RECENZII

în paralel cu demersul politic al extinderii Uniunii Europene. Se poate afirma, fără a greşi prea mult, că discursul despre Europa Centrală s-a constituit în singurul discurs tradiţionalist care a tins să ocupe spaţiul lăsat liber de seriosul recul al marxismului, fie el şi reformat, aşa cum a fost el în Polonia, Ungaria sau fosta Cehosolvacie. Atîta vreme cît stafia regimului comunist bîntuia fostele ţări-satelit ale URSS, discursul central-european reprezenta, prin recursul la tradiţia democratică şi la valorile cul- tural-artistice, unica soluţie pentru întoarcerea la normalitate. De asemenea, discursul despre Europa Centrală răspundea perfect practicilor şi concepţiilor multicultu- ralismului şi ale „societăţii deschise”. Totodată, trebuie menţionat că întreaga semnificaţie profund pozitivă dată „celei de-a treia Europe”, din punct de vedere geopolitic şi cultural, a încurajat „fuga de Est”, dar şi un tip de discurs vag invidios şi sarcastic faţă de poziţia privilegiată a „adevăraţilor” central-europeni.

Odată ajunşi în acest punct de repaus al central-europenismului, putem să ne oprim şi noi şi să revizităm întreaga dezbatere a acestei noţiuni geopolitice. Acesta este, în ultimă instanţă, şi un recurs la istoria mai apropiată sau mai îndepărtată a românilor. Cu cît este mai îndepărtată cu atît este mai supusă manipulării şi eşuării dezbaterii ori căderii ei în derizoriu. Recursul la clasicii central-europenismului, cum ar fi istoricul maghiar Jenő Szűcs, nume aproape necunoscut cercurilor academice româneşti, se impune pentru a vedea ce înseamnă Europa Centrală din punct de vedere istoric. După cum nu se pot înţelege anumite trăsături sau manifestări dacă nu sînt cercetate originile unui fenomen, tot aşa, clasicii acestui concept reînviat la sfîrşitul anilor ’70 în cuprinsul fostei Austro-Ungarii ne pun în faţă modele culturale istorice de reflecţie. Jenö Szűcs reface ideea de Europă Centrală pornind de la antichitatea romană. Clasicul studiu al lui Szűcs pe această temă are ca fundament moştenirea Imperiului roman, moştenire care a fost preluată şi adaptată. Demonstraţia lui Szűcs are cîteva puncte care merită o minimă atenţie.

Primul punct este focalizarea sa asupra Imperiului roman şi a spaţiului mediteranean. Se ştie că, vreme de milenii, civilizaţia umană a fost sinonimă cu spaţiul mediteranean sau cel puţin izvoarele ne fac să interpretăm istoria antică în acest fel. Este adevărat că spaţiul mediteranean a fost legat de Orientul apropiat, China şi India, însă referirile la modelele politice antice de guvernare sînt în general pozitive faţă de moştenirea greco-latină şi oarecum neutre faţă de despotismul oriental. Divizarea administrativă a Imperiului roman în 395 A.D. a făcut ca ideea de imperiu să fie preluată de Imperiul carolingian, în apus, şi de Imperiul bizantin, în răsărit. În timp ce în Imperiul basileilor Marea Mediterană şi nordul Africii au rămas spaţiul vital, în apusul Europei translatio imperii s-a făcut dinspre lumea galo- romanică înspre lumea germanică. Drept dovadă că himera mediteraneană a continuat să bîntuie imaginaţia politică a împăraţilor de la Constantinopol, campaniile împăratului Justinian din secolul al VI-lea în Italia şi nordul Africii (mergînd pînă la Cartagina) a urmărit refacerea gloriei imperiului cezarilor romani. Imperiul carolingian a luptat pentru investitura papală, iar schisma religioasă de la 1054 a dublat divizarea administrativă din 395 cu una culturală. Ideea de Europa a acoperit, deci, spaţiul sfîntului Imperiu roman de naţiune Germană şi creştinismul catolic, ceea ce denumim generic Occident. Aşa cum spunea Szűcs, „termenul de Occident se referă la lumea antică formată în spaţiul mediteranean în opoziţie cu Bizanţul şi Islamul, care îşi însuşise jumătatea sudică a lumii antice.”

Al doilea punct al lui Szűcs este naşterea celeilalte Europe. Secolul luminilor a desemnat spaţiul de la est de Pannonia şi Carpaţi „Europa de Est” după ce a fost cunoscut ca „Imperiul mongol”. Principala caracteristică a acestei Europe fusese cea a omogenităţii spaţiului ocupat de hanatele mongole, cucerite de cnezatele ruseşti începînd cu secolul al XV-lea, şi a eterogenităţii spaţiului dintre polonezi şi munţii Urali. Coordonatele formării geopolitice a celor două Europe au fost prima expansiune a barbarilor asimilaţi de moştenirea romană (500- 800), ofensiva către est a Occidentului prin catolicism (1000-1300) şi extinderea influenţei bizantine către nordul Dunării începînd cu secolul al X-lea. Emergenţa Europei Centrale se produce pe fondul întîlnirii dintre modelul politico-cultural occidental şi cel oriental.

Nu se poate înţelege ce înseamnă Europa Centrală fără a cunoaşte trăsăturile celor două Europe care dau substanţă Europei „de mijloc”. Szűcs se sprijină pe punctul de vedere exprimat de István Bibó, potrivit căruia trebuie căutate „cele mai adînci rădăcini ale organizării democratice a societăţii”. Szűcs completează elementele pe care Bibó le consideră cruciale în organizarea democratică a societăţii — cutume, obligaţiile şi drepturile personale şi mutuale, structura oscilantă a „cercurilor strîmte ale libertăţii” care protejează de concentrarea puterii şi de contrabalansarea metodelor de servitute etc. — şi ţine să adauge că acestea s-au perpetuat în cadrul unor structuri de-a lungul Evului Mediu şi a modernităţii timpurii. Originile a ceea ce stă la baza gîndirii politice de astăzi — legea naturală, contractul social, suveranitatea poporului, separaţia puterilor — au fost conturate în universităţile apusene (Bologna, Paris, Oxford), au fost importate din antichitatea greacă în Renaştere. Mergînd în completarea lui Bibó, Szűcs arată că „dacă există cineva care să caute rădăcinile dezvoltării sociale în sens occidental (aşa cum a arătat Bibó) sau să încerce să identifice caracteristicile originale ale Vestului (aşa cum a arătat Marc Bloch), această consideraţie este importantă întrucît o asemenea caracteristică a Vestului este separaţia structurală şi teoretică a societăţii de stat”. Concluzia lui Szűcs este că, spre deosebire de concepţia estică a statului, din care derivă despotismul, unde statul este cel care creează societatea, în vest societatea este cea care a creat statul. Afirmaţia este susţinută prin modelul democratic al Atenei şi prin cel practicat de res publica romană, ilustrată de celebra SPQR. În timp ce democraţia ateniană a fost sufocată de autocraţia bizantină, moştenirea romană a rezistat în republicile italiene care au împrumutat şi experienţa ateniană. Pe aceste fundamente se nasc ierarhiile feudale occidentale medievale şi anume pe contractul dintre suzeran şi vasal şi nu pe opresiune şi arbitrariu ca în despotismul oriental. Urmînd linia lui Bibó, Szűcs este de părere că aceste structuri sociale au fost atît de diferite încît au creat două realităţi culturale distincte.

O altă trăsătură care a divizat profund cele două Europe este aceea a apariţiei a două tipuri diferite de urbanitate. În timp ce în Est autocraţia s-a reprodus şi la nivel urban, în Vest s-a petrecut fenomenul de amalgamare a moştenirii romane cu cultura barbarilor. Acest proces de amalgamare poate fi observat şi prin prisma dublului schimb. La nivel instituţional, puterea germanică a fost dizolvată de sistemul roman iar la nivelul corpului social populaţia romanizată a fost „contaminată” de triburile germanice. Aceste precondiţii au dus, prin trei procese, la o altă dinamică a dezvoltării vestului urban. Cele trei procese au fost „revoluţia agrară” de la începutul „evului întunecat”, ce a dus la naşterea unui nou tip de cultură urbană în Occident, statutul autonom al oraşelor (suveranitatea politică) şi amalgamul dintre revoluţia agrară şi autonomia politică a generat aşezări urbane puternice economic şi cu o înaltă conştiinţă politică. Oraşul răsăritean s-a dezvoltat pe trei direcţii: elitele urbane erau prezente şi în mediul rural, oraşul era deopotrivă centru militar şi administrativ, putînd fi astfel mai uşor controlat de puterea centrală, şi statutul funcţionarilor şi al celor din afara oraşului era ambiguu. La acestea se adaugă şi separarea sacrului de secular în oraşul occidental. Pe termen lung, prezenţa şi perpetuarea privilegiilor oraşului occidental a însemnat, în terminologia actuală, descentralizare, imperiile însele fiind concepute în forma de organizare politică a „federaţiilor slabe” (weak federation). Ceea ce este îndeobşte cunoscut ca proces de „centralizare” a statelor medievale apusene se bazează pe existenţa contractului social. Modelul revoluţiei franceze a mers cel mai departe reinterpretînd logica acestui contract social, pe o arie geografică restrînsă însă. Contractul social avea „ca orice copil, doi părinţi: feudalismul şi Biserica”. Raportul dintre puterea laică şi cea seculară îşi avea sursele în antichitate dar coroborate cu contribuţii conceptuale proprii.

În fine, noţiunea de „libertate” încadrată structurilor sociale şi politice a influenţat decisiv condiţia umană care este „măsura tuturor lucrurilor”. Aici se cuvine menţionat un aspect care a marcat decisiv evoluţia statutului social: existenţa sau inexistenţa servituţii. Trei tipuri de „libertate teoretică” au alimentat mai larga noţiune de „libertate”. În primul rînd, a fost subordonarea unor grupuri variate faţă de autorităţi variate pentru a fi eliberate de o autoritate care putea fi unilaterală. Acest tip a creat acea formă de agregare socială legitimă a comunităţii. Această legitimitate a fost conferită grupurilor umane fără permisiunea autorităţii, sine auctoritate principis, absque licentia superioris (Baldus de Ubaldis). În al doilea rînd, a existat individul, şi el eliberat de sub o singură autoritate şi care înceta să mai fie obiect, transformîndu-l în subiect. El devenea membru al comunităţii, parte a ei şi apărat de ea. În al treilea rînd a existat omul ca fiinţă naturală, subiect şi credincios creştin, liber şi conceput ca „animal politic” (Aristotel). Argumentele au derivat din etică, politică şi teologie şi au statuat legile naturale ale fiinţei umane.

La antipodul acestor analize stă ceea ce s-a constituit în Europa de Est şi care este privit de două secole încoace în termeni negativi. Ceea ce este intermediar, Europa Centrală, este acel spaţiu în care coexistă cele două tipuri de modele, cel apusean şi cel răsăritean. În măsura în care periferiile celor două modele au ceva în comun pe care şi-l pot împărtăşi, istoriceşte vorbind, atunci acolo este Europa Centrală în concepţia lui Jenő Szűcs.

Steliu Lambru