(Majoritate, minoritate, victimitate)
Bodó Zoltán — Marius Cosmeanu
Mátéffy Csaba — Paul
Mărginean
De ce
Alter/Ego ?
În numărul 1/1995 al revistei „Altera” am publicat studiul intitulat „Alter/Ego
tîrgumureşean”, în cadrul căruia am prezentat rezultatele analizei de conţinut
aplicate
cotidianelor din Tîrgu-Mureş, „Cuvîntul Liber”, respectiv „Népújság”, efectuată
de o perioadă de trei luni de apariţie (23 decembrie 1989-17 martie 1990),
încercînd
să arătăm modul în care cele două ziare au filtrat acele evenimente, luările de
poziţie,
presupunerile, intenţiile şi sentimentele care au amplificat starea tensionată
din
oraş cu puţin timp înainte de declanşarea conflictului.
De ce „Alter/Ego
tîrgumureşean”? Primul motiv pentru care am ales acest
titlu îl constituie polarizarea studiului în jurul a cîte două elemente de
analiză,
astfel încît două ziare au
contribuit la confecţionarea imaginii a două
comunităţi, prin intermediul a două limbi, „împărţite” aproape uniform în Tîrgu-
Mureş (aprox. 50%-50%), aceste elemente fiind de fapt purtătorii atributelor
le „Alter”, respectiv de „Ego” şi viceversa. Aceasta a
reprezentat sursa de
inspiraţie pentru alegerea unei grile metodologice, în cadrul căreia, în ziarul
Cuvîntul Liber”, „Alter” semnifică tot ceea ce aparţine de „Ceilalţi”
comunitatea maghiară), iar „Ego” tot ceea ce aparţine de „Noi” (comunitatea
română), în timp ce, în cotidianul „Népújság”, „Alter” e tot ce îi
caracterizează
pe „Ceilalţi” (comunitatea română), „Ego” reprezentînd discursul despre „Noi”
comunitatea maghiară). Nu în ultimul rînd, dincolo de aceste aspecte, intenţia
noastră a fost şi de a surprinde un alterego ascuns al identităţilor specifice
celor două comunităţi etnice tîrgumureşene, încercînd să sfidăm maxima lui
Wittgenstein: „Trebuie să taci despre ceea ce nu poţi să vorbeşti”!
Despre „Alter/Ego” în general
Studiul iniţial a cuprins cinci părţi. Primele trei corespund unui număr
identic de perioade, conturate fiecare în funcţie de cîte o temă dominantă în
raport cu relaţiile româno-maghiare pe care le-au analizat cele două ziare lo-
cale din Tîrgu-Mureş. Un capitol a fost consacrat unor aspecte generale ale
raporturilor interetnice, în timp ce ultima parte a studiului lasă loc
concluziilor
generale. Subtitlul cercetării noastre (De la consens la conflict în
pachetele
discursive ale celor două cotidiane) explică de fapt succesiunea a trei
mari
faze. În perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989, ambele
cotidiane au evidenţiat aspectele locale ale evenimentelor de atunci prin
articole
ce accentuau consensul din revoluţie. În studiul iniţial am menţionat faptul că
primele semne nefavorabile (publicate în ziare) faţă de cealaltă comunitate
apar
în urma subiectului distribuirii ajutoarelor din străinătate, fiind criticate
în
„Cuvîntul Liber” în special Biserica Protestantă şi Biserica
Romano-Catolică
pentru distribuirea inegală, în detrimentul populaţiei româneşti, a ajutoarelor
din străinătate (frustrarea comunităţii româneşti fiind cauzată în special de
ajutoarele sosite pe linie bisericească, doar pentru credincioşii bisericilor
amintite, biserici care de altfel sînt identificate ca şi instituţii ale
comunităţii
maghiare şi automat confundate cu comunitatea maghiară). Deci o problemă
care mai degrabă ar trebui să aparţină de domeniul economicului şi al
administrativului va apărea prin prisma „naţionalului”. Semnele negative în
legătură cu ajutoarele din străinătate, reprezintă doar latura manifestă a unei
probleme mult mai complexe şi — citîndu-l pe Ludwig Gumplowcz — ar fi cea
a primejdiilor ce se ascund în întrecerea dintre „naţionalităţile concurente”
(„Konkurenznationalität”)1. Partea latentă iese la iveală odată cu
primele
revendicări ale comunităţii maghiare. Acest fapt capătă importanţă în măsura
în care apariţia şi formularea la nivel teoretic a unor drepturi de către
reprezentanţii comunităţii maghiare amplifică discursul „apreciativ
defavorabil”
la adresa „celuilalt”.
Publicarea
în paginile cotidianului „Népújság” a acelor articole care puneau
problema concretizării şi particularizării drepturilor generale a declanşat o a
doua perioadă, cea a „revendicărilor”. Acesta e momentul în care ziarul de
limbă
română, „ Cuvîntul Liber”, iniţiază un discurs contradictoriu în raport
cu redacţia
de la „Népújság”, în principal în jurul separării liceelor tîrgumureşene
„Papiu
Ilarian” şi „Bolyai Farkas”, în urma unei hotărîri guvernamentale, prin care
din
toamna aceluiaşi an, liceul „Papiu Ilarian” ar fi devenit liceu cu predare în
limba
română, iar liceul „Bolyai Farkas” liceu cu predare în limba maghiară. În
studiul
publicat am identificat această situaţie ca problema manifestă-pilot, asupra
căreia vom reveni. Ataşate ei au fost şi celelalte revendicări ale comunităţii
maghiare: reprezentativitate, inscripţii bilingve, utilizarea limbii materne în administraţie şi
justiţie, autonomie şi autodeterminare, ale căror încercări de
concretizare au condus la controverse succesive.
Actualitatea concretă a acestor dezbateri a lăsat însă treptat locul unor
referiri, pe de o parte la trecutul de dinainte de 1918 (suferinţele din trecut
ale
românilor ca minoritate naţională, datorate maghiarilor), iar pe de altă parte
la
trecutul totalitar naţional-comunist (des evocat de partea maghiară ca perioadă
a ignorării identităţii sale etnice, trecut caracterizat de o politică asimila-
ţionistă). Ziarul de limbă română rememora perioada antebelică prin exemple
ce culpabilizau guvernările maghiare, accentuînd că ulterior anii postbelici,
pînă
la revoluţia din decembrie 1989, privau în mod egal atît pe români cît şi pe
maghiari de drepturile universale ale omului. Aceste drepturi universale
reprezintă pentru comunitatea maghiară prima sursă a legitimării unui discurs
militant, diferit de cel al părţii române. Pe măsură ce soluţionarea
problemelor
cotidiene pare din ce în ce mai neverosimilă, accentul pus pe „trecuturi”
devine
din ce în ce mai evident. Această perioadă este cea a apelului la istorie. În
acest
sens, în a treia fază am încercat să arătăm felul în care presa locală
activează
trecutul, gazetarii maghiari subliniind mai ales „tîrgumureşenismul” din prima
jumătate a secolului, apelînd la istoria
locală (perioadă în care maghiarii erau
majoritari în oraş), în timp ce ziarul „Cuvîntul Liber” face apel ia istoria
naţională. Dacă revoluţia a redus aparent distanţa socială2 dintre românii şi
maghiarii tîrgumureşeni, apelul la „istoriile” diferite, prin intermediul
receptării
neuniforme a drepturilor şi revendicărilor minoritare, a favorizat starea
conflictuală de mai tîrziu.
Majoritate, minoritate
1.
Simbolul. Aşadar, primele probleme serioase apar odată cu încercarea
de concretizare a revendicărilor comunităţii maghiare din Tîrgu-Mureş, cu alte
cuvinte, odată cu hotărîrea guvernamentală din 18 ianuarie 1990, conform căreia
liceul „Bolyai Farkas” şi liceul „Papiu Ilarian”, începînd din 1 septembrie
1990,
vor funcţiona exclusiv ca licee cu limba de predare maghiară, respectiv română.
Publicarea hotărîrii guvernamentale în ziarul „Népújság” este urmată de
o
precizare despre o hotărîre a Consiliului Judeţean Mureş al Frontului Salvării
Naţionale din data de 19 ianuarie 1990, conform căreia separarea şcolilor intră
în vigoare la data hotărîrii CJFSN Mureş. Această hotărîre pe plan local,
publicată
în presă, a fost primul eveniment care a generat reacţii opuse în „Cuvîntul
Liber”
începînd din data de 20 ianuarie 1990, dată la care debutează de fapt a
doua
perioadă, a cărei caracteristică principală o constituie analiza controversată
în
cele două cotidiane a revendicărilor formulate de către comunitatea maghiară.
Între această dată şi ziua de 9 februarie 1990 (cînd a fost suspendată
hotărîrea guvernamentală iniţială) devine transparent discursul ofensiv al „Cuvîntului Liber”, care lasă loc în paginile
sale protestelor venite din partea
opiniei publice româneşti, unităţilor de învăţămînt (profesori şi elevi),
Uniunii
Vatra Românească, unor personalităţi ale oraşului şi, bineînţeles din partea
redactorilor ziarului, fiecare din aceste categorii de emiţători ai mesajelor
atacînd nu numai hotărîrea de separare a şcolilor, ci şi pe potenţialii autori
ai
separării (UDMR, elevii şi profesorii maghiari), cu alte cuvinte comunitatea
maghiară.
Astfel, ne aflăm în situaţia aparent paradoxală a unor reacţii negative
vis-
a-vis de nişte drepturi iniţial acceptate în perioada imediat următoare
revoluţiei,
adică în faza acelui consens aparent despre care am mai vorbit. Atributul de
„aparent” descrie situaţia în care valorile democratice „cucerite” împreună
prin
învingerea „duşmanului comun” s-au făcut auzite prin presă la început doar ca
sloganuri în ambele cotidiane (valorile democratice apar mai întîi doar la
nivelul
discursului utilizat de către cele două ziare). Ziarul de limbă maghiară
„Népújság” va continua legitimarea discursului său prin valorile
democratice,
trecînd la particularizarea unor revendicări bazate pe acele valori, în timp ce
„Cuvîntul Liber” rămîne doar la clamarea lor generală.
În acest timp, „Népújság” publică articole prin care sugerează o
stare
generală de satisfacţie privind soluţionarea unei părţi a revendicărilor
(construindu-şi legitimitatea prin apelul la valorile democratice europene),
precum şi potenţialitatea unei concretizări a întregului pachet de drepturi
for-
mulate anterior. Totodată, cotidianul de limbă maghiară lasă impresia unei
poziţii de expectativă în raport cu reacţiile celuilalt faţă de propriile
revendicări.
Ieşirea din expectativă se produce după data de 9 februarie, cînd suspendarea
hotărîrii de separare a şcolilor refrustrează comunitatea maghiară care,
continuînd să legitimeze revendicările sale prin valorile democratice europene,
va trece de la enunţarea şi revendicarea drepturilor în plan teoretic la
reflectarea
planului acţional (de la manifestaţii şi greve ale elevilor, pînă la marea
demonstraţie din 10 februarie 1990 — demonstraţia tăcută cu luminări şi cărţi
pentru şcolile maghiare, acţiune percepută de partea română ca o demonstraţie
de forţă). Demonstraţia din 10 februarie a reprezentat totodată şi punctul
culminant al acţiunilor revendicative.
Separarea
şcolilor este de altfel subiectul cel mai disputat, în această
perioadă ambele cotidiane alocînd suprafeţe mari articolelor despre această
problemă (1818,44cm2 — „Cuvîntul Liber” şi 1286,27cm2— „Népújság”).
Acesta este şi motivul principal pentru care am ales această temă ca —
problemă manifestă pilot. Considerăm chestiunea separării liceului „Bolyai
Farkas” o problemă care a reprezentat un simbol pentru ambele comunităţi.
Dacă în perioada dintre 23 decembrie 1989 – 18 ianuarie 1990 în cotidianul
„Népújság” revendicările au apărut în diverse forme şi direcţii
(reprezentativitate, inscripţii
bilingve, problema limbii de predare, separarea şcolilor, problema
IMF), în următoarea perioadă, revendicarea liceului „Bolyai Farkas” va fi
simbolul tuturor revendicărilor comunităţii maghiare. Dar în mod paradoxal,
dacă în ziarul de limbă maghiară chestiunea
separării liceului va însemna
simbolul revendicărilor comunităţii
maghiare, în ziarul de limbă română
aceasta va deveni tot un simbol, numai că de data aceasta un simbol negativ,
adică separarea ca separatism.
Încercînd să fim mai expliciţi, separarea liceelor
ar fi însemnat pentru comunitatea maghiară garanţia realizării tuturor
revendicărilor formulate anterior, necesare pentru a scăpa de fricile din
trecut,
în special de teama de asimilare. Iar pentru comunitatea românească separarea
(via separatism) ar fi însemnat un prim pas în drumul către atentarea la
integritatea naţională. Cu acestea am intrat în chestiunea cea mai fierbinte a
problemei, amintind cele două teme sensibile pentru cele două comunităţi.
2. Trecutul. În cercetarea noastră, am intitulat partea care se referă la
această problemă „funcţia afectogenă a istoriei”. Intenţia noastră a fost de a
surprinde rolul jucat de către apelurile la istorie, constant practicate de
către
ambele cotidiane. La această categorie, în ambele ziare simbolurile, eveni-
mentele şi personalităţile istorice ocupă primul loc (1415.66cm2 –
în „Cuvîntul
Liber” şi 2106,18cm2 – în „Népújság”). Diferenţa constă
în „istoriile” la care
se face apel.
„Cuvîntul Liber” foloseşte simbolistica istoriei naţionale, cu un discurs
naţionalist agresiv, evocîndu-se mai ales evenimentele şi sărbătorile
naţionale,
care au un substrat ce ascunde conflictele anterioare dintre români şi
maghiari,
sau dintre români şi fostul Imperiu Austro-Ungar: 1 Decembrie 1918. răscoala
lui Horea, Cloşca şi Crişan, dictatul de la Viena, atrăgînd adeseori atenţia
asupra
modului în care românii şi-au apărat şi şi-au cucerit drepturile naţionale, dar
mai ales asupra potenţialităţii repetării unor astfel de evenimente. Sînt
utilizate
expresii de genul: „vigilenţă”, „conştiinţă naţională”, „prudenţă”, „jignire la
adresa poporului român”, etc.
Ziarul „Népújság” va apela în schimb la simbolistica locală (la patriotismul
local), la un trecut preponderent maghiar al oraşului prin scrieri despre
istoria sa
din primele decenii ale secolului, dar şi despre personalităţile celebre ale
locului,
despre clădirile vechi din oraş, trimiţînd indirect către existenţa unui posibil
„tîrgumureşenism”. Acest „tîrgumureşenism” în schimb se află într-un conflict
la-
tent cu unele realităţi existente, pricinuite de schimbările survenite în
cadrul structurii
etnice în ultimii douăzeci de ani, actualmente populaţia românească şi cea
maghiară
împărţindu-se aproximativ egal (proporţie net diferită de cea de acum 25 de
ani,
tind populaţia maghiară era majoritară, n. red.). Acest patriotism local apare
din
cînd în cînd şi în forma unui naţionalism neagresiv, dar cu nuanţe de aroganţă,
lezînd
partea populaţiei româneşti stabilită relativ recent în oraş.
Cele două „istorii”
diferite pot fi corelate cu uşurinţă cu tipurile de naţio-
nalisme apărute în trecutul fiecărei comunităţi.
În prima jumătate a secolului trecut, datorită situaţiei privilegiate a
boierimii româneşti şi implicit datorită concepţiilor sale reacţionare,
datorită
lipsei de putere a grupărilor liberale şi în final datorită punctelor de vedere
variate ale diverselor grupări naţionaliste din Principate, toate acestea au avut
un ecou slab în rîndul românilor din Transilvania (sau Bucovina şi Basarabia).
Singurul punct asupra căruia toţi românii au fost de acord a fost dorinţa de
unitate naţională. Deci la vremea aceea singura formă de naţionalism care a
putut conta pe sprijinul tuturor românilor era cel care vi/a unitatea
naţională.
Această formă de naţionalism a oferit speranţa în succesul final, după 1859
fiind ridicată la rangul de politică de stat, astfel oficialitatea a devenit
liderul
mişcării naţionale. În acest sens, forma pe care a luat-o naţionalismul
românesc
este cea a naţionalismului birocratic3,
unde interesele naţiunii sînt prescrise
de către cei care guvernează şi orice opoziţie faţă de clasa conducătoare
constituie un act antipatriotic (P. Sugar, 1969). Naţionalismul va fi
identificat
nu numai cu naţiunea şi statul, ci şi cu guvernămîntul (conducerea politică).
În perioada totalitară, acest tip de naţionalism primeşte forma naţional-comunismului birocratic, clasa
conducătoare ataşînd unei politici de
omogenizare a populaţiei şi o politică de asimilare a grupurilor minoritare
sau,
altfel spus, aşa-numitele politici de „unificare” (M. Dogari & D.
Pelassy, 1993).
Perioada posttotalitară păstrează unele caracteristici ale
totalitarismului.
Una dintre ele este şi inerţia naţionalismului
birocratic. În acest context,
orice opoziţie vis-a-vis de interesele puterii-naţiune şi prin urmare, orice
revendicare din partea unui grup etnic dornic să-şi afirme identitatea
naţională,
frustrat totodată din cauza cîtorva decenii de omogenizare forţată, este
interpretată ca un act antinaţional. Aşa se explică folosirea istoriei
naţionale
ca element consensual unificator în cazul pericolului potenţial
(revendicările).
În cazul naţionalismului maghiar din secolul trecut, acesta a fost privit
de
către nobilimea maghiară ca o nouă dovadă a corectitudinii credinţei lor în
singura sursă de legitimare a puterii lor, naţiunea identificată cu clasa.
Şi-au
rezervat dreptul de a decide cînd şi pe cine trebuie să admită, şi la ce nivel,
ca
membru în naţiunea politică. Ei au considerat participarea în viaţa politică a
ţării nu ca un drept, ci ca un privilegiu bazat pe documentele istorice feudale
şi
pe tradiţie. Naţionalismul lor a rămas consecvent exclusivist, pînă la
sfîrşitul
celui de al doilea război mondial, legal de tradiţii şi cu conştiinţă statală.
Acesta
a fost denumit naţionalismul
aristocratic(P. Sugar, 1969).
Rămăşiţele
sale pot explica aroganta mai sus-amintită. Atitudinile şi com-
portamentul comunităţii maghiare ca majoritate culturală în oraşul Tîrgu-Mureş
(rolul primordial în ctitorirea oraşului, istoria oraşului, simbolurile vechi
care ţin în special de
comunitatea maghiară) lezează comunitatea românească
(aroganţa exclusivistă a acestor atitudini). Astfel localismul este cel care
primează în cazul apelului la istorie în cotidianul de limbă maghiară (de
exemplu
una dintre cele mai des amintite perioade se leagă de numele primarului
modernizator al Tîrgu-Mureşului György Bernády şi de perioada de glorie a
oraşului, epocă în care comunitatea maghiară era majoritară). Toate acestea
amplifică sentimentul de minoritate culturală al comunităţii române din oraş.
În ţările totalitare „importanţa decisivă a socializării politice” şi „simpli-
ficarea limbajului politic” sînt două caracteristici esenţiale ale procesului
de
socializare (M. Dogan & D. Pelassy). Funcţionînd ca inerţie
post-totalitară,
competiţia pentru instrumentele socializării (în principal educaţia) se
intensifică
în vederea participării cu o pondere cît mai mare la acest proces. Iese la
iveală,
astfel, conflictul între încercarea de obţinere a instrumentelor de socializare
(revendicate pe de o parte pentru a transmite importanţa menţinerii identităţii
naţionale şi conştientizării drepturilor de către partea maghiară), şi
continuarea
evidenţierii şi perpetuării valorilor şi intereselor considerate naţionale (de
către
partea română, în spiritul naţionalismului birocratic explicat anterior). Fiind
filtrat în presa locală, acest conflict apare ca o competiţie pentru mecanismele
de socializare şi primeşte forma socializării politice prin mass-media.
Astfel,
acel simbol „comun” despre care am vorbit mai sus, începînd cu
ultima perioadă de analiză, va apare doar prin prisma „trecutului”, scoţînd la
iveală în special temerile celor două părţi. Abordarea aceleiaşi probleme
(simbolul) în variante diferite, scoate la iveală stratificarea verticală în
detrimentul celei orizontale, pe dimensiunea etnică.
3. Limbajul. Vom încerca în rîndurile următoare să arătăm felul în care
stilul jurnalistic filtrează caracteristicile de a dialoga ale celor două ziare
din
Tîrgu-Mureş.
Agresivitatea. O minoritate, fie ea
etnică, rasială sau confesională are
întotdeauna ceva de apărat. Adoptînd de fiecare dată strategii de luptă,
reprezentanţii unei minorităţi utilizează imperative specifice, de genul: „vom
apăra”, „nu vom permite”, „vom lupta pentru”, „contestăm”, „protestăm”. Cu
toate
că din punct de vedere semantic verbele de mai sus se împart în „defensive” şi
„ofensive”, ele au întotdeauna o încărcătură agresivă, nu atît prin forma lor,
cît
prin reacţia pe care o provoacă destinatarului, alimentînd acele „schimburi de
incriminare” despre care am mai vorbit (T. Shibutani, 1986). În această
ordine
de idei, cele două publicaţii tîrgumureşene analizate se confundă cu acest
stil.
Tonul posesiv („şcoala noastră”, „oraşul
nostru”, „ţara noastră”, „biserica
noastră”, „profesorii noştri”, „trecutul nostru”, etc.). folosit de către
ambele
cotidiane în mod frecvent, accentuează polarizarea şi distanţa socială dintre
cele două comunităţi, sau mai bine zis dintre cele două minorităţi.
Poetismul. Deşi diferită ca stil în
cele două ziare, înclinaţia lirică se
adresează acelei categorii de cititori, însetată de nostalgia trecutul glorios
şi
panicată de viitor, cu alte cuvinte ne întîlnim cu o psihoză a melancoliei.
Acelaşi
stil poetic (şi retoric) se păstrează şi în cadrul discursului militant
(ofensiv sau
defensiv) al celor două ziare. „Cuvîntul Liber”: „...Cum putem pretinde că
ne
iubim ca oameni adevăraţi închizîndu-ne fiecare în carapacea lui,
sticlindu-şi
sufletul cu tot felul de zorzoane spirituale zgomotoase, pescuite
din arsenalul
rău mirositor al unor minţi exaltate...” Ironia (zorzoane
zgomotoase), metafora
(carapacea), senzaţiile olfactive (rău mirositor), trimiterea psihiatrică
(minţi
exaltate) sînt fără nici o îndoială instrumentele unui limbaj cel puţin
agresiv.
Ziarul „Népújság” fabrică adesea imagini cu trimitere religioasă,
utilizînd
acelaşi stil poetic: „...Bat clopotele prin cuvinte chemătoare, se
aprind împreună
luminile a sute de mii de luminări şi se mişcă tumultul încremenit
în neputinţă
ani de zile...” Evocarea pericolului potenţial („clopot”), memoria şi vigilenţa
(„luminări”) sînt mijloacele de acţiune ale unui „tumult” care s-a trezit pentru
a-şi recîştiga trecutul. Acest stil este specific ambelor cotidiane, făcînd uz
de
figurile caracteristice discursului retoric, necesar pentru a întreţine în
rîndul
cititorilor nostalgia, precauţia, imaginea luptei: se ataşează adeseori
religiosul
de sentimentul naţional, multe dintre articole fiind semnate de preoţi, care
tind
să joace un rol în viaţa socială şi politică a oraşului.
Proiectivitatea. Un organism frustrat se simte întotdeauna rău (pur şi
simplu), în pericol, apărîndu-se uneori de o imagine artificială de duşman,
astfel
încît adoptă predispoziţia de „a crede că în lume se petrec lucruri sălbatice
şi
periculoase: această proiecţie exteriorizează impulsuri emoţionale inconşti-
ente” (Th. Adorno & co. 1950). Un eveniment sau un mesaj neutru sau
cel mult
izolat este interceptat ca un preambul al unei strategii al cărei final ar
corespunde
unei veritabile catastrofe. Astfel şi cele două ziare au apelat adesea la
principiul
„cine fură azi un ou mîine va fura un bou”. „Cuvîntul Liber”: „...Astăzi-dascălii,
mîine-părinţii!...”; „...cui serveşte atunci ideea de separare...” sau „...
cine i-a
îndemnat...”; „...educatori sau instigatori?...” etc. „Népújság”: „...oare
ce e în
spatele sloganurilor...”, „...cui foloseşte...”, „...tehnologia asimilării
noastre...”
Autismul. Conştiinţa de minoritar reprezintă mentalitatea unui purtător
care se simte singur, neînţeles, înconjurat de forţe care-i vor răul, ceea ce
duce
în final la autoizolare, lamentare şi introvertire, avînd adesea ca simptome
adiacente, tendinţele distructive (E. Fromm, 1969). Presa de limbă
maghiară
din Tîrgu-Mureş recurge la încercarea de a interioriza problemele, lăsînd
adesea
impresia inutilităţii exteriorizării cerinţelor comunitare, indicatorul cel mai
relevant în acest sens fiind frecvenţa articolelor care tratează problemele
proprii
(5703,91 cm2 – „Népújság”), revendicările proprii şi nu în ultimul rînd
lamentările proprii. În ceea ce priveşte varianta „românească” a autismului, aceasta avîndu-şi
argumentarea iniţială în faptul (relevat în mod indirect adesea
şi în „Cuvîntul Liber”) că în primele decenii ale secolului XX populaţia
ro-
mânească din zonă era preponderent rurală. Prin procesul de industrializare şi
urbanizare din anii ’60—’70 se declanşează fenomenul demografic de imigrare
a populaţiei româneşti dinspre mediul rural spre oraşe, astfel încît şi la
Tîrgu-Mureş
balanţa procentuală înclinată pînă atunci de partea populaţiei maghiare s-a
echilibrat treptat. Această situaţie este de fapt o specie a migrării
rural-urban
şi a problemelor ivite din cauza aceasta, în acest caz căpătînd în plus şi o
nuanţă
etnică. Noua comunitate românească adoptă o atitudine frustrată faţă de vechea
populaţie maghiară, care constituie în acest caz grupul de referinţă.
Perversiunea masochistă. Această caracteristică
semnifică oarecum
complacerea în postura de minoritar pe care o afişează cele două comunităţi.
Practic, ne aflăm în situaţia în care fiecare parte încearcă să profite de
sadismul
celuilalt, străduindu-se să nu piardă vreun atac sau vreo jignire ce i se
adresează.
Fiecare parte are practic nevoie de cealaltă, atît pentru a provoca suferinţă,
cît
şi pentru a „profita de ea”. Cel care se simte slab se autoumileşte adesea,
analizînd şi complăcîndu-se îndelung în propriile suferinţe, provocate de
partea
cealaltă (E. Fromm, 1969). Asistăm în acest fel la o serie de monologuri
paralele
inepuizabile şi adesea iresponsabile. Aşadar, dacă prezentul nu oferă destule
motive pentru ceartă, trecutul e întotdeauna la îndemînă.
Intenţia noastră nu a fost de a transforma acest studiu într-o lucrare de
sociolingvistică, citatele menţionate servind doar pentru a sugera stilul
jurnalistic al presei locale în perioada analizată. Ambele cotidiane utilizează
mai puţin informaţia brută, lăsînd mai mult spaţiu mesajelor, prin utilizarea
metaforei, ironiei, tropilor, substantivării exagerate, abundenţei de adjective
(etichete). (O analiză de limbaj exhaustivă, diferită de metodologia analizei
de
conţinut necesită nu numai refacerea grilelor metodologice, dar şi o perioadă
de timp mai îndelungată. în intenţia noastră existînd însă un asemenea proiect
pe prima jumătate a anului 1996).
4. Temerile. Percepţia realizării revendicărilor unora, ca pericol pentru
siguranţa celorlalţi, reflectă o situaţie similară unei stări competiţionale
conform
unui joc cu sumă nulă, cîştigul uneia dintre părţi fiind considerat o pierdere
de către
cealaltă parte, şi reciproc. De fapt, principala problemă în ceea ce priveşte
relaţiile
dintre români şi maghiari este că cele două etnii au percepţii opuse asupra
principalelor probleme discutabile (M. Kivu, 1994). Astfel, simbolul „comun”
se
transformă în funcţie de memoria trecutului, în rîndul românilor reluîndu-se
ideea
necesităţii apărării integrităţii teritoriale, iar pe de altă parte, revine la
suprafaţă
frica maghiarilor faţă de un plan de asimilare al majorităţii.
Cele două temeri au corespuns în cadrul cercetării noastre la două
subcategorii de analiză, pe care le-am intitulat „Integritate teritorială”,
care ocupa o frecvenţă de apariţie
ridicată în „Cuvîntul Liber” (18 articole), fără a
fi analizat în „Népújság” (0 articole), respectiv „Asimilare” (pression
psycho-
sis), prezentă cu 24 de articole în ziarul „Népújság” şi doar 2 în „Cuvîntul
Liber”.
fiecare ziar analizînd doar tema frustrantă corespondentă propriei
comunităţi.
Vom încerca în continuare să explicăm de ce aceste două surse de frustrare sînt
de fapt intermediarul dintre simbolurile specifice celor două comunităţi şi
tehnicile de descărcare (defulare) ale acestor frustrări. În această ordine de
idei am amintit faptul că separarea şcolilor devine pentru populaţia maghiară
din Tîrgu-Mureş un simbol pozitiv al tuturor revendicărilor părţii maghiare. în
timp ce acelaşi simbol capătă încărcătură negativă în viziunea românilor, în
sensul că această separare a celor două şcoli, ca eveniment izolat, este
percepută
ca un separatism continuu. Acest „separatism”, despre care se vorbeşte în
paginile ziarului „Cuvîntul Liber” poartă în descrierea dată de
articolele
publicate şi o serie de alte adjective ale aceluiaşi simbol, perceput negativ:
„exclusivism”, „anarhie”, „apartheid”, „destabilizare”, „vrajbă”, „izolaţionism”,
„discriminare”. Avînd deja valoare de simbol, lupta pentru cucerirea lui atrage
după sine convingerea că obţinerea acestui simbol c de importanţă majoră pentru
ambele comunităţi. Astfel, nesatisfacerea revendicării-simbol ar duce, în
opinia
maghiarilor, la nesatisfacerea revendicărilor în general, ceea ce în percepţia
lor ar facilita acel potenţial proiect de asimilare, în timp ce o posibilă
concretizare a simbolului negativ „separatismul” ar fi, în percepţia
comunităţii
române, un principal mijloc de a pune în pericol integritatea teritorială a
României. De menţinerea sau pierderea simbolului depinde tipul de conştiinţă
a celor două comunităţi tîrgumureşene. Ceea ce atrage atenţia este faptul că
menţinerea sau pierderea acestui simbol coincide în perspectiva celor două
comunităţi cu menţinerea sau pierderea principalului mecanism de socializare
şi anume educaţia, ceea ce conduce la o competiţie pentru dobîndirea unei
ponderi cît mai mari în cadrul acestui mecanism. Pierderea simbolului aruncă
automat în postură de „victimă” populaţia maghiară, în timp ce populaţia
românească se autoidentifică în situaţia de majoritate „lezată”. În ceea ce
priveşte heteroidentificarea, ambele părţi se percep reciproc ca agresori în
raport cu simbolul ce trebuie apărat. Atît poziţia maghiară, cît şi cea română
ne
creează o imagine de disconfort, tipic comportamentului unor comunităţi frus-
trate, fie acestea victime sau părţi lezate (jignite). Corelînd aceste tipuri
de
conştiinţă cu ipoteza „frustrare-agresare” – dacă un organism este blocat
sau
împiedicat în realizarea scopurilor propuse, el tinde să se întoarcă în mod
agresiv împotriva sursei de frustrare, percepută astfel – putem spune că.
pe de
o parte, comunitatea română adoptă o atitudine de frustrat-lezat, caracteristică,
în mod aparent paradoxal, unei conştiinţe de minoritar, rezultatul în principal
a
doi factori: proporţia populaţiei maghiare în oraş la acea oră şi trecutul minoritar. Ceea ce
explică în mare măsură apelul la istoria naţională şi nu locală,
în presa analizată. (Wievorka M., 1994). Pe de altă parte, comunitatea
maghiară
recurge la o atitudine specifică de frustrat-victimă, izvorîtă din
comportamentul
unei minorităţi şi amplificată de nesatisfacerea unor revendicări. Aceste
conştiinţe,
pe de o parte de „lezat”, pe de altă parte de „victimă”, sprijinite pe un
limbaj agresiv
şi un comportament frustrat ne determină să ne punem o legitimă întrebare:
Două minorităţi la Tîrgu-Mureş?! Nici o majoritate?
În această ultimă parte vom încerca să argumentăm ipotezele de mai sus
cu rezultatele efective ale cercetării iniţiale. Nu am vorbit în această
lucrare
despre o subcategorie de analiză care, atît în „Cuvîntul Liber” cît şi
în „Népújság”
ocupă un loc important. Este vorba despre raporturile româno-maghiare în
ge-
neral (2319cm2 — în „Cuvîntul Liber” şi 2019,56cm2 — în „Népújság”). Deşi
cele două ziare încearcă să ne convingă că relaţiile interetnice sînt
primordiale,
ziarul de limbă maghiară se ocupă mai ales de reprezentanţii propriei
comunităţi,
în timp ce „Cuvîntul Liber” analizează în principal reprezentanţii
celeilalte
comunităţi, astfel încît ambele cotidiane sînt preocupate de aceeaşi
problemă,...
comunitatea maghiară(!). Întoarcerea spre sine a minorităţii maghiare se poate
explica prin frustrat — victimitatea sa, în timp ce românii se întorc împotriva
a
ceea ce i-a lezat, etalîndu-şi frustrat — lezarea.
Atît
conştiinţa şi comportamentul de victimă, cît şi conştiinţa şi
comportamentul de lezat reprezintă de fapt două faţete ale aceleaşi mentalităţi
frustrate: aceea de minoritar. Deşi ambele comunităţi afişează argumente de
majoritar — maghiarii se autoidentifică în postura de majoritate culturală
(ceea
ce semnifică grupul deţinător al valorilor urbane tradiţionale tîrgumureşene),
în
timp ce partea română accentuează postura de majoritate naţională (etnică) —,
fiecare argument în parte devine complementar în raport cu cealaltă comunitate.
Astfel, justificările succesive ale majorităţii culturale (comunitatea
maghiară)
frustrează partea română, aceasta din urmă etalînd un comportament de
minoritate (evident culturală). în timp ce aroganţa majorităţii naţionale
(româ-
neşti) activează comportamentul de minoritar al comunităţii maghiare. Neputînd
scăpa de conştiinţa de minoritar, fiecare parte încearcă să adopte atitudini şi
comportamente de majoritar. Avem de a face în mod aparent cu două majorităţi
(una naţională, una culturală), în realitate însă fiind vorba de două
minorităţi.
Aşadar, două minorităţi (Alter şi Ego în minoritate)? Nici o majoritate?
Aflîndu-ne în situaţia în care două cotidiane (respectiv două comunităţi?!)
sînt centrate pe o singură problemă: plasarea mentalităţii şi atitudinii de
minoritar (frustrat — lezat/frustrat — victimă) pe primul plan, care
polarizează
cele două părţi, se ajunge în final la premisele unui conflict latent, ale
cărui
forme manifeste depind de activarea lui (Shibutani T., 1986).
Dintr-o altă perspectivă,
poziţia de victimă (prezentată pînă acum ca fiind
o simptomă a statutului de minoritar), poate fi interpretată şi ca un loc
social
pentru care se duce o veritabilă competiţie. „Nimeni nu vrea să fie o victimă,
nu
e nimic plăcui în această situaţie, dar toţi vor să fi fost, fără a mai fi:
statutul
de victimă e obiectul unei aspiraţii... Situaţia de victimă îţi dă dreptul de a
te
plînge, de a protesta, de a reclama; şi dacă nu vor să rupă orice legătură,
ceilalţi
sînt obligaţi să satisfacă aceste cereri. E mai avantajos să rămîi în rolul
victimei
decît să primeşti o reparaţie pentru ofensa suportată (dacă ofensa a fost
reală):
în locul unei satisfacţii de moment, se păstrează un privilegiu permanent,
atenţia
şi recunoaşterea celorlalţi este asigurată. Nou în zilele noastre este faptul
că
rolul victimei individuale este revendicat în spaţiul public” (T. Todorov,
1995).
Din punctul de vedere al studiului nostru, putem aminti faptul că o
asemenea
victimizare colectivă poate fi interpretată ca o urmare a reculului valorilor
democratice, astfel încît poziţia de victimă sustrage colectivitatea de la
orice
responsabilitate socială, rol avantajos, dar pasiv. În cazul comunităţilor
transilvane funcţionează adesea renunţarea la identitatea individuală, ieşind
în
evidenţă doar identitatea etnică, astfel încît fiecare membru al comunităţii
maghiare, respectiv române, tinde să se manifeste ca un apartenent docil la
grupul care a cîştigat în societate statutul de victimă. „Dacă se stabileşte
într-un
mod convingător că un anume grup a fost incorect tratat în trecut, i se
deschide
acum o linie de credit inepuizabilă” (T. Todorov, 1995).
În
contextul în care în spaţiul geografic al Transilvaniei, ambele comunităţi
(română şi maghiară) se sprijină pe această linie de credit, justificîndu-şi
per-
manent comportamentul prin acest mecanism, există potenţialitatea nu doar a
neasumării unei responsabilităţi sociale, dar şi cea a unor conflicte viitoare.
Prin lucrarea de faţă am încercat să pătrundem în analiza a ceea ce
literatura
de specialitate numeşte sociologia relaţiilor interetnice. Deşi la baza
studiului
s-a aflat materialul publicat în presa locală tîrgumureşeană, pe parcursul
studiului am fost nevoiţi să apelăm şi la bagajul conceptual al altor
discipline
adiacente, printre care sociologia politică. Acesta este poate unul din
motivele
pentru care lucrarea cuprinde şi pasaje deschise a căror cercetare exhaustivă
ar necesita studii independente. Astfel, relaţiile interetnice au fost
analizate
printr-un studiu — „evantai”, şi nu întîmplător am utilizat frecvent repetiţia,
în
special a conceptelor, reluîndu-le în ipostaze diferite, tocmai pentru a le
surprinde esenţa. □
NOTE
1. Aceste „Konkurenznationalität-uri nasc „naţionalismele
de chiriaşi coabitanţi”, stînd la
baza unor conflicte.
2. Distanţa socială se defineşte ca fiind gradul
de înţelegere prin simpatie (empatie) care
există între două persoane, în cazul nostru, de etnii diferite.
3. P. Sugar foloseşte o tipologie a
naţionalismelor est-europene cu patru variante: naţionalismul
burghez (Cehia), naţionalismul aristocratic (Ungaria şi Polonia), naţionalismul
popular (Serbia
şi Bulgaria), naţionalismul birocratic (România, Grecia şi Turcia).
Referinţe:
ADORNO, T. W.
& FRENKELBRUNSWICK, E. & LEVTNSON, D. J. & SANFORD, R.
N. 1950, The Authoritarian Personality, New York, Evanston and London,
Harper&Row Pub-
lishers
DOGAN,
Mattei & PELASSY, Dominique, 1993, Cum să comparăm naţiunile, Bucureşti,
Ed. Alternative
FROMM, Erich, 1969, Escape from Freedom, New
York, Holt, Rinehart and Winston, Inc.
KIVU,
Mircea 1994, „O abordare empirică a relaţiei dintre români şi maghiari” din
Revista de cercetări sociale, anul 1, nr. 4.
KRIPPENDORFF,
Klaus, 1980, Content Analysis/An Introduction to Its Metodology,
London, Sage Publication, Inc.
SHIBUTANI,
Tamotsu, 1986, Social Processes. An Introduction to Sociology, Berkley,
Los Angeles, London, University of California Press
SUGAR,
Peter, 1994, „Nationalism in Eastern Europe” din Nationalism, (ed)
Hutchinson
J. & Smith A. D. Oxford and New York, Oxford University Press
TODOROV,
Tzvetan, 1995, „De la cultul diferenţei la sacralizarea victimei”din Dilema,
anul 3, nr. 130
WIEVIORKA, Michel, 1994, Spaţiul rasismului, Bucureşti,
Editura Humanitas
BODÓ Zoltán (n. l968), student în anul IV al Facultăţii de
Psihologie/Sociologie,
specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Membru fondator al Research
Unit Network, cu sediul la Budapesta, care reuneşte specialişti din Europa
de Est interesaţi
în modernizarea educaţiei în societatea de tranziţie. A realizat cercetări
despre mişcările
studenţeşti, problema emigrării, beneficiar al unei burse la Universitatea din
Michigan,
acordată de Fundaţia SOROS.
Marius COSMEANU (n. 1967), Student în anul IV al
Facultăţii de Psihologie/Sociologie,
specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Preşedintele ASST (Asociaţia
Studenţilor Sociologi din Timişoara), membru al unor organizaţii de
specialitate din ţară şi
străinătate.
MÁTTÉFY Csaba (1973 – 1996), student în anul III al Facultăţii
de Psihologie/
Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Membru
fondator al
Research Unit Network, cu sediul la
Budapesta. A participat la conferinţe şi seminarii
naţionale şi internaţionale. A colaborat cu IMAS, MIA.
Paul Alexandru MĂRGINEAN (n. 1972), student în anul IV al
Facultăţii de Psihologie/
Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. A
publicat articole în
cotidiane locale, a participat la seminarii şi conferinţe de specialitate. Este
membru al
organizaţiilor ASST (Asociaţia
Studenţilor Sociologi din Timişoara), RUN (Research Unit
Work), ASTT (Atelierul de Sociologie
a Tineretului din Timişoara), LISOVI-ART (Light, Sound
and Vision Art).
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006