Raport explicativ la Protocolul nr. 12
al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale
Introducere
1.
Articolul 1 al Declaraţiei universale a drepturilor omului proclamă:
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi drepturi”. Principiul
general al egalităţii şi nediscriminării
constituie un element fundamental al
dreptului internaţional în materie de
drepturile omului. El a fost afirmat ca
atare în articolul 7 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, articolul 26 al
Pactului internaţional relativ la
drepturile
civile şi politice şi în prevederile
similare
ale altor instrumente internaţionale din
domeniul drepturilor omului. În această
privinţă, prevederea relevantă a Convenţiei europene a drepturilor omului
(CEDO) o reprezintă articolul 14. Totuşi,
protecţia oferită de articolul 14 al
Convenţiei privind egalitatea şi nediscriminarea este limitată în comparaţie cu
prevederile altor instrumente internaţionale. Motivul principal constă în
faptul că articolul 14, spre deosebire de dispoziţiile altor instrumente internaţionale, nu enunţă o interzicere
distinctă a discriminării, deoarece el nu
o interzice decât în ceea ce priveşte
„exercitarea drepturilor şi libertăţilor”
definite în Convenţie. Din 1950, anumite
garanţii specifice privind numai egalitatea dintre soţi au fost enunţate în
articolul 5 al Protocolului nr. 7 la CEDO.
2. Din 1960 şi până în prezent,
Adunarea Parlamentară şi comitete
interguvernamentale competente de
experţi ale Consiliului Europei au propus
sau studiat variate modalităţi de asigurare a unor garanţii suplimentare în
domeniul egalităţii şi nediscriminării. Un
nou impuls a fost dat de lucrările
desfăşurate în ultimii ani în domeniul
egalităţii între femei şi bărbaţi şi al
luptei
împotriva rasismului şi intoleranţei.
Comisia europeană împotriva rasismului
şi intoleranţei (ECRI), Comitetul
permanent pentru egalitatea între femei şi
bărbaţi (CDEG) şi Comitetul permanent pentru drepturile omului
(CDDH) au
examinat activ posibilitatea întăririi
garanţiilor CEDO în aceste două domenii.
3. Participanţii la cel de-al 7-lea
Colocviu internaţional privind Conţvenţia europeană a drepturilor omului
(Copenhaga, Oslo şi Lund, 30 mai - 2
iunie 1990) au afirmat că principiile
egalităţii şi nediscriminării sunt elemente
esenţiale ale dreptului internaţional în
materie de drepturile omului. În ce
priveşte extinderea protecţiei oferite de
articolul 14 al Convenţiei peste limita
menţionată mai sus ( a se vedea paragraful 1 de mai sus) prin dezvoltarea
jurisprudenţei de la Strasbourg, participanţii au recunoscut că existau, din
acest punct de vedere, puţine posibilităţi
de dezvoltare a jurisprudenţei, din
cauza
faptului că interdicţia enunţată de
articolul 14 avea un caracter clar secundar în raport cu alte garanţii de fond ale
Convenţiei.
4. Din 1990, examinarea unei posibile întăriri a garanţiilor Convenţiei cu
privire la egalitate şi nediscriminare a
fost
făcută întâi în mod independent şi prin
perspective specifice de Comitetul permanent pentru egalitatea între femei şi
bărbaţi şi de Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.
5. Pe parcursului lucrărilor, CDEG a
subliniat, în cadrul instrumentelor
constrângătoare ale Consiliului Europei,
absenţa protecţiei juridice a egalităţii
dintre femei şi bărbaţi ca drept fundamental independent. Considerând că o
normă juridică în acest scop constituie
una din condiţiile esenţiale pentru
atingerea egalităţii de jure şi de facto,
CDEG şi-a concentrat
majoritatea activităţii sale pentru a include dreptul fundamental al egalităţii între femei şi
bărbaţi
în Convenţia europeană a drepturilor
omului. Activitatea CDEG s-a concretizat
într-o propunere detaliată de includerea
unui asemenea drept într-un protocol al
CEDO. În 1994, Comitetul Miniştrilor a
împuternicit Comitetul permanent pentru
drepturile omului să analizeze
necesitatea
şi fezabilitatea unei astfel de măsuri
luând în considerare,
inter alia, raportul
propus de CDEG. Pe baza activităţii
Comitetului de experţi pentru dezvoltarea drepturilor omului (DH-DEV),
CDDH a fost de acord în octombrie 1996
că era necesară adoptarea unor norme
de către Consiliul Europei în domeniul
egalităţii dintre femei şi bărbaţi dar, din
punct de vedere al principiului universalităţii drepturilor omului, el şi-a
exprimat
rezervele asupra unui proiect de protocol bazat pe o abordare sectorială. Ca
urmare a solicitării CDDH, Comitetul
Miniştrilor l-a împuternicit, în decembrie
1996, să studieze soluţii de ordin
normativ referitoare la egalitatea dintre femei
şi bărbaţi, altele decât cea a unui proiect
de protocol specific la CEDO şi să facă
propuneri în acest sens.
6. Între timp, activitatea Consiliului
Europei privind problema rasismului şi
intoleranţei s-a intensificat ca urmare
directă a primului Summit al şefilor de
stat şi de guvern ai statelor membre, ţinut
la Viena în 8-9 octombrie 1993.
Declaraţia
şi Planul de acţiune privind lupta
împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, adoptate cu
ocazia acestei întâlniri, au exprimat îngrijorarea asupra
renaşterii acestor
fenomene şi dezvoltării unui climat de
intoleranţă. În cadrul abordării globale
a acestor probleme definite în Planul de
acţiune, şefii de stat şi de guvern au
decis
să înfiinţeze Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei şi să-i
confere, printre altele, sarcina de a întări
garanţiile împotriva tuturor formelor de
discriminare şi, în acest context, de a
studia instrumentele juridice internaţionale aplicabile în domeniu în vederea
întăririi acestora dacă era necesar.
7. După studierea tuturor instrumentelor internaţionale relative la
drepturile omului care tratau problemele
discriminării, ECRI a transmis
concluziile
sale Comitetului Miniştrilor. ECRI
era de
părere că protecţia oferită de CEDO
împotriva discriminării rasiale trebuia
întărită printr-un protocol adiţional care
să conţină o clauză generală de protecţie
împotriva discriminării bazate pe rasă,
culoare, limbă, religie sau origine etnică
sau naţională. Propunând un nou protocol, ECRI a recunoscut că dreptul
singur nu era suficient pentru a elimina
rasismul în multiplele lui forme, din
diferitele grupuri şi, în acelaşi timp, a
subliniat că lupta pentru justiţia rasială
nu poate avea succes fără lege. ECRI era
convinsă că proclamarea unui drept
pentru protecţia împotriva discriminării
rasiale, ca drept fundamental al fiinţei
umane, va constitui o etapă importantă
în lupta împotriva manifestărilor de
violare a drepturilor omului, care rezultă
din rasism şi xenofobie. Ea a
subliniat că
atitudinile discriminatorii şi violenţa
rasistă se răspândesc în prezent în multe dintre ţările europene şi a constatat
că
renaşterea ideologiilor rasiste şi a
intoleranţei religioase adaugă tensiunii
zilnice pe care societăţile noastre o
cunosc, o tentativă de legitimizare a
discriminării în societăţile noastre.
8. În lumina propunerilor ECRI,
Comitetul Miniştrilor a decis, în aprilie
1996, să împuternicească Comitetul permanent al drepturilor omului să studieze
oportunitatea şi fezabilitatea unui instrument juridic împotriva rasismului şi
intoleranţei, ţinând cont de raportul
amănunţit al ECRI privind întărirea
clauzei de nediscriminare a CEDO.
9. Pe baza activităţii pregătitoare a
DH-DEV, care includea identificarea
argumentelor pro şi contra diverselor
soluţii de ordin normativ, luate în
considerare (un protocol adiţional bazat
pe propunerea ECRI, un protocol
adiţional care să lărgească de o manieră
generală câmpul de aplicare al articolului
14, o convenţie-cadru sau alt tip de
convenţie, sau o recomandare a Comitetului Miniştrilor) CDDH a adoptat, în
octombrie 1997, un raport în atenţia
Comitetului Miniştrilor referitor la
problema egalităţii între femei şi bărbaţi
şi la cea a rasismului şi intoleranţei.
CDDH a fost de părere că un protocol
adiţional la CEDO era oportun şi fezabil,
atât ca soluţie normativă referitoare la
egalitatea dintre femei şi bărbaţi cât şi
ca instrument juridic împotriva rasismului
şi intoleranţei.
10. Pe baza acestui raport, la cea
de-a 622-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor (10-11 martie 1998), Comitetul
Miniştrilor a mandatat CDDH să elaboreze un protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, lărgind
într-o manieră generală câmpul de
aplicare al articolului 14 şi conţinând o
listă ne-exhaustivă a motivelor de
discriminare.
11. În 1998 şi 1999, CDDH şi comitetul lui de experţi, DH-DEV,
au elaborat
proiectul de protocol şi raportul explicativ. Pe parcursul etapelor anterioare
ale acestei activităţi, CDEG şi ECRI s-au
asociat, după cum a fost cazul, prin
intermediul reprezentanţilor lor. Pe
parcursul acestei perioade, participanţii
la colocviul european regional “Toţi
implicaţi -eficienţa protecţiei drepturilor
omului la 50 de ani după Declaraţia
universală” (Strasbourg, 2-4 septembrie
1998), organizat de Consiliul Europei ca
o contribuţie la sărbătorirea celei de a
50-a aniversări a Declaraţiei universale
a drepturilor omului, şi Comitetul Miniştrilor prin declaraţia sa politică adoptată
la 10 decembrie 1998, cu ocazia
aceleiaşi
aniversări, s-au exprimat în
favoarea unei
redactări rapide a proiectului de protocol.
12. CDDH, după consultarea Curţii
europene a drepturilor omului, a Adunării Parlamentare şi a altor instanţe ale
Consiliului Europei, a finalizat textul
proiectului de protocol în cadrul adunării extraordinare din 9-10 martie 2000
şi a decis să-l transmită, împreună cu
proiectul raportului explicativ, Comitetului Miniştrilor.
13. Comitetul Miniştrilor a adoptat
textul Protocolului în 26 iunie 2000 la a
715-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor
şi
l-a deschis spre semnare statelor
membre
ale Consiliului Europei la 4
noiembrie 2000.
Comentarii asupra
dispoziţiilor
protocolului
Preambul
14. Succintul preambul se referă, în
primul paragraf, la
principiul egalităţii în
faţa legii şi al protecţiei
egale din partea
legii. Este vorba despre un principiu general fundamental, bine stabilit şi despre
un element esenţial al protecţiei
drepturilor
omului, recunoscut în constituţiile
statelor
membre şi în dreptul internaţional din
domeniul drepturilor omului ( a se vedea
şi paragraful de mai sus).
15. În timp ce principiul egalităţii
nu apare foarte explicit nici în textul
articolului 14 al Convenţiei, nici în cel
al
articolului 1 al prezentului protocol,
trebuie notat că principiul nediscriminării şi al egalităţii sunt strâns legate.
De exemplu, principiul egalităţii necesită
ca situaţii egale să fie tratate egal şi
situaţii inegale, diferit. Orice prejudiciu
în acest sens va fi considerat ca discriminare, cu excepţia existenţei unei
justificări obiective şi rezonabile (a se
vedea paragraful 18 de mai jos). În
jurisprudenţa ei relativă la articolul 14,
Curtea a făcut deja referire la “principiul
tratamentului egal” (a se vedea, de
exemplu, decizia Curţii din 23 iulie 1968
în cazul „Lingvistica belgiană”, seria
A, no.6, paragraful 10) sau la “egalitatea
sexelor” (a se vedea, de exemplu,
decizia
din 28 mai 1985 în cazul Abdulaziz,
Cabales şi Balkandali v. Marea Britanie, seria A, no. 94, paragraful 78).
16. Al treilea paragraf al preambulului se referă la măsurile luate pentru
promovarea unei egalităţi depline şi
efective şi reafirmă că astfel de măsuri nu
sunt interzise de principiul nediscriminării, în măsura în care ele răspund unei
justificări obiective şi rezonabile (acest
principiu apăruse deja în anumite
dispoziţii internaţionale existente: a se
vedea, de exemplu, articolul 1, paragraful 4 al Convenţiei internaţionale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, articolul 4, paragraful 1
al Convenţiei internaţionale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor şi, la nivel regional,
articolul 4, paragraful 3 al Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale). Faptul că anumite grupuri
sau categorii de persoane sunt defavorizate sau existenţa unor inegalităţi de
facto pot constitui justificări pentru
adoptarea unor măsuri care acordă
anumite avantaje în vederea promovării
egalităţii, cu condiţia ca principiul
proporţionalităţii să fie respectat. Întradevăr, există multe instrumente internaţionale care obligă sau încurajează
statele să adopte măsuri pozitive (a se
vedea, spre exemplu, articolul 2, paragraful 2 al Convenţiei internaţionale
pentru
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, articolul 4, paragraful 2 al
Convenţiei - cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale şi Recomandarea
no. R (85) 2 a Comitetului Miniştrilor
către statele membre privind protecţia
juridică împotriva discriminării sexuale).
Oricum, prezentul Protocol nu impune
nici o obligaţie de adoptare a unor
asemenea măsuri. De altfel, o asemenea
obligaţie programatică ar fi nepotrivită
faţă de caracterul global al Convenţiei
şi al sistemului ei de control care sunt bazate pe o garanţie colectivă a drepturilor individuale, enunţate în termeni
suficient de specifici pentru a fi folosiţi
de justiţie.
Articolul 1 - Interzicerea generală a discriminării
17. Acest articol conţine principalele dispoziţii de fond ale protocolului.
Formularea lui se bazează pe consideraţiile generale care urmează.
18. Noţiunea de discriminare a fost
interpretată constant de Curtea europeană a drepturilor omului prin jurisprudenţa ei relativă la articolul 14 al
Convenţiei. În mod deosebit, această
jurisprudenţă a clarificat că nu orice
distincţie sau diferenţiere de tratament
conduce la discriminare. După cum
Curtea a enunţat, de exemplu, în decizia
referitoare la cazul Abdulaziz, Cabales
şi Balkandali v. Marea Britanie: „o
diferenţiere de tratament este discriminatorie dacă ‘nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă’ şi anume dacă nu
urmăreşte ‘un scop legitim’ sau dacă nu
există ‘un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi
scopurile care trebuiau atinse’” (decizia
din 28 mai 1985, seria A, nr. 94, paragraful 72). Semnificaţia termenului de
„discriminare” din articolul 1 este
identică cu cea a articolului 14 din
Convenţie. Formularea textului francez
al articolului 1 („fără nici o
discriminare”)
diferă uşor de cea a articolului 14 („fără
nici o deosebire”), dar ea nu implică o
semnificaţie diferită ci, dimpotrivă, este
vorba despre o adaptare terminologică
care doreşte să ilustreze mai bine conceptul de discriminare în sensul articolului 14, aliniind textul
francez la cel
englez (a se vedea, la acest punct,
decizia Curţii din 23 iulie 1968 în cazul
„Lingvistica belgiană”, seria A, nr. 6,
paragraful 10).
19. În
măsura în care nu orice diferenţiere sau diferenţă de tratament
echivalează cu o discriminare şi datorită
caracterului general al principiului
nediscriminării, nu a fost considerat
necesar nici oportun să se includă o
clauză restrictivă în prezentul protocol.
De exemplu, în dreptul multora dacă nu
al tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei sunt operate anumite diferenţieri pe baza naţionalităţii în ce priveşte
anumite drepturi sau prestaţii.
Situaţiile
în care asemenea diferenţieri sunt
acceptabile sunt îndeajuns de acoperite
de însăşi semnificaţia noţiunii de
„discriminare” după cum a fost descrisă
în paragraful 18 de mai sus, deoarece
diferenţierile pentru care există o
justificare obiectivă şi rezonabilă nu
constituie o discriminare. Mai mult,
trebuie reamintit că potrivit jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor
omului, este permisă autorităţilor naţionale o anumită marjă de aproximare
pentru a determina dacă şi în ce măsură
diferenţele între situaţii analoge
justifică
diferenţieri de tratament juridic. Limita
de apreciere variază în funcţie de
circumstanţe, domeniu şi context (a se
vedea, de exemplu, decizia din 28
noiembrie 1984 a cazului Rasmussen v.
Danemarca, seria A, nr. 87, paragraful
40). De exemplu, Curtea a recunoscut o
marjă largă de aproximare în ce priveşte
elaborarea şi implementarea unei politici fiscale (a se vedea, de exemplu,
decizia
din 3 octombrie 1997 în speţă Societatea Naţională şi Provincială de Construcţii şi Alţii v. Marea Britanie,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997 —
VII, paragraful 80).
20. Lista motivelor de discriminare din articolul 1 este identică cu cea
din articolul 14 al Convenţiei. Această
soluţie a fost preferată altora, cum ar fi
includerea expresă a unor motive suplimentare (de exemplu: handicapul fizic şi
psihic, orientarea sexuală, vârsta),
nu din
necunoaşterea faptului că aceste motive
au, în societatea de azi, o importanţă
deosebită în comparaţie cu epoca în care
articolul 14 al Convenţiei a fost
redactat,
ci pentru că o asemenea includere a fost
considerată inutilă din punct de vedere
juridic, deoarece lista motivelor de
discriminare nu este exhaustivă şi includerea unui motiv special suplimentar ar
putea genera interpretări a contrario în
ce priveşte discriminarea bazată pe motive neincluse în listă. Se reaminteşte
faptul că articolul 14 a fost deja aplicat
de Curtea europeană a drepturilor
omului în ce priveşte motive de discriminare care nu sunt menţionate în această
dispoziţie (a se vedea, de exemplu, în
ceea ce priveşte motivul de orientare
sexuală, decizia din 21 decembrie 1999
în cazul Salgueiro de Silva Mouta v
Portugalia).
21. Articolul 1 prevede o clauză
generală de nediscriminare şi astfel, sfera
de protecţie pe care o oferă este mai
largă
decât „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în (prezenta) Convenţie”.
22. În mod
deosebit, sfera suplimentară de protecţie conform articolului
1 se referă la cazurile în care o
persoană
face obiectul unei discriminări:
i. în exercitarea oricărui
drept specific acordat individului de către dreptul
naţional;
ii. în exercitarea oricărui
drept care
rezultă în dreptul naţional din obligaţiile
clare ale autorităţilor publice, şi anume
atunci când aceste autorităţi publice
sunt obligate de legea naţională să se
comporte într-un anumit fel;
iii. din partea
autorităţilor publice
în exercitarea unei puteri discreţionare
(de exemplu: acordarea unor anumite
subvenţii);
iv. prin orice alt act sau
omisiune
din partea autorităţilor publice (de
exemplu: comportamentul poliţiştilor
care cercetează un scandal).
1.
În acest sens, a fost considerat
inutil să se specifice care din aceste patru
elemente relevă din primul paragraf al
articolului 1 şi care din al doilea. Cele
două paragrafe sunt complementare şi
efectul lor combinat face ca toate cele
patru elementele să fie acoperite de
articolul 1. Trebuie reţinut, de asemenea,
că distincţia între categoriile de
la i la iv
nu este perfect definită şi că sistemele
juridice naţionale pot avea maniere
diferite de abordare pentru a şti dacă un
caz anumit intră într-o categorie sau alta.
2. Formularea articolului 1, în
termenii acestei dispoziţii, reflectă o
abordare echilibrată a eventualelor
obligaţii pozitive ale Părţilor. Aceasta
conduce la întrebarea în ce măsură
articolul 1 obligă Părţile să ia măsuri pentru prevenirea discriminării, chiar şi
acolo unde discriminarea apare în relaţiile
dintre particulari (aşa numitele „efectele
orizontale indirecte”). Aceeaşi întrebare
se pune referitor la măsurile de remediere
a cazurilor de discriminare. Deşi astfel
de obligaţii pozitive nu pot fi global
excluse, principalul obiectiv al articolului 1 este stabilirea unei obligaţii
negative pentru Părţi: acea de a se
abţine de
la orice discriminare a persoanelor
fizice.
3. Pe de o parte, articolul 1 asigură
o protecţie împotriva discriminării din
partea autorităţilor publice. Acest
articol nu are intenţia să impună Părţilor
obligaţia generală pozitivă de a lua
măsuri de evitare sau remediere a tuturor
cazurilor de discriminare în relaţiile
dintre particulari. Un protocol adiţional
la Convenţie, care în esenţă enunţă
drepturile individuale justiţiabile formulate într-o manieră concisă, nu ar
constitui un instrument potrivit pentru definirea diferitelor elemente ale unei obligaţii
atât de cuprinzătoare, cu caracter
programatic. Reguli specifice şi detaliate
au fost deja enunţate în cadrul convenţiilor distincte, destinate în mod exclusiv
eliminării discriminării bazate pe
motivele
speciale vizate de aceste convenţii
(a se
vedea, de exemplu Convenţia privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor, amândouă fiind
elaborate în cadrul Naţiunilor Unite).
Este clar că prezentul protocol nu poate
fi interpretat ca o restricţie sau o
derogare de la prevederile dreptului intern sau tratatelor care asigură o protecţie
suplimentară împotriva discriminării
(a se vedea comentariile articolului 3 în
paragraful 32 de mai jos).
4. Pe de
altă parte, nu se poate exclude în totalitate că dorinţa de „a
asigura” care figurează în primul paragraf al articolului 1, antrenează obligaţii
pozitive. De exemplu, această problemă
poate apare când există o lacună clară
în protecţia oferită de dreptul naţional
împotriva discriminării. În ce priveşte, în
special, relaţiile între
particulari, absenţa
protecţiei împotriva discriminării în
aceste relaţii ar putea fi atât de netă şi
de gravă încât să angajeze în mod clar
responsabilitatea statului şi să cadă,
astfel, sub incidenţa articolului 1 al
protocolului (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Curţii din 26 martie 1985 în
cazul X şi Y v. Olanda, seria A, nr. 91,
paragraful 23-24, 27 şi 30).
5. Totuşi, este probabil ca sfera
oricăror obligaţii pozitive decurgând din
articolul 1 să fie limitată. Trebuie reţinut
că sfera primului paragraf este delimitată
de referinţa la „exercitarea oricărui
drept prevăzut de lege” şi că al doilea
paragraf precizează că „nimeni nu va fi
discriminat de o autoritate publică,
oricare ar fi aceasta”. Trebuie, de
asemenea, notat că, în ce priveşte
responsabilitatea statului, articolul 1 al
Convenţiei fixează o limită generală
deosebit de pertinentă în cazul discriminării între particulari.
6. Reiese din aceste consideraţii că
orice obligaţie pozitivă din domeniul
relaţiilor dintre particulari se va referi,
în cea mai mare măsură, la relaţiile din
sfera publică reglementate de lege în mod normal, lege pentru care statul are
o anumită responsabilitate (de exemplu:
refuzul arbitrar privind accesul la
muncă, accesul la restaurante sau la
sfera de servicii pe care persoanele private pot să le pună la dispoziţia publicului cum ar fi îngrijirea medicală sau
utilităţile precum apa, electricitatea
etc). Forma precisă de răspuns pe care
statul ar trebui să o dea va varia în
funcţie de circumstanţe. Este de la sine
înţeles că relaţiile strict private nu vor
fi afectate. Reglementarea acestor
afaceri ar putea fi susceptibilă de a se
interfera cu dreptul de respectare a vieţii
private şi de familie, a domiciliului şi
corespondenţei fiecăruia, garantat de
articolul 8 al Convenţiei.
7. Primul paragraf al articolului 1
se referă la „orice drept prevăzut de
lege”. Această expresie vizează să
definească limita garanţiei furnizate de
această frază şi să limiteze posibilele
efecte orizontale indirecte (a se vedea
paragraful 27 de mai sus). În măsura în
care ar putea exista o îndoială asupra
faptului că această frază înglobează ea
singură cele patru elemente care constituie câmpul de aplicare suplimentar al
protocolului (în mod deosebit, întrebarea
poate apare referitor la elementele iii şi
iv — a se vedea paragraful 22 de mai
sus), trebuie amintit că primul şi al
doilea paragraf al articolului 1 sunt
complementare. Rezultatul este că acele
patru elemente sunt în toate cazurile
acoperite de articolul 1 în întregime (a
se vedea paragraful 23 de mai sus).
Termenul „lege” poate, de asemenea,
acoperi dreptul internaţional, dar, acesta nu înseamnă că această
dispoziţie
conferă Curţii europene a drepturilor
omului competenţa de a examina respectarea regulilor de drept conţinute în
alte instrumente internaţionale.
8. Termenul de „autoritate publică”
din paragraful 2 a fost împrumutat din
articolul 8, paragraful 2 şi articolul 10,
paragraful 1 al Convenţiei şi are aici
aceeaşi semnificaţie ca în aceste
dispoziţii.
El înglobează nu numai autorităţile administrative ci şi tribunalele şi
organele legislative (a se vedea paragraful 23 de
mai sus).
Articolul 2 - Aplicarea teritorială
9. Este vorba aici despre clauza de
aplicare teritorială conţinută în modelul
de clauze finale adoptat de Comitetul
Miniştrilor în februarie 1980. Paragraful
5 continuă îndeaproape articolul 56,
paragraful 4 al Convenţiei.
Articolul 3 - Relaţiile
cu Convenţia
10. Scopul acestui articol este de a
preciza relaţiile prezentului protocol cu
Convenţia, indicându-se că toate dispoziţiile convenţiei se aplică articolelor 1
şi 2 ale protocolului. Printre aceste
prevederi, este cazul să se atragă atenţia
îndeosebi asupra articolului 53, conform
căruia „nici o dispoziţie a prezentei
Convenţii nu va fi interpretată ca
limitativă sau derogatorie de la drepturile omului şi libertăţile fundamentale
care ar putea fi recunoscute conform
legilor de orice Parte contractantă sau
conform oricărei alte convenţii la care
această Parte contractantă este parte”.
Este clar că prezentul articol va fi aplicat
relaţiilor dintre prezentul protocol şi
Convenţia însăşi. S-a decis să nu se
includă în protocol referinţe la articolul
16 al Convenţiei.
11. După cum s-a menţionat deja în
paragraful 21 de mai sus, articolul 1 al
protocolului înglobează protecţia oferită
de articolul 14 al Convenţiei, dar sfera
sa este mult mai largă. Ca protocol
adiţional, acesta nu modifică nici nu
suprimă articolul 14 al Convenţiei, care,
deci, se va aplica în continuare statelor
părţi la protocol. Există, deci, o suprapunere între cele două dispoziţii. Conform articolului 32 al Convenţiei, orice
problemă de interpretare privind relaţiile
precise între aceste dispoziţii intră în
competenţa Curţii.
Articolul 4 - Semnarea şi
ratificarea
Articolul 5 - Intrarea
în vigoare
Articolul 6 Funcţiile depozitarului
12. Dispoziţiile articolelor 4 şi 6
corespund formulării modelului de
clauze finale adoptat de Comitetul
Miniştrilor al Consiliului Europei. □