 80% slovaci, cam 11% maghiari, precum şi comunităţi mai mici formate din romi, cehi, ruteni, ucrainieni, nemţi şi polonezi. Cu toate acestea, aşa cum Jouko Lindstedt (Helsinki) sublinia într-o discuţie purtată prin poşta electronică din 30 aprilie 1996: “Oprimarea limbii slovace în Imperiul Austro-Ungar n-a avut bineînţeles nimic de-a face cu drepturile lingvistice ale actualilor maghiari din Slovacia. Dacă Slovacia crede că da, rezultatul este sortit să fie nesatisfăcător din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului.”

În S.U.A. a fost susţinută ideea că engleza ar fi atacată de celelalte limbi, dar după cîte ştiu eu, nimeni nu a invocat nedreptăţi istorice suferite de americani drept justificare pentru alegerea englezei ca limbă oficială.

4.2. Stăpînirea perfectă a limbii — condiţie esenţială de acordare a cetăţeniei

Unul dintre principiile de bază ale statului american, unde limba oficială este engleza, susţine că:

„Toţi candidaţii la cetăţenia S.U.A. vor trebui să-şi demonstreze capacitatea de a înţelege, vorbi, citi şi scrie engleza elementară precum şi cunoaşterea elementară a sistemului nostru de guvernare.” (Crawford 1996:145)

Cînd Legea Limbii Oficiale a Statului Slovac a fost adoptată, în noiembrie 1995, un articol şi o scrisoare de la un cititor, publicate în ziarul The New York Times, au sugerat ambasadorului slovac la Washington DC „să prezinte în ansamblu legislaţia slovacă”. Citez, substanţial, primul paragraf din scrisoarea ambasadorului:

„Scopul principal al legii în discuţie este de conservare a formei actuale a limbii, ţel întîlnit în multe ţări europene, cum ar fi Franţa, Belgia sau Olanda. Stăpînirea limbii oficiale a unui stat este o cerinţă obligatorie în vederea obţinerii cetăţeniei în toate ţările lumii. [Sublinierea mea, M.K.] Pentru a trăi plenar şi pentru o implicare în viaţa socială şi economică a Republicii Slovace, e necesar ca limba slovacă să fie vorbită, ba mai mult: să fie vorbită bine. Cetăţenii minoritari au posibilitatea şi totodată obligaţia să-şi conserve limba culturii lor originare.” (Lichardus 1995)

Referirea la obţinerea cetăţeniei din acea declaraţie pare ciudată din moment ce relativ puţine persoane imigrează în Slovacia şi cer cetăţenie slovacă în aceste zile. Minorităţile naţionale şi etnice din Republica Slovacă sînt cetăţeni ai acestei ţări de la Tratatul de la Trianon încoace (cu excepţia anilor 1945-1948, cînd nemţii şi maghiarii au fost lipsiţi de toate drepturile civile, inclusiv de cetăţenie; vezi, de exemplu, Janics/Borsody 1982).

Dacă referirea ambasadorului slovac la pretenţia de stăpînire a limbii drept condiţie esenţială în acordarea cetăţeniei nu-i vizează doar pe străinii care cer cetăţenie slovacă acum, sau o vor face în viitor, atunci avem de-a face cu un argu- ment radical diferit de cel care explica alegerea limbii engleze ca limbă oficială în S.U.A. Americanii afirmă că o persoană trebuie să-şi însuşească engleza de bază dacă doreşte să devină cetăţean al S.U.A. Ambasadorul slovac afirmă că o persoană trebuie să vorbească bine slovaca dacă acea persoană este cetăţean slovac. Dacă americanii ar fi să adopte această orientare logică, ei ar trebui cu siguranţă să militeze pentru programe federale care să-i înveţe, de pildă, pe toţi cetăţenii din New Mexico să vorbească engleza corect. Un popor cucerit ar fi astfel învăţat în mod forţat să vorbească bine limba cuceritorilor.

4.3. „Limba este lege mai presus de orice altă lege”

Legislaţia care militează pentru adoptarea unei singure limbi oficiale este preocupată, cel puţin în S.U.A., de limba anume pe care un individ o foloseşte în comunicarea orală şi scrisă. După cîte ştiu eu, americanii nu s-au arătat preocupaţi de implicaţiile opţiunii pentru o limbă, adică de modalitatea în care un individ ar trebui să o folosească, mai exact: care cuvinte, care expresii sînt adecvate şi care nu, cum să fie ele pronunţate... Acest aspect îi deosebeşte de unele ţări din Europa Centrală. Acestea din urmă s-au străduit nu numai să legifereze obligativitatea unei singure limbi oficiale în anumite situaţii de comunicare, ci şi au impus formele lingvistice particulare ce trebuiau folosite.

În anii premergători adoptării, în Slovacia, a Legii privind Registrul Stării Civile (din 1994), s-a desfăşurat, printre altele, o dezbatere îndîrjită care viza acordarea sau nu a permisiunii pentru femeile care nu erau de etnie slovacă de a-şi ortografia numele în conformitate cu legile şi tradiţiile limbii lor materne, punctul de divergenţă constituindu-l obligaţia impusă de normele ortografice slovace de a adăuga sufixul „-ová” ca terminaţie a numelor lor. Argumentul adus în cursul dezbaterii a fost că „limba e o lege mai presus de lege” („jazyk je zákon nad zákonom”) adică „legea limbii slovace” care cere folosirea sufixului „-ová” la sfîrşitul numelor feminine trebuie să fie deasupra oricăreia dintre reglementările europene, cum ar fi:

„Fiecare persoană aparţinînd unei minorităţi va avea dreptul să-şi folosească atît numele de familie cît şi prenumele, aşa cum figurează în limba sa maternă, şi să ceară recunoaşterea lor oficială.” (Recomandarea 1201 din 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, articolul 7, paragraful 2).

După părerea lui Jernudd, o astfel de încercare, dacă ar fi pusă în practică, ar constitui o violare a drepturilor lingvistice ale oricărui individ. Jernudd (1994:130) a argumentat în mod convingător că „ajustarea forţată a numelor este o metodă de a nega existenţa unui grup” şi „dovedeşte dorinţa vizibilă de asimilare a grupurilor etnice prin pretenţia de schimbare a numelor.” Dacă luăm în considerare reportajele din presă (vezi, de pildă Zalabai 1995: 199-201), aflăm că un grup de lingvişti slovaci şi-au sprijinit guvernul în evidenta lui tentativă de a asimila în mod forţat grupuri etnice.

În acest caz, eforturile de impunere în exclusivitate a limbii slovace ca limbă oficială au eşuat, căci Consiliul Europei a luat atitudine şi, în consecinţă, femeile non- slovace au acum dreptul să-şi înregistreze numele fără sufixul final -ová, dacă o doresc.

Cu toate acestea, există situaţii recente în cazul cărora proiectul limbii slovace depăşeşte graniţele propriu-zise ale limbii slovace, iar lingviştii slovaci joacă un rol activ într-un astfel de demers. Poate că exemplul cel mai evident se regăseşte în normele ortografiei slovace (Pravidlá slovenského pravopisu), concepute de lingviştii de la Institutul Lingvistic din cadrul Academiei Slovace de ªtiinţe şi definitivate în 1991. În conformitate cu aceste norme, ortografierea numelor personale iniţial scrise cu litere latine este interzisă în limba slovacă, cu o singură excepţie. Anumite denumiri istorice maghiare trebuie re-ortografiate, de exemplu Rákóczi — Rákoci şi Pálffy — Pálfi. Astfel de reortografieri se impun dacă purtătorul numelui este privit în mod oficial ca aparţinînd „erei maghiare din istoria Slovaciei”. De vreme ce William Shakespeare nu se încadrează aici, numele său nu va fi reortografiat: Viliam Sekspir (Vezi Zalabai 1995: 193). După părerea mea, aceasta e o dovadă clară a discriminării lingvistice. Situaţia este cu atît mai deplorabilă, cu cît normele concepute de lingviştii slovaci şi publicate în 1991 vor servi de acum drept bază legală unor măsuri implicite de politică lingvistică, urmare a adoptării Legii Limbii Oficiale în stat din 1995. În conformitate cu Secţiunea 2, Paragraful 2 al acestei legi „forma standard a limbii oficiale a statului e decretată de Ministerul Culturii Republicii Slovace care va ţine cont de propunerile făcute de institutele specializate de lingvistică”. Paragraful următor subliniază că: „nici o formă de interferenţă în normele limbii oficiale, care nu se aliniază acestor reguli, nu se admite.” În stricta interpretare a acestei legi, dacă o placă comemorativă de pe o clădire conţine un text slovac cu nume ungureşti ortografiate în maghiară, (de exemplu Pálffy în loc de Pálfy), proprietarul clădirii poate fi amendat de „consultanţii lingvistici” ai guvernului slovac.(Vezi: din II Rákoczi Ferencből — František Rákoci II.?)

5. Divinitatea supremă al gramaticii slovace

De vreme ce tradiţia americană a codificării limbii (şi în genere cea anglo- saxonă) este total diferită de tradiţia Ungariei, a Slovaciei ori a României (nu există o instituţie centrală care să normeze limba engleză), lingviştii americani nu pot juca un rol similar celui jucat de lingviştii slovaci. De pildă, ei nu pot stabili reguli ortografice care să poată deveni o bază legală de implementare a politicilor favorabile legislaţiei lingvistice restrictive, discriminatoare sau nu. Expertiza lor lingvistică nu poate fi folosită de guvern drept „justificare ştiinţifică” a legislaţiei restrictive de tipul limba engleză-exclusiv.

Slovacia prezintă caracteristici aparte, iar lingviştii slovaci au un rol total diferit de cel al americanilor. Istoria recentă a Slovaciei a dat naştere unei situaţii în care promulgarea legislaţiei limbii, poliţia lingvistică, este supervizată de lingvişti profesionişti. Acest rol semi-legal al lingviştilor a fost clar precizat de ministrul culturii Dusăn Slobodník, în iulie 1993. Cînd guvernul slovac a decis să returneze parlamentului slovac legea privind numele de persoane, ministrul a spus, într-o conferinţă de presă:

„În nici un caz aceasta nu reprezintă o încălcare a cererii Consiliului Europei (CE) privind libertatea numelor, iar Consiliul Europei, pur şi simplu, nu poate să ne impună anumite lucruri.” El a răspuns în acest fel cererii minorităţii maghiare de a nu fi obligaţi să adauge sufixul -ová (o regulă gramaticală de derivare în limba slovacă pentru formarea numelor de persoane feminine). Limba slovacă acceptă cu uşurinţă unele elemente din alte limbi. Dar există anumite limite pe care nici o limbă nu le poate depăşi şi nimeni nu poate exercita presiuni asupra noastră cu orice pretext, a spus Slobodník.

El a adăugat că decizia guvernului slovac se bazează pe necesitatea prezervării principiului gramaticii slovace. Consiliul Europei nu ne poate impune gramatica şi asta nu intră în competenţele sale. Aceasta ţine de competenţa divinităţii supreme a gramaticii slovace, L’udovít Štúr Language Institute, a accentuat Slobodník (FBIS-EEU-93-133)

Ceea ce Slobodník numea „suprema divinitate în privinţa gramaticii slovace”, reprezentată de Institutul de Lingvistică L’udovít Štúr din cadrul Academiei Slovace de ştiinţe, este cel mai important institut de cercetare a limbii slovace. Lingviştii acestui institut au fost cei care au conceput normele discriminatorii ale ortografiei slovace publicate în 1991. ªi tot foştii şi actualii directori ai acestui institut se numără printre membrii „Consiliului Central Lingvistic”, înfiinţat în martie 1996, de către guvernul slovac. Ziarul maghiar Új Szó relata în 22 martie 1996 că:

„Ieri, ministrul culturii Ivan Hudec i-a numit pe membrii Consiliului Central de Lingvistică în Bratislava. Aceştia sînt: Ján Dovul’a, Ján Kaèala, Milan Majtán, Ivan Masár, Jozef Mistrík, Jozef Mlacek, Simon Ondruš, Mária Pisárèikova, Matej Pova•aj, Ivan Ripka şi Ján Sabol. Intră în atribuţiile lor să ia măsuri pentru mai buna punere în aplicare a legii vizînd protejarea limbii oficiale a statului şi să-şi exprime opiniile cu privire la propunerile de modificare a formei actuale a limbii oficiale. De asemenea, sarcina lor este de a emite opinii de expert în problemele contencioase privind folosirea limbii oficiale, de a monitoriza activitatea diferitelor comitete de stabilire a terminologiei din cadrul corpurilor administraţiei publice şi de a superviza activitatea unor lingvişti consultanţi”.

O astfel de cooperare strînsă între corpurile legiuitoare, politicienii şi lingviştii academicieni în crearea practicilor lingviste reprezintă probabil mai degreabă o excepţie decît o regulă în majoritatea ţărilor lumii de azi. Cu toate că o detaliere minuţioasă a cazului slovac ar putea oferi multora dobîndirea unei perspicacităţi în aplicarea lingvisticii, aici spaţiul limitat nu ne permite decît punctarea fundamentării teoretice a tendinţei politicii şi legislaţiei lingvistice slovace. Cartea la care ne referim a fost scrisă de un fost director al Institutului Lingvistic L’udovít Stúr, Jan Kaèala, (1994) şi este intitulată Slovenèina-vec politická? (Limba slovacă — o problemă politică?)

În cele ce urmează, voi proceda la o trecere în revistă fugitivă a acestei cărţi.

Capitolul V/3 (162-168) are în centrul său „suveranitatea lingvistică”. Printre altele, aflăm că suveranitatea lingvistică e strîns legată de suveranitatea statală şi naţională. Supremaţia lingvistică se manifestă atît prin filtrarea aspectelor împrumutate din alte limbi, cît şi prin luarea în considerare a modalităţii în care numele altor ţări sînt formate în limbă. Vulnerabilitatea acestei „abordări teoretice” a fost clar demonstrată de primul ministru slovac V. Meèiar, în ianuarie 1966, cînd a încercat să influenţeze guvernul Germaniei unificate în alegerea denumirii ţării în limba slovacă. Potrivit unui raport recent (OMRI Daily Digest, 22 ianuarie 1966), primul ministru slovac „i-a spus ministrului afacerilor externe german, Kinkel, că Germania poate decide singură care să fie denumirea oficială a ţării în limba slovacă, potolind astfel o dispută care bloca semnarea mai multor tratate bilaterale. Guvernul lui Meèiar insistase iniţial asupra numelui adoptat în timpul Războiului Rece: Republica Federală Germană, dar denumirea preferată de Germania a fost: Republica Federală a Germaniei.”

În opinia lui Kaèala, suveranitatea naţională şi lingvistică presupune de asemenea posibilitatea ca o naţiune să decidă cu responsabilitate atunci cînd soluţionarea problemelor legate de situaţia şi folosirea limbii naţionale reclamă o legislaţie lingvistică.

Capitolul V/5 (172-176) discută noţiunea de limbă literară şi implicaţiile ei politice, oferind o bază solidă pentru conturarea preambulului la Legea privind Limba Oficială a Statului din 1995, unde limba slovacă este denumită „cea mai valoroasă piesă a moştenirii culturale şi expresie a suveranităţii Republicii Slovace şi un mijloc general valabil de comunicare pentru cetăţenii săi, care le garantează libertatea şi egalitatea în drepturi pe teritoriul Republicii Slovace.”

Capitolul V/7 (178-185) oferă o bază istorică legii din 1995. Cea dintîi schiţă a unei legi privind limba oficială slovacă a fost publicată de către directorul de atunci al Institutului Stur, în cotidianul Pravda, la 8 mai 1968. Nevoia unei legislaţii lingvistice, susţine Kaèala, a fost îndeosebi resimţită nu numai de către lingvişti, ci şi de către vorbitorii obişnuiţi ai limbii slovace, mai ales cei care s-au simţit ameninţaţi în însăşi identitatea lor de slovaci. Ni se spune că în amestecul etnic (maghiari şi slovaci) regiunile slovace sînt supuse discriminării şi presiunilor asimilaţioniste. De aceea este nevoie de o legislaţie care să îi protejeze pe slovaci în propria lor ţară, împotriva presiunilor lingvistice externe şi interne.

Afirmaţia conform căreia slovacii sînt asimilaţi într-un proces forţat de maghiarizare, în sudul Slovaciei de astăzi, serveşte mai degrabă ca fundament ideologic al Legii din 1995, dar nu a beneficiat niciodată de cercetări serioase şi substanţiale. De fapt, numărul maghiarilor ce locuiesc în Slovacia a scăzut de la 650.600 (21,7%) în 1921 la 566.700 (10,8%) în 1991 (vezi Plichtová 1993: 18). Dar, exact la fel cum se prezintă lucrurile în dezbaterea pe marginea opţiunii exclusive pentru limba engleză, tot aşa, în discursurile politice ale slovacilor referitoare la problema limbii, faptele nu contează

6. De unde toate aceste similitudini?

Există asemănări frapante între argumentele care susţin engleza-exclusiv şi cele care susţin slovaca-exclusiv [“numai limba X”]. Reprezentanţi ai englezei americane şi unii dintre proiectanţii Legii Limbii Oficiale Slovace din 1995 au avut chiar unele contacte directe. Singurul ziar maghiar publicat în Slovacia, Új Szó, relata, pe data de 5 octombrie 1995, că o delegaţie americană a vizitat Slovacia pentru a-i întîlni pe autorii proiectului de lege şi pe membrii opoziţiei maghiare din parlamentul slovac. Potrivit ştirii din ziar, preşedintele delegaţiei, Mauro Mujica, a încercat să-şi convingă ascultătorii că în Statele Unite: „performanţa academică a elevilor care beneficiază de programe educaţionale bilingve este săracă; astfel de copii sînt înlăturaţi de competiţia socială şi sînt sortiţi să rămînă în ghetouri.”

Delegaţia engleză din America a fost capabilă să convingă cel puţin un membru maghiar din parlamentul slovac de faptul că: „organizaţia pe care o reprezintă U.S. English a fost înfiinţată în special pentru a-i ajuta pe imigranţii porniţi spre America” (pentru detalii, vezi Kontra, 1995/1996).

Nu mult după vizita acestei delegaţii în Slovacia, Justificarea ataşată proiectului de lege înaintat Consiliului Naţional Slovac în 24 octombrie 1995 conţinea următorul text: În conceperea proiectului acestei legi a limbii de stat, am ţinut cont de reglementările avînd forţă de lege în mai multe ţări europene, în special în Franţa, Lituania, Belgia şi Olanda.

Următoarea informaţie, provenind din S.U.A., este esenţială:

Tobi Roth, congresman republican, a înaintat Congresului un proiect de lege care punea în discuţie oportunitatea desemnării limbii engleze ca limbă oficială în SUA. Legea avea în vedere educaţia simultană terminală bilingvă în şcolile elementare şi secundare ca şi problemele privind alegerea educaţiei multilingve. În opinia sa, procedurile privind obţinerea cetăţeniei americane trebuiau să se desfăşoare în engleză. Propunerea avea deja un număr de 150 de susţinători şi urma să fie dezbătută şi votată în linişte pînă la [mai bine zis, votată în timpul acestui an, M.K.] sfîrşitul anului. Pe lîngă faptul că engleza este proclamată limbă oficială în stat, proiectul de lege declară de asemenea că limba engleză este forma preferată de contact [mai bine zis: în comunicare, M.K.] dintre cetăţenii SUA, fapt care va fi sprijinit de guvern. Relaţiile de serviciu cu cetăţenii [mai bine zis: comunicarea de serviciu cu cetăţenii, M.K.] se vor desfăşura tot în limba engleză. Cetăţenii au obligaţia să înveţe să scrie, să citească şi să vorbească în engleză, fiecare după posibilităţile sale fizice şi intelectuale. Instituţiile care se ocupă de naturalizare vor cere candidaţilor la cetăţenie un nivel standard de însuşire a limbii engleze. [sic,M.K.] (Legea Limbii Oficiale a Statului Slovac şi Minorităţile, 14).

Cu toate acestea, apropierile şi referirile la engleza-exclusivă [Englisn-Only] nu trebuie să sugereze faptul că Legea 101, trecută prin Adunarea Naţională a Quebecului, a putut să furnizeze unele idei în schiţarea legii slovace din 1995. Asemănările dintre cele două legi sînt deseori izbitoare, în ciuda enormelor diferenţe dintre istoria şi relaţiile dintre francofonii din Quebec (o majoritate în provincia Quebec în 1977 şi o minoritate în Canada) şi slovacii din Slovacia (o majoritate impresionantă într-un stat naţional).

Concluzii

Legislaţia restrictivă vizînd alegerea limbii oficiale într-un stat şi drepturile fiecărui om de a se exprima în limba maternă au ajuns în centrul atenţiei forurilor internaţionale. Aşa cum se întîmplă de prea multe ori, informaţia care nu este uşor accesibilă în engleză sau în altă limbă de circulaţie internaţională este frecvent ignorată. În acest studiu, am încercat să prezint golurile de informaţie din discursurile internaţionale concentrate pe drepturile lingvistice, comparînd cîteva argumente în favoarea alegerii unei singure limbi oficiale în SUA şi în Europa Centrală. Am încercat să identific cîteva dintre virtualele capcane ale unei comparaţii de acest fel între argumentele pro drepturi lingvistice şi legislaţia diferitelor ţări şi culturi. Totodată îmi exprim convingerea că e absolut necesară o extindere a preocupării internaţionale, preocupare care să vizeze în principal drepturile de exprimare în limba maternă, pe de o parte, şi drepturile lingvistice fundamentale, pe de altă parte.

Adendă (ianuarie 2001)

Acest studiu se bazează pe discursul meu ţinut la University of Illinois at Urbana-Champaign (SUA), în martie 1996, şi a apărut în volum în 1998. În cei cinci ani care au trecut de atunci au avut loc mai multe schimbări în politica lingvistică, evenimente care — deşi nu au devalidat esenţa studiului —, trebuie luate în considerare.

Azi ştim că poliţia lingvistică, menită să implementeze Legea din 1995 a limbii de stat din Slovacia, nu a fost în realitate pusă în funcţiune de către guvernul slovac. Ca urmare a alegerilor din septembrie 1998, guvernul lui V. Meèiar a căzut şi a ajuns la putere un nou guvern de coaliţie al cărui membru este şi Partidul Coaliţiei Maghiare. După schimbarea de guvern, relaţiile slovaco-maghiare s-au detensionat în mod considerabil. La 10 iulie 1999 parlamentul slovac a aprobat

Legea nr. 184 din 1999 cu privire la folosirea limbilor minoritare în relaţiile cu autorităţile, care a lărgit oarecum drepturile lingvistice ale minorităţii maghiare. Doresc să atrag atenţia cititorilor şi asupra noilor apariţii în domeniul drepturilor lingvistice, în primul rînd asupra revistei care se preocupă integral de drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, International Journal on Minor- ity and Group Rights, anul VI, nr. 3 (Kluwer Law International, 1999), în al doilea rînd asupra volumului Kontra, Miklós, Robert Phillipson, Tove Skutnabb-Kangas, Tibor Váradi, red., Language: A Right and a Resource. Approaching Linguistic Human Rights (Budapest: Central European University Press, 1999). □

Traducere de Ioana-Maria Cistelecan

*

Miklós KONTRA, profesor la Universitatea József Attila, Departamentul de Filologie şi Lingvistică Aplicată Seghedin, autor a numeroase cărţi, studii şi articole de referinţă, printre care: „Don t Speak Hungarian in Punblic!” — A Documentation and Analysis of Folk Linguistic Rights”, „Nyelvmentés vagy nyelvárulás? Vita a kisebbsági magyar nyelvhasználatról” , „On the right to use the Language of One s Choice in Slovakia”.

Miklós KONTRA, Language Rights Arguments in Central Europe and the USA: How Similar are They?, preluat cu permisiunea autorului.