De la minoritate naţională la „români de
De la minoritate
naţională la „români de
naţionalitate
maghiară”
Gábor Vincze
„Pentru un politician român problema
maghiară poate să apară doar în următorul sens: să li se dea ungurilor tot ce
nu este posibil să nu li se dea.”
(László
Szabédi, 1946)
Introducere
În cele ce urmează, nu dorim să ne ocupăm de evoluţia
situaţiei minorităţii
maghiare în general (de aceea nu ne vom opri, de exemplu, nici asupra
schimbărilor
demografice petrecute în societatea maghiară), ci vom încerca — chiar dacă
numai
sumar1 — o prezentare a modului în care „problema maghiară” a fost
tratată de
politicienii bucureşteni în acea jumătate de secol ce a urmat după ieşirea
României
din coaliţia hitleristă, respectiv, a evoluţiilor politicii în general, şi a
practicii
politice în special, faţă de minoritatea maghiară. Poate părea neobişnuit
faptul că
nu ne vom ocupa de politica minoritară sau naţională în general, cum au
procedat
anterior mulţi dintre autori2. Procedăm astfel datorită faptului că,
în urma
cercetărilor noastre de pînă acum, am constatat că dintre minorităţile
naţionale de
mărime semnificativă înainte de 1940 — care, să nu uităm, erau foarte diferite
prin număr3, prin „predispoziţia” lor spre asimilare, respectiv
emigrare, şi prin
atitudinea Bucureştiului faţă de ele, atitudine dependentă de relaţiile
României cu
ţările-mamă ale acestora ! — „problema” minorităţii ruse, ucrainiene, germane,
bulgare şi evreieşti a fost considerată ca şi „rezolvată” din punctul de vedere
al
şovinismului statului naţional. Prin anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord
la
Uniunea Sovietică, majoritatea covîrşitoare a minorităţii ucrainiene şi ruse,
iar
prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, majoritatea preponderentă a minorităţii
bulgare au ajuns în afara graniţelor României; evreii la rîndul lor şi-au
pierdut rolul
dominant pe care l-au avut înainte de 1940 în viaţa economică, Holocaustul
i-a decimat, iar emigrarea ce a urmat a redus de asemenea în mod continuu
numărul
lor; marea majoritate a saşilor din Ardeal, plecaţi de bună voie sau siliţi, în
toamna
anului 1944, nu s-au mai întors niciodată în locurile natale, mare parte a
germanilor
rămaşi a fost deportată în Uniunea Sovietică şi privată mulţi ani la rînd de
drepturile
economice şi cetăţeneşti. Politica faţă de aceste minorităţi ridica cu totul
alte
probleme după 1945, sau începînd cu anii ’70, decît cea dusă faţă de
minoritatea
maghiară. Luate toate la un loc, după cel de-al doilea război mondial, în calea
înfăptuirii „statului naţional omogen” au mai rămas doar cei peste un milion şi
jumătate de maghiari din Ardeal, cu o conştiinţă puternică a identităţii lor
naţionale,
dispunînd pînă în 1948 de un cuprinzător sistem instituţional economic,
culturaleducativ şi politic, care — după cum s-a văzut ulterior — nu puteau fi nici
asimilaţi
rapid, nici „vînduţi”. Cu toate acestea, după părerea noastră, întreaga serie
de
măsuri, întreaga practică politică, evocată oficial pe atunci ca politică
naţională
„marxist-leninistă” sau „socialistă”, acoperea în majoritatea cazurilor
politica faţă
de minoritatea maghiară. (Două exemple: Statutul Naţionalităţilor din 1945 nu a
fost elaborat pentru soluţionarea „problemei germane”, deoarece aceasta a fost
deja — cel puţin momentan — „soluţionată” prin deportarea germanilor în Uniunea
Sovietică; după cum nici Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate nu a fost
înfiinţat în
19684 pentru intelectualitatea germană nemulţumită, ci pentru
liniştirea
intelectualităţii
maghiare „agitate”).
Avînd
în vedere cauzele de mai sus, sîntem de părere că, începînd cu 1945, se
poate vorbi mai degrabă de o «problemă maghiară» şi, legată de aceasta, de o
politică faţă de maghiarime, decît în sens generalizat de o problemă minoritară
sau o politică minoritară.
Politica faţă de maghiari a guvernelor de
generali
Politica
faţă de maghiarii din Ardeal a partidelor istorice, ajunse la guvernare
în urma „revoluţiei de palat” din 23 august 1944, s-a caracterizat la început,
pe de o
parte, printr-o încercare de „dezmaghiarizare” a Ardealului5 prin
izgonirea a cît mai
multor maghiari pînă la începerea tratativelor de pace, iar pe de altă parte,
prin
susţinerea sloganului că „toţi maghiarii sînt fascişti” şi prin tratarea
colectivă a
minorităţii maghiare ca pe nişte criminali de război, încercîndu-se împingerea
lor
la situaţia unei totale privări de drepturi.
Ca
o primă măsură în direcţia privării colective de drepturi poate fi considerat
ordinul din 12 septembrie 1944 al ministrului de interne Aurel Aldea, care
prevedea
concedierea tuturor funcţionarilor de naţionalitate maghiară şi germană. După o
săptămînă, inspectorul general al jandarmeriei emite ordinul prin care pe lîngă
aparatele de radio şi armele deţinute de cetăţenii maghiari şi germani,
trebuiau
confiscate şi cele ale cetăţenilor români de naţionalitate maghiară şi germană.
Privarea de drepturi şi de proprietate a maghiarilor din
Ardealul de Nord s-a
obţinut, în parte, prin aplicarea
principiului „restitutio in integrum”. Între altele, acest
„restitutio in integrum” a însemnat că, pe teritoriile ajunse din nou
sub jurisdicţie
română în septembrie-octombrie 1944, se restabileşte «starea de drept» de
dinaintea
lui august 1940, iar toate bunurile şi
instituţiile care după cel de-al doilea dictat de la
Viena au ajuns în proprietatea
maghiarilor vor trece din nou în cea a românilor. Pînă la
urmă, „cel mai eficace” instrument al pauperizării generale şi al
privării conştiente a
maghiarilor din Ardealul de Nord de sistemul
lor instituţional economic s-a dovedit a
fi aşa numita lege CASBI, emisă la
10 februarie 1945, a cărei aplicare i-a revenit însă
lui Petru Groza, considerat „prieten
al minorităţilor”, după numirea sa ca prim ministru.
Deoarece, spre deosebire de Beneš, politicienii români
de dreapta nu au obţinut
sprijinul
Moscovei pentru evacuarea colectivă a maghiarilor, ei au fost nevoiţi să aplice
metode
„artizanale”. Pe baza cercetărilor de pînă acum pare verosimil ca prin crimele
brutale,
„execuţiile” publice, atrocităţile sistematice şi internările în masă,
Bucureştiul
să fi dorit ca
maghiarii ardeleni refugiaţi, ca urmare a ştirilor groaznice, să nu aibă
curajul să se întoarcă pe plaiurile natale,
respectiv, ca dintre cei rămaşi încă în căminele
lor să se refugieze cît mai mulţi. Trebuie să menţionăm că, în toamna anului
1944 începutul lui 1945, nu numărul
maghiarilor ucişi de „gărzile-Maniu”, de alte formaţiuni
paramilitare, precum şi de jandarmeria română a fost semnificativ (după
cercetările
de pînă acum numărul acestora nu a atins
cifra de 2006, ci numărul celor tîrîţi în diferitele
tabere de internare
şi de muncă (le amintim doar pe cele mai cunoscute: Tîrgu-Jiu,
Braşov, Feldioara), respectiv, al celor care au pierit acolo. Nici pînă azi nu
se ştie
exact cîţi au murit din cauza tratamentului
inuman, dintre cei 50-60 de mii de maghiari
deportaţi, dar numărul lor, chiar şi
după evaluarea cea mai prudentă, se ridică la mai
multe mii.
În cele din urmă, acţiunea de restabilire a ordinii
desfăşurată de jandarmerie şi de
„voluntari”,
care a durat două luni şi jumătate, a avut efectul contrar, fiindcă
atrocităţile
săvîrşite
au oferit pretexte excelente conducerii sovietice, astfel încît la mijlocul
lunii
noiembrie să expulzeze din Ardealul de Nord întregul aparat de stat român
reîntors şi
să
încerce, printr-o indecizie afişată cu privire la apartenenţa teritoriului, să
influenţeze
raporturile de forţe
interne în favoarea ei. (Una din modalităţile de şantajare a
Bucureştiului a fost şi sprijinirea în mod
făţiş a aspiraţiilor autonomiste din Ardealul
de Nord de către comandanţii trupelor sovietice de ocupaţie).
Politica de vitrină la sfîrşitul
anului 1944
Vestea
crimelor comise a ajuns şi la aliaţii antifascişti, ceea ce era deja jenant
pentru Bucureşti, cu atît mai mult cu cît trebuia să se gîndească la
tratativele de
pace care urmau să înceapă odată cu încheierea războiului, la care situaţia
internă
împovărată de grave tensiuni minoritare ar fi putut diminua şansele României.6
Trebuiau deci luate de urgenţă măsuri
care să ofere speranţa îmbunătăţirii evaluării externe
a ţării. La
şedinţa consiliului de miniştri din 10 noiembrie s-a decis
înfiinţarea unui minister pentru problemele minorităţilor, iar peste
trei zile a şi
fost publicat în Monitorul Oficial decretul cu privire la înfiinţarea acestuia.
(Între
timp, pe 12 noiembrie, general-colonelul Vinogradov, şeful Comisiei de Control
al Aliaţilor (sovietici) din România a ordonat retragerea administraţiei române
din Ardealul de Nord). Preluînd conducerea ministerului, dar deocamdată fără
vreo competenţă concretă, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, sociolog de stînga, a
elaborat foarte repede, în doar o jumătate de lună (!) un proiect de statut
al
minorităţilor. Proiectul, publicat la începutul lui decembrie de gazeta
bucureşteană,
România Liberă, — deşi a însemnat o schimbare juridică explicită şi
fundamentală
în raport cu situaţia dintre cele două războaie mondiale — a fost obiectul
multor
critici din partea politicienilor şi a publiciştilor maghiari din Ardealul de
Nord:
una dintre cele mai importante obiecţii s-a referit la faptul că autorii legii
nu au
luat în seamă că începînd din toamna lui ’44 Universitatea Maghiară din Cluj a
funcţionat continuu, iar legea ar fi permis
înfiinţarea numai a unor catedre maghiare
(şi germane) în cadrul Universităţii Române din aceeaşi
localitate. După părerea
noastră, nu acesta a fost însă cel mai mare defect al statutului, ci acela că
cele mai
multe dintre prescripţiile sale nu s-au aplicat în practică. Nu ne mai
miră acest
lucru, dacă luăm în considerare că, pe de o parte, regele Mihai a semnat
statutul
după o ezitare de două luni, — probabil dintr-o raţiune tactică, de a
se servi de el
eventual ca argument
la tratativele de pace care urmau să vină, «iar apoi vom
vedea». Pe de altă parte, funcţionarii şovini moşteniţi de la administraţia
regimului
Antonescu au putut refuza aplicarea în practică a unor dispoziţii ale
statutului
invocînd faptul că întreaga reglementare juridică prevăzută de statut
contravine
spiritului Constituţiei din 1923.
„Politica naţională democratică” a
guvernului-Groza
Politica
de „vitrină” a guvernelor Sănătescu şi Rădescu ce reprezentau patidele
de dreapta, s-a dovedit a fi insuficientă
pentru a recăpăta Ardealul de Nord. Lui Stalin
nici nu i-a trecut prin gînd să restituie acest teritoriu partidelor de
dreapta, orice fel de
politică de „prietenie cu minorităţile” ar fi promovat ele. Generalisimul a
condiţionat
permisiunea reîntoarcerii administraţiei române de garantarea egalităţii în
drepturi a
minorităţilor de către un guvern „într-adevăr democratic” (adică de
stînga şi prieten
cu Moscova). Pe 6 martie 1945, regele Mihai
a fost nevoit să numească un guvern de
coaliţie, cu predominanţă comunistă,
condus de Petru Groza, în schimbul permisiunii
reîntoarcerii administraţiei române în Ardealul de Nord.
Dar
politica faţă de maghiari a guvernului Groza, evocată cu predilecţie de
către presa maghiară din România8 şi mediile din Ungaria ca
„maghiarofilă”, poate
fi considerată foarte contradictorie, fiindcă — în pofida a mai multor
măsuri
pozitive — numeroase exemple arată că, într-o bună măsură, a supravieţuit
practica politică
anti-maghiară a epocii anterioare. Din acest motiv, se poate observa o
foarte mare deosebire între principiile propagate de Groza, între
numeroasele
declaraţii şi promisiuni făcute reprezentanţilor minorităţii maghiare şi
practica
sa politică. Această discrepanţă are mai multe cauze, deocamdată ne oprim
doar
asupra celei mai importante. Pe de o parte, este verosimil ca Groza să fi avut
o
bunăvoinţă într-adevăr sinceră faţă de maghiari (şi ceea ce nu este lipsit de
importanţă: a cunoscut bine limba şi cultura maghiară). Dar declaraţiile şi
dispoziţiile sale „promaghiare” nu pot fi reduse doar la aceşti factori
subiectivi.
Nu se poate pierde din vedere nici faptul că lui Groza i-a fost clar că pînă
vor
continua tratativele de pace trebuie să se ducă o politică faţă de maghiari
care
să-i convingă pe politicienii anglo-saxoni, care susţineau revendicările teritoriale
maghiare, că „problema maghiară”9 se poate soluţiona şi în România,
fără
modificarea graniţelor. (La începutul lui 1946, un informator român bine
documentat al Misiunii Politice Maghiare din Bucureşti considera de asemenea
că: „politica drepturilor egale inaugurată de guvernul Groza este cel mai
important argument al eforturilor româneşti pentru pregătirea păcii.”10).
Avînd în vedere
„privirea atentă” a marilor puteri, o parte din revendicările minorităţii
maghiare
trebuiau satisfăcute.
Groza
era în clar cu „aşteptările externe”. Numai că el a sesizat şi faptul
căpolitica naţională „democratică” („maghiarofilă”) propagată de el, este
respinsă11
nu numai de marea
parte a societăţii româneşti, aflată în opoziţie cu coaliţia
guvernamentală comunistă, dar şi de o parte a membrilor de partid, ba chiar şi
a
membrilor aparatului de partid al PCR şi al PSDR. Aflăm din mai multe surse că,
în problema CASBI, de exemplu, chiar şi conducerea de vîrf al PCR s-a
împotrivit
politicii „îngăduitoare” a lui Groza. De asemenea, conducerea PCR s-a
manifestat
mai rigid şi în problema universităţii maghiare.
Datorită
acestor cauze, nici chiar primul ministru nu putea face altceva decît
să încerce să oscileze între revendicările, aşteptările minorităţii maghiare şi
„marja
de toleranţă” a şovinismului majoritar; iar concesiile făcute acestuia din urmă
i-a
făcut pe mulţi maghiari ardeleni să
considere că aproape că nu există vreo diferenţă
între partidele istorice şi stînga în ceea ce priveşte politica lor faţă
de minoritatea
maghiară, ba mai degrabă s-ar putea observa o anumită continuitate între
ele.
Continuitatea cu politica faţă de
maghiari a partidelor de dreapta
Faptul
că, după 6 martie 1945, atît în domeniul legislaţiei, cît şi în practica
politică s-a aplicat în continuare principiul „restitutio in integrum”
demonstrează
continuitatea cu politica guvernării anterioare de dreapta. Să
vedem cîteva exemple:
legea nr. 406 din 29 mai 1945 a dispus ca toate şcolile româneşti, care
s-au refugiat
din Ardealul de Nord după 30 august 1940, să se reîntoarcă în reşedinţele lor
anterioare. (În urma aplicării legii trebuiau să se restituie românilor nu
numai toate
clădirile fostei Universităţi Ferenc József, ci şi toate acele clădiri de şcoli
care au fost confiscate între 1920 şi 1940, în care pînă la dispariţia
imperiului
Austro-Ungar, iar mai apoi în perioada de după dictatul de la Viena, s-a
desfăşurat
învăţămîntul în limba maghiară. Aplicarea în continuare a principiului
„restitutio
in integrum” se manifestă şi prin românizarea rapidă a administraţiei de stat
şi a
oraşelor cu populaţie majoritară maghiară din Ardealul de Nord. „Românizarea”
s-a înfăptuit pe două căi: pe de o parte, prin colonizarea în masă a românilor,
iar
pe de altă parte, prin evacuarea — sub pretexte cusute cu aţă albă — a unei
părţi
a populaţiei maghiare.12
Un alt aspect al continuităţii cu epoca anterioară a
însemnat şi faptul că, imediat
după reîntoarcerea
jandarmeriei române în Ardealul de Nord, au reînceput, este
adevărat, cu o intensitate mai mică decît în toamna lui 1944, atrocităţile
împotriva
maghiarilor. (Terorizarea populaţiei maghiare are loc - sub ochii pasivi ai
jandarmeriei — în primul rînd în satele cu populaţie mixtă de pe Cîmpie. În
urma
acestora, exasperarea a crescut într-atît încît în unele zone localnicii au
început să
se preocupe de ideea emigrării din ţară).
Deşi
„planul fascist” de expulzare colectivă a maghiarilor a fost condamnat
de guvernul Groza, tendinţa — deghizată — ca pînă la decizia finală a marilor
puteri cu privire la litigiul teritorial româno-maghiar să rămînă cît mai
puţini
maghiari în Ardeal s-a perpetuat. Procesul de „dezmaghiarizare” a
Ardealului s-a
manifestat
atît prin încercarea organelor de supraveghere a graniţelor de a împiedica
reîntoarcerea
refugiaţilor
maghiari la domiciliul lor din Ardeal, cît şi prin efortul
autorităţilor locale de a expulza, sub diferite pretexte, cît mai mulţi
maghiari de
pe teritoriul ţării.13 Comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci
ministru de justiţie,
a declarat public de mai multe ori că pe cei trei-patru sute de mii de maghiari
ardeleni care, conform dispoziţiilor legii nr. 261 din 4 aprilie 1945 cu
privire la
cetăţenie, şi-au pierdut cetăţenia română, îi va expulza din ţară. (Reglementarea
juridică invocată nu recunoştea cetăţenia română nici celor cel puţin o sută de
mii
de maghiari ardeleni, care nu au putut s-o obţină înainte de 1940 şi nici
acelor
maghiari din Ardealul de Nord care între 1940 şi 1944 au optat pentru cetăţenia
maghiară.) Nu de Pătrăşcanu a depins în cele din urmă că nu şi-a putut
îndeplini
planul… (Problema cetăţeniei a fost soluţionată definitiv abia în iulie 1948,
după
semnarea tratatului de pace de la Paris.)
Pauperizarea
conştientă a
comunităţii maghiare, privarea ei de bunurile sale
economice, poate fi legată de asemenea de numele guvernului-Groza. Fără a mai
intra în detalii, amintim doar trei chestiuni: a) legea reformei agrare române
din
23 martie 1945 (în cadrul căreia — simplificînd oarecum — s-a întîmplat ca, din
nou, unde s-a putut, să li se ia pămînturile doar maghiarilor, iar beneficiarii
reformei
să fie, în bună parte, doar românii); b) instrucţiunile cu privire la aplicarea
legii
CASBI din 5 aprilie 1945 (în urma căreia au fost naţionalizate în mod mascat toate
întreprinderile industriale, comerciale şi financiare ardelene de interes
ungar,
mare parte a întreprinderilor ungare aflate pe teritoriul Ardealului de Nord,
iar
prin enunţarea categoriei de „duşman prezumtiv” au fost sechestrate averile mai
multor zeci de mii de persoane private din Ardealul de Nord); c) situaţia
imposibilă
în care au fost aduse după 1945 asociaţiile cooperatiste maghiare.14
După
toate acestea nu ne mai poate mira faptul că Béla Demeter, ziarist
ardelean (care din vara lui 1945 participa la Budapesta la lucrările
pregătitoare
ale păcii), a constatat, după nouă luni de guvernare-Groza, că maghiarii din
Ardeal
„nu văd vreo diferenţă, în cele mai esenţiale probleme, între politica
naţională a
guvernelor reacţionare ale ultimilor 22, respectiv 27 de ani şi cea a
guvernelor
româneşti, arborînd slogane democratice, venite la putere după eliberare.”15
Politica „filomaghiară” contradictorie a
lui Petru Groza
În
ceea ce priveşte cealaltă faţă a medaliei, „atuul” cel mai important al
propagandei-Groza (şi al pregătirii tratativelor de pace) l-a constituit înfiinţarea
universităţii maghiare din Cluj. Numai că soarta universităţii maghiare (şi
în general a învăţămîntului maghiar din România) de după 1945 ar putea reprezenta
chiar simbolul politicii contradictorii faţă de maghiari a guvernului-Groza.
Faptul
că între 1945-1948 s-a putut institui autonomia învăţămîntului maghiar - care,
de
altfel, nu a fost
niciodată consfinţită juridic —, paralel cu o largă reţea de şcoli
maghiare şi că, în
pofida diverselor greutăţi s-a reuşit organizarea unei instituţii
de învăţămînt superior,16 ne arată poate cel mai clar măsura în care
această politică
era determinată de „aşteptările” externe.
Este
incontestabil că Uniunea Populară Maghiară (UPM), care a luat asupra sa
reprezentarea intereselor minorităţii
maghiare, a obţinut cele mai mari succese tocmai
în domeniul învăţămîntului şi
culturii de limbă maghiară. Numai că aceste succese au
avut cel puţin două „cusururi”: pe de o parte, regimul financiar nu a fost
dispus pur şi
simplu să finanţeze, aproape un an şi jumătate, instituţiile maghiare de
învăţămînt şi
cultură, motiv pentru care acestea
au funcţionat timp de mai multe luni graţie donaţiilor
publice ale comunităţii maghiare.
(Această situaţie a fost remediată doar odată cu
apropierea alegerilor…) Pe de altă parte, se poate observa tendinţa
potrivit căreia
măsurile favorabile minorităţii maghiare
s-au bazat în cele mai multe cazuri pe norme
de drept inferioare (ordonanţe ministeriale, instrucţiuni), care au
venit în contradicţie
cu sursa de legitimitate superioară, (cu legea în vigoare şi
consfinţită de parlament
încă între cele două războaie sau cu Constituţia). Invocînd acest fapt,
funcţionarii
şovini care dominau aparatul de stat
încercau pe unde puteau să „saboteze” executarea
dispoziţiilor favorabile maghiarilor. Din această cauză, totul dădea
impresia de
provizorat, iar în mulţi s-a înrădăcinat părerea că
rezultatele obţinute prin lupte grele
se vor dovedi doar succese efemere. Desfăşurarea evenimentelor din
1947-48 le-a
confirmat pesimismul…
În fine, trebuie să ne oprim şi asupra instituţiilor de
„vitrină” ale politicii faţă
de maghiari a lui Petru Groza. Ministerul Naţionalităţilor Minoritare —
înfiinţat
încă pe vremea lui Sănătescu — după cîteva săptămîni de la numirea lui Petru
Groza ca prim ministru, a fost „degradat”, devenind Subsecretariat de stat (tradus
în mod consecvent de presa maghiară prin expresia de „subminister”). şeful
subsecretariatului de stat a rămas pe mai departe acelaşi Gh. Vlădescu-Răcoasa,
cu rang de secretar de stat. Între timp, s-a schimbat şi denumirea
subsecretariatului,
ca urmare a unui decret-lege care a anulat folosirea oficială a termenului de
„minoritate” înlocuindu-l cu cel de „naţionalitate”, utilizat în continuare.
Schimbarea
denumirii poate fi considerată de asemenea ca un act propagandistic al politicii „filomaghiare/filominoritare” a lui Groza: şi prin
aceasta
încercîndu-se să se sugereze că s-a terminat cu statutul de minoritar,
exprimînd
subordonare, iar de-acum încolo minorităţile naţionale care trăiesc în ţară
sînt parteneri egali ai naţiunii române majoritare.17 Pentru a evita
însă vreo
neînţelegere, trebuie să precizăm: nu se poate spune că Groza ar fi impus
opiniei publice maghiare folosirea termenului de „naţionalitate”. Intelectualitatea maghiară însăşi considera utilizarea termenului de „minoritate
naţională” umilitoare, ca semn vădit al inegalităţii. O parte a
intelectualităţii
spera (sau se autoamăgea) că oficializarea folosirii expresiei de
„naţionalitate” („conlocuitoare”) are valoare de semnal: guvernul vrea
într-adevăr să creeze
o adevărată
egalitate în drepturi între naţiunea majoritară şi minorităţi.18
Tocmai de aceea va stîrni consternare faptul că, la începutul anilor ’50,
Bucureştiul va reveni la folosirea termenului de „minoritate naţională”.
„Degradarea”
ministerului minorităţilor/naţionalităţilor la rang de
subsecretariat nu a schimbat însă cu nimic esenţa: „subministerul” a rămas în
continuare în afara centrului decizional19, hotărîrile mai
importante cu privire la
maghiari sau la celelalte minorităţi naţionale fiind luate în continuare
personal de
către Petru Groza şi/sau Gh. Gheorghiu-Dej, precum şi de Vasile Luca.20
În
încheiere, trebuie menţionat că, deşi Uniunea Populară Maghiară în sens
formal nu a făcut parte din guvern, ea a fost totuşi reprezentată datorită
faptului
că, în fruntea a trei judeţe din Secuime
(Trei Scaune, Odorhei, Ciuc), au fost numiţi
prefecţi maghiari, de asemenea, mai multe judeţe ale ţării au avut
subprefecţi
maghiari, iar în 1945 la Subsecretariatul Naţionalităţilor a fost numit un
consilier
maghiar (Nándor Czikó), la fel la Ministerul Propagandei (József Méliusz), iar
apoi, în octombrie 1946, cu o lună şi jumătate înainte de alegerile
parlamentare,
Ödön Felszeghy este numit secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale.
Dar, în opinia noastră, toate acestea nu au însemnat mai mult decît nişte
gesturi
abile, fiindcă nici Czikó, nici Méliusz nu s-au aflat în poziţii de decizie, şi
nici
existenţa cvasi autonomiei învăţămîntului
maghiar pînă la „reforma învăţămîntului”
din 1948 nu a depins în vreun fel de Felszeghy.
Schimbarea „politicii filomaghiare”
Schimbarea
politicii guvernului Groza faţă de maghiari poate fi explicată prin
trei cauze.
Pe
de o parte, PCR — care prin teroare şi fraude electorale grosolane a cîştigat
practic alegerile parlamentare din noiembrie 1946 —, nu mai avea nevoie în aşa
măsură de sprijinul de pînă atunci a minorităţii maghiare, respectiv, a
organizaţiei
sale reprezentative (UPM), deoarece partidele «istorice» de dreapta dispăruseră
practic de pe arena politică. Pe de altă parte, odată cu semnare tratatului de
pace
de la Paris la 10 februarie 1947, a dispărut şi „presiunea externă” care a
determinat
conducerea politică bucureşteană în perioada 1945-46 să acorde diferite
concesii
(calificate drept „privilegii” ulterior) minorităţii maghiare. În sfîrşit, dar
nu în
ultimul rînd, după alegeri, centrul deciziilor politice a trecut de la
primul ministru
— deşi Groza a rămas şi pe mai departe în funcţie pînă în 1952 — la Comitetul
Politic al PCR. Structura dublă a puterii, caracteristică perioadei de
tranziţie,
aparţinea trecutului. Ia sfîrşit „epoca de aur”, în care se mai putea negocia,
se mai
puteau smulge concesii cabinetului lui Groza, care-şi manifestase de multe ori
bunăvoinţa faţă de maghiari. În anii următori — în toiul „intensificării luptei
de
clasă” — soarta minorităţii maghiare n-a mai fost decisă de înţelegeri şi
negocieri,
ci de hotărîri şi
directive, sau alte documente de partid sau indicaţii secrete, de
multe ori verbale, contrare hotărîrilor şi normelor de drept în
vigoare la acel moment. (Nu trebuie să
uităm că, în regimurile totalitare, „documentele de partid sînt
pasibile de o dublă
lectură şi interpretare, una de suprafaţă, «publică», şi una
ascunsă, «de uz
intern». În cele din urmă, tocmai această dualitate face posibil ca,
în urma cercetării
unei perioade relativ mai lungi, obiectivele politicii naţionale
declarate în
documentele de partid să contureze o tendinţă similară cu cea dezvăluită
de practica
politicii naţionale din România.”21)
Primul semn al schimbării l-a constituit apariţia
articolului cu rol de „directivă”
(„Calea maghiarimii
din România”) a lui Vasile Luca (pe atunci membru al
Comitetului Central al PCR şi responsabil cu „problema maghiară” în conducerea
mai restrînsă a partidului) în gazeta clujeană Igazság din 22 mai 1947.
Articolul
conţinea, printre altele, chemarea adresată conducerii Uniunii Populare
Maghiare
de a declanşa o acţiune de epurare internă în rîndurile maghiarilor. Drept
urmare,
atît în cadrul UPM, cît şi în cel al
instituţiilor culturale, de învăţămînt etc. maghiare,
a început o largă acţiune de epurare care a dus în cele din urmă
la arestarea, în
1949, respectiv, 1952, a lui Edgár Balogh, Gyárfás Kurkó, József Méliusz, dr.
Lajos Csőgör, precum şi a lui Lajos
Jordáky şi János Demeter, consideraţi pînă
atunci adepţi de încredere ai partidului comunist.
Paralel
cu epurările politice s-a desfăşurat şi lichidarea sistemului
instituţional
economic autonom maghiar, proces început odată cu asimilarea cooperativelor
maghiare în vara anului 1947 şi continuat cu naţionalizările din 11 iunie 1948.22
Consecinţa
zdrobirii sistemului instituţional economic a fost aceea că minoritatea
maghiară a devenit şi mai aservită puterii centrale. În 1948 (odată cu reforma
învăţămîntului din 3 august) a început şi restrîngerea treptată a cadrului
instituţional al învăţămîntului în limba maghiară, iar mai tîrziu, între
1948-50, au
fost lichidate şi asociaţiile şi
societăţile culturale maghiare. (În paranteză, observăm
că interzicerea asociaţiilor, represiunile împotriva bisericilor etc,
aparent au lovit
în aceeaşi măsură atît majoritatea română, cît şi minoritatea maghiară şi
celelalte
minorităţi, numai că desfiinţarea asociaţiilor culturale şi izolarea
bisericilor între
zidurile acestora, instituţii ce îndeplineau
un rol important în conservarea şi cultivarea
conştiinţei naţionale, a atins mult
mai grav minorităţile, ocrotirea identităţii naţionale
a majorităţii fiind înlesnită şi de către alte instituţii ale statului).
Pe
lîngă acestea, a continuat fără oprire românizarea oraşelor cu o populaţie
încă majoritar maghiară: printr-un decret din 9 mai 1947 s-au aplicat
restricţii
severe în legătură cu stabilirea reşedinţei noilor veniţi în oraşele ardelene
mai mari,
ceea ce practic a însemnat că majoritarii, pe baza diferitelor pretexte, puteau
obţine
aprobarea stabilirii, pe cînd maghiarii (sau germanii), în majoritatea
cazurilor, nu.
Restricţiile cu privire la alegerea liberă a domiciliului stabil, introduse
atunci, au
continuat practic să rămînă în vigoare pînă în 1989. Apoi, în 1948-49, s-a
revenit
la practica mai veche a evacuării unei părţi a populaţiei urbane: cei vizaţi
acum
fiind „duşmanii de clasă”, numai că partea determinantă a membrilor
„claselor
exploatatoare” din
oraşele Ardealului de Nord (în parte şi ale Ardealului de Sud)
erau de origine maghiară (şi pe alocuri evreiască şi germană).23
În locul „volatilizării
frontierelor”, se lasă cortina de fier
Un
semn de asemenea frapant al shimbării politicii faţă de maghiari — mai
ales pentru aceia care îşi mai aminteau că în perioada anilor 1945-46 Groza
le-a
pus în vedere în mod sistematic „volatilizarea” graniţei româno-maghiare — a
constituit-o şi faptul că, începînd din 1947, s-a îngreunat în mod deosebit
menţinerea legăturilor cu ţara-mamă.
Trecerea frontierei a fost înăsprită însă înainte
de încheierea disputei de frontieră româno-maghiară: în iunie 1945,
ministrul de
interne comunist, Teohari Georgescu, a repus în vigoare şi pe frontiera românomaghiară obligativitatea paşapoartelor. De acum încolo se vor îngreuna
tot mai
mult condiţiile de eliberare a paşapoartelor. Deja din octombrie, pentru orice
plecare era nevoie şi de o „viză specială de ieşire”, iar din ianuarie 1946 —
deşi
Consiliul Miniştrilor de Externe nu luase încă decizia finală cu privire la
stabilirea
definitivă a frontierei româno-ungare —, o parte a punctelor de trecere a
frontierei,
care de-a lungul graniţei româno-ungare stabilite la Trianon funcţionaseră
înainte
de 1940, au fost închise.
Chiar
şi dintre cele şapte existente încă după semnarea tratatului de pace, au
mai rămas deschise doar două puncte de trecere feroviare şi numai unul singur
(!) de
trecere rutieră. Începînd din 1947-48, între cele două „ţări frăţeşti democratpopulare” s-a lăsat o adevarată cortină de fier.24 Situaţia
s-a înrăutăţit într-atîta
încît, după ratificarea din partea României a Tratatului româno-maghiar cu
privire
la vize, intrat în vigoare începînd cu 8 decembrie 1948, practic n-au mai fost
eliberate paşapoarte obişnuite. (Conform unor informaţii diplomatice maghiare,
punctul de vedere oficial al ministrului de interne Georgescu a fost acela că
nu pot
fi autorizate călătorii particulare. Lichidarea micului trafic de frontieră şi
realizarea
sistemului de protecţie a frontierei dintre cele două ţări de către conducerea
din
Bucureşti s-a datorat, probabil, acestei poziţii.)
Drept
consecinţă a întreruperii eliberării de paşapoarte a fost faptul că, pe
parcursul anilor 1947-48, trecerea ilegală a frontierei spre Ungaria a
devenit un
fenomen de masă, chiar dacă în ianuarie 1948 au fost înăsprite pedepsele
pentru
asemenea cazuri: cei prinşi putîndu-se aştepta la o pedeapsă cu închisoarea de
la 3
la 10 ani cu confiscarea averii, iar în
multe cazuri grănicerii foloseau arma împotriva
„fugarilor”.
Menţinerea
legăturilor ţării-mamă cu maghiarii din Ardeal ar fi putut să fie
oarecum înlesnită prin redeschiderea consulatului maghiar care
funcţionase la
Cluj în perioada de dinaintea dictatului de la Viena, cerinţă nerealizată din
cauza
împotrivirii rigide a părţii române în cadrul tratativelor româno-ungare din
194849. În final,
Budapesta a acceptat soluţia de compromis, în urma căreia Ambasada
Ungariei din
Bucureşti, în loc de Consulat, şi-a deschis în august 1949 la Cluj
doar un serviciu de paşapoarte. Paradoxal este faptul că tocmai în
răstimpul
funcţionării oficiului de paşapoarte s-au efectuat cele mai puţine călătorii
din
România în Ungaria.
Continuarea politicii de vitrină
În
timp ce, prin epurările desfăşurate în mai multe valuri — între 1947-1952
—, intelectualitatea maghiară a fost aproape decapitată (trimiţîndu-i la
închisoare
deopotrivă pe liberalii conservatori,
oponenţi ai regimului, cît şi pe social-democraţi
şi comunişti), şi a fost lichidat în mare parte sistemul instituţiilor
maghiare, partidul
se străduia să-şi „demonstreze politica naţională democratică” prin unele măsuri
de faţadă.
Unul
dintre reperele politicii naţionale „reprezentînd spiritualitatea lui Marx,
Engels şi Stalin» a fost noua Constituie din 1948, al cărei articol 24 conţinea
o
serie de „declaraţii frumoase”. Ca de expemplu: „În Republica Populară
Română
se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii
materne şi
organizarea învăţămîntului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi
justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate
decît cea
română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face
numiri
de funcţionari din sînul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate,
care cunosc
limba populaţiei locale.”(sbl.n.V.G.) Este de remarcat că, proiectul de
constituie dat publicităţii cuprindea şi specificarea: „în acele zone în care
cel
puţin 30% din populaţie nu este română, ci de altă naţionalitate, în administraţie
şi
în jurisdicţie trebuie să se folosească şi limba naţionalităţii respective…”25
Din
textul final şi promulgat a fost omisă precizarea proporţiei concrete…
„Subministerul”
naţional, instituia de „vitrină” a lui Groza, a avut şi el o
soartă caracteristică. În noul guvern, constituit după alegerile din 19
noiembrie
1946, postul de secretar de stat al naţionalităţilor a rămas neocupat, mai
tîrziu, la
începutul lui decembrie 1947, Groza l-a numit pe Lajos Takács, una dintre
personalităţile de marcă ale Uniunii
Populare Maghiare, în funcţia de „subministru”.
În noul cabinet al lui Groza, constituit în aprilie 1948, nu mai apare
această
instituie, ea este „înlocuită” cu Direcţia Generală pentru Problemele
Naţionalităţilor Conlocuitoare, care funcţiona pe lîngă preşedinţia Consiliului de
Miniştri.
Sarcina Direcţiei, condusă de Takács, a fost aceea de a lua în evidenţă, de
a studia
problemele minorităţilor, avînd şi posibilitatea de a înainta propuneri în
vederea
soluţionării pe cale politică, juridică şi administrativă a acestor probleme.”26
Sfîrşitul
politicii „îngăduitoare” faţă de maghiari, asociabilă cu numele lui
Groza, poate fi marcat prin hotărîrea Biroului Politic al Comitetului Central
al
Partidului Muncitoresc Român, în „problema naţională” (sic!), publicată în 12
decembrie 1948. Acest document a determinat în mod decisiv şi politica
faţă de
naţionalităţi/maghiari
în anii ce au urmat. Pe lîngă faptul că fiecare minoritate
naţională a fost sancţionată pentru o anume „vină”, aici apare formulată pentru
prima dată teza conform căreia problema naţională/minoritară „trebuie
subordonată
întotdeauna sarcinii majore a clasei muncitoare.”27
Abandonarea politicii
„leninisto-staliniste” faţă de maghiari
Politica
faţă de maghiari a PMR a fost la fel de duplicitară ca şi aceea a
guvernului-Groza. Pe de o parte, hotărîrile de partid făcute publice precizau
de
fiecare dată că partidul continuă politica sa naţională în „spiritul
indicaţiilor lui
Marx, Engels, Lenin şi Stalin.” Formal, aceasta însemna că se duce o politică
„internaţionalistă”. (Era vorba în bună parte de copierea servilă a modelelor
sovietice.) Însă în realitate poziţiile naţionalismului românesc «tradiţional»
s-au
întărit tot mai mult şi în cadrul
conducerii superioare de partid, consecinţele acesteia
devenind, mai devreme sau mai tîrziu, perceptibile şi în politica faţă
de maghiari.
La început, deşi în anii precedenţi au avut deja loc
evenimente negative, părea că
se va continua
politica faţă de maghiari începută în martie 1945 de Groza. La 24
septembrie 1952, Marea Adunare Naţională a
votat o nouă Constituţie. Aceasta a
preluat aproape cuvînt cu cuvînt pasajale referitoare la minorităţi ale
Constituţiei
anterioare.28 Semnificaţia
ei deosebită rezida însă în înfiinţarea Regiunii Autonome
Maghiare.
Antecedentul înfiinţării noii unităţi administrative l-a
constituit „reforma
administrativ-teritorială” din septembrie 1950, în urma căreia, după modelul
sovietic, ţara a fost împărţită în regiuni şi raioane. (Din cele 22 de judeţe
ale
Ardealului s-au creat 11 regiuni.) Cu această ocazie, teritoriul Secuimii a
fost
împărţit între două regiuni cu o populaţie
majoritară românească (teritoriul vechilor
„scaune” Gheorgheni şi Mureş a intrat în componenţa regiunii Mureş, iar
Ciucul,
Odorheiul Secuiesc şi Trei Scaune au fost integrate în regiunea Stalin/Braşov).
Una din motivaţiile publice ale înfiinţării
Regiunii Autonome Maghiare a constituit-o
necesitatea anulării acestei măsuri discriminatorii.
Cu
toate acestea, caracterul contradictoriu al politicii partidului faţă de
maghiari poate fi observat şi în cazul înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare.
Pe
de o parte, limitele noii regiuni, cu majoritate maghiară, au fost în aşa fel
modelate
încît în componenţa ei să fie incluse zone cu o populaţie pur românească
(Întorsura
Buzăului, Mureşul Superior etc.) astfel încît recensămîntul din 1956 indica în
această unitate administrativă doar o majoritate maghiară de 77%. Pe de altă
parte,
deşi articolul 21 al noii Constituţii preciza faptic că: „Statutul Regiunii
Autonome
Maghiare va fi elaborat de Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare şi va
fi
înaintat spre aprobare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”,
acest lucru nu s-a realizat niciodată. (După unele surse, în 1955, la
iniţiativa lui
János Fazekas, şeful „comisiei naţionalităţilor”, ce funcţiona pe lîngă
secretariatul
Comitetului Central
al PMR, a fost elaborat un proiect de statut, căruia însă i s-a
pierdut repede urma.)
În realitate, nici această regiune nu a fost cu nimic mai
independentă decît celelalte
unităţi
administrative. (Altminteri, totalitarismul de tip stalinist, implantat şi în
România,
nu
tolera nici un fel de particularisme sau forme de autonomie. De aceea este
ridicolă
acuzaţia
naţionaliştilor români, precum că teritoriul „autonom” maghiar ar fi constituit
o
„enclavă” separată în corpul României...) Diferenţa a constat „doar” în faptul
că în
această
regiune maghiarii s-au putut într-adevăr bucura de toate acele drepturi
pe care
şi
le-au obţinut după 1945. Începînd cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare
însă,
în restul regiunilor din Ardeal, printre altele, au „dispărut” treptat
inscripţiile bilingve,
au apărut tot mai multe piedici în folosirea limbilor minorităţilor în locurile
publice —
drepturile
maghiarilor au fost ştirbite văzînd cu ochii. (Între timp însă, conducerea de
partid
a încercat să concentreze marea parte a instituţiilor culturale maghiare pe
teritoriul
RAM, grăbindu-se să
deposedeze Clujul de rolul său de centru cultural-educativ
maghiar: secţia maghiară a Institutului de
Artă Teatrală a fost transferată în vara lui
1954 la Tîrgu-Mureş — deşi acolo nu funcţiona o operă maghiară, în
schimb, în
februarie 1953 a fost întreruptă apariţia
revistei Irodalmi Almanach/Almanahul Literar/
care pînă atunci fusese editată la Cluj, pentru ca un an mai tîrziu să
fie repornită la
Tîrgu-Mureş, dar sub titlul de Igaz Szó /Adevărul/.
Conform unor informaţii din epocă,
tot atunci s-a iniţiat şi proiectul
de mutare a Universităţii Bolyai la Tîrgu-Mureş.29 )
După înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, conducerea de
partid a
considerat că o poate lăsa mai moale cu „politica activă faţă de minorităţi”,
se
poate pune capăt perioadei „concesiilor excesive”. Într-un fel, acesta este şi
mesajul
articolului lui Gh. Gheorghiu-Dej din 29 ianuarie 1953, apărut în cotidianul
clujean
Igazság, în care declara că în România problema naţională a fost
rezolvată. (De
acum se va vorbi în mod consecvent de „problema naţională” în loc de „problema
naţionalităţilor”!) De aici, în opinia conducerii de partid, se putea trage
concluzia
că nu mai e nici o nevoie de Uniunea Populară Maghiară, pornită iniţial ca
organ
politic al reprezentării intereselor minorităţii maghiare dar, spre sfîrşitul
anilor
patruzeci, devenită oricum ştearsă, un fel de „for cotidian de agitaţie” al
partidului.
În martie 1953, conducerea UPM a fost pusă să pronunţe autodizolvarea (aproape
simultan cu organizaţiile germane şi evreieşti) uniunii. (Desfiinţarea pe
tăcute a
direcţiei generale pentru problemele
„naţionalităţilor conlocuitoare” poate fi dedusă
tot din declaraţia anterioară a lui Gheorghiu-Dej).
„Rezolvarea
problemei naţionale”, însă, a atras după sine şi o altă modificare
pe tărîmul politicii lingvistice: începînd cu 1952, în textele oficiale s-a
revenit treptat
de la termenul de „naţionalităţi”
(„conlocuitoare”) la cel de „minorităţi naţionale”.30
Mare parte a elitei intelectuale maghiare de atunci era conştientă
de semnificaţia
acestei schimbări terminologice: şi-au dat seama că politica partidului faţă
de
maghiari s-a schimbat. Redactorul şef de atunci al revistei Falvak
Népe, András
Sütő, îi
mărturisise în iunie 1952 ambasadorului maghiar László Pataki că „şi el a fost
surprins la început
de această expresie. Au cerut explicaţii conducerii UPM şi a
partidului. Li s-a răspuns că acest termen este folosit şi de tovarăşul
Stalin...”31
Schimbarea
politicii partidului faţă de maghiari poate fi regăsită cel mai bine
în evoluţia situaţiei învăţămîntului în limba maghiară. Prima lovitură a
primit-o
învăţămîntul politehnic în limba maghiară, din anul universitar 1953-54 fiind
desfiinţată secţia maghiară a Institutului de Mecanică de la Cluj. (Din 1954
s-a
accelerat şi lichidarea şcolilor elementare ale ceangăilor maghiari înfiinţate
la
sfîrşitul anilor patruzeci, începutul anilor cincizeci.) Din anul universitar
1955/
56 nu s-a mai anunţat admitere nici la secţia maghiară a Institutului
Agronomic.
Paralel a fost începută şi reducerea învăţămîntului mediu profesional în limba
maghiară: în tot mai puţine locuri au fost deschise şcoli profesionale în
limbile
minorităţilor şi a demarat — ce-i drept, deocamdată doar sporadic — comasarea
şcolilor de limbă română şi maghiară. (Nu este întîmplător faptul că, în
anii
cincizeci, în publicaţiile de limbă maghiară abia vom găsi date statistice,
naţionale
sau regionale, mai detaliate referitoare la şcoli.) Înainte de 1955 a fost
lichidată
cîte o şcoală sau secţie în limba maghiară mai degrabă la iniţiativa
autorităţilor
locale. La 15 julie 1956, însă, a fost emisă o hotărîre de partid şi de stat
care
prevedea organizarea învăţămîntului mixt (cu secţii române şi ale
naţionalităţilor).
De aici începe de fapt lichidarea şcolilor de limbă maghiară pînă atunci
autonome.
O altă discriminare gravă a minorităţilor în prima jumătate
a anilor cincizeci
— cel puţin pentru intelectualitate — a fost întreruperea aproape totală a
legăturilor
cultural-ştinţifice cu ţara-mamă. De-abia puteau pătrunde cîteva titluri de
literatură
beletristică, de specialitate, reviste sau ziare, pe deasupra, din 1954,
motivîndu-se
cu penuria de devize, au fost reduse în mod drastic şi tirajele pînă atunci
admise.
Una din cauzele încetării aproape totale a schimburilor culturale dintre cele
două
ţări a fost suspiciunea şi rezerva părţii
române faţă de politica reformistă a guvernului
Imre Nagy, care a dus în cele din
urmă la închiderea în 1955 a biroului de paşapoarte
din Cluj de către Bucureşti.
Simultan însă, a fost creată din nou o pseudoinstituţie: comitetul
cu problemele
minorităţilor naţionale (condusă de János Fazekas), de pe lîngă
secretariatul Comitetului
Central
al PMR. Comitetul — despre existenţa căruia ziarele vremii au păstrat o tăcere
profundă! — , după informaţiile noastre de pînă acum nu a desfăşurat nici o
activitate
reală,
influenţa sa asupra evoluţiei politicii faţă de maghiari trebuie să fi fost
minimală.
Spre
sfîrşitul anilor cincizeci a dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată...
„Vara fierbinte” a lui 1956 în Ardeal
Evenimentele din prima jumătate a anului 1956 au umplut
pe mulţi cu noi speranţe.
În urma Congresului
al XX-lea al PCUS din februarie, conducerea de partid din
România
şi-a pierdut din siguranţă, amplificînd speranţele şi curajul intelectualităţii
antistaliniste
maghiare (şi române). Vara lui 1956 s-a dovedit „fierbinte” şi la Cluj,
evoluţiile din Ungaria iradiind puternic
spre capitala Transilvaniei, nemaivorbind de
faptul că informaţiile parvenite la
forurile centrale ale partidului vorbeau de mai multă
vreme de nemulţumirile majore ale intelectualităţii maghiare. Influenţa
evenimentelor
din Ungaria s-a amplificat şi
datorită faptului că, începînd cu a doua jumătate a anului
precedent, a început şi eliberarea paşapoartelor pentru persoane
private, fapt în urma
căruia mii de maghiari din Ardeal au putut
trece — pentru prima oară după mulţi ani
de zile — graniţa.
Sub
efectul ştirilor neliniştitoare, conducerea centrală a ajuns la concluzia că
e timpul ca intelectualitatea maghiară clujeană, tot mai zgomotos nemulţumită,
să
fie pusă la punct. La sfîrşitul lui august, o delegaţie numeroasă de
„pompieri”,
condusă de Miron Constantinescu, un membru reformist al Biroului Politic, a
descins la Cluj. Calculele conducerii superioare de partid nu s-au îndeplinit,
însă,
în loc de sancţiuni exemplare, din cauza rezistenţei hotărîte a
intelectualităţii, au
fost nevoiţi să accepte compromisuri. Astfel au fost acceptate din nou
admiterile
la secţia maghiară a Institutului Agronomic, în noiembrie a fost înfiinţată în
cadrul
Ministerului Învăţămîntului o direcţie
generală pentru naţionalităţi (în fruntea căreia
a fost numit László Bányai, pînă atunci rector al Universităţii Bolyai),
de asemenea
a fost autorizată, începînd cu anul următor, înfiinţarea a două reviste noi (Korunk
şi magazinul pentru copii Napsugár). (Mai mulţi au cerut conducerii
de partid să se
reînfiinţeze Uniunea Populară Maghiară sau o altă organizaţie similară care să
reprezinte interesele minorităţii maghiare, să se elaboreze un nou statut al
naţionalităţilor. Bineînţeles că aceste revendicări „excesive” au fost respinse
de
reprezentanţii conducerii centrale de partid…) Numai că, în timp ce conducerea
de partid a cedat în probleme considerate secundare din punctul de vedere al
Bucureştiului, în probleme cu adevărat esenţiale nu a făcut acest lucru:
executarea
hotărîrii de partid din august nu a fost suspendată. Ca urmare, după
statisticile
oficiale, în anul şcolar 1956-57 numărul secţiilor cu predare în limba maghiară
în
cadrul şcolilor generale de 7 ani s-a triplat, iar în cadrul liceelor s-a
dublat faţă de
anul precedent, în timp ce numărul instituţiilor de învăţămînt maghiare
independente a scăzut considerabil.32
Efectele revoluţiei maghiare
Sub
influenţa evenimentelor revoluţionare de la Budapesta, o parte a liceenilor
şi studenţilor maghiari din Ardeal au început să se agite. Diferitele nuclee de
organizare (sau doar tentative de organizare), calificate drept «conspiraţii»,
au fost
sever pedepsite: între 1956-59, două mari valuri de represiuni şi arestări în
masă
au avut loc. Nu avem nici pînă astăzi o
imagine exactă despre proporţia represiunilor
legate de evenimentele din ’56. Memoriile şi studiile apărute pînă acum
oferă date
foarte diferite în
legătură cu numărul celor persecutaţi şi condamnaţi, de la cîteva
mii pînă la
cincizeci de mii. Oricare ar fi fost numărul celor ce au suferit în urma
represaliilor, un lucru este cert: atmosfera de teamă creată atunci a uşurat
mult
efortul Bucureştiului de a transpune în practică fără rezistenţă noile sale măsuri
antimaghiare. Din faptul că participarea intelectualilor, studenţilor şi
liceenilor
maghiari la diferitele mişcări şi organizaţii a fost destul de numeroasă,
conducerea
PMR a tras concluzia că politica de dinainte de 1956 a partidului faţă de
maghiarime a fost în general eronată, în sensul că „s-au făcut concesii
exagerate”
maghiarilor. S-a considerat, de asemenea, că tocmai tineretul s-a dovedit a fi
fost
mai contaminat de „naţionalismul burghez”, ergo, înfiinţarea învăţămîntului
elementar, liceal şi universitar
independent în limba maghiară a fost o mare greşeală,
fiindcă instituţiile respective s-au dovedit a fi focare ale
„naţionalismului” şi
„separatismului” maghiar. (După
informaţiile ambasadorul maghiar de la Bucureşti,
Ferenc Keleti, în 1959, Athanase Joja, pe atunci ministru al
învăţămîntului, ar fi
declarat într-o discuţie confidenţială că: „Politica dusă pînă acum în domeniul
învăţămîntului în limba naţionalităţilor a fost eronată. Nu-şi poate imagina
cum
de s-a putut săvîrşi o astfel de greşeală. A fost o eroare să se permită
funcţionarea
separată a şcolilor de limba maghiară…”)33
Nu
trebuie să uităm nici faptul că politica naţionalistă a lui Gheorgiu-Dej faţă
de maghiari a fost susţinută indirect chiar şi de conducerea de partid de la
Budapesta. În timpul turneului din 1958 a delegaţiei ungare de partid şi de
stat, János
Kádár şi Gyula Kállai au făcut mai multe declaraţii elogioase cu privire la
politica naţională a „partidului frate” român. (În cursul vizitei, Kádár a
declarat
cu satisfacţie: „Noi am ştiut şi am apreciat mult şi pînă acum, iar cu aceasta
ocazie
am putut constata şi personal că, în Republica Populară Română, s-a realizat
egalitatea în drepturi a naţionalităţilor în toate domeniile vieţii politice, economice
şi culturale.”34 (Subl.n.V.G.) Conducerea de partid de la
Bucureşti ajunge astfel la
concluzia că Budapesta „şi-a luat mîna” de pe maghiarii din Ardeal, dîndu-şi
astfel
girul pentru continuarea politicii de asimilare.
Cu
toate acestea, nu este neglijabil nici rolul factorului sovietic: în vara
anului
1958 au fost retrase trupele sovietice din România, ca urmare Bucureştiul a
început
să păşească tot mai decis pe calea unei politici „proprii”, „naţionale”, în
urma
căreia, într-o bună parte a societăţii româneşti, s-au intensificat nu numai
sentimentele naţionale pozitive, ci şi cele ale naţionalismului tradiţional
antimaghiar. Consecinţele cele mai destructive ale „politicii naţionale
socialiste”,
care începuse să manifeste tot mai mult trăsăturile practicii politice şovine,
antimaghiare, din perioada interbelică, s-au produs în domeniul cel mai important, cel al învăţămîntului în limba maternă. În urma hotărîrii de partid din
vara
anului 1956, începînd din 1958/59, s-a înmulţit numărul secţiilor maghiare ale
şcolilor elementare şi liceelor faţă de anul şcolar precedent. Înfiinţarea
„secţiilor”
s-a produs pe două
căi: în localităţile în care au existat şcoli de limba maghiară şi
română cu
administraţie separată, ele au fost comasate. În schimb, acolo unde
pînă atunci au funcţionat numai instituţii de învăţămînt cu limba de predare
maghiară, au fost înfiinţate, în cadrul acestora, secţii în limba română. Bineînţeles,
în ambele cazuri, procesul a fost însoţit de presiuni mai blînde sau mai aspre
din
partea autorităţilor. Independent de metodele utilizate, rezultatul a fost
acelaşi:
pînă la mijlocul anilor ‘60, liceele independente cu limba de predare exclusiv
maghiară au „dispărut” aproape cu desăvîrşire.35
1959
este incontestabil unul dintre anii negri ai învăţămîntului maghiar din
România. În acel an au fost desfiinţate
ultimele şcoli elementare cu limba de predare
maghiară ale ceangăilor maghiari din Moldova, atunci a fost desfiinţată
Direcţia
generală pentru naţionalităţi a Ministerului Învăţămîntului. Tot atunci s-a
realizat
„unificarea” universităţilor Babeş şi Bolyai şi lichidarea definitivă a secţiei
maghiare a Institutului Agronomic. (Desfiinţarea Universităţii Bolyai a fost
remarcată chiar şi de mediile occidentale!) Intelectualitatea maghiară,
intimidată
în urma represiunilor de după 1956, a fost obligată să suporte suprimarea
universităţii maghiare. În timp ce ultimul rector, Lajos Takács, victimă a
propriei
sale credulităţi, asista ca „figurant” la lichidarea instituţiei sale,
profesorul
universitar László Szabédi s-a sinucis în semn de protest împotriva teroarei…
O
altă gravă nedreptate — pe lîngă lichidarea învăţămîntului în limba maternă
— a fost şi „reforma administrativ-teritorială” din decembrie 1960, prin care
(la iniţiativa
personală a lui Nicolae Ceauşescu) s-au recroit limitele Regiuni Autonome
Maghiare: invocîndu-se motive economice, partea sudică din Trei Scaune a fost
anexată la Regiunea Braşov, în acelaşi timp cu anexarea mai multor raioane cu
majoritate românească la Regiunea Autonomă Maghiară. Una dintre consecinţele
acestei reforme a fost scăderea numărului maghiarilor de la 564.000 la 473.000,
şi creşterea numărului românilor de la 147.000 la 266.000 (proporţia românească
crescînd de la 22% la 36%). Creşterea numărului populaţiei româneşti a fost un
pretext suficient pentru începerea românizării administraţiei şi a aparatului
de
partid. Pînă la începutul anilor ’60, în prima linie a aparatului de partid şi
de stat
(primul secretar regional, preşedintele sfatului popular, şeful securităţii
etc.) au
fost plasaţi români. Românizarea aparatului administrativ al regiunii ce purta
de-acum numele de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a facilitat „românizarea”
în 1962 şi a Institutului de Medicină şi Farmacie din Tîrgu-Mureş, în
care, pînă la
acea dată, s-a predat exclusiv în limba maghiară. Metoda a fost similară cu cea
folosită la desfiinţarea Universităţii Bolyai: nu au fost înfiinţate separat
secţii
maghiare şi române, ci s-a început predarea unei părţi (apoi a majorităţii!)
disciplinelor în limba română şi pentru studenţii maghiari. (La românizarea
IMF,
considerată instituţie maghiară încă de la înfiinţarea ei, a contribuit şi
faptul că,
de la un an la altul, au fost admişi din ce în ce mai mulţi studenţi români, în
paralel
cu aceasta crescînd considerabil şi numărul profesorilor români.)
Ţine
de asemenea de evoluţiile începutului anilor şaizeci faptul că, în cîteva
cotidiene maghiare din provincie (de exemplu, Fáklya din Oradea), nu s-a
mai
permis utilizarea numelui maghiar al aşezărilor. (În acest domeniu lucrurile
s-au
schimbat doar după 1968.) Acest fenomen poate fi trecut eventual în contul
„excesului de zel” al conducerii regionale,36 dar faptul că
denumirea străzilor din
oraşele ardelene mai mari, avînd şi o populaţie maghiară, au fost rebotezate la
începutul anilor şaizeci, revenindu-se adesea la denumirile româneşti pe care
le
aveau în perioada dintre 1920-1940, a fost deja un fenomen general.
La
începutul anilor ’60, într-un singur domeniu s-a petrecut o oarecare
schimbare pozitivă: în domeniul eliberării paşapoartelor. Deşi din
octombrie 1956
s-a lăsat din nou cortina de fier, situaţia ce amintea de începutul anilor ’50
— nu
în ultimul rînd şi datorită presiunii continue din partea conducerii Kádár! —,
a
dispărut încetul cu încetul. În 1961 a fost încheiat acordul cu privire la
anularea
obligativităţii vizelor între cele două ţări (este adevărat că România va
aplica
această înţelegere doar cu o întîrziere de cîţiva ani), în urma căreia, de
exemplu,
în 1962 s-au înregistrat 26.000 de călătorii în Ungaria, iar în 1964, 71.000.
În
pofida acestor aspecte, relaţia dintre Bucureşti şi Budapesta, după cei cîţiva
ani de raporturi cordiale de după ’56, a început să se răcească din nou la
începutul
anilor ’60, îndeosebi în urma „declaraţiei de independenţă” din aprilie 1964
(este
vorba de declaraţia conducerii centrale a PMR din 16 aprilie, cu privire la suveranitate
şi dreptul partidelor comuniste de a urma căi proprii.) În aprecierea
de atunci a Budapestei, conducerea română de partid, „pe linia sa politică
sprijinindu-se, pe de o parte, pe naţionaliştii extremişti şi pe forţele
restauraţioniste
de dreapta, iar pe de altă parte, pe elementele dogmatic-sectante opuse tezelor
congresului XX şi XXII, tinde către lichidarea relaţiilor internaţionaliste cu
ţările
socialiste, respectiv, către crearea unei «politici naţionale»...”37
Faptul că, la mijlocul anilor ’60, conducerea PCR se
bazează tot mai ferm pe „forţele
naţionaliste
extremiste”, este confirmat şi de evoluţia politicii sale faţă de maghiari…
În drum spre statul etnocratic
În
1965, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, mulţi intelectuali
români şi maghiari au nutrit speranţa că, în sfîrşit, şi în România va începe
un
proces de destalinizare. O parte a intelectualităţii maghiare mai spera că noul
secretar general va renunţa la politica naţionalistă a lui Gheorghiu-Dej faţă
de
maghiari. Speranţele s-au transformat în curînd în dezamăgire, numeroasele
semne,
apărute deja în vara anului 1965, arătau că nu se poate conta pe schimbări de
fond
în această problemă.
Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965 (cînd Ceauşescu
a fost ales secretar
general), indica sub multe aspecte începutul unei noi ere politice şi
ideologice,
din perspectiva
temei noastre şi pentru că la acest congres au fost încetăţeniţi
termenii de „naţiune
socialistă” şi „stat naţional socialist”; tot aici, în discursul
său, Ceauşescu vorbeşte despre problema minorităţilor ca despre un „proces
încheiat”.38 (Începînd de atunci, noul conducător al partidului a
declarat de
nenumărate ori — iar în anii ’80, în mod
sistematic — că „partidul nostru a rezolvat
pentru totdeauna problema naţională /sic!/”).
Deşi
cuvîntarea lui Ceauşescu la congres nu putea trezi mari speranţe, faptul
însă, că în noua constituţie, votată în
august, reapare din nou conceptul de „naţionalitate
conlocuitoare”, era promiţător. Această terminologie, aparent
generoasă — ca şi
termenul de „naţionalitate” introdus pe vremea lui Groza — sugera că în România
minorităţile naţionale şi naţiunea
majoritară se bucură de acelaşi statut. În realitate
însă, în spatele schimbării limbajului politic se afla o raţiune
politico-ideologică
urmărind, pe de o parte, privarea
minorităţilor naţionale de posibilitatea protejării lor
juridice internaţionale datorată
statutului de minoritate, iar, pe de altă parte, escamotarea
diferenţelor existente între
minorităţi în ceea ce priveşte trecutul lor istoric, fundalul
economic-cultural sau numărul membrilor acestora.
„Spiritul
nou” al politicii faţă de minorităţi a lui Ceauşescu a constat
deocamdată în faptul că, la iniţiativa sa, în 1965, a fost reînfiinţată Comisia
pentru
problemele minorităţilor naţionale (desfiinţată la începutul anului 1959),
sub tutela secretariatului CC. În fruntea comisiei se afla însuşi secretarul general,
dar
conducerea propriu-zisă aparţinuse la început „liberalului” Miron
Constantinescu, iar
mai apoi lui Paul Niculescu-Mizil. Membrii maghiari ai comisiei (printre care
Géza Domokos, Lajos Takács, András Sütő),
prin numeroasele lor deplasări
efectuate în provincie au căutat în următorii trei ani să se documenteze cu
privire
la problemele învăţămîntului în limbile minorităţilor naţionale, ale
instituţiilor
teatrale sau de cultura minorităţilor. Propunerile formulate în urma
inventarierii
problemelor au fost înaintate Comitetului Central, fără ca acesta să fi luat
vreodată
vreo decizie de fond. În cele din urmă, pe la începutul anului 1968, comisia
„s-a
stins” de la sine… Întrucît comisia nu a putut prezenta vreun rezultat, pe bună
dreptate se poate pune întrebarea: ce rost a mai avut înfiinţarea ei? Cîteva
documente diplomatice maghiare contemporane ne sugerează că, (şi) această
pseudo-instituţie „se adresase” în primul rînd străinătăţii (Budapestei
şi, indirect,
Moscovei). Ea a avut menirea de-a demonstra că Ceauşescu, spre deosebire de
predecesorul său, ia în serios problematica minorităţilor naţionale.
Noi speranţe şi concesii mărunte
Pentru ca să se petreacă din nou o schimbare de fond în
politica faţă de minoritatea
maghiară, ca în 1956, trebuia să aibă loc o modificare a condiţiilor
externe: „Primăvara
reformistă” din
1968, care a stîrnit nelinişte atît în cercul intelectualilor reformişti
români cît şi maghiari, precum şi invadarea
Cehoslovaciei, au determinat conducerea
română să strîngă rîndurile. Sentimentul ameninţării externe a constrîns
Bucureştiul
să
facă anumite modificări în politica sa faţă de maghiari, bineînţeles, doar în
măsura
în care nu se atingea esenţa. Dar nu numai factorii politici internaţionali au
exercitat
presiune,
ci şi activizarea din vara anului 1968 a intelectualităţii maghiare, provocată
pe de o parte de
problemele nerezolvate în timp (unificarea şcolilor, învăţămîntul
profesional în limba maghiară, „dispariţia”
inscripţiilor bilingve), iar de altă parte, de
noi nedreptăţi. Una din cele mai recente a fost legată de noua „reformă
administrativteritorială”, respectiv „împărţirea pe judeţe”.
În 1967 s-a hotărît să se modifice din nou structura
administrativă a ţării şi —
pentru
ca secretarul general să-şi poată asigura propria-i bază de putere — s-a
revenit la
sistemul
judeţelor. Formîndu-se mai multe judeţe decît regiuni, s-a pus şi problema
viitorului Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară. Deşi în a doua parte a anului 1967
—
după
informaţiile ambasadei ungare din Bucureşti — rapoartele secretarului general
subliniau printre criteriile care trebuie luate în seamă la configurarea noilor
teritorii
administrative
„componenţa naţională a populaţiei”39, în directivele plenarei CC al
PCR
din 5-6 octombrie 1967, adoptate pentru îmbunătăţirea împărţirii
administrativ-teritoriale,
nu
a mai figurat acest criteriu. În urma acesteia, la stabilirea judeţelor şi a
circumscripţiilor
administrative
inferioare, s-au produs, în cîteva cazuri, modificări în dezavantajul
minorităţii maghiare. Astfel de exemplu, Sighişoara (locuită de saşi şi în
bună parte
de români), la fel şi Tîrnăvenii, împreună cu împrejurimile sale, (cu populaţie
majoritar românească) au fost anexate
judeţului Mureş, cu scopul univoc de a diminua proporţia
populaţiei maghiare. Pe deasupra, însăşi trasarea teritorială a judeţelor a
iscat în Secuime serioase conflicte. şi asta, deoarece, spre deosebire de
planul iniţial
(care a fost susţinut cu stăruinţă de János
Fazekas, membru al Comitetului Executiv
al CC al PCR, care prevedea formarea
unui mare judeţ secuiesc pe teritoriul actualelor
judeţe Covasna şi Harghita), în final au fost constituite două judeţe separate,
Covasna,
respectiv Harghita. Cel din urmă a luat fiinţă pe teritoriul fostelor
raioane Ciuc şi
Odorhei, provocînd o intensă controversă
între Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc,
pe tema viitoarei reşedinţe de judeţ.40
Conducerea de partid încerca să descarce tensiunile
existente prin acţiuni de faţadă.
În 27 iunie 1968 are
loc la Bucureşti o largă consfătuire între conducerea de partid şi
cei peste o sută de proeminenţi
intelectuali maghiari invitaţi. La consfătuire, după
informaţiile scurse, unii dintre
participanţi ar fi ridicat problema necesităţii elaborării
unui nou statut al naţionalităţilor (deşi cel din 1945 era încă în
vigoare!), iar alţii ar fi
insistat asupra necesităţii soluţionării definitive a problemei
învăţămîntului (în primul
rînd al celui profesional) în limba maternă. (După informaţiile
lui József Vince,
ambasadorul Ungariei la Bucureşti, „ideea de
a se folosi de acest prilej pentru ridicarea
problemei statutului
naţionalităţilor şi a învăţămîntului profesional în limba maghiară”41
trebuie să fi pornit din anturajul lui János Fazekas.) Ceauşescu a
respins însă în mod
rigid ambele propuneri, ceea ce a provocat exasperare în rîndurile liderilor
intelectualităţii maghiare. Pentru a
contracara decepţia lor, la început a fost constituită
o noua instituţie
de vitrină (Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate), iar mai
apoi s-au făcut mici concesii pentru a-i
dezarma: în cadrul Ministerului Învăţămîntului
a fost reînfiinţată Direcţia
pentru naţionalităţi, iar în 1970 a fost aprobată înfiinţarea
unui săptămînal central (A Hét), a
unei edituri independente a naţionalităţilor (Kriterion)
şi s-a dat girul pentru emisiunea TV în limba maghiară.
Oricît
de important ar fi fost pentru conservarea identităţii maghiare pînă în
1989, rolul editurii Kriterion sau — pînă la încetarea sa — cel al emisunii în
limba
maghiară a televizunii din Bucureşti, credem totuşi că în 1968 elita
intelectualităţii
maghiare a fost din nou victima unei iluzii:
a avut încredere în promisunile conducerii
de partid, a luat în serios schimbările promise de Ceauşescu în
discursurile sale.
Timp îndelungat ei nu şi-au dat seama că: în schimbul identificării lor depline
cu
politica conducerii de partid în 1968, nu au primit aproape nimic. O bună parte
a
concesiilor nu au fost realizate niciodată, altele au fost revocate în anii
următori,
iar vechile nedreptăţi, provenite încă din anii ’50, nu au fost remediate.
Organizaţia de vitrină a lui
Ceauşescu
La plenara CC al PCR din 24-25 octombrie 1968 — la care
Ceauşescu a promis
că se va acorda un cîmp mai larg folosirii limbilor minorităţilor în învăţămînt
şi în
numeroase
domenii ale vieţii culturale — s-a luat hotărîrea conform căreia, sub egida
Frontului
Democraţiei şi Unităţii Socialiste, se vor înfiinţa Consiliile Oamenilor Muncii de Naţionalitate. La această şedinţă, Ceauşescu a trasat
drept cea mai importantă sarcină
a acestor consilii:
să faciliteze „munca politico-educativă a organelor de partid şi de
stat”, să încurajeze „creaţia ştiinţifică,
artistică, literară a naţionalităţilor conlocuitoare
în limbile lor materne…” şi, de asemenea, „vor garanta colaborarea tot
mai activă a
oamenilor muncii maghiari, germani şi de alte naţionalităţi în (…) elaborarea
şi
realizarea politicii externe a partidului şi statului.”42 Se poate
observa şi din aceasta
că, de fapt, a fost vorba numai de
înfiinţarea unei noi organizaţii de „vitrină”. Organizaţia
consultativă înfiinţată —
subordonată direct CC — nu dispunea de dreptul la iniţiativă,
dreptul de veto şi nici nu avea
membri permanenţi — nici măcar nu a fost consultată
sistematic. Era convocată exclusiv
atunci cînd interesul momentan al „conducătorului”
dicta acest lucru. Prima şedinţă
plenară a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate
Maghiară a fost convocată la 8 iulie 1969 (printre membrii săi
numărîndu-se mare
parte a elitei politice/intelectuale maghiare de atunci: Károly Király, Lajos
Takács,
József Méliusz, Edgár Balogh, Pál Bodor, András Sütő, Géza Domokos şi alţii) în
care au fost dezbătute doar problemele generale ale ţării. În primii ani
problemele şi
îngrijorările minoritare nici nu puteau fi puse. În schimb, la plenara din 12
martie
1971, atmosfera a fost cu totul alta. În
primul rînd, secretarul general a făcut o afirmaţie
surprinzătoare: „Trebuie să respectăm dorinţa tinerilor cu privire la
alegerea liberă a
şcolii şi a limbii în care doresc să înveţe!” Puţin mai tîrziu, pentru a-i mai
linişti pe
intelectualii eventual decepţionaţi de
lipsa dezbaterilor de fond, el va mai afirma: „din
faptul
că naţiunea mai are o perspectivă îndelungată de existenţă urmează că şi existenţa
naţionalităţilor are o perspectivă îndelungată.43 (Subl.n.,V.G.).
Nu este de mirare că,
după astfel de
încurajări, plîngerile s-au revărsat (pe deasupra, doi participanţi au
cutezat să intervină în limba maghiară !
Aşa ceva nici nu s-a mai întîmplat după aceea…)
Rezultatele concrete ale
consfătuirii s-au redus la faptul că, la indicaţiile lui Ceauşescu,
au fost înfiinţate şase licee
cu limba de predare exclusiv maghiară ( peste un deceniu
şi jumătate ele vor fi desfiinţate din nou), şi clase maghiare în cîteva licee
tehnice (în
bună parte în profesiuni cu prestigiu social inferior).
În
următorii trei ani iarăşi nu au mai fost convocate consiliile, însă în aprilie
1974, nu mai puteau fi muşamalizate
nedreptăţile. Lajos Takács (cel care în funcţia
de rector al Universităţii Bolyai a sprijinit unificarea celor două
universităţi!) în
luarea sa de cuvînt a înşirat îndelung şi documentat cu date, nedreptăţile care
persistau în domeniul învăţămîntului. A mai amintit că în cadrul aparatului
administraţiei de stat şi al organelor executive (procuratură, judecătorie,
miliţie
etc.) proporţia minorităţii maghiare este aproape infimă, iar inscripţiile în
limba
maghiară „au dispărut” (plăcuţele bilingve cu numele străzilor au rămas la
locul
lor numai pe teritoriul fostei RAM, pînă la sfîrşitul anilor ’80.) Takács nu a
trecut
sub tăcere nici faptul că, în multe locuri, autorităţile interzic folosirea
denumirii
localităţilor în limba maternă.44 După intervenţia sa, a urmat
cuvîntarea lui
Ceauşescu. Chiar de la început, secretarul general a făcut afirmaţia conform
căreia consiliile
naţionalităţilor n-ar trebui să insiste prea mult asupra problemelor
specifice ale minorităţilor, ci ar trebui să se ocupe de „sarcinile generale
ale
dezvoltării ţării”. A urmat dezvoltarea ideii că învăţămîntul în limba maternă
nu
este chiar atît de important, fiindcă toţi vor trebui să vorbească o singura
limbă,
cea a „socialismului multilateral dezvoltat”, în consecinţă, accentul
trebuie pus pe
însuşirea limbii de stat!45
După
şedinţele plenare din ’75 şi ’76, care s-au ocupat de asemenea numai
de „probleme de interes naţional”, la consfătuirea naţională din 4 aprilie
1977,
în centrul dezbaterilor s-a aflat „revizionismul ce ameninţă integritatea
teritorială
a ţării, iredentismul şi horthysmul.” (La această şedinţă ar fi trebuit să
participe
şi Jenő Szikszay, profesor braşovean de limba maghiară, care, hărţuit şi
torturat
la interogatoriile Securităţii, între timp, s-a sinucis, la 11 aprilie.
În cursul
aceleiaşi luni a început şi persecutarea profesorului de matematică din
Covasna,
Zoltán Zsuffa.) După cunoştinţele noastre, la această consfătuire s-a întîmplat
pentru prima oară ca secretarul general să pomenească de „pericolul
ameninţării
externe!” La această oră, din conducerea de vîrf a Consiliului lipsesc deja
personalităţile reprezentative de odinioară (Sütő, Méliusz etc), locul lor
fiind
ocupat de nomenclaturişti de genul lui Lajos Fazekas, Mihály Gere, Sándor
Koppándi, János Vincze/Ion Vinţe. ªedinţele plenare la nivel naţional au mai
fost convocate în 1978 şi 1979, apoi peste patru ani, în 1983, iar
ultima a avut
loc în februarie
1987, cu sarcina de a dezavua „Istoria Ardealului”, lucrare apărută
la Budapesta.
Legat
de această organizaţie de vitrină, merită să facem o mică incursiune în
politica de cadre a anilor ’70-’80. Încă de la începutul anilor ’50 a demarat,
sub
diferite motive, înlăturarea cadrelor
maghiare (şi evreieşti) din poziţiile de încredere
mai importante (în primul rînd din armată, securitatea statului,
afacerile externe). În
anii ’70 procesul s-a intensificat. Membrii generaţiei care a ajuns în poziţii
de
conducere încă din anii 1945-48 (avînd în general un serios trecut în mişcarea
muncitorească sau în lupta ilegalistă) au fost deja triaţi sau au ajuns la
vîrsta
pensionării.46 În anii ’70, în posturi de conducere nu se mai găsesc
maghiari.
(Îndepărtarea cadrelor maghiare indezirabile a fost uşurată de practica
generală a
„rotaţiei cadrelor”). Dacă totuşi, în cîteva locuri, au mai rămas cadre de origine
maghiară (în fruntea celor două judeţe secuieşti Harghita şi Covasna, de
exemplu),
acestea, de regulă, nu se identificau cu comunitatea maghiară, fiind
considerate din
acest motiv „maghiari de decoraţie”. În schimb, la nivelele „reprezentative”
(adică
nu în poziţii de putere, ci în Marea Adunare Naţională, de exemplu), s-a
manifestat
o mare grijă ca minorităţile naţionale să
fie reprezentate în conformitate cu proporţia
lor demografică pe ţară. (Sublinierea reprezentării proporţionale a
naţionalităţilor
în parlament sau în consiliile populare a fost unul din subiectele predilecte
ale
propagandei româneşti...)
„Mica revoluţie culturală” şi
politica de omogenizare
„Relaxarea” generală, politica mai „conciliantă” faţă de
minoritatea maghiară nu
au
ţinut însă mult. În vara lui 1971, reîntorşi din China şi Corea de Nord, soţii
Ceauşescu
lansează
o nouă politică culturală care va influenţa şi politica faţă de maghiari. La
începutul lui iulie
secretarul general a convocat Comitetul Politic Executiv al CC al
PCR. Prezentînd noile sale propuneri legate de minorităţile naţionale, el a
făcut
următoarea afirmaţie: „Sarcina organelor de
partid este aceea de a combate ferm orice
tendinţă şi formă de manifestare a naţionalismului”47 (bineînţeles
că nu se referea la
naţionalismul majoritar iniţiat şi îndrumat de către stat!).
După
o săptămîna, din expunerea susţinută la „Consfătuirea de lucru a activului
de partid din domeniul activităţii ideologice, politice şi culturale” se poate
afla şi
„cum a rezolvat partidul nostru problema naţională (sic!)”. În expunerea sa,
Ceauşescu — ca şi la Congresul al IX-lea — a negat că România ar fi o ţară
multinaţională (adică, ar dispune şi de
teritorii în care o anumită minoritate naţională
ar fi majoritară!), iar în locul acestui termen a utilizat formularea
absurdă, conform căreia: „România se află în situaţia în care, pe teritorii extinse, pe
lîngă
poporul român s-au stablit de-a lungul secolelor şi convieţuiesc împreună cu
românii maghiari, germani şi alte
naţionalităţi.”48
Ce
consecinţe a avut pentru minoritatea maghiară noul curs poreclit „mica
revoluţie culturală
? Paralel cu manifestările tot mai deşănţate ale „cultului
personalităţii” (mai precis: ale dictaturii personale) politica
culturală şovină a
început să atrofieze viaţa culturală a minorităţilor naţionale. În cazul
nostru, de
exemplu, teatrele maghiare, pînă atunci autonome, au fost retrogradate la
statutul
de „secţii” — la fel ca în trecut, şcolile maghiare —, iar ansamblurile de
dansuri
populare de la sate sau alte grupuri de
creaţie au fost puse sub controlul „festivalului
naţional Cîntarea României”, organizat la sfîrşitul anilor ’70, ca
instrument al
autoadulării secretarului general.
Pe
lîngă aceasta, în discursurile numărului unu al ţării reapare termenul de
„omogenizare”. Ce trebuie înţeles prin aceasta? Ceauşescu
folosise pentru prima oară
sintagma de „omogenizare a
societăţii” în 1969, la cel de-al X-lea Congres al PCR,
cînd vorbise de procesul de omogenizare a societăţii socialiste în urma
lichidării
„claselor exploatatoare”.49
Analiza evenimentelor de mai tîrziu ne demonstrează însă
că, de fapt, prin omogenizare socială trebuia să înţelegem omogenizarea etnică/
lingvistică. În consecinţă, prin folosirea conceptului de
„omogenizare socială” trebuia
mascată politica asimilării forţate.
(Acelaşi scop a fost servit şi de conceptul de „naţiune
socialistă unitară”, propus la începutul anilor ’70 de colectivul de
specialişti condus
de Paul Niculescu-Mizil, unul dintre cei mai naţionalişti politicieni ai
conducerii
restrînse a partidului. Acesta considerase
că expresia de „omogenizare a societăţii” a
fost demonetizată deja în faţa
intelectualilor minoritari…) La Conferinţa Naţională a
PCR din iunie 1972, scopul, obiectivat la nivel de directivă de partid,
este deja „formarea
naţiunii socialiste, incomparabil
mai puternică şi mai omogenă decît
naţiunea burgheză.”50 (Subl.n.V.G.)
Pentru
realizarea scopului propus de Ceauşescu, şi anume, crearea „naţiunii
socialiste omogene” (din punct de vedere etnic/lingvistic), era însă necesară
asimilarea minorităţilor naţionale. Ca minorităţile să nu fie capabile
să se
împotrivească procesului de asimilare, a fost nevoie — după cum ne arată şi
cazul
ceangăilor din Moldova — ca, pe de o parte, să se desfiinţeze învăţămîntul în
limba maternă, iar, pe de altă parte, să fie lichidată, într-un fel sau altul,
intelectualitatea minoritară.
Apariţia politicii etnocratice cu privire
la învăţămînt şi cultură
Primul pas spre lichidarea învăţămîntului în limbile
minorităţilor a fost decretullege
nr.273 din 13 mai 1973 cu un caracter vădit discriminatoriu. Această
reglementare
prevedea
printre altele: pentru înfiinţarea unei clase cu limba de predare a
naţionalităţilor
trebuie să fie
înscrişi, în cazul şcolilor generale, cel puţin 26 de elevi, iar în cazul
liceelor, 36 de elevi — în timp ce o clasă
cu limba de predare română putea lua fiinţă
şi cu un singur elev înscris. Începînd cu anii ’70, pe lîngă limitarea
posibilităţilor de a
învăţa în limba maternă, în liceele
pedagogice au fost pregătiţi tot mai puţini învăţători.
(Începînd din 1977/78, numai la Odorheiu Secuiesc şi la Oradea au mai
funcţionat
licee pedagogice în
limba maghiară, respectiv mixte, în maghiară şi română.) Din
cauza acestei
scăderi a numărului învăţătorilor şi profesorilor, la sfîrşitul anilor ’70,
doar 4,5% din numărul total al cadrelor
didactice pe ţară erau de naţionalitate maghiară
în timp ce proporţia pe ţară a maghiarilor se ridica la 8-9%.
În 1977, printr-un nou decret — în strînsă legătură cu
industrializarea forţată —, se
va
modifica din nou sistemul liceal: o parte a liceelor teoretice vor fi
„reprofilate” în
licee
profesionale. În acest fel, o parte a liceelor teoretice cu limba de predare
maghiară
au
fost transformate în licee profesionale. În acelaşi timp, o bună parte a
acestor licee
au fost profilate la
profesiuni cu un prestigiu social inferior; în anumite specialităţi
(informatică, asistenţă sanitară,
administraţie de stat etc.) a fost aprobată cu greu
înfiinţarea unor clase în limba
maghiară. Consecinţele s-au arătat repede: pînă în anii
’80, proporţia minorităţii maghiare
în profesiile amintite s-a redus considerabil.
Începînd
din toamna lui 1976 a fost introdusă obligativitatea învăţămîntului
de zece clase. Reorganizările efectuate cu această ocazie au oferit noi
prilejuri
pentru restrîngerea posibilităţilor de a învăţa în limba maternă. În multe
localităţi
au fost desfiinţate clasele XI-XII cu limba de predare maghiară.51
Elevii care au
învăţat în primii zece ani în limba maghiară au fost puşi în faţa unei alegeri:
ori
trec în clase cu limbă de predare română în ultimii doi ani — mulţi nu au putut
agrea această soluţie —, ori îşi vor continua studiile în şcoli profesionale.
Foarte
mulţi au ales cea de a doua soluţie, fiind
constrînşi să renunţe la a deveni intelectuali.
(În 1978-79, din totalitatea elevilor din clasele XI-XII, abia 3% au
fost maghiari.)
O altă modalitate de a frîna formarea intelectualilor a fost
îngreunarea
artificială a accesului tinerilor maghiari la universităţi şi institute
superioare. În
anumite domenii, deja la începutul anilor ’70, a fost aplicat un sever numerus
clausus. În consecinţă, la mijlocul anilor ’70, de exemplu, din totalitatea
studenţilor
la drept numai 1,2% au fost de etnie maghiară. La fel de proastă a fost
şi situaţia
studenţilor maghiari de la ştiinţe economice. Doar cu puţin era mai bună
situaţia
la filologie, facultatea care asigura formarea viitoarei intelectualităţi
umaniste,
unde însă, după 1975, numărul candidaţilor admişi a scăzut de la 25 la 15.
(Pentru
a evita orice confuzie, nu era vorba de scăderea numărului candidaţilor
maghiari,
ci despre faptul că la Bucureşti au fost aprobate doar atîtea locuri!) În 1976
a fost
„românizată” şi ultima instituţie de
învăţămînt superior cu limba de predare exclusiv
maghiară: a fost înfiinţată o secţie română şi la Institutul de Artă
Dramatică
Szentgyörgyi István din Tîrgu-Mureş. Ca urmare, numărul candidaţilor maghiari
admişi a scăzut continuu, în timp ce acela al românilor creştea.
În calea asimilării minorităţii maghiare, pe lîngă
învăţămîntul în limba maghiară,
stătea o pătură de
intelectuali încă relativ puternică care, chiar şi sub presiunea
condiţiilor tot mai precare, a avut un rol
important în formularea şi ocrotirea conştiinţei
identitare a minorităţii maghiare. Pentru ca încetul cu încetul să poată
fi lichidată,
trebuia stăvilită completarea rîndurilor sale, una dintre modalităţi constînd
în repartizarea majorităţii
licenţiaţilor maghiari în regiuni cu populaţie pur românească
Ultima reglementare
a repartiţiilor a fost făcută prin decretul Consiliului de Stat din
30 mai 1975.52 Conform acestuia, repartiţia fusese reglementată
central şi era
obligatorie. Iar toţi acei absolvenţi
„naţionalişti” (legaţi de plaiurile lor natale) care nu
au acceptat noul loc de muncă, aflat
adesea foarte departe de familia lor, trebuiau să
restituie cheltuielile de studii şi
nu mai puteau ocupa posturi în instituţiile de stat. (Nu
avea şanse mai mari nici tînărul maghiar care printr-un complex de
împrejurări ar fi
terminat facultatea în Ungaria: diploma
obţinută acolo nu era oricum recunoscută. De
altfel, din 1972, autorităţile române, spre deosebire de celelalte ţări
socialiste, nu
şi-au dat acordul ca din an în an, un anumit număr de tineri să-şi continue
studiile în
universităţi şi institute din ţara-mamă.)
Repartiţia (de fapt exilarea) licenţiaţilor maghiari în
regiuni cu o populaţie pur
românească a
constituit în anii ’70 o practică atît de generală (mai ales în cazul
Institutului Medico-Farmaceutic din
Tîrgu-Mureş)53, încît în 1978 Lajos Takács, András
Sütő şi János Fazekas au înaintat un
memorandum lui Ceauşescu cu privire la această
chestiune, iar la Plenara din 13-14 martie 1978 a Consiliului Naţional al
Oamenilor
Muncii de Naţionalitate Maghiară mai
multe persoane au cutezat să protesteze — cu
băgare de seamă — împotriva acestor practici. Secretarul general nu a
întîrziat cu
răspunsul său liniştitor: „În general,
trebuie să se insiste ca absolvenţii, mai ales cadrele
didactice, dar şi cei care ajung în
reţeaua sanitară sau agricolă, să fie trimişi în locurile
lor natale şi să nu fie trimişi în celălalt capăt al ţării sau al judeţului.”54
(Subl.n.V.G.)
Evoluţia din anii ce-au urmat arată însă că autorităţile
au „insistat” tocmai în sensul ca
un
număr tot mai mare de absolvenţi să fie exilaţi în zonele pur româneşti…
Pentru realizarea „societăţii româneşti unitare”, pe
lîngă lichidarea învăţămîntului
în
limbile minorităţilor, trebuia să se creeze şi „cultura socialistă unitară
românească”,
adică trebuia lichidată cultura minorităţilor. Acest scop a fost slujit şi de
cele două legi
promulgate
în 1974: legea nr.63 cu privire la „moştenirea culturală naţională” prevedea
luarea în
proprietatea statului a întregului tezaur „istoric-civilizaţional”, a fiecărei
relicve arheologice, iar cealaltă lege
dispunea ca toate documentele aflate în posesiunea
bisericii sau a persoanelor private să treacă în proprietatea Fondului
„Arhivei
Naţionale”. Ambele reglementări loveau
înainte de toate bisericile istorice ardelene,
căci doar acolo se mai găseau
diferite documente istorice şi piese de tezaur. (Invocînd
această lege, în anii 1970-1980, au fost „colectate” multe relicve istorice şi
obiecte de
artă care, în cel mai fericit caz, au sporit stocul vreunei colecţii publice
din Bucureşti,
iar în cel mai puţin fericit, mai devreme sau mai tîrziu au fost
nimicite…)
Corelaţia dintre politica
economică şi cea minoritară
Amintisem
mai devreme că partea covîrşitoare a sistemului instituţional economic autonom maghiar pînă în 1948 fusese practic lichidată. Dar privarea
deplină
a minorităţii maghiare de bunurile sale economice se încheie odată cu
lichidarea
cooperativelor
meşteşugăreşti, iar apoi, la începutul anilor ’60, cu lichidarea marii
majorităţi a
proprietăţii funciare private. Cu o oarecare exagerare, se poate afirma
că societatea maghiară minoritară de la începutul anilor ’60 şi pînă la căderea
comunismului, era formată din masa angajaţilor aserviţi la maximum statului.
Formarea
şi evoluţia politicii economice româneşti ultracentralizate de tip
stalinist au fost puternic influenţate şi de problema minorităţilor. Nu putem
decît
să fim de acord cu Bálint Magyar care, cu 18 ani în urmă, într-un studiu
dedicat
analizei dezvoltării economiei româneşti, a ajuns la concluzia: „Una din
trăsăturile
esenţiale ale problemei naţionale în România
este angrenarea «fără zarvă» a politicii
antiminoritare în procesul — dependent la începutul anilor ’50, iar mai
apoi
autonom — al acumulării socialiste originale.” Ba, mai mult, în multe privinţe,
politica economică şi cea naţională s-au fortificat reciproc…” (Subl.n.V.G.)
În
ceea ce priveşte agricultura, înfăptuirea colectivizării forţate a ridicat
probleme specifice în Secuime. Pe teritoriile muntoase de aici, în multe
cazuri,
înfiinţarea gospodăriilor colective se datorase conducerii locale de partid
care a
supralicitat prevederile planurilor centrale. Ca urmare, au fost înfiinţate
gospodării
colective şi în multe locuri care iniţial nu
figuraseră în planurile de cooperativizare.56
În deceniul ce urmează încheierii colectivizării forţate au putut
fi observate două
fenomene: pe de o parte, judeţele locuite
de secui nu aparţineau teritoriilor deosebit
de dezvoltate, din care cauză decalajul faţă de judeţele cu majoritate
românească
era în continuă creştere. (Singurele schimbări au fost că în judeţul Covasna,
datorită interesului
pentru cultivarea la scară industrială a sfeclei de zahăr şi a cartofilor,
s-au făcut investiţii mai mari). Pe de altă parte, în timp ce pînă în anii ’60
-’70,
satele maghiare şi româneşti învecinate aveau fiecare cooperativa lor, începînd
cu
sfîrşitul anilor ’70 are loc un proces de centralizare dirijat de sus.
Una din urmările
„concentrării colectivelor” a fost aceea că, în multe locuri, cooperativele
satelor
maghiare au fost anexate la cele ale comunelor româneşti învecinate, privînd
astfel
comunitatea maghiară în cauză şi de rămăşiţele resurselor sale economice
locale.
Industrializarea
forţată de tip stalinist, începută la sfîrşitul anilor ’40, continuă
şi în a doua jumătate a anilor ’60, modificîndu-i-se însă accentele: pe lîngă
siderurgie şi industria de oţel, industria constructoare de maşini etc,
industria
chimică şi cea uşoară ajung şi ele în prim plan. Cîteva oraşe pe axa
industrială a
Ardealului de Sud (Braşov, Lupeni, Arad etc.) au avut dintotdeauna un număr
important de locuitori maghiari. Deşi investiţiile anilor ’60-’70 au fost cele
mai
importante pe această axă, minoritatea maghiară nu s-a putut bucura de
avantajele
industrializării. Maghiarii, cu o cultură tehnică mai dezvoltată, erau adesea
excluşi
din procesul de industrializare, închizîndu-li-se astfel calea urbanizării. (În
1976
au fost luate măsuri şi mai stricte de stabilire în oraşele închise.)
Datorită
faptului că pînă la mijlocul anilor ’70 dezvoltarea Secuimii nu era la
ordinea zilei, o parte a surplusului de forţă de muncă s-a revărsat, de
nevoie, în
oraşele săseşti mai apropiate, mai mici, încă „deschise”, unde are loc
o oarecare
creştere a
proporţiei populaţiei maghiare.57 În schimb, începînd de la mijlocul
anilor ’70, cele două judeţe secuieşti (Harghita şi Covasna) beneficiază în mai
mare măsură de investiţiile centrale, însă
Bucureştiul corelează cu stricteţe planurile
de dezvoltare a învăţămîntului cu cele ale industriei: începutul
activităţii cîte unei
fabrici coincidea cu absolvirea elevilor unor şcoli profesionale româneşti
corespunzătoare, astfel pe lîngă aceste fabrici se vor stabili întregi clase de
absolvenţi români. (…)
În urma migraţiei dirijate, corelată cu
industrializarea forţată, s-a accelerat şi
românizarea oraşelor ardelene.58 Dacă în anii ’50-’60 a
fost modificată componenţa
etnică a oraşelor
din afara Regiunii Autonome Maghiare (apoi Mureş-Autonome
Maghiare), în anii ’70-’80 a venit şi
rîndul oraşelor mai mici din Secuime. Intelectuali
şi muncitori calificaţi români, care
acceptau să se mute în teritoriile locuite în majoritate
de maghiari, beneficiau de o
retribuţie mascată — aşa numitul ajutor de stabilire. În
privinţa populaţiei româneşti care, începînd cu anii ’60 şi pînă la sfîrşitul
anilor ’80,
s-a stabilit în oraşele cu o
populaţie iniţial majoritar maghiară, trebuie precizat faptul
că ea provenea din cele mai diferite
zone ale ţării (chiar dacă cercetările lui Károly
Vécsey arată că proporţia celor
proveniţi de dincolo de Carpaţi este mică faţă de cea
evaluată anterior.59)
Drept rezultat al acestei eterogenităţi, „coloniştii” ajunşi dintr-un
mediu rural într-unul urban, necunoscut, adesea cu un nivel de civilizaţie şi
de cultură
a muncii mai scăzut, nu au fost capabili (sau nici nu au vrut) să se
integreze în comunităţile
date. Din cauza dezrădăcinării, aceştia au fost mai uşor manipulabili,
devenind unul dintre „cele mai bune” medii
de rezonanţă a propagandei antimaghiare.
Intensificarea instigării
antimaghiare
Odată cu intensificarea politicii de asimilare forţată
apare şi propaganda şovină,
antimaghiară.61 La început, în a doua jumătate
a anilor ’60, încă nu publicaţiile deschis
instigatoare sînt
caracteristice, ci publicaţiile propagandistice camuflate în lucrări
istorice. Acestea conţin aceleaşi toposuri
ca şi scrierile apărute la sfîrşitul anilor ’70.
De exemplu: în Ardeal, unicul popor „autohton” este poporul român;
maghiarii cînd
au descălecat în Ardeal, au găsit o
civilizaţie românească superioară în raport cu a lor;
maghiarii i-au asuprit timp de un
mileniu pe românii majoritari dintotdeauna etc. (Aceste
clişee pot fi găsite şi în
cuvîntările de atunci ale lui Ceauşescu.62 Diferenţa consta doar
în aceea că, în lucrările de la
sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, aceste idei erau
exprimate într-un mod mai estompat.)
La
sfîrşitul anilor ’70 în schimb, apar scrieri cu caracter deschis instigator
prin care membrii „şcolii istoriografice” Pascu-Drăgan aţîţau spiritele
împotriva
minorităţii maghiare. Caracterul perfid al regimului s-a manifestat şi
prin faptul
că publicaţiile centrale de limba maghiară au fost obligate să preia din presa
română
şi texte de o spiritualitate extremist-fascistoidă, precum cel al lui Ion
Spălăţelu:
„Lunga noapte a lui
Sf. Bartolomeu”.63 Tot în 1978 apare şi „Teroarea horthystă în
partea nord-estică a
Transilvaniei”, care relua acuzaţiile din toamna lui 1944,
învinuind în mod colectiv minoritatea maghiară (cel puţin pe cei din
Ardealul de
Nord) de fascism şi horthysm, iar „suferinţele” românilor amplificîndu-le la
scară
apocaliptică.
Cortina de fier se lasă din nou
Am
amintit mai devreme că la sfîrşitul anilor ’40 - începutul anilor ’50, între
cele două „ţări democrat-populare frăţeşti” s-a lăsat o adevărată cortină de
fier,
care devine permeabilă încetul cu încetul de-abia pe la mijlocul anilor ’60.
Dezgheţul n-a durat însă mult, întrucît decretul-lege nr. 225 din 6 decembrie
1974
va interzice cetăţenilor străini (cu excepţia rudelor apropiate) să se cazeze
la
persoane particulare. Cei care nu respectau prevederile legii erau pasibili de
o
amendă între 5-15.000 de lei. Doi ani mai tîrziu însă decretul a fost modificat
în
aşa fel încît persoanele de cetăţenie străină, dar de origine română, nu mai
intrau
sub incidenţa prevederilor restrictive. Această reglementare discriminativă a
dezvăluit de fapt adevărata intenţie a
Bucureştiului: izolarea minorităţilor naţionale
— în primul rînd a minorităţii maghiare — de ţara-mamă.64
Începînd
din a doua jumătate a anilor ’70, Bucureştiul şi Budapesta au dus o
practică diametral opusă şi în privinţa politicii-paşapoartelor: în timp ce
România
a restrîns din nou posibilităţile de călătorie în străinătate (eliberîndu-se
doar din doi
în doi ani paşapoarte turistice), Ungaria a simplificat formalităţile necesare
efectuării călătoriilor în ţările
socialiste (de la sfîrşitul anilor ’70 nu se mai limitează
numărul călătoriilor în ţările socialiste). De la începutul anilor ’80
(paralel cu
creşterea greutăţilor economice), cortina de fier din partea României se lasă
treptat:
din an în an se eliberează un număr tot mai mic de paşapoarte, cercul celor cu
paşaport de mic trafic a fost redus de la început (populaţia oraşelor de
frontieră
mai mari nu putea profita de acest avantaj), celor obligaţi pentru serviciul
militar
— mai ales aflaţi înaintea recrutării — li s-au eliberat tot mai greu
paşapoarte, ca
şi celor care aveau rude rămase în străinătate. Pe de altă parte, la graniţa
maghiaroromână, intrarea cetăţenilor maghiari era îngreunată prin tot mai multe piedici
„administrative”.
Începînd
cu sfîrşitul anilor ’70 — începutul anilor ’80 — ca un barometru al
răcirii legăturilor dintre cele două state şi partide, şi a intensificării
politicii
antimaghiare — sub fel şi fel de pretexte artificiale, organele române de
frontieră
tot mai des refuzau intrarea în ţară a cetăţenilor maghiari. Are loc o
vînătoare
sistematică împotriva publicaţiilor şi cărţilor în limba maghiară care (în
primul rînd
cele cu tematică istorică) erau confiscate în masă. (Baza juridică pentru
confiscare a
fost creată încă în 1974 cînd, prin legea presei, a fost interzisă introducerea
în ţară a
publicaţiilor străine, în scopul „difuzării”.) Mai tîrziu, în noiembrie 1983 —
după
informaţiile Agenţiei Maghiare Ardelene
de ªtiri65— s-a întîmplat şi ca punctele de
trecere de frontieră
Nădlac şi Curtici să fie închise pe cîte o jumătate de zi, iar toţi
maghiarii care vroiau să treacă să fie întorşi din drum…
Ultimul asalt: „eliminarea
virtuală” a minorităţii maghiare
Încă
în 1981, un istoric occidental considera că, „de teama reacţiilor interne
(?) şi externe, Bucureştiul nu va risca o
ripostă dură la protestele minorităţilor… ”66
Dacă Bucureştiul într-adevăr nu avea de ce să se teamă de „reacţii
interne”, se
putea observa însă că, pînă la începutul anilor ’80, a ţinut totuşi cont de
anumite
reacţii externe (în primul rînd ale Washingtonului). În jurul anilor 1983-84
regimul
devenise însă tot mai insensibil, de parcă şi-ar fi pierdut
flexibilitatea tactică.67
Devenise mai agresiv şi în aplicarea şovinismului antimaghiar, mai
grosolan în
stil şi mai nerăbdător, faţă de perioadele anterioare.
O
atare schimbare de atitudine a regimului o putem explica prin mai multe
cauze. Pe de o parte, situaţia internă s-a deteriorat tot mai mult.
Intensificarea
crizei economice, prăbuşirea aprovizionării populaţiei lăsau să se întrevadă
pericolul unor revolte ale foamei, pericolul de a se repeta şi în altă parte
mişcările
greviste ale minerilor din valea Jiului din 1977. Bineînţeles, în astfel de
situaţii de
criză, orice regim totalitar se străduieşte să canalizeze în alte direcţii
nemulţumirile
acumulate, căutînd să găsească un ţap ispăşitor. Întrucît „eternul ţap
ispăşitor”,
evreimea, dispăruse aproape în întregime (emigrînd) din ţară, locul ei în
centrul propagandei
şovine a fost ocupat în mod firesc de către maghiari. (Lucru cu atît
mai facil cu cît, după spălarea creierului de mai bine de un secol, masele
româneşti
erau convinse de „vinovaţia istorică” a maghiarilor…)
Situaţia
conducerii de partid fusese înrăutăţită, pe lîngă intensificarea crizei
interne, şi de schimbarea relaţiilor internaţionale. După Helsinki, dimensiunea
drepturilor omului trece în prim plan, mediile occidentale acordîndu-i tot mai
multă atenţie, iar datorită aşa-numitei „renaşteri etnice” Occidentul devine
mult
mai sensibil în privinţa problemei minorităţilor, decît fusese mai înainte. Or,
faima
României devenise tot mai proastă atît în privinţa drepturilor omului, cît şi
în cea
a minorităţilor.68 Aprecierea şi aşa proastă a ţării a fost
deteriorată şi mai mult la
sfîrşitul anilor ’70 de falimentul economico-financiar.
În final, dar nu în ultimul rînd, trebuie luat în
consideraţie şi un factor subiectiv,
în măsura în care,
în orice sistem totalitar, notele personale ale dictatorilor
influenţează puternic şi evoluţia politică a regimului. Aşa a fost şi în
România. În
opinia lui Ion Pacepa (care, în calitatea sa de „şef al spionajului”, l-a
cunoscut
într-adevăr de aproape pe conducătorul ţării), Ceauşescu a fost dintotdeauna un
naţionalist fanatic, care „cel mai mult îi
ura pe maghiarii din România.”69 Nu este de
mirare că, după toate acestea, resimţind necazurile tot mai grave,
„geniul
Carpaţilor” devenea tot mai agresiv şi mai intolerant faţă de minoritatea
maghiară.
Poate a simţit că
timpurile nu-i mai sînt favorabile, căci din anii ’80 nu mai găsim
nici urmă a tacticii
sale politice anterioare şi a manipulării prin concesii parţiale.
Peste toate acestea, o influenţă tot mai mare în chestiuni curente va avea
„prima
doamnă”, Elena Ceauşescu, şi mai limitată şi mai violentă decît soţul ei.
Conform
mai multor surse de încredere, de la
mijlocul anilor ’80, în politica faţă de maghiari,
deciziile se luau în aşa-numitul „cabinet doi”, adică de către Elena Ceauşescu,
a
cărei ură viscerală faţă de maghiari era bine cunoscută.
Criza
economică a afectat în multe privinţe mai puternic minoritatea maghiară
decît majoritatea românească. De exemplu, unul dintre simptomurile crizei, şomajul
- conform unor mărturii care, bineînţeles, nu pot fi confirmate prin
statisticile
oficiale — i-a lovit pe tinerii maghiari într-o măsură mai mare decît pe
tinerii
români. Datorită faptului că stabilirea românilor în oraşele ardelene a
continuat
fără întrerupere pînă în anul 198970
, în ciuda crizei economice, în privinţa ocupării
locurilor de muncă românii au fost fireşte avantajaţi. (De altfel,
şomajul era calificat
în România drept „parazitism” fiind pedepsit în baza decretului prezidenţial
153/
1970). şomajul, nerecunoscut oficial, lipsa de perspectivă — pe lîngă oprimarea
minorităţilor —, devin adesea cauzele emigrării legale sau ilegale.(…)
La sfîrşitul anilor ’80, „recrutarea” oamenilor
pe şantierele de interes naţional
(la „monumente” ale
megalomaniei naţionale, precum centrala atomică de la
Cernavodă, sau «Casa Poporului» din Bucureşti) devenise o practică obişnuită,
ceea
ce însemna că acela care primea „ordin de
chemare” era rupt de familia sa timp de mai multe luni sau trebuia să lucreze în condiţii de muncă
extreme. Au fost şi cazuri în care
muncitorii
erau „detaşaţi” în masă, împreună cu familiile lor, la complexe
industriale
din Regat sau în zonele miniere. ªi cum muncitorii calificaţi şi inginerii
maghiari sau
germani
erau consideraţi mai de încredere şi, în general, mai apreciaţi, aceste
dispoziţii
loveau
în mod prioritar minoritatea germană sau cea maghiară.71
În
această perioadă nu numai adulţii erau „exilaţi” la locuri de muncă aflate
departe de casa lor, ci şi copiii maghiari. În toamna anului 1988 se
plănuise
repartizarea unor clase întregi de liceu în judeţele de dincolo de Carpaţi. (În
locul
elevilor maghiari au fost aduşi elevi români.) Planul prevedea mutarea — în
bună
parte în localităţi din Regat sau cel puţin în localităţi transilvane cu populaţie
pur
românească72 — a 1200-1400 de elevi maghiari din judeţul Harghita,
1450 din
judeţul Mureş şi 1730 din judeţul Cluj. Scopul era evident: copiii smulşi din
mediul
lor de-acasă, într-un mediu românesc ar fi fost mult mai uşor lipsiţi de limba
şi de
conştiinţa identităţii lor.73 (O demonstrase foarte bine cazul
preoţilor ceangăiunguri, care, scoşi din mediul lor de-acasă, în seminariile teologice
româneşti,
erau educaţi să uite limba strămoşilor lor şi să devină antimaghiari fanatici.)
Cînd
acest plan fascistoid a ieşit la iveală, indignarea părinţilor maghiari a fost
atît de
mare, încît majoritatea elevilor în cauză au refuzat să-şi părăsească locurile
natale,
„oponenţilor” refuzîndu-li-se însă atît locuri de muncă dar şi posibilitatea de
a-şi continua studiile. În final, cîţi elevi au ajuns efectiv în şcolile din
Regat şi ce
soartă au avut acolo
în continuare, rămîn deocamdată necunoscute.
Paralel
cu accentuarea crizei economice, cu înrăutăţirea aprovizionării
populaţiei, instigarea împotriva maghiarilor a devenit tot mai zgomotoasă, mai
sălbatică şi mai sistematică. În 1984
editura minorităţilor naţionale, Kriterion, a fost
pusă să publice în limba maghiară lucrarea de propagandă, ambalată
într-un veşmînt
„ştiinţific”, (Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul
civilizaţiei
române), a faimosului istoric şovin, hungarofob, ªtefan Pascu,
lucrare construită pe
binecunoscutele stereotipii mai vechi. Apariţia în Ungaria a Istoriei
Transilvaniei a
fost un excelent pretext pentru intensificarea isteriei antimaghiare. În
propaganda
curentă se dezlănţuie un nou val al instigărilor antimaghiare, care a răsunat
aproape
fără încetare pînă în decembrie 1989. După apariţia în 1983 a cărţii lui
Lăncrănjan
(Cuvînt despre Transilvania)75 , cărţi, articole scrise în
spirit extremist şovin,
fascistoid au fost publicate în serie.76 (Este de ajuns poate să
ilustrăm teribila
atmosferă cu un citat dintr-un articol furibund apărut în 1987 în revista Orizont
din
Timişoara: „…maghiarii, acest popor asiatic sălbatic, nici pînă în ziua de azi
nu s-a
ridicat la un nivel de civilizaţie, pentru care să li se cuvină măcar Pusta.”77
Pe
deasupra, aceste articole, cărţi erau publicate nu numai în limba română
(şi în limbile occidentale de largă circulaţie) ci, cel puţin o parte din ele,
şi în
limba maghiară.78 În opinia noastră, Bucureştiul nu putea să
aibă alt scop decît
provocarea comunităţii maghiare, „testarea” răbdării sale.
Intoleranţa regimului era exprimată şi prin rapida agravare a situaţiei
învăţămîntului în limba maghiară.
Pretutindeni au fost desfiinţate liceele cu limbă de
predare exclusiv maghiară,
înfiinţarea secţiilor fiind urmată adesea de atrofierea secţiilor
maghiare pînă la dispariţia lor
treptată. Pe la mijlocul anilor ’80, în multe localităţi
mai mari din Banat şi de pe Cîmpie,
unde trăiau şi maghiari, nu mai funcţionase nici o
clasă în limba maghiară. Începuse
românizarea chiar şi a Secuimii. În 1984, în judeţul
Harghita fusese numit un nou secretar judeţean de partid şi un nou
inspector şcolar
general, ambii fiind binecunoscuţi şovini
români.79 În urma activităţii lor, pînă în 1989,
într-un judeţ cu o majoritate
maghiară de 80%, dispare aproape complet învăţămîntul
mediu în limba maghiară. (La fel s-a
întîmplat şi în judeţul Covasna.) Pentru clasele
maghiare încă rămase, fuseseră
numiţi tot mai mulţi profesori care nu cunoşteau limba
maghiară, făcînd astfel iluzoriu
învăţămîntul în limba maghiară.
Rezervele intelectualităţii maghiare au ajuns la un nivel
critic. Deşi exista o acută
lipsă de medici şi profesori de liceu maghiari, la facultăţile de profil
fuseseră admişi tot
mai puţini studenţi. (Între anii 1980-1989 numărul candidaţilor maghiari
admişi la
Institutul
de Medicină din Tîrgu-Mureş a scăzut la un sfert!) Repartizarea studenţilor în
zone
cu populaţie românească a devenit o practică aproape curentă. Nu numai
majoritatea
absolvenţilor de la
Medicină au fost împrăştiaţi astfel80, ci şi cei de la Filologie. De
exemplu, în 1985, dintre absolvenţii
specialităţii limba maghiară + o limbă străină, au
fost repartizaţi în Ardeal doar 5,
restul de 16 ajungînd în diferite judeţe din Regat, în
timp
ce 70% din absolvenţii români puteau ramîne în Ardeal. Această discriminare
crasă
i-a
indignat atît de mult pe cei în cauză încît mulţi dintre ei au refuzat postul
ce li s-a
oferit.
Cu această ocazie s-a întîmplat pentru prima oară că un grup de intelectuali
maghiari
a protestat
organizat împotriva
acestor practici de repartiţie.
În ultima jumătate a deceniului menţionat, regimul a
avut o atitudine tot mai dură
faţă
de intelectualitatea maghiară. Cei de la vîrf fiind conştienţi că o comunitate
poate
fi transformată
într-o masă amorfă uşor manipulabilă dacă este decapitată de elita sa
intelectuală, la mijlocul anilor ’80 au
ales tactica eliberării paşapoartelor de emigrare
majorităţii solicitanţilor (respectiv, paşaportul turistic, în speranţa că nu
se vor mai
întoarce). Astfel a putut pleca în Ungaria marea parte a redactorilor şi
autorilor
publicaţiei samizdat Ellenpontok (Contrapunct)
şi a membrilor cercului „Limes”. (În
anii ’80, circa 50 de scriitori,
poeţi, ziarişti, redactori, zeci şi zeci de actori, compozitori
şi artişti plastici s-au stabilit în străinătate.) Cei care nu au fost
dispuşi să plece din
ţară, continuîndu-şi activităţile „antistatale”, „antinaţionale”, au fost
persecutaţi
sistematic, iar la cumpăna anilor 1983-84
mulţi au fost arestaţi. Mai multe persoane
au fost împinse de Securitate la sinucidere
sau au fost ucişi. (Printre victimele securităţii
se numără, printre alţii, preotul
catolic Géza Pálfy, preotul evanghelic Iván Hadházy,
la fel şi actorul Árpád Visky.) În
1988, chiar şi ambasadorul Republicii Populare Ungare
s-a simţit obligat să constate: „devine tot mai evident că, împotriva
intelectualilor
maghiari, conducerea românească a declanşat un război.”81
La sfîrşitul anului 1984 conducerea de
la Bucureşti se decide pentru o nouă turnură
în
politica sa „lingvistică”. Expresiile folosite pînă atunci, de felul: „fără
deosebire de
naţionalitate”,
„toţi cetăţenii ţării”, „naţionalităţi conlocuitoare” etc, au fost înlocuite
cu
expresia „oameni ai muncii români de naţionalitate maghiară.”82 Faptul
poate fi
interpretat ca un pas important: prin introducerea acestei expresii conducerea
de partid
îşi
propusese într-un fel „desfiinţarea virtuală” a minorităţii naţionale
maghiare.
Începînd
din 1985 uzul expresiei devine general (în 1988 — în timpul preşedinţiei lui
Mihály
Gere — a fost schimbată şi denumirea în : „Consiliul Oamenilor Muncii Români
de
Naţionalitate Maghiară”) Reacţia
intelectualităţii maghiare ardelene la
„transformarea sa în români” este bine
ilustrată de răbufnirea lui Gáspár Biró (membru
al cercului Limes, emigrat din Sf. Gheorghe): „Este ceva fără
precedent în ceea ce
priveşte epoca de după 1945: am fost minorităţi, naţionalităţi, conlocuitori,
convieţuitori, ca să ne dăm seama acum că de
fapt, sîntem români!”83
După
această „desfiinţare virtuală” a minorităţii maghiare, trebuia să urmeze
şi ştergerea trecutului ei. Deşi încă în anii ’70 nucleul istoric al mai multor
oraşe
ardelene, mai devreme majoritar maghiare, a fost trunchiat, din anii ’80,
numeroase
exemple arată că autorităţile au căutat în mod conştient să distrugă
monumentele
istorice maghiare şi germane.84 Conform planului, „distrugerea
oraşelor” trebuia
să fie urmată la sfîrşitul anilor ’80 de „distrugerea satelor”. Programul
denumit
„sistematizarea localităţilor ţării” a fost motivat de Ceauşescu,
printre altele, prin
ideea că, astfel, se
va mări suprafaţa terenului arabil, scopul ascuns fiind ştergerea
înfăţişării şi dominanţei maghiare şi germane în majoritatea aşezărilor
ardelene.
(Realizarea planului ar fi dus la accelerarea asimilării, fiindcă populaţia
smulsă
din mediul ei strămoşesc şi transplantată într-un mediu străin, eventual în
localităţi
cu populaţie majoritar românească, ar fi putut rezista mult mai puţin
presiunilor
asimilatoare).
Nimicirea
fizică a satelor a fost precedată de nimicirea lor simbolică, dat
fiind faptul că, din aprilie 1988, în presa
naţionalităţilor, numele localităţilor puteau
să apară numai în limba română. La acea oră, decretul privea în bună
parte doar
presa scrisă (maghiară, germană, sîrbo-croată etc), deoarece din 1985
emisiunile
televiziunii centrale, ca şi cele ale studiourilor teritoriale de radio în
limbile
naţionalităţilor — pe motiv de „economie” —
fuseseră deja desfiinţate. (Un indiciu
al programării pe termen lung al acestei „economisiri forţate” a fost
că, cea mai
mare parte a angajaţilor acestor studiouri a fost concediată iar o bună parte
din
arhiva sonoră a fost distrusă.)
Începînd
cu mijlocul anilor ’80, din cauza „campaniei” antimaghiare şi a
sărăciei generalizate, tot mai mulţi au ales alternativa părăsirii ţării fie
legal, prin
întregirea familiei, sau ilegal, prin fuga peste graniţă.85 Evadarea
prin trecerea
ilegală a frontierei a devenit însă periculoasă fiindcă, la fel ca la sfîrşitul
anilor
’40, grănicerii au folosit din nou armele împotriva fugarilor. (Trebuie să
remarcăm că,
la început, autorităţile maghiare au avut un comportament destul de ambivalent faţa de refugiaţii ardeleni. Se pare că unii politicieni — cei din
nucleul „dur”
al conducerii de partid —, ar fi fost dispuşi să sacrifice minoritatea maghiară
fără
remuşcări pe altarul relaţiilor de bună vecinătate, dar larga solidarizare a
populaţiei
din Ungaria cu refugiaţii a împiedicat ca aceştia să fie predaţi în mod deschis
şi în
masă autorităţilor româneşti.
În
parte din cauza adăpostirii refugiaţilor, în parte datorită intensificării
campaniei antiungureşti prilejuită de apariţia Istoriei Transilvaniei, relaţiile
dintre
Budapesta şi Bucureşti s-au alterat în aşa măsură încît ele păreau să evoce
atmosfera
războiului rece. Deteriorarea relaţiilor reiese şi din faptul că, deşi
Ceauşescu
propusese de mai multe ori o întîlnire la
nivel înalt, Kádár nu a considerat că ar avea
sens să se repete întîlnirea din 1977. Mai tîrziu, cînd succesorul său,
Károly Grósz,
se va întîlni totuşi în septembrie 1988 la Arad cu Ceauşescu, după un „dialog
al
surzilor” din prima zi, a doua zi Grósz avea să accepte în toate chestiunile
punctul
de vedere al partenerului român. Însă, nici după această victorie diplomatică a
lui
Ceauşescu relaţiile dintre cele două ţări nu s-au ameliorat în chestiunile de
fond…
Parţial
datorită alterării relaţiilor dintre cele două partide şi state, parţial
datorită isteriei antimaghiare, de la mijlocul anilor ’80, în multiple cazuri,
au fost
reîntorşi de la frontiera maghiaro-româna grupuri întregi de cetăţeni maghiari
care
doreau să călătorească în România. (În prima parte a anului 1985, trei
mii de
cetăţeni maghiari au
fost împiedicaţi, sub diferite pretexte, să treacă în România.)
În ultimele zile ale lunii iulie 1988, ca măsură represivă pentru demonstraţia
antiCeauşescu de la Budapesta, la care participaseră peste o sută de mii de oameni,
conducerea românească a luat o decizie fără precedent în istoria diplomaţiei
europene postbelice, închizînd consulatul maghiar din Cluj, consulul fiind
obligat
să părăsească ţara în 48 de ore. Timp de trei-patru zile după demonstraţie,
practic
nimănui nu i s-a permis să intre din Ungaria în România.
Răsturnat
în decembrie 1989, regimul Ceauşescu, din fericire, nu şi-a mai
putut desăvîrşi
planurile. Pentru scurt timp s-ar fi putut crede că noua conducere
vrea într-adevăr să
pună capăt celor şaptezeci de ani de politică antimaghiară.
Numai după cîteva
săptămîni însă a ieşit la iveală că doar tactica fusese modificată,
strategia rămăsese
aceeaşi …
***
După această sumară trecere în revistă a aproape jumătate de
secol de politică
românească dusă faţă de maghiari, credem că nu se poate să nu se observe că, de
la
căderea regimului fascist al lui Antonescu şi pînă la căderea regimului naţionalcomunist al lui Ceauşescu, grupurile politice conducătoare nu au renunţat niciodată
la planul lor strategic, datînd încă de la constituirea României Mari, de a
crea —
după modelul Franţei —, un stat naţional unitar („omogen”). Diferenţa dintre
practicile politice proprii diferitelor perioade a constat doar în aceea că,
dacă în toamna anului 1944 şi în a două jumătate a anilor ’80,
conducătorii partidelor istorice,
respectiv Ceauşescu,
exprimaseră în mod deschis scopul strategic urmărit, în alte
perioade, obiectivele propuse erau mascate ori prin concesii efective (ca
pe vremea
lui Groza), ori prin concesii aparente. şi în aceste perioade era vorba
doar de o
modificare — datorată unor factori externi şi/sau interni — a tacticii, tocmai
pentru
ca strategia să poată rămîne neschimbată. (Între 1945-47 se face
un pas înapoi doar
din necesitate, o retragere temporară pentru a nu periclita stăpînirea
Ardealului.)
Iar, în ceea ce priveşte „problema maghiară”, numai în
parte putem fi de acord cu
punctul de vedere al
acelor specialişti şi intelectuali din Occident sau din Ungaria,
conform cărora în aceşti ultimi optzeci de
ani deteriorarea relaţiilor maghiaro-române
s-ar fi datorat tot timpul propagandei şovine, manipulative a elitelor
politice, în timp
ce cele două popoare ar convieţui paşnic
dacă n-ar fi aţîţaţi „de sus”. Nu putem să
uităm că partea covîrşitoare a
societăţii româneşti, captivă gîndirii în termenii statului
naţional, este convinsă că minoritatea maghiară (şi pînă a reprezentat
ceva, cea
evreiască, germană, rusă) constituie o coloană a cincea virtuală. Datorită
secularei
spălări a creierului, aceşti români cred cu fermitate că minoritatea (îndeosebi
cea
maghiară, „veşnic iredentistă”!) constituie un
factor de destabilizare, pentru că în loc
să se asimileze de bună voie sau să emigreze din ţară, este continuu
nemulţumită,
revendicîndu-şi „privilegii”. În plus, în
perioada „socialismului real” (se pare că parţial
chiar şi în zilele noastre), atît marea
majoritate a societăţii româneşti, cît şi elita politică
românească au fost
ferm convinse că în România nu exista de fapt vreo problemă
naţională, maghiarii din România neavînd vreun motiv real să fie nemulţumiţi.
Nemulţumirea maghiarilor este generată şi
menţinută de fapt de Ungaria (prin agenţii
săi, adică naţionaliştii maghiari din
România, atît pe calea reţelelor sale secrete, cît şi
pe cea, ocolitoare, occidentală), în
esenţă pentru că Ungaria nu a renunţat în perspectivă
la Ardeal, şi pentru că ea încearcă
să creeze, din însărcinare sovietică, nelinişte internă
în România.”86
În
consecinţă, nu este exagerată afirmaţia conform căreia evoluţia politicii
României faţă de maghiari este influenţată şi de factori iraţionali. Cercetarea
acestora însă nu mai cade în sarcina istoricului. □
NOTE
1.
Sîntem conştienţi de faptul că - în absenţa surselor
româneşti de arhivă — abordarea
noastră
deocamdată nu poate fi decît schematică. Considerăm totuşi că sursele care ne
stau la
dispoziţie oferă o bază corespunzătoare cercetărilor ulterioare.
2. Putem
observa la mai mulţi autori că, deşi titlurile sugerează ca subiect politica
naţională
românească, la o privire mai atentă putem constata că se
ocupă de fapt exclusiv de politica faţă
de minoritatea maghiară. (vezi printre altele: Lipcsey
Ildikó: A román nemzetiségpolitika négy
évtizede.
Külpolitika,
nr.2/1989, precum şi Fülöp Mihály: Románia nemzetiségi politikája.
Budapest, 1982. Magyar Külügyi Intézet, manuscris dactilografiat.
Proprietatea autorului.)
Remarcăm totodată, pe baza studiilor, a
surselor bibliografice cunoscute pînă acum, publicate în
ultimii ani de istoricii români, că cercetarea istoriei contemporane în
România este, se pare, centrată
puternic pe istoria politică (îndeosebi problematica PCR de dinainte şi de după
1945
sau cea a epocii Ceauşescu), problema
minoritară fiind în fond ignorată. Studiul lui Virgil ţârau,
Problema naţională în politica
Partidului Comunist Român în anii 1944-1946. Consideraţii
preliminare (apărut în Analele din 1997 ale Institutului de
Istorie din Cluj) poate fi considerat ca
o rară excepţie. Dar concepţia
studiului este bine reflectată însăşi de alegerea titlului: cercetarea
„problemei naţionale(!)” în politica PCR…
3.
Conform recensămîntului din 1930, din totalul populaţiei
erau, cu cifre rotunjite, 7%
maghiari,
4-4% evrei respectiv germani, 3% ucrainieni, 2% bulgari.
4.
Menţionăm că, în epoca tratată de noi, Bucureştiul ducea
adesea o politică diferită faţă de
cîte o minoritate naţională în comparaţie cu celelalte. De exemplu, în timp ce
pentru maghiari se
înfiinţează o „regiune autonomă”, pe sîrbii şi croaţii
din Banat îi deportează în Bărăgan. Sau, în
timp ce în anii ’70, evreii şi germanii, fiind
„răscumpăraţi”, pot părăsi — contra unei sume — ţara,
cea mai mare parte a cererilor de „unificare a familiei”
din partea maghiarilor este respinsă…
5.
Din
„vorbele scăpate” de unii politicieni responsabili reiese că, dacă ar fi avut
ocazia
(adică, dacă Moscova ar fi încuviinţat aşa
ceva, ca în cazul cehilor), nu s-ar fi dat înapoi nici de
la deportarea colectivă a maghiarilor. (Vezi, de exemplu, interviul
acordat de Ionel Pop, inspector al Ardealului de Nord, Curierului din Bucureşti din 20 octombrie 1944.)
6. Cf.
Fehér Könyv az 1944 őszi magyarellenes atrocitásokról. (Red.: Gáll
Mária, Imreh
Ferenc),
Cluj, 1995 („Gărzile de voluntari” — formate din foştii membri ai Gărzilor de
Fier,
refugiaţi din Ardealul de Nord, indivizi cu
antecedente penale, au acţionat independent unii de
alţii, dar cu ştirea, ba chiar sprijinul conducerii militare române.
Formaţia condusă de Gavril
Olteanu — purtînd numele lui Iuliu Maniu —
era compusă din circa 600 de persoane şi oficial
vînau „partizani nazişti şi horthyşti.”)
7. Ministrul cu problemele minoritare,
Gh.Vlădescu-Răcoasa a formulat această problemă
pentru gazeta Tribuna Poporului în felul următor:
„România nu se poate prezenta la tratativele
viitoare
de pace, cu minorităţi răzvrătite.”
8. Începînd din toamna anului 1944 nu mai putem vorbi de presă
maghiară
independentă. În toamna anului 1944 doar stînga maghiară (Uniunea Populară
Maghiară
condusă de comunişti, respectiv grupurile maghiare ale PCR şi PSDR) mai primeau
aprobare pentru înfiinţarea de publicaţii. Atitudinea acestora era destul de
lipsită de critică
faţă de guvernul Groza, iar cînd gazeta clujeană social-democrată „Erdély” s-a
încumetat
uneori să fie mai critică, intervenea cenzura…
9. După părerea unor contemporani şi a unor
istorici specializaţi în domeniu, problema
frontierelor a fost decisă în favoarea României, deja în momentul eşuării
„ieşirii” Budapestei
din război, la 15 octombrie 1944. Parţial este adevărat, pentru că după această
dată Uniunea
Sovietică a fost ferm de partea Bucureştiului în privinţa litigiului de
frontieră. Cu toate
acestea, conducerea română — chiar şi o bună parte a opiniei publice româneşti!
— s-a
temut ca nu cumva, Consiliul Miniştrilor de Externe să accepte totuşi o
oarecare corecţie
a frontierelor în favoarea Ungariei. După părerea noastră, această teamă reală
a fost unul
dintre cei mai puternici factori de motivaţie în tratarea „problemei maghiare”
în 1945-46.
10.
Magyar Országos Levéltár Jelenkori Gyűjtemény (Colecţia
Contemporană a Arhivei
Naţionale
Ungare) (în continuare MOL), Külügyminisztérium Békeelőkészítő Osztály iratai
(Documentele Departamentului de Pregătire a
Păcii al Ministerului de Externe) (în continuare
KüM BéO) în XIX.-J-l-a, cutia 63, piesa IV-150, 720/Bé.-1946.
11.
Este
foarte caracteristică opinia din acea vreme, cum că: „În România atunci va fi
democraţie cînd toţi maghiarii vor pleca în
Ungaria şi toţi evreii în Palestina.”
12. Conform unei informări
din toamna anului 1945, „la Cluj, în decursul unei singure
luni, au fost colonizaţi 5.000 de studenţi,
8.000 de liceeni oi 3.000 de funcţionari universitari şi publici…”
(Dacă la sfîrşitul lui 1944 la Cluj trăiau 10.000 de români, în urma
românizării în
1948 trăiau deja 47.000 !) Raportul poate
fi găsit la MOL, KüM BéO, XIX-J-l-a, cutia 63, IV142.
40.550/Bé.-1945.
13.
Dispoziţia
nr. I/97/456/VIII. a Consiliului de Miniştri către Ministerul de Interne şi
Ministerul pentru Problemele Minoritare dispunea ca toţi conducătorii organelor
executive
subordonate celor două instituţii „să expulseze toată naţionalitatea
maghiară care trăieşte în
prezent sub administraţie românească”. (Din fericire situaţia politică nu a
făcut posibilă
executarea ordinului…) MOL, KüM BéO,
XIX-J-1-a, cutia 61, piesa IV-144, 54/res/Bé.-1945.
14.
Referitor la aceasta, vezi mai pe larg studiile noastre
în Magyar Kisebbség nr. 4/1996
(„Az 1945-ös erdélyi földreform a Groza-kormány
kisebbségpolitikájának tükrében”), respectiv
în Valóság nr.3/1998 („Az erdélyi magyar
szövetkezetek sorsa a második világháború után”).
15.
MOL,
KüM BéO, cutia 62, IV-146., 1107/Bé/1946.
16.
ªi profesorii Universităţii Bolyai ştiau ce rol important
joacă universitatea maghiară în
propaganda românească, ca atare erau pe drept revoltaţi
de faptul că guvernul tergiversa plata
celor
2 miliarde de lei necesare modificărilor… Mai pe larg, vezi: Erdély magyar
egyeteme
1944-1949. Vol. II.) Sub red.: János Lázok — Gábor Vincze) Tg.Mures,
1998,139.
17.
Gh.Vlădescu-Răcoasa formula astfel: „Noţiunea de
minoritar are un conţinut degradant,
reflectă o stare de inferioritate. În România nici un
cetăţean de naţionalitate maghiară, germană,
bulgară,
rutenă etc, nu poate fi în vreun sens minoritar. Poate fi doar pur şi simplu
cetăţean,
posesorul a tuturor astfel de drepturi şi
îndatoriri pe care le aduce cu sine organizaţia statală a
ţării. Maghiarii, bulgarii, germanii, etc. constituie minorităţi doar din punct
de vedere statistic…” (România Liberă, 18 noiembrie 1944.)
18. Au mai existat şi exceptii. Publicistul tîrgumureşan
Károly Vígh critica astfel statutul
naţionalităţilor în numărul din 11 februarie 1945 din
Szabad Szó: „Statutul desfiinţează atît în
titlul său cît şi în text denumirea de minoritate. Dar
oare schimbă aceasta ceva în situaţia de a fi
minoritar? (…) Din Statutul Naţionalităţilor putem afla
cine este minoritar. Cel care este minoritar
chiar şi atunci cînd întîmplător este în majoritate numerică.
Statutul român al «naţionalităţilor»
legalizează
această stare de minoritar.”
19.
Atribuţiunile „subministerului” erau următoarele:
studierea „problemelor izvorîte din
manifestările vitale” ale minorităţilor naţionale;
soluţionarea acestor probleme conform principiilor
Statutului Naţionalităţilor; verificarea şi
supravegherea măsurilor referitoare la minorităţile
naţionale. Cf: A nemzetiségi politika három éve a
demokratikus Romániában. Bucureşti, 1948.
Ediţia
Ministerului Naţionalităţilor (sic!), 4.
20.
Publicaţia propagandistică de mai sus îi descrie pe cei
trei politicieni ca fiind cei care
„au iniţiat, au dirijat şi supravegheat în mod
consecvent garantarea practică a egalităţii în drepturi
a
tuturor cetăţenilor.” Op.cit, 12.
21.
Süle, Andrea: A Román Kommunista Párt
nemzetiségpolitikája a pártdokumentumok
tükrében. In: Jelentések a
határon túli magyar kisebbségek helyzetéről. Budapest, 1988. Medvetánc
Könyvek,
139.
22.
Bineînţeles, acesta din urmă nu era îndreptat împotriva
minorităţii maghiare (sau germane),
totuşi cele mai afectate au fost aceste două minorităţi, deoarece printre ele
se găsea
proporţia mai importantă a celor cu averi,
cu capital privat mai însemnat.
23.Cîteva exemple de
românizare a oraşelor: proporţia maghiarilor în populaţia
Clujului în 1944 - 88%, în 1948 doar 58%; Tîrgu-Mureş în 1944 - 94%, în 1948
doar
74%; Oradea în 1941 - 92%, iar în 1948 doar 64%; Satu Mare în 1941 - 92%, iar
în 1948
doar 66%. Sursa: Erdélyi településeink népessége nemzetiség szerint
(1930-1992) Budapest,
KSH 1996. (Calculul ne aparţine).
24.
În
raportul ambasadorului ungar de la Bucureşti din 21 decembrie 1948 se poate
citi
că: „din partea română s-a lovit de un refuz
categoric permisiunea intrării în România chiar şi a
membrilor de familie şi a repatriaţilor”. (MOL, Román TÜK XIX-J-1-j, cutia 18,
dosarul 16/b,
039-48.)
25.
Proiectul
de Constituţie al Republicii Populare Române (Bucureşti, 1948), ediţia
Frontului Democraţiei Populare, articolul 25.
26.
Népújság,
21
mai 1949.
27.
Romániai Magyar Szó, 15
decembrie 1948.
28.
A existat însă o diferenţă însemnată. În Constituţia din
’48 nu a existat o referire specială
la limba procedurii juridice, în timp ce în cea din ’52
se precizează că limba acesteia este româna,
dar în regiunile şi raioanele „în care locuiesc alte
naţionalităţi decît cea română, este garantată”
folosirea limbii materne a populaţiei respective.
(Începînd cu sfîrşitul anilor ’50, începutul anilor
’60, utilizarea limbii naţionalităţilor în practica juridică s-a putut afirma
din ce în ce mai puţin).
29. Mai pe larg, vezi
studiul nostru: „Változás a Román Munkáspárt magyarságpolitikájában: a kolozsvári magyar nyelvű felsőoktatás felmorzsolása
(1950-1959)” Korunk,
nr.4/1997, 70-82.
30. Public, Gheorghiu-Dej a
folosit pentru prima oară expresia de „minoritate naţională” la
Congresul
învăţătorilor din aprilie 1952. ªi în Constituţia din 1948 este folosită
expresia de
„naţionalităţi conlocuitoare”, în timp ce în
cea din 1952 apare expresia de „minoritate naţională”.
31. MOL Román TÜK, XIX-J-l-j, cutia 18., dosarul
16/b, 171/szig.biz./1952.
32. În toamna lui 1956 au fost desfiinţate toate
(patru) liceele pedagogice, pînă atunci
independente, pregătirea învăţătorilor
maghiari continuînd doar în cinci secţii. Cf.: Învăţămîntul de
toate gradele în limbile minorităţilor naţionale după
limba de predare în anii şcolari 1955/56-
1958/59. Anuarul statistic al
R.P.R., 1959, Bucureşti, 1959. '
33.
MOL
secţia documentelor MDP-MSZMP, documentele MSZMP KB Külpolitikai
Osztály, 288. fond, 32/1959/5.ő.e.,80.
34.
MOL secţia documentelor MDP-MSZMP, 288. fond, 32/1958/8.ő.e.,
213-218.
35.
Consecinţele pe termen lung ale politicii naţionaliste
minoritare şi de învăţămînt pot fi
revelate cu un deceniu şi jumătate mai tîrziu şi din
datele recensămîntului din 1966: la fiecare o mie
de cetăţeni români care au împlinit 12 ani reveneau 22 de
licenţiaţi, în timp ce la cei maghiari
reveneau
doar 15.
36.
Este semnificativ totodată faptul că în cartea lui
Constantin C. Giurescu: „Erdély a román
nép történelmében” (Ardealul
în istoria poporului român), apărută la Editura Meridiane în 1968
şi în limba maghiară, toponimicele ardelene figurează
numai în limba română...
37.
MOL
Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, f.nr.
38. MOL secţia
documentelor MDP-MSZMP, 288. fond, 32/1965/22.ő.e.,19.
39.
MOL
Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, 004538/1967.
40.
Mai pe larg, vezi: Gagyi József: Az új elit a
Székelyföldön. Hargita megyei változások
1968 után. (Noua elită în ţara
Secuilor. Schimbări în judeţul Harghita după 1968), Társadalmi
Szemle, 4/1997 şi Szabó Katalin: Megyecsinálók (Făcătorii
de judeţ) Székelyföld, februarie 1998.
41.
MOL
Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, 00569/10.
42.
Románia a szocialista építés kiteljesedése útján (România pe calea desăvîrşirii construcţiei
socialiste),
Bucureşti, Editura Politică, 1969, 634.
43.
Nicolae
Ceauşescu: Beszéd a Magyar Nemzetiségű Dolgozók Országos Tanácsának
plenáris ülésén, 1971. március 12. (Cuvîntare la plenara Consiliului
Naţional al Oamenilor
Muncii de Naţionalitate Maghiară, 12 martie
1971), Bucureşti, Editura Politică, 1971, 21 şi 25.
44.În toamna anului 1971 — după mărturia publicaţiilor maghiare — din presa
maghiară
din România „au dispărut” cca. 20-25 de denumiri de
localităţi în limba maghiară. A fost interzisă folosirea
unor denumiri de localităţi ca Aranyosgyéres-Cîmpia Turzii, DicsőszentmártonTîrnăveni, Marosvécs-Brîncoveneşti,
Tordaszentlászló-Săvădisla etc. După unele presupuneri,
prin aceasta vroiau să obişnuiască treptat cititorul maghiar cu folosirea
exclusivă a denumirilor
româneşti...
45.
Nicolae
Ceauşescu: Beszéd a magyar és német nemzetiségű dolgozók tanácsainak
együttes ülésén, 1974. április 5., (Cuvîntare la întrunirea comună a consiliilor
oamenilor muncii de
naţionalitate maghiară şi germană, 5
aprilie 1974), Bucureşti, Editura Politică, 1974. 12-14.
46.
Singura excepţie poate fi considerată a fi fost Ion
Vinţe/Vincze János, care, în ciuda
originii sale maghiare, a parcurs o carieră
impresionantă: înainte de 1944 este secretarul pe judeţul
Braşov al Partidului Comunist din ilegalitate, în
1947-48, ambasador în Ungaria, apoi ocupă mai
multe posturi ministeriale, în anii ’50 este general maior în Securitate, între
1960-69 este membru
în
cercul restrîns al colegiului de partid, pînă în anii ’80 este consilierul
numărul unu al lui
Ceauşescu în problema naţionalităţilor, ca
să-şi încheie cariera activă în calitate de vicepreşedinte
al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară...
47.
Előre, 8 iulie 1971.
48.
Előre, 13 iulie 1971.
49.
Această sintagmă fusese repetată apoi tot mai des,
adăugîndu-i-se şi sintagma „apropierii”
care
— deşi atunci nu a sărit în ochi, probabil, nimănui — nu era decît varianta
eufemistică a
asimilării forţate, atîta timp cît „apropierea” era imaginată doar ca proces
unilateral: adică
minorităţile „apropiindu-se” sînt asimilate de poporul majoritar.
50.
A Román Kommunista Párt Országos Konferenciája 1972.
július 19-21. (Conferinţa
Naţională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie
1972), Bucureşti, 1972, Editura Politică, 12.
51. Din anii şaptezeci mai cunoaştem cazuri cînd
datorită rezistenţei părinţilor s-a reuşit
salvarea unor clase maghiare. În teroarea anilor optzeci,
astfel de acţiuni de rezistenţă puteau avea
loc doar în cazuri rarissime.
52.
Cazuri de repartiţie în masă a absolvenţilor maghiari în
zone pur româneşti existaseră încă
de la începutul anilor şaptezeci. De exemplu, marea majoritate a absolvenţilor
secţiilor maghiare de
matematică, fizică şi chimie ale Institutului Pedagogice
din Tîrgu-Mureş din anul universitar 197172
au fost repartizaţi în Regat.
53.
Între anii 1972-1977, 40% dintre absolvenţii maghiari ai
Institutului Medico-Farmaceutic
din Tîrgu-Mureş au fost repartizaţi în judeţele moldovene
Bacău, Neamţ şi Botoşani. Sursa: A
marosvásárhelyi
orvosi és gyógyszerészképzés 50 éve (50 de ani de învăţămînt medical şi
farmaceutic la Tîrgu-Mureş), Budapesta,
Fundaţia Teleki László, f.an, 301.
54.
Románia Szocialista Köztársaság magyar és német
nemzetiségű dolgozói tanácsainak
plénumai 1978 március 13-14. (Plenarele
consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi
germană ale Republicii Socialiste România, 13-14 martie
1978), Bucureşti, 1978. Editura Politică, 19.
55. Magyar Bálint: Hipotézisek
a második világháborút követő román és bulgár
gazdaságfejlődés összehasonlító tanulmányozásához
(Ipoteze referitoare la studiul
comparativ al
dezvoltării economice postbelice a României şi Bulgariei), MTA Világgazdasági
Kutató Intézete,
ianuarie 1980, manuscris dactilografiat, 92. (În proprietatea
autorului).
56.
Acuzaţia, în 1952, împotriva lui Vasile Luca/Luka László
(unul dintre oamenii forte ai
conducerii de partid, pînă la arestarea sa), secui de
origine, era că se împotrivise colectivizării
zonei
cu relief deluros a Secuimii.
57.
În timp ce între 1956 şi 1977 la Miercurea Ciuc sau
Sfîntu Gheorghe scăzuse proporţia
populaţiei maghiare, la Sighişoara a crescut de la 14% la
18%, în cifre absolute s-a dublat chiar (de
la 2900 la 5900). Sursa: Az erdélyi települések
népessége nemzetiség szerint (1930-1992), (Populaţia
localităţilor
ardelene după naţionalitate), Budapesta, KSH, 1996.
58.
În privinţa românizării oraşelor mai mari din Ardealul
de Nord iată cîteva exemple:
proporţia populaţiei maghiare la Cluj în 1956 era de 47%,
în 1966 de 41%, iar în 1977 doar de
32%; la Tîrgu-Mureş, în 1956 (pe vremea Regiunii
Autonome Maghiare!) de 74%, în 1966 de
70%, iar în 1977 doar de 63%; la Oradea, în 1956 de 51%, în 1977 doar de 44%;
la Satu Mare,
în 1956 de 60%, în 1966 de 49%, iar în 1977 de 46%. Sursa: Az erdélyi
települések népessége
nemzetiség szerint (1930-1992), (Populaţia localităţilor ardelene după naţionalitate), Budapesta,
KSH,
1996.
59.
Vezi:
Vécsei Károly: A migráció és urbanizáció egyes vonatkozásai Romániában.
(Unele aspecte ale migraţiei şi urbanizării în România), Tîrgu-Mureş,
1994ţ, manuscris
dactilografiat, JATE Társadalomelméleti és
Kortörténeti Gyűjtemény (în Colecţia de istorie şi
teorie socială a Universităţii József Attila din Seghedin), 3892.
60.
Comportamentul
de după ’89 al românilor stabiliţi în judeţele Harghita şi Covasna
este analizat de Táncos Vilmos: A
székelyföldi románok politikai magatartása (Comportamentul
politic al românilor din Secuime), Miercurea Ciuc, 1992, manuscris
dactilografiat (în proprietatea
autorului), respectiv, Kettős hatalmi szerkezet a Székelyföldön (Dublă
structură de putere în
Secuime), Magyar Kisebbség, 2/1998.
61.
Trebuie
să remarcăm faptul că, deşi măsurile antiminoritare loveau — chiar dacă în
proporţii diferite — toate minorităţile
naţionale, ţinta predilectă a propagandei şovine (exceptînd
unele ieşiri antisemite periodice) era minoritatea maghiară.
62.
Vezi, de exemplu, Nicolae Ceauşescu: A nemzeti [sic!]
kérdés megoldása Romániában
in Románia elnöke társadalompolitikai
gondolkodásából. (Rezolvarea problemei naţionale în
România, in Din gîndirea social-politică a preşedintelui României), Bucureşti,
Editura Politică,
1979.
63. Előre, 5 mai 1975.
64.
Un HCM din decembrie 1971 prevedea obligativitatea
raportării detaliate a convorbirilor
cu cetăţenii străini. Această reglementare atingea din nou în primul rînd
minorităţile.
65.
Raportul nr.13/1983 a Erdélyi Magyar Hírügynökség
(Agenţia Maghiară de ªtiri din
Transilvania)
(în proprietatea autorului).
66.
Bacon
Walter: Romania: Neo-Stalinism is Search of Legitimacy. Current History,
1081.,vol. 80., nr.465.,170.
67.
Este demn de atenţie că, atunci cînd în conformitate cu
Decretul-Lege din 1 noiembrie
1982 al Consiliului de Stat, care prevedea plata în
valută a cheltuielilor de studii a persoanelor care
doreau să emigreze (ceea ce, din partea celor care
doreau să emigreze în Ungaria, era de presupus
că nu putea fi înfăptuit), la protestele SUA, respectiv
ameninţarea cu retragerea clauzei naţiunii
celei mai favorizate, decretul a fost retras pe tăcute.
La acea oră, Bucureştiul lua încă în considerare
avertismentele Washingtonului, peste un an-doi, însă,
nici că-i mai păsa...
68.
Asupra politicii de asimilare a minorităţilor, atenţia
opiniei publice fusese atrasă, pe de o
parte,
de documentele transmise în Occident de Károly Király, Pál Takács şi György
Lázár
(pseudonimele lui Sándor Tóth şi Zádor
Tordai), pe de altă parte, de revista samizdat Ellenpontok,
redactorii acesteia au reuşit să
transmită Conferinţei de la Madrid chiar şi un proiect de program
referitor la problema minorităţilor din România.
69.
Pacepa,
Ion Mihai: Vörös Horizontok. Egy kémfőnök vallomásai. (Orizonturi
roşii),
Washington, Regnery Gateway, 1987, 123.
70. Între
anii 1977-1992, proporţia populaţiei maghiare în cîteva oraşe ardelene a
evoluat
astfel: la Cluj, populaţia maghiară scade de la 33% la
23%; la Tîrgu-Mureş, de la 63% la 51%;
la Oradea, de la 44% la 33%; la Sf. Gheorghe, de la 83%
la 75%; la Covasna, de la 74% la 67%.
(În acest interval nu s-a schimbat proporţia populaţiei
maghiare la Miercurea Ciuc şi la Odorheiu Secuiesc. Singura localitate mai mare
din România unde proporţia maghiarilor a crescut, atît în
procente cît şi în cifre absolute, este Careiul: între 1977-92 a crescut de la
44% la 53%, respectiv
de la 10,5 mii la 14 mii.) Sursa: Az erdélyi
települések népessége nemzetiség szerint 1930-1992.
Budapest,
KSH 1996.
71.
Rapoartele din 1988, 1989 ale Erdélyi Magyar
Hírügynökség (Agenţia Maghiară de
ªtiri
din Transilvania) se refera chiar şi la mai multe cazuri.
72.
Rapoartele
nr.49/1988 şi 72/1988 ale Erdélyi Magyar Hírügynökség.
73.
Este
caracteristic pentru cinismul puterii modalitatea prin care încerca să mascheze
adevăratele sale intenţii. În data de 12
iulie 1988, la Cluj, inspectoarea Maria Răduţiu declara cu
cinism în faţa directorilor de
şcoală convocaţi la inspectoratul judeţean ca scopul transferării
este: „de a-i face pe tineri să-şi
cunoască mai bine ţara, oltenii, moldovenii să cunoască Ardealul,
iar ardelenii să cunoască Oltenia, Moldova.” Határ/Idő/Napló Erdélyi Figyelő, Nr.2/1988.
74.
Pascu aţîţa împotriva maghiarilor, deja din toamna
anului 1944: „...s-a dovedit că, la unguri
barbaria aceasta este o boală cronică, nevindecabilă şi
de aceea trebuie distrus întreg organismul în
care s-a încuibărit pentru a i se pierde sămînţa”. România Nouă, 26
septembrie 1944.
75.
După apariţia cărţii lui Lăncrănjan, 36 de scriitori
maghiari au protestat împotriva
publicării acestei opere fascistoide. Aceasta a fost cea
mai largă acţiune de solidaritate în viaţa
spirituală
maghiară de dinainte de 1989.
76. Cantitatea
impresionantă a articolelor apărute în 1985-86 reiese şi din faptul că ele au
umplut
un tom voluminos separat, reeditat şi în limba română (şi în limbi
occidentale). Vezi:
Pascu, Ştefan - Ştefănescu, Ştefan, coord.: Jocul periculos al falsificării
istoriei, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
77. Citat de Szűcs Pál: Bukaresti
napló 1985-1990. (Jurnal bucureştean 1985-1990),
Budapesta, 1998, Ed. Osiris, 45.
78.
Printre lucrări au existat şi unele care deşi au fost
traduse în limba maghiară şi au fost
tipărite, din cauze pînă acum necunoscute, nu au ajuns în
librării. Astfel: Mircea Păcurariu: A magyar
államnak az erdélyi román egyházzal szembeni politikája a dualizmus korában
1867-1918; (Politica
statului ungar faţă de biserica română din Ardeal în
perioada dualismului 1867-1918); Mihai Fătu: Az
ország észak-nyugati részének román egyháza a horthysta
megszállás alatt 1940-1944; (Biserica
româna din nord-vestul ţării în perioada ocupaţiei
horthyste 1940-1944); precum şi Nicolae Corneanu:
A román egyház az ország észak-nyugati részén a horthysta
üldöztetés idején (Biserica româna din
nord-vestul ţării în timpul persecuţiilor horthyste).
Este de remarcat faptul că toate cele trei lucrări au
fost publicate de Editura Institutului Biblic şi Misionar
al Bisericii Ortodoxe Române.
79.
În 1983-1984, au fost îndepărtaţi şi cei mai mulţi
dintre puţinii conducători economici
şi
politici care mai rămăseseră în funcţii. De exemplu, în toamna lui 1983, a fost
schimbată
conducerea, pînă atunci în majoritate
maghiară, a fabricii de tractoare din Miercurea Ciuc, iar un
an mai tîrziu, primul secretar al judeţului Harghita, József Szász —
aplicîndu-i-se principiul
„rotaţiei de cadre” — a fost transferat la
Turnu Severin. După aceasta, a rămas doar un singur
secretar judeţean de origine maghiară în Ardeal, István Rab, la Sf. Gheorghe.
În 1984, sub
pretextul exploziei de la statuia lui
Mihai Viteazul din Sf.Gheorghe, au fost demişi şi ofiţerii de
miliţie de naţionalitate maghiară.
80. Între
1978 şi 1989, 65% dintre studenţii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic
din Tîrgu-Mureş proveneau din judeţele Mureş, Harghita şi
Covasna, însă doar 29% din totalitatea
absolvenţilor maghiari fuseseră repartizaţi în aceste
jude ój, 30% fiind repartizat în judeţele din
Moldova şi Regat. Sursa: A marosvásárhelyi orvosi és
gygyszerészképzés 50 éve. (50 de ani de
învăţămînt medical şi farmaceutic la Tîrgu-Mureş),
Budapesta, Fundaţia Teleki László, f.an,309.
81. Szűcs,
Op.cit.,238
oritate naţională la „români de naţionalitate maghiară”
82. Elore, din 28 decembrie 1984 („Raport despre
sarcinile Consiliului Oamenilor Muncii
de
Naţionalitate Maghiara în lumina directivelor celui de-al XIII. Congres al
Partidului”.)
Menţionăm că şi altă dată s-a mai întîmplat ca minoritatea maghiară să fie
declarată — în
conformitate cu principiul statului-naţiune
— români vorbitori de limbă maghiară. De exemplu,
în anii ’70, în mica enciclopedie apărută la Editura Albatros,
scriitorii ardeleni maghiari sînt
prezentaţi drept „scriitori români vorbitori ai dialectului maghiar…”
83. Bíró, 154.
84.
Vezi raportul nr.60/1987 a Erdélyi Magyar Hírügynökség
(Agenţia Maghiară de ştiri
din Transilvania). ( De altfel, în a doua jumătate a anilor ’80, minorităţile
naţionale au fost
eliminate
integral şi din materialele muzeelor orăşeneşti. Potrivit mai multor relatări,
o parte a
documentelor diferitelor colecţii de arhivă
referitoare la maghiari şi evrei a fost distrusă.
85.
La mijlocul anilor ’80 autorităţile maghiare au permis
cetăţenilor români sosiţi în Ungaria
să călătorească mai departe în Austria. (Unde puteau
primi azil politic). După estimarea lui AraKovács Attila, între iunie 1985 şi iulie 1987, circa 20.000 de cetăţeni au
emigrat în Austria prin
Ungaria,
cea mai mare parte fiind de na á ionalitate maghiară.
86.
[Pál Bodor] Háttérvázlat Romniáról (Schiţă de
fundal despre România), New York München, 1986. Ediţia Amerikai Erdélyi Szövetség şi Nemzetőr, 13.
Traducere
de Elek Szokoly
*
Gábor VINCZE (n. 1962), absolvent al Universităţii de Ştiinţe József Attila,
facultatea de
istorie, cercetător al situaţiei minorităţii maghiare
din România, lector la Facultatea de Istorie
a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru în bordul
editorial al revistei Magyar Kisebbség
Nemzetpolitikai Szemle.