Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VII. 2001., nr. 16 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Bilingvismul în învăţămîntul superior

Bilingvismul în învăţămîntul superior
canadian Cazul Universităţii din Ottawa1

Jean-Michel Beillard

După cum arată numele său, Universitatea din Ottawa se află în capitala federală a Canadei, o metropolă cu aproximativ un milion de locuitori, situată la graniţa dintre provincia anglofonă Ontario şi cea francofonă Quebec. Pe lîngă faptul că este reşedinţa guvernului federal, Ottawa a devenit cunoscută şi ca un centru major de înaltă tehnologie (zona Ottawa este supranumită „Silicon Valley a Nordului”), ambele sectoare constituind pentru studenţii Universităţii o importantă sursă de locuri de muncă. Principalul campus al universităţii este amplasat în centrul oraşului, la mică distanţă de clădirea Parlamentului; în 1982 a fost dat în folosinţă un campus adiţional, destinat ştiinţelor medicale, într-o altă zonă a oraşului, în apropierea marilor spitale.

Evident, nici clădirile parlamentare nici industria high-tech nu existau cînd s-a pus piatra de temelie a universităţii. Înfiinţată în 1848 ca un colegiu catolic particular de către părinţii monahi care veniseră din Franţa ca misionari, instituţia a fost înregistrată sub denumirea de „Colegiul din Bytown”, după numele micului, dar în continuă creştere, oraş forestier ce avea să devină în cele din urmă Ottawa. Originile sale fac aşadar, ca Universitatea din Ottawa să fie una din cele mai vechi instituţii de învăţămînt superior din Canada.

Ca urmare a cererii tot mai mari de instruire universitară, au fost create sau reorganizate în anii ’60 şi ’70 o serie de universităţi, numărul acestora ridicîndu-se astăzi în Ontario la 17, ele atrăgînd în total peste 230.000 de studenţi la cursurile de zi. Fiecare universitate este o instituţie „asistată din fondurile publice”, în sensul în care deţine autonomie juridică însă primeşte în jur de 70% din bugetul său operativ de la provincia Ontario, restul fiind acoperit în mare parte de taxele de şcolarizare. Universităţile din Ontario diferă mult ca mărime, variind de la 50.000 de studenţi, cîţi are Universitatea din Toronto care este cea mai mare, şi pînă la cei 2.000 de la Universitatea Nipissing, cea mai mică.

Cu cei 24.000 de studenţi ai săi, Universitatea din Ottawa este o universitate de mărime medie, destul de mare pentru a fi o instituţie cuprinzătoare care oferă o mare varietate de programe universitare şi postuniversitare în majoritatea domeniilor de cunoaştere: arte, administraţie, ştiinţe şi ştiinţe sociale, dar şi programe profesionale precum inginerie, educaţie, medicină, drept şi ştiinţe medicale. Oferte comparabile se găsesc la alte universităţi de mărime medie din provincie, cum ar fi Universitatea Regală, Universitatea din Ontario de Vest sau Universitatea McMaster şi, nici nu mai e nevoie să spunem, la Universitatea din Toronto care are cel mai mare număr de programe de toate nivelele.

Universitatea din Ottawa are totuşi o caracteristică distinctivă: ea este bilingvă. Acest fapt face din ea o instituţie cu adevărat unică, care se prezintă cu mîndrie drept o reflectare a Canadei, ţară în care diversitatea culturală şi bilingvismul (franceza şi engleza) constituie politici guvernamentale şi se bucură de protecţie constituţională. Fireşte, Universitatea din Ottawa nu este singura care promovează diversitatea culturală: toate universităţile fac asta. Ea nu este nici singura universitate bilingvă din Canada: Universitatea Laurentian, din nordul provinciei Ontario este şi ea oficial bilingvă, iar Universitatea York din Toronto include o componentă bilingvă, numită Colegiul Glendon.2 Universitatea din Ottawa este unică totuşi prin aceea că a prefigurat prin structurarea ei Canada ca şi Confederaţie (1867) şi a fost bilingvă înainte ca franceza şi engleza să fi devenit limbile oficiale ale Canadei. ªi mai semnificativ pentru scopul discuţiei noastre este faptul că ea este astăzi cea mai mare universitate bilingvă din America din Nord, singura destul de mare pentru a oferi ambelor grupuri lingvistice aria vastă de programe pe care le-am menţionat mai sus.

Invitaţie la precauţie

Nu există o definiţie clară pentru bilingvism. Termenul se poate referi la bilingvismul „individual”, caz în care studentului îi revine obligaţia de a cunoaşte două limbi sau de a le învăţa pentru a urma programe sau cursuri care s-ar putea să fie ţinute doar în una din limbi, sau se poate referi la bilingvismul „instituţional”, caz în care instituţia este cea care recurge la două limbi prin dublarea lingvistică a programelor sau cursurilor, de exemplu, fără se existe vreo cerinţă ca studentul să cunoască mai mult de o limbă. Sau poate fi un amestec al amîndurora.

Termenul de „universitate” este şi el încărcat de ambiguităţi. Unele universităţi sînt preponderent institute de învăţămînt, adesea mici, ce oferă în cea mai mare parte dacă nu exclusiv programe simple; altele de obicei mai mari, se consideră universităţi „de cercetare intensivă”, punînd un accent puternic pe cercetare şi programe postuniversitare. Evident, există diferenţe majore — iar aceasta nu se doreşte a fi o judecată de valoare — între cele două tipuri de „universităţi”.

O „universitate bilingvă” poate reprezenta, de aceea, realităţi semnificativ diferite, fapt evidenţiat în cadrul întrunirii sponzorizate de UNESCO ce a avut loc la Bucureşti în anul 2000, unde participanţi din diferite ţări au prezentat modelul de bilingvism al propriei instituţii.3 Problema este şi mai mult complicată de faptul că adesea se recurge la modelul bilingv pentru a veni în întîmpinarea nevoilor minorităţii lingvistice laolaltă cu cele ale majorităţii lingvistice.

În evaluarea modelului bilingv unii subliniază avantajele ce decurg din simpla coexistenţă a celor două limbi şi grupuri lingvistice în sînul aceleiaşi instituţii; alţii au o viziune mai negativă şi subliniază problemele ce apar odată cu acest model. În Ontario, aceasta a luat forma revendicării de către unii membri ai comunităţii francofone, a unei universităţi franceze; voi reveni asupra acestei chestiuni mai tîrziu.

Bilingvismul: contextul general

Canada este o ţară mare cu o întindere de aproape 10 milioane de kilometri pătraţi, cu o populaţie foarte diversă şi inegal distribuită şi care abia de curînd a depăşit limita de 30 de milioane. Această populaţie relativ redusă este răspîndită pe cuprinsul a zece provincii şi a trei teritorii.4 Cu cei 11 milioane de locuitori ai săi, Ontario este cea mai populată provincie, urmată fiind de Québec cu 7 milioane şi Columbia Britanică cu 4 milioane de locuitori.

Canada este o ţară bilingvă, în care franceza şi engleza au statut de limbi oficiale

bucurîndu-se astfel de „drepturi şi privilegii” egale în ce priveşte folosirea lor în toate instituţiile Parlamentului şi guvernului Canadei”.5 Cuvîntul important aici pentru scopul nostru este „Canada”. Nu există nici o asemenea garanţie a egalităţii în ce priveşte instituţiile şi guvernarea diferitelor provincii. Cu excepţia provinciei New Brunswick, care este bilingvă, toate celelalte provincii sînt unilingve, franceza fiind limba oficială a provinciei Québec, iar engleza a tuturor celorlalte.

Acest lucru merită remarcat din cel puţin două motive. Primul este acela că, mai ales ca urmare a factorilor istorici, toate provinciile sînt locuite de oameni — mai mulţi ori mai puţini — a căror limbă maternă este cealaltă limbă oficială: anglofonii din Québec reprezintă în jur de 13% din populaţia provinciei, iar francofonii din provinciile a căror limbă oficială este engleza formează minorităţi lingvistice variind de la 0,4% în Newfoundland şi pînă la 5% în Ontario. În New Brunswick ei reprezintă cam o treime din populaţia provinciei. În cifre absolute, aceasta înseamnă însă că majoritatea francofonilor din afara Québec-ului se află în Ontario. Există în jur de 500.000 de franco-ontarieni şi 250.000 de francofoni în New Brunswick, aceste două provincii însumînd trei sferturi din milionul de francofoni din afara Québec-ului. Ceilalţi 250.000 sînt răspîndiţi în grupuri relativ mici pe tot întinsul Canadei, variind de la 1.000 la 50.000, în funcţie de provincie.

Al doilea element important este acela că în Canada educaţia constituie o responsabilitate de nivel provincial, iar nu federal, fapt legiferat în termeni clari de Constituţa adoptată în 1867: „În şi pentru fiecare provincie, Adunarea Legislativă este singura care poate legifera în domeniul educaţiei”.6 A fost însă introdusă, prin Legea constituţională din 1982, o Cartă canadiană a drepturilor şi libertăţilor, incluzînd şi o secţiune intitulată „Drepturile educaţionale ale minorităţii lingvistice”. Ca urmare, atît minorităţile lingvistice francofone cît şi anglofone au dreptul constituţional de a fi educate în limba maternă, dacă sînt îndeplinite anumite condiţii.

Mai concret, articolul 23 afirmă că cetăţenii canadieni „a căror primă limbă învăţată şi încă înţeleasă este cea a populaţiei anglofone sau francofone minoritare în provincia în care locuiesc ... (sau) ... care au urmat şcoala elementară în Canada...” în limba minoritară a provinciei lor „au dreptul pentru copiii lor la educaţie la nivel elementar şi liceal în acea limbă şi în acea provincie” (sublinierea autorului). Îndeplinite fiind anumite condiţii, finanţarea acestui tip de educaţie trebuie făcută din fondurile publice, iar articolul 23 garantează în continuare „acolo unde numărul copiilor o justifică, ei au dreptul de a primi acea educaţie în limba minoritară, facilităţile educaţionale fiind asigurate din fondurile publice”. Cînd aceste condiţii sînt realizate, vor exista aşadar în provinciile multilingve facilităţi educaţionale atît pentru majoritatea lingvistică cît şi pentru minoritatea lingvistică. Pe de altă parte, Constituţia canadiană păstrează tăcerea în chestiunea educaţiei universitare în limba minorităţii. Totuşi, în anumite provincii şi în diferite grade, atît minoritatea anglofonă cît şi cea francofonă au acces la educaţie universitară în propria limbă. Universitatea McGill, Universitatea Concordia şi Universitatea Episcopală, toate din Québec, folosesc engleza ca limbă de instruire şi oferă o mai mare varietate de programe. Universitatea din Moncton în provincia New Brunswick este francofonă după cum este şi Universitatea Sainte-Anne din Noua Scoţie, sau Colegiul Universitar Saint-Boniface din Manitoba şi Facultatea Saint- Jean din Alberta. Cu excepţia celei dintîi, acestea oferă însă foarte puţine programe.

În Ontario nu este nici o universitate care să aibă ca limbă de predare exclusiv limba minoritară. În loc, oferta de programe în limba franceză este făcută de cele trei universităţi menţionate anterior.

Dintre toate instituţiile de mai sus, fie ele unilingve sau bilingve, care oferă programe în limba franceză, Universitatea din Ottawa este de departe cea mai mare. (Universitatea din Moncton şi Universitatea Laurentian numără în jur de 6.000 de studenţi în timp ce instituţiile mai mici precum Universitatea Sainte- Anne atrag cîteva sute de studenţi). Într-adevăr, numărul programelor pe care le oferă în limba franceză se compară nu numai cu universităţile din afara Québec- ului, ci şi cu multe universităţi din Québec.

În 1960 erau 2.900 de studenţi înscrişi la Universitate. Se presupunea că numărul lor avea să crească la 5.000 pînă în 1965 şi pînă la 8.000 în 1970. Ca instituţie denominaţională, Universitatea nu era eligibilă pentru a primi subvenţii complete de la nivelul provincial. Provincia asigura o oarecare asistenţă, însă numărul de studenţi anticipat pentru anii următori făcea evident faptul că numai o creştere substanţială a fondurilor publice alocate putea face faţă unei asemeni extinderi. În consecinţă, încă din 1963 au fost iniţiate negocieri cu guvernarea provinciei Ontario, iar doi ani mai tîrziu legislativul provinciei a adoptat o „Lege cu privire la Universitatea din Ottawa”, care urma să fie cunoscută sub numele de Legea Universităţii din Ottawa, 1965.

Legea statornicea Universitatea drept o corporaţie şi stipula că „exceptînd chestiunile atribuite prin această lege Senatului... conducerea, administrarea, manage- ment-ul şi controlul Universităţii precum şi a proprietăţilor, veniturilor, afacerilor şi treburilor sale sînt încredinţate Consiliului...” (articolul 11). Legea mai afirma că „Conducerea, disciplina şi controlul Universităţii vor fi libere de restricţiile şi controlul oricărui organism exterior, fie el laic ori religios...” (articolul 8). Universitatea avea să fie astfel la acea dată o corporaţie non-profit complet autonomă, condusă de un sistem bicameral: ea urma să aibă un Consiliu format din maximum 32 de membri care să decidă în toate privinţele în chestiunile financiare şi cele referitoare la personal, şi un Senat care să decidă în toate chestiunile academice (Legea nu a fixat o limită superioară pentru numărul membrilor Senatului, care se ridică astăzi la 70.) Această nouă corporaţie fără statut denominaţional devenea acum complet eligibilă pentru finanţarea de către provincie.

O misiune specială

O relevanţă deosebită pentru discuţia noastră o are articolul 4 (c) al Legii care afirmă şi consfinţeşte pentru „noua” Universitate misiunea şi caracterul său bilingv. Acest articol stipulează că unul din „obiectivele şi ţelurile Universităţii” este:

„4 (c) să promoveze în continuare bilingvismul şi biculturalitatea şi să păstreze şi dezvolte cultura franceză în Ontario”.

Acest articol este fundamental pentru Universitate doarece, pe lîngă faptul că îi încredinţează îndatoriri pe care le au şi alte universităţi din Ontario, îi încredinţează ceea ce noi numim în mod curent „misiunea noastră specială”.

Care este înţelesul acestei „misiuni speciale”? În ce fel a evoluat ea de-a lungul istoriei Universităţii? Ce provocări şi ce oportunităţi implică ea?

Bilingvismul în Universitate: 1848-1974

Legea Universităţii din Ottawa, 1965, nu prevede în ce fel trebuie implementat articolul 4 (c), lăsîndu-se pe seama Universităţii să decidă ceea ce ea a făcut oficial în 1974 odată cu adoptarea Regulamentului privind bilingvismul în Universitatea din Ottawa. Acest document a fost primul care a codificat conceptul de bilingvism pentru instituţie, concept ce fusese supus uneori unor serioase dificultăţi.

Anii de început ai bilingvismului

Chiar de la începuturile sale din 1848, Colegiul din Bytown concretiza trei componente ale bilingvismului: crearea unui mediu în care ambele grupuri lingvistice să înveţe să trăiască împreună, învăţarea englezei şi francezei de către studenţii ambelor grupuri şi necesitatea de a face sigură păstrarea educaţiei în limba franceză în această regiune.

Fondatorul său dorea ca acest Colegiu să contribuie „puternic, la cimentarea celor mai durabile legături, acelea făcute în tinereţe de către tineri din culturi şi religii diferite, precum şi la năruirea antipatiilor fireşti însă întotdeauna deplorabile dintre cetăţenii aceleiaşi ţări.“7 Colegiul era menit să fie în slujba „şi într-adevăr a fost în slujba populaţiilor de pe ambele maluri ale rîului Ottawa”8, adică a viitoarelor provincii Québec şi Ontario. Faptul că promovarea limbii franceze avea să fie consolidată prin crearea Colegiului a fost şi el evidenţiat de către fondatorul său. Susţinînd că acesta va servi interesele Queébec-ului, de unde proveneau mai bine de jumătate din studenţi, el remarca despre Colegiu că era „… destinat să vină în sprijinul tradiţiilor şi limbii sale pe cale să dispară în totalitate din acea parte a provinciei.”9

Aşadar, chiar de la începuturile sale, în Colegiu urma să fie învăţate atît franceza cît şi engleza — fără să existe o dublare a cursurilor, de studenţii ambelor grupuri lingvistice şi din ambele provincii. Cursurile (mai ales studierea autorilor greci şi latini) urmau să fie predate dimineaţa în franceză, iar după masa în engleză sau viceversa, dovadă că în acele timpuri orarele erau mai flexibile ca astăzi. Cu alte cuvinte, Colegiul era un mediu de „…bilingvism integral, de «imersiune» a studenţilor şi profesorilor în ambele limbi”.10

Bilingvismul în anii ce au urmat

După vreo 20 de ani totuşi, această abordare specifică se lovea de o serie de dificultăţi. Studenţii anglofoni reprezentau acum majoritatea corpului studenţesc. Obligaţia ce le revenea de a învăţa franceza într-o provincie ce devenise anglofonă era tot mai mult contestată. Pe de altă parte, fusese înfiinţat de curînd un colegiu englez unilingv la Ottawa profilîndu-se astfel ameninţător la orizont riscul de a pierde studenţii anglofoni. Totodată, mulţi francofoni din Québec păreau să prefere acum colegiile francofone din Québec unde, printre altele, taxele de şcolarizare erau mai reduse decît la Colegiu., 11

În multe privinţe, aceste provocări (concurenţa altor instituţii, o majoritate anglofonă şi taxe mai reduse în Québec) sînt direct comparabile cu cele cu care se confruntă Universitatea astăzi. Ar fi însă greşit să conchidem că istoria este atît de veche încît se repetă, deoarece la exact un secol după ce Colegiul a instituit o reformă radicală pentru ca programele sale să fie predate în engleză, Universitatea a adoptat Regulamentul său din 1974 cu privire la bilingvism ce avea să dea avînt bilingvismului şi dezvoltării de programe de limbă franceză.

În 1874 însă reforma programelor luase o turnură unilingvă: toate disciplinele urmau să fie predate în engleză (cu excepţia francezei şi a religiei în cazul studenţilor francofoni). Anglofonii şi francofonii au continuat să coexiste în acea perioadă — după cît se pare, într-o atmosferă de respect reciproc ce nu era caracteristică relaţiilor lor din afara instituţiei — însă limba oficială de instruire era engleza. Francofonii trebuiau să fie sau să devină bilingvi, lucru ce nu era valabil şi pentru anglofoni. Această situaţie avea să persiste pînă la sfîrşitul secolului.

Treptat, diferiţi factori păreau să transforme Colegiul Catolic din Bytown, iniţial bilingv, într-o universitate catolică preponderent unilingvă de tip irlandez. Noţiunea de bilingvism părea condamnată la dispariţie într-un colegiu la temelia căruia stătuse. Aceasta nu s-a întîmplat totuşi. În ciuda a numeroase dificultăţi, în 1901 avea să reapară predarea în limba franceză şi din acel an „universitatea se reconectează la propriul ei trecut şi recunoaşte francofonilor drepturile de care au fost privaţi parţial din 1874. Totuşi, bilingvismul nu este impus anglofonilor care nu îl doresc, ci este continuat pentru francofonii care consideră necesară limba engleză pentru avansarea lor socială, mai ales în Ontario.”12

Bilingvismul: un drum pe alocuri accidentat

Spaţiul nu ne permite să prezentăm o istorie detaliată a evoluţiei bilingvismului în Universitate. O asemenea cercetare a fost deja întreprinsă de un fost rector, într-o serie de patru volume care cuprinde viaţa Universităţii din Ottawa, de la 1848 şi pînă astăzi. Titlurile volumelor sînt semnificative: ele se referă toate la o „coexistenţă” a celor două limbi şi grupuri lingvistice în cadrul instituţiei: „dificilă” pînă în 1898 din cauza problemelor pe care tocmai le-am descris, coexistenţa urma să devină „ameninţată” (1898-1936) apoi „fructuoasă” (1936-1965) şi, în cele din urmă, „echitabilă” în trecutul recent.13

Cu alte cuvinte, primii 100 de ani de bilingvism nu au fost lipsiţi de dificultăţi. Partea bună a lucrurilor este însă că acest Colegiu a izbutit să supravieţuiască şi să devină mai solid. În tot acest timp, Colegiul din Bytown a continuat să crească atît ca număr de studenţi cît şi în statut. El a fost ridicat la rang de universitate (adică a fost autorizat să acorde licenţe) în 1866 prin edict regal şi recunoscut ca „Universitate catolică deplină” printr-un decret papal emis în 1889.17 Instituţia a acordat prima diplomă de licenţă în 1872, prima de masterat în 1874 (aceluiaşi student) şi primul titlu de doctor în litere şi filosofie în 1892.

Bilingvismul în Universitate din 1974 pînă în prezent

Cînd a fost reorganizată Universitatea în 1965, numărul studenţilor care urmau cursurile de zi crescuse la 4285, pe care, dacă îl combinăm cu cel al studenţilor de la cursurile cu frecvenţă redusă, rezulta probabil un total destul de apropiat de cei 5000 de studenţi prognozaţi, demonstrînd că prognozele de înscriere sînt uneori corecte. Dintre aceştia, 49,5% proveneau din Ontario, 32,7% din Québec, 4,7% din alte provincii, iar 13,2% din alte ţări. 52,5% aveau ca limbă maternă franceza, 40,9% engleza, iar 6,5% aveau drept limbă maternă o limbă diferită de limbile oficiale. În următorii 10 ani, Universitatea a continuat să se extindă, în 1974-75 studenţii la cursurile de zi depăşind cu puţin 10.000, 53,9% provenind din Ontario şi 31,4% din Québec. Distribuţia lingvistică a corpului studenţesc mai era încă destul de stabilă, franceza fiind limba maternă a 51,6% dintre studenţi, iar engleza a 39,6%.14

Pînă în acel moment, Universitatea dezvoltase deja multe din programele care formează baza ofertelor de astăzi. În ce priveşte limba de instruire, lucrurile erau însă destul de diferite. ªtiinţele exacte, ingineria, medicina şi dreptul comun, de pildă, erau predate doar în engleză, în timp ce majoritatea programelor umaniste şi ştiinţele sociale erau oferite în ambele limbi, puţine (foarte puţine) fiind oferite doar în limba franceză. Fiind o consecinţă a istoriei Universităţii şi a diverselor consideraţii financiare, această distribuţie asimetrică a limbilor de predare nu era atît de neobişnuită pe cît poate părea astăzi. Majoritatea studenţilor erau înscrişi la ştiinţele umaniste şi sociale şi puteau frecventa cursurile în oricare din cele două limbi. De asemenea, cea mai mare proporţie de studenţi francofoni proveneau din Québec şi mulţi dintre ei veniseră la Universitatea din Ottawa pentru a învăţa sau a-şi perfecţiona engleza.

Cu toate acestea, era evident că acest tip de bilingvism însemna că anglofonii unilingvi puteau urma aproape toate cursurile Universităţii în limba lor maternă, în vreme ce francofonii trebuiau să fie bilingvi pentru a putea beneficia de aceeaşi varietate de oferte. La începutul anilor ’70, Universitatea a decis să cerceteze mai îndeaproape chestiunea bilingvismului şi a descoperit că trebuiau remediate o serie de deficienţe.

Regulamentul cu privire la bilingvism, 1974

Regulamentul cuprinde şapte secţiuni: Partea I tratează categorizările (incluzînd definirea programelor în funcţie de gradul lor de bilingvism, punct asupra căruia voi reveni puţin mai încolo); Partea a II-a are ca obiect administraţia, Partea a III-a personalul auxiliar, Partea a IV-a programele de studiu, Partea a V-a corpul profesoral, Partea a VI-a studenţii, iar Partea A VII-a implementarea recomandărilor sale. Regulamentul este, aşadar o prezentare aproape exhaustivă a instituţiei şi a ceea ce trebuia făcut pentru a se implementa articolul 4 (c) al Legii cu privire la Universitatea din Ottawa, 1965.

Un tablou deloc simplu

Regulamentul propunea următoarea clasificare:

„a) Pe baza limbilor folosite în predare:

(i) programe unilingve, în care cursurile se ţin numai într-una din limbile oficiale;

(ii) programe bilingve prin dublare, în care toate cursurile sînt ţinute atît în engleză cît şi în franceză astfel încît studentul poate, dacă doreşte, să studieze într-o limbă fără să-i fie restrînsă libertatea de alegere între diferitele orientări speciale autorizate de programul său;

(iii) programe bilingve cu preponderenţa uneia din limbile oficiale, în care cursurile obligatorii se ţin în ambele limbi oficiale, dar în care majoritatea cursurilor opţionale sînt oferite în limba predominantă astfel încît studentul poate urma cursurile într-o singură limbă însă cu costul restrîngerii libertăţii de opţiune în ce priveşte specializările;

(iv) programe bilingve, în care cursurile obligatorii se ţin într-una sau cealaltă din limbile oficiale astfel încît studentul trebuie să urmeze cursuri în ambele limbi.”

După cum se poate vedea imediat, programele existente în 1974 cuprindeau întreaga gamă de varietate lingvistică. Clasificarea programelor în funcţie de limba de predare nu era totuşi suficientă pentru a oferi un tablou exact al complexităţii aflate la dispoziţie. Regulamentul continua clasificarea astfel:

„(b) pe baza regulamentelor academice:

(i) programe în care nu este impusă de regulament nici un fel de competenţă lingvistică ca şi condiţie de absolvire, în afara cunoaşterii limbii cerute pentru înscrierea la cursuri;

(ii) programele care, prin regulament, impun drept condiţie a absolvirii să se facă dovada unui nivel de cunoaştere a celei de-a doua limbi prin trecerea unui test la începutul studiilor sau prin testare după ce studentul a urmat unul sau mai multe cursuri ţinute în limba a doua şi specificate de programul respectiv;

(iii) programe care includ unul sau mai multe cursuri în limba a doua, indiferent de nivelul de competenţă lingvistică al studentului la începerea studiilor universitare.”

Acesta era contextul de bilingvism în care Regulamentul aborda problema a ceea ce trebuia făcut în anii ce urmau în privinţa personalului, studenţilor, programelor şi administraţiei Universităţii. El reitera anumite drepturi referitoare la folosirea ambelor limbi, oferea stimulente pentru învăţarea celei de-a doua limbi şi includea bilingvismul ca pe o condiţie de angajare în poziţiile care necesitau aceasta.

Funcţiile personalului auxiliar erau clasificate în funcţie de natura îndatoririlor ce le presupuneau în poziţii ce necesitau un bilingvism complet, unul parţial sau în cele în care deţinătorul funcţiei putea fi unilingv. Urmau să fie oferite cursuri de învăţare a limbii a doua, pe cheltuiala Universităţii, pentru angajaţii unilingvi, dacă era necesar. Cei ce aveau să se angajeze de aici încolo trebuiau să îndeplinească nivelul lingvistic cerut încă de la angajare.

O abordare similară a fost intreprinsă pentru profesori:

„14 (1) După intrarea în vigoare a acestui regulament, Universitatea va angaja ca membri ai corpului profesoral numai persoane care sînt cel puţin parţial bilingve sau care se angajează să atingă acest nivel de competenţă lingvistică.

(2) Un membru al corpului profesoral angajat în temeiul unei astfel de asumări nu va fi titularizat pînă cînd nu îşi va fi îndeplinit angajamentul.”

În ce priveşte desfăşurarea şedinţelor din cadrul Universităţii, Regulamentul prevedea ca şedinţele Consiliului, Senatului şi ale comisiilor lor să fie bilingve (în sensul în care putea fi folosită fie franceza fie engleza) însă la cerere urma să fie pusă la dispoziţie o traducere a oricărei moţiuni asupra votului. Pe de altă parte, nu trebuiau traduse procesele verbale care consemnau intervenţiile şi moţiunile membrilor în limba în care au fost făcute.

În ce priveşte studenţii, li s-a garantat dreptul de a folosi fie franceza fie engleza în contactele lor cu administraţia centrală a Universităţii şi cu cea a facultăţii lor, precum şi dreptul de a-şi redacta lucrările în limba oficială pe care o aleg, indiferent de limba în care s-a predat cursul. Totodată, facultăţile urmau să creeze stimulente pentru ca studenţii lor să devină bilingvi cel puţin pasiv.

După 25 de ani

Este just să afirmăm că aceste drepturi şi reglementări au fost implementate cu succes cu excepţia ultimei chestiuni, mai dificilă de evaluat.

Regulamentul avea clar în vedere să asigure faptul că, pe viitor, toţi studenţii absolvenţi să aibă în comun cunoaşterea pasivă a celeilalte limbi. Totuşi, găsirea unei soluţii comune tuturor facultăţilor s-a dovedit a fi o sarcină imposibilă. Facultatea de Arte şi Facultatea de ªtiinţe Sociale, de pildă, au impus studenţilor lor obligativitatea promovării unui test de limbă a doua pentru a putea absolvi. Deşi această cerinţă a evoluat întrucîtva în timp, procesul poate fi rezumat precum urmează: studenţii admişi dădeau un examen de triere care să determine nivelul de cunoaştere a celei de-a doua limbi şi, ca atare, numărul de cursuri predate în această limbă pe care ei trebuiau să le urmeze pentru a promova testul de competenţă lingvistică. Aceste cursuri erau cursuri non-credit, adică ele erau suplimentare faţă de cerinţele normale ale programului şi nu se includeau în calcularea mediei studentului. Studenţii ale căror teste de triere demonstrau că erau bilingvi într-o măsură corespunzătoare erau scutiţi de alte cursuri de limbă.

S-au iscat multe probleme din pricina acestei cerinţe. Studenţii care îndepliniseră toate cerinţele programului şi care ar fi absolvit în orice altă universitate canadiană se puteau confrunta cu probleme în a absolvi tocmai din cauza acestei cerinţe. În majoritatea cazurilor, absolvirea era întîrziată pur şi simplu pînă la îndeplinirea cerinţei, însă au existat şi cazuri în care studenţii nu au putut absolvi. Studenţii se plîngeau, părinţii se plîngeau şi, în anumite cazuri, profesorii se plîngeau. De-a lungul anilor s-au acordat din ce în ce mai multe scutiri de la regulă şi raison d’être al cerinţei a fost tot mai mult pus la îndoială.

Dacă cerinţa ar fi fost universal aplicată în cadrul Universităţii, ea ar fi putut fi apărată ca o notă distinctivă, ca o „marcă” să zicem aşa, a studenţilor Universităţii din Ottawa. Dar nu era aşa. Unele facultăţi insistau doar asupra noţiunii de „contact” cu cealaltă limbă (studenţii trebuiau doar să asiste la unul sau mai multe cursuri susţinute în limba a doua) şi considerau că stimulentele, iar nu cerinţele, constituiau abordarea justă.

După numeroase discuţii, a devenit evident că nu se putea ajunge la un consens pentru o politică comună, alta decît promovarea „contactului” cu cealaltă limbă. La începutul anilor ’90, avînd acordul facultăţilor vizate, Senatul a hotărît să elimine cerinţa testului de limbă a doua aşa cum fusese el practicat de Facultăţile de Artă şi de ªtiinţe Sociale.

În ce priveşte celelalte părţi ale Regulamentului, rezultatele sînt lipsite de orice echivoc. Personalul auxiliar este în totalitatea lui activ bilingv. În privinţa profesorilor este important să remarcăm că, la scurt timp după adoptarea Regulamentului, Asociaţia profesorilor a devenit factorul recunoscut de negociere şi decizie în chestiunea personalului didactic. Condiţiile angajării, inclusiv titularizarea pe post, a devenit astfel parte a unui contact colectiv negociat. Cerinţa referitoare la cea de-a doua limbă ar fi putut de naştere controverselor, ceea ce nu s-a întîmplat totuşi. S-a căzut de acord că nivelul obligatoriu de cunoaştere a celeilalte limbi va fi specificat în primul contract de angajare precum şi ulterior, pînă la titularizare.

În formularea Contractului colectiv, cerinţa lingvistică (una din cele opt impuse) pentru obţinerea postului sună în felul următor: „Membrul trebuie să fi îndeplinit cerinţele referitoare la nivelul de performanţă în franceză şi engleză precizat în scrisoarea iniţială de numire curentă...”, acest nivel urmînd să fie confirmat de o testare a limbii a doua, dacă este necesar. În practică, aceasta a însemnat că cerinţele lingvistice impuse de Regulament au fost adesea depăşite, bilingvismul activ fiind cerut atît la vremea angajării cît şi la cea a titularizării. Cerinţa unui bilingvisn activ a fost foarte utilă în dezvoltarea accelerată a programelor în limba franceză care a avut loc în cursul deceniului următor.

Dezvoltarea programelor în limba franceză în anii ’80

Regulamentul era cît se poate de clar în tratarea programelor de studiu: Senatul trebuia să acorde consideraţia cuvenită felului în care resursele suplimentare alocate programelor contribuiau la implementarea articolului 4 (c) şi, în consecinţă, Senatul urma să „acorde o atenţie deosebită proiectelor care au ca obiect satisfacerea unei nevoi identificate a comunităţii pe care o serveşte, fie prin îmbunătăţirea caracterului bilingv al unui program existent, fie prin transformarea unui program unilingv exis- tent într-unul bilingv.” (sublinierea autorului).

După cum am arătat deja, un mare număr de programe din domeniul umanist şi al ştiinţelor sociale era deja bilingv în sensul în care acestea erau oferite în ambele limbi sau în sensul în care studenţilor li se cerea să demonstreze cunoaşterea pasivă a celeilalte limbi. Implementarea Regulamentului a avut o semnificaţie deosebită mai cu seamă în facultăţile în ale căror programe prevala limba engleză.

La începutul anilor ’80, Universitatea aproba primul său plan pe cinci ani de dezvoltare a programelor în franceză. Acest plan se baza, ca şi cele care i-au urmat, pe o dublă abordare: introducerea în limba franceză a cursurilor predate pînă atunci doar în engleză în cadrul programelor existente; şi crearea de noi programe, fie bilingve, fie exclusiv franceze, care să servească comunitatea francofonă din Ontario. Prima componentă era în mod clar gîndită ca un proces de „recuperare” prin care studenţii francofoni să poată frecventa măcar parţial, iar la modul ideal, în viitor, integral programul pe care l-au ales în propria limbă; cea de a doua componentă era nu numai în spiritul Regulamentului, ci şi a ceea ce avea să fie inclusă ca secţiunea (IV) în Declaraţia cu privire la misiunea Universităţii, adoptată în 1987: „exercitarea puterii de decizie în dezvoltarea programelor de instruire, de cercetare şi profesionale concepute anume pentru populaţia francofonă din Ontario.” Este demnă de remarcat această referire deosebită la „populaţia frnacofonă din Ontario”. Ea nu se regăseşte în Legea cu privire la Universitatea din Ottawa şi nici în Regulamentul cu privire la bilingvism. Pînă în anii ’80, au avut însă loc schimbări majore în frontul francofon. Studenţii francofoni, care fuseseră pînă atunci majoritari, reprezentau acum mai puţin de 50% din corpul studenţesc al Universităţii. În 1984, procentajul lor era de 40,5% din totalul studenţilor înscrişi la cursuri de zi în comparaţie cu cel de 47,8% al anglofonilor. Tot mai mult, studenţii proveneau din Ontario — peste două treimi în acelaşi an 1984. Pe de altă parte, numărul studenţilor din Québec era în continuă descreştere, atît în cifre abso- lute cît şi relative (23,2% în 1984, mai tîrziu mai puţin de 20%).15

Totuşi, treptat, francofonilor din Québec le luau locul studenţii francofoni din Ontario care deveneau acum majoritatea populaţiei francofone a Universităţii. Chiar şi aşa, numărul studenţilor franco-ontarieni era limitat din cauza unei tradiţionale participări reduse în învăţămîntul superior, dar şi în cifre absolute. Cu alte cuvinte, extinderea programelor în franceză a avut loc la o dată la care proporţia studenţilor francofoni începuse deja să descrească şi cînd cele mai realiste prognozări susţineau că numărul absolut al studenţilor francofoni avea să rămînă stabil sau, în cel mai bun caz, să crească uşor.

Scurtă digresiune asupra finanţării

În mod evident, implementarea acestor planuri nu ar fi fost posibilă în condiţiile procesului uzual de finanţare ale cărui criterii sînt preponderent numerice. Fără a intra în detaliile sistemului de finanţare, este important să se ştie totuşi că el include două componente principale: o formulă bazată pe criteriul numeric în temeiul căreia Universitatea obţine 90% din totalul subvenţiilor alocate de provincie şi cîteva anexe „specifice misiunii” care acoperă costurile suplimentare necesare situaţiilor speciale cum este şi cazul bilingvismului.

În demararea de noi programe, dificultatea presupusă de anexa bilingvă a finanţării este dublă. În primul rînd, ea reprezintă o rambursare a cheltuielilor deja făcute şi dacă instituţia nu a finanţat deja cursurile în cealaltă limbă ea nu primeşte nici un fel de fonduri speciale în baza acestei anexe. În al doilea rînd, ea este destinată să acopere doar costurile suplimentare, adică acele costuri care pot fi puse pe seama faptului că instituţia nu este unilingvă.

Un exemplu în acest sens ar fi dublarea lingvistică — nu numai în anumite condiţii — a unui curs obligatoriu. Dacă politica institutului este de a avea secţii de aproximativ 50 de studenţi în paralel (una în franceză, una în engleză), nu i se va acorda nici un fond special. Dacă însă cursul are înscrişi 50 de studenţi la secţia engleză şi ar trebui să se creeze o secţie specială pentru un număr mic, să zicem 5, de studenţi francofoni, aceasta ar implica un cost suplimentar. În condiţii obişnuite, o instituţie unilingvă ar mări pur şi simplu numărul primei secţii cu 5, fără nici un cost suplimentar. O universitate bilingvă ar trebui să înfiinţeze o secţie nouă, iar costurile presupuse de aceasta ar fi rambursate. În acelaşi chip, ar fi suportate cheltuielile bibliotecii şi cele administrative ce pot fi puse pe seama misiunii bilingve a universităţii. Oricît de importantă este pentru funcţionarea unei universităţi bilingve, anexa afectată bilingvismului a sistemului de finanţare nu facilitează totuşi lansarea de noi programe ale căror cheltuieli de demarare (angajare de noi profesori, de pildă) trebuie făcute imediat. În anii ’80, guvernarea provinciei a hotărît să rezolve această problemă prin alocarea de fonduri speciale în acest scop în cazul programelor în limba franceză, act ce era întru totul în spiritul eforturilor provinciei de a asigura franco-ontarienilor acces la servicii în propria limbă. O „Lege a serviciilor în limba franceză” a fost adoptată în 1986 în virtutea căreia, în anumite condiţii, agenţiile guvernamentale şi instituţiile legislativului urmau să fie „desemnate” să aibă obligaţia de a oferi servicii în franceză.

Dacă nu pierdem din vedere că Ontario nu este o provincie bilingvă, se impune o comparaţie a articolului 4 (c) a Legii cu privire la Universitatea din Ottawa, 1965, cu preambulul la Legea serviciilor în limba franceză, 1986, din care citez o parte: „Avînd în vedere că limba franceză este o limbă istorică şi respectată în Ontario... şi avînd în vedere că Adunarea Legislativă recunoaşte contribuţia moştenirii culturale a populaţiei de limbă franceză şi doreşte să o transmită generaţiilor viitoare...” În mod evident, guvernarea provinciei Ontario lua măsuri pentru ca, fără să modifice statutul unilingv al provinciei, să ofere totuşi minorităţii franco-ontariene servicii în propria limbă.

Legea nu viza şi universităţile (acestea puteau solicita „desemnarea”, ea nu le putea fi impusă ca în cazul agenţiilor guvernamentale). Guvernarea a decis să abordeze totuşi problema programelor universitare în limba franceză prevăzînd finanţarea şi planificarea corespunzătoare a ofertelor de programe de limbă franceză ale universităţilor bilingve din provincie. Ca urmare, s-a înregistrat un progres semnificativ atît în ce priveşte coordonarea ofertelor de cursuri în franceză ale universităţilor bilingve din provincie, cît şi în ce priveşte demararea de programe complet noi, majoritatea lor la Universitatea din Ottawa.

Rezultatele

O numărătoare recentă indică faptul că 113 din programele Universităţii, erau oferite în engleză, 91 în franceză, iar 22 parţial în franceză. Programele de nivel post-universitar se ridicau la 89 în engleză, 49 în franceză, iar 46 parţial în franceză (unele programe sînt oferite exclusiv în franceză).20 Mai rămîne încă loc pentru dezvoltarea în continuare în ce priveşte echilibrarea lingvistică a cursurilor, următoarea planificare urmînd fără îndoială să facă recomandări în acest sens. Trebuie însă remarcat faptul că echilibrarea lingvistică nu înseamnă un număr egal de programe în ambele limbi. În virtutea naturii Universităţii, unele programe vor rămîne bilingve, iar în cazul particular al programelor dezvoltate pentru comunitatea franco-ontariană, unele vor fi exclusiv în franceză.

Desigur, la fel de important ca numărul programelor este tipul de program implementat. În această privinţă este relevant exemplul programelor profesionale. În mod tradiţional, toate cursurile Facultăţii de Medicină erau susţinute exclusiv în engleză — cu excepţia cîtorva lucrări practice de laborator. La rădăcina acestei stări de lucruri se aflau multe cauze (unele cum ar fi lipsa medicilor vorbitori de franceză în spitalele asociate Universităţii în procesul de instruire nedepinzînd de Universitate), dar ea crea totuşi o sumă deloc neglijabilă de nemulţumire în sînul comunităţii franco-ontariene. Această problemă este remediată în prezent: programul este accesibil şi în franceză.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Facultatea de Drept al cărei program de Drept Civil este oferit doar în limba engleză. Franceza este recunoscută ca limbă oficială în curţile de justiţie din Ontario şi se resimţea nevoia ca Universitatea să dezvolte un program de drept civil în limba franceză pentru a pregăti astfel viitori avocaţi care să profeseze în această limbă. (Din cauze pe care spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm aici, primul program de drept civil în limba franceză a fost dezvoltat la Universitatea din Moncton, din provincia bilingvă New Brunswick). Acest pro- gram a fost dezvoltat treptat, introducîndu-se anul întîi de studiu, apoi al doilea, etc. în franceză, pînă la completarea lui.

În fine, au fost create cîteva programe noi, fie bilingve (cu cursuri în franceză şi în engleză, fără a fi însă dublate), fie exclusiv franceze. Acestea au fost menite în mod clar să vină în întîmpinarea nevoilor comunităţii franco-ontariene ai cărei reprezentanţi fuseseră consultaţi în acest sens. Exemplele includ, la nivel postuniversitar, programul bilingv de Asistenţă Socială, iar la nivel de licenţă programele de Fizioterapie şi Terapie ocupaţională. Aceste două programe sînt oferite exclusiv în franceză: ele sînt disponibile în engleză la alte univeristăţi din Ontario şi nu s-a impus necesitatea adăugării unuia echivalent în engleză ori a transformării acestuia în program bilingv.

Bilingvismul: o propunere de evaluare

După cum reiese din scurta prezentare istorică de mai sus, bilingvismul de la Universitatea din Ottawa îşi are rădăcinile în convingerea că el constituie o valoare adăugată Universităţii şi că se asociază cu promovarea culturii franceze. „Misiunea specifică” Universităţii, conform articolului 4 (c) a Legii, nu lasă loc ambiguităţii în acest sens: Universitatea trebuie să promoveze bilingvismul şi cultura franceză. Orice evaluare a modelului bilingv în varianta dezvoltată la Universitatea din Ot- tawa trebuie să se facă, de aceea, în lumina gradului de reuşită pe care ea l-a atins în realizarea ambelor obiective.

Probleme mici şi mari

Un lucru este cert: o instituţie bilingvă este mai complexă decît una unilingvă.

Problemele variază de la a nu şti în ce limbă să te adresezi unui student pe care îl întîlneşti prima dată şi pînă la a „greşi” limba (adică a folosi cealaltă limbă) în care trimiţi o cerere de înscriere, ca să nu mai vorbim de menţinerea unei reprezentări adecvate a studenţilor, personalului auxiliar şi profesorilor din ambele grupuri lingvistice.

Există numeroase probleme de percepţie. Un exemplul recent — dar sînt multe altele — este semnificativ. În ultima ediţie a ziarului englez al studenţilor „Ful- crum”, un articol intitulat „Două solitudini” susţine că „pentru o instituţie bilingvă, se face o groază de tam-tam în jurul Universităţii din Ottawa pentru favorizarea strigătoare la cer a unei limbi în detrimentul ceilelalte — atît de studenţii englezi cît şi de cei francezi”16 O analiză succintă ar dovedi că Universitatea nu are cum să favorizeze simultan franceza în detrimentul englezei şi engleza în detrimentul francezei, oricît s-ar strădui...

La un nivel mai general, faptul că Universitatea este bilingvă înseamnă adeseori că cei din afara ei şi care sînt greşit informaţi o percep ca fiind unilingvă în cealaltă limbă: o instituţie francofonă dacă sînt anglofoni sau una anglofonă dacă sînt francofoni. Cei care sînt ceva mai bine informaţi şi care ştiu că Universitatea este bilingvă înţeleg greşit acest lucru: ei cred adeseori că studenţii trebuie să fie bilingvi pentru a fi admişi sau să devină bilingvi pînă vor absolvi. Ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, unii francofoni care ştiu că Universitatea este bilingvă, nu agreează ideea aceasta şi cred că ea nu este destul de francofonă.

Apoi, se mai pune problema cum sînt percepute strădaniile Universităţii de a- şi duce la îndeplinire misiunea în funcţie de diferite interpretări pe care oamenii o dau acestei misiuni.

Acum cîţiva ani, în urma unor reproşuri insistente făcute de studenţii francofoni, s-a luat decizia de a desemna unul din complexele studenţeşti drept complex francofon. Văzut de o parte din francofoni ca o îndelung aşteptată casă departe de-acasă, el era prezentat de alţii, printre care şi francofoni, drept un ghetto. Această împărţire a opiniilor s-a produs şi cînd Senatul Universităţii a abolit, după cum am arătat mai devreme, cerinţa stăpînirii celei de-a doua limbi pentru absolvire. Criticată adesea de membri ai ambelor grupuri lingvistice pentru că era complicată, nedreaptă, lipsită de rost, etc... atîta timp cît a fost în vigoare, aceeaşi cerinţă s-a transformat, a doua zi după ce a fost eliminată, în dovada clară şi lipsită de ambiguitate a ataşamentului Universităţii faţă de bilingivsm. Nu mai e nevoie să spunem că cei ce erau de această părere proveneau din ambele grupuri lingvistice...

Dincolo însă de percepţii, puncte de vedere şi afirmaţii îndoielnice, există şi probleme generate de deficienţe reale. După cum am arătat, unele programe sînt accesibile în limba franceză doar parţial, studenţii franco-ontarieni trebuind să urmeze restul cursurilor în engleză. Sînt cazuri în care programul ar trebui să fie complet accesibil în franceză însă, dintr-un motiv sau altul (lipsa unui număr suficient de studenţi, lipsa de fonduri, lipsa profesorilor), el sfîrşeşte prin a fi doar parţial francez. Oricare ar fi cauza, problema este semnificativă pentru posibilitatea bilingvismului de a deveni asimetric: membri minorităţii franco-ontariene, de obicei bilingvi, pot urma acele cursuri în engleză, însă viceversa nu este valabilă pentru studenţii anglofoni, majoritatea lor fiind unilingvi.

În sfîrşit, realitatea cifrelor nu poate fi eludată: numărul studenţilor anglofoni este cel care a înregistrat o creştere rapidă şi constantă, iar nu cel al francofonilor. Proporţia francofonilor a continuat să scadă de la începutul anilor ’70: el repezintă acum doar 33% din totalul corpului studenţesc. Această modificare continuă a proporţiilor constituie un motiv de îngrijorare pentru unii membri ai comunităţii franco-ontariene.

Avantaje mici şi mari

Regulamentul cu privire la bilingvism afirma clar în preambulul său: „Universitatea consideră că bilingvismul constituie în sine o valoare culturală, iar în cazul anumitor discipline şi programe el este o condiţie indispensabilă a excelenţei”. ªi continuă: „Universitatea consideră totodată că bilingvismul constituie o valoare educativă de vreme ce permite dezvoltarea unui mediu de viaţă şi studiu care cultivă schimburile interculturale şi dezvoltarea respectului reciproc între cele două grupuri lingvistice”.

Acest concept de înţelegere şi respect reciproc a deţinut un loc primordial în viziunea fondatorilor Colegiului din Bytown. El continuă să fie o componentă de bază a vieţii Universităţii de astăzi. Desigur, există frustrările ciudate pe care le implică coexistenţa celor două limbi, însă există, hotărît, respectul reciproc.

Studenţii

Studenţii din cele două grupuri lingvistice trăiesc într-adevăr împreună şi cu tot cu faptul că sînt disponibile programe paralele, ei urmează adesea cursurile împreună: contactul intercultural este aproape inevitabil, iar avantajele sale sînt socotite incontestabile. De-a lungul anilor, cercetările au arătat că studenţii care se înscriau la Universitate, o aleseseră tocmai pentru faptul că era bilingvă. Deşi datele referitoare la absolvenţi sînt mai degrabă de natură anecdotică, mulţi dintre ei susţin că şederea lor în acest mediu specific a fost o experienţă care le-a adus multe împliniri, atît profesional cît şi strict personal. Există, pe de altă parte, studenţi care au descoperit că aveau puţine contacte cu membri celuilalt grup lingvistic: pentru ei mediul bilingv nu era o sursă de probleme, însă nici de satisfacţii deosebite. În ansamblu, totuşi, balanţa înclină vizibil spre partea pozitivă.

În mod clar, accentuarea constant crescîndă a bilingvismului „instituţional” ce reiese din dezvoltarea de programe paralele în franceză la toate nivelele ar fi putut duce la împuţinarea, dacă nu chiar eliminarea contactelor dintre cele două grupuri lingvistice. Paralelismul, ne spune Euclid, nu favorizează condiţiile de întîlnire a punctelor. Realitatea s-a dovedit totuşi alta: contactele nu se limitează la schimburile din sălile de curs şi, precum tocmai am afirmat, numeroşi studenţi urmează cursuri în ambele limbi. Pînă la urmă, paralelismul permite studenţilor unilingvi să ducă la bun sfîrşit programe de care ar fi fost altminteri privaţi şi în acelaşi timp pune la dispoziţia celor bilingvi o plajă mai largă de cursuri şi o experienţă educaţională mai bogată.

Personalul profesoral şi auxiliar

Multe din aceste lucruri sînt valabile şi pentru profesori şi pentru personalul auxiliar. Cîteodată cerinţele lingvistice fac recrutarea profesorilor — iar pentru unii dintre ei şi titularizarea — mai dificilă. Cazurile de eşec din cauza limbii a doua sînt însă foarte puţine. Universitatea oferă gratuit cursuri de învăţare a limbii a doua pentru personalul său a cărei majoritate covîrşitoare trăieşte comfortabil într-un mediu în care discuţiile se desfăşoară în franceză şi în engleză, fără să fie nevoie de traducere.

Programele

Este la fel de clar că, pentru anumite discipline, caracterul bilingv al Universităţii a contribuit la calitatea programelor sale. Multe dintre acestea au fost îmbogăţite de tradiţiile culturale atît ale lumii anglofone cît şi a celei francofone, lucru remarcat de o serie de experţi din afara Universităţii care i-au evaluat programele.

În unele cazuri, contribuţia acestor două culturi are un impact direct nu numai asupra conţinutului programelor oferite studenţilor, ci şi asupra perspectivelor lor de angajare. Un exemplu îl reprezintă „programul naţional” în domeniul dreptului, care permite studenţilor să poată profesa, odată ce au absolvit, atît în aria Dreptului Civil de tradiţie franceză cît şi în cea a Dreptului Cutumiar de tradiţie anglo- saxonă. În lumea de astăzi, a schimburilor internaţionale şi a contractelor ce conectează cele două sisteme legale, studenţii care deţin în bagajul lor de cunoştinţe ambele sisteme şi ambele limbi se bucură de un avantaj evident.

Concluzii

Bilingvismul în învăţămîntul superior poate fi o chestiune de opţiune sau o chestiune de necesitate, cel mai adesea însă este o combinaţie a acestora. El poate fi perceput ca o valoare suplimentară a tuturor celor implicaţi, ca o soluţie imediat următoare celei mai bune pentru minoritatea lingvistică şi chiar ca o sursă de asimilare. Nu spunem nimic nou afirmînd că, în direcţionarea evoluţiei bilingvismului şi a felului în care este el perceput, este crucial contextul.

După cum am menţionat deja, misiunea specifică Universităţii din Ottawa este dublă: promovarea bilingvismului şi a culturii franceze în Ontario. Unii membri ai minorităţii franco-ontariene o consideră o misiune imposibilă, a cărei primă componentă este incompatibilă cu a doua. Preferinţele lor se îndreaptă spre o universitate exclusiv franceză.

Nu este aici locul să discutăm această chestiune pe larg, însă cîteva comentarii sînt binevenite.

În general vorbind, mărimea bugetului unei universităţi este strîns legată de nivelul şi paleta programelor oferite, ambele fiind o funcţie a numărului de studenţi înscrişi. O universitate poate decide să rămînă mică — există avantaje în aceasta — dar dacă o face, ea decide în consecinţă să renunţe la a fi o instituţie comprehensivă care să desfăşoare atît procese de învăţămînt cît şi de cercetare într-o arie vastă de programe atît de nivel universitar cît şi postuniversitar.

După toate probabilităţile, o universitate exclusiv franceză ar fi în Ontario foarte aproape de Universitatea din Moncton în ce priveşte mărimea şi ofertele de programe: o universitate care ar putea conferi în mare parte doar titluri de licenţă şi cu mult mai puţine programe disponibile în franceză decît cele existente la Universitatea din Ottawa. Aceasta nu ar fi o chestiune de opţiune, ci un rezultat inerent al numărului restrîns de studenţi. S-ar pune apoi întrebarea care dintre programele disponibile în prezent la o universitate bilingvă ar trebui abandonat şi pentru ce anume. Nu sînt uşor de găsit răspunsurile la aceste întrebări.

Următoarea întrebare s-ar ridica în legătură cu soarta acelor franco-ontarieni care ar dori să urmeze programe ce nu ar mai fi oferite în franceză. Răspunsul e simplu: ar fi puşi în situaţia de a urma acele programe altundeva, iar dacă ar rămîne în Ontario, le-ar urma în engleză. Aceste realităţi, dimpreună cu toate implicaţiile lor, ar trebui făcute explicite tuturor celor implicaţi şi înţelese complet de aceştia.

În multe privinţe, modelul bilingv al Universităţii din Ottawa s-a dovedit o cale eficientă de a oferi învăţămînt superior pentru ambele grupuri lingvistice: Universitatea este destul de mare pentru a putea realiza economii de pe urma asocierii dimensiunii cu formatul, iar prin faptul că se îngrijeşte de nevoile ambelor grupuri lingvistice este în măsură să abordeze mai adecvat chestiuni ce înglobează masa critică şi deopotrivă cifrele reduse.17

Sînt desigur permise opinii diferite despre bilingvism, iar circumstanţe diferite pot duce la concluzii diferite. În cazul Universităţii din Ottawa, totuşi, dovezile conduc în general la concluzia că modelul bilingv a venit în întîmpinarea intereselor ambelor grupuri lingvistice şi că promovarea bilingvismului a contribuit la păstrarea şi promovarea culturii franceze în Ontario.

NOTE

1. Vezi, de asemeni, de acelaşi autor, în UNESCO-CEPES, The Bilingual University, Bi- lingualism in a Canadian context: the case of the University of Ottawa, Higher Education in Europe, Volumul XXV, Numărul 4, 2000, pp.469-476.

2. Pe lîngă instituţiile nedenominaţionale prezentate aici, printre universităţile bilingve se numără Universitatea din Sudbury asociată cu Universitatea Laurentian şi Universitatea Saint Paul asociată cu Universitatea din Ottawa. în ambele cazuri, ele şi-au păstrat afilierea religioasă şi conferă titluri religioase.

O altă instituţie bilingvă este Colegiul Militar Regal care, după cum arată numele său, este o instiuţie cu obiectiv special, aflată sub jurisdicţie federală, pregătirea forţelor armate constituind o responsabilitate federală.

3. Vezi The Bilingual University, op.cit.

4. Spre deosebire de provincii, care se bucură de drepturi constituţionale, teritoriile au drepturi delegate de către guvernul federal. Nu există universităţi în terittorii. În cele ce urmează, referinţele se vor face doar la provincii.

5. Legea consituţională din 1982, Partea I, art. 16(1).

6. Ibid., art. 93, sublinierea autorului.

În ciuda acestei exclusivităţi, guvernul federal joacă un rol major în finanţarea educaţiei, dar care este unul indirect. În special, el furnizează fondurile pentru cercetarea universitară prin intermediul a trei consilii de finanţare majore: unul pentru ştiinţe sociale şi umaniste, unul pentru ştiinţe pozitive şi inginerie şi unul pentru ştiinţe medicale şi asociate acestora.

7. Vezi Guindon, R., Coexistence difficile: la dualite linguistique a l’Universite d’Ottawa, Vol. 1, Ottawa: Presses de l’Universite d’Ottawa, 1989, p.12 (traducerea din franceză în engleză aparţine autorului).

8. Ibid.

9. Ibid., p.13.

10. Ibid., p. 52.

11. Pentru o descriere a acestor probleme, vezi Guindon, ibid., pp.53-67.

12. Ibid., p.184.

13. Titlurile lui Guindon în limba franceză sînt: Coexistence difficile, Coexistence menacee, Coexistence feconde, Coexistence equitable. Recomand cititorilor interesaţi să consulte toate cele patru volume pentru o prezentare exhaustivă a originilor şi evoluţiei bilingvismului la Universitatea din Ottawa.

14. Vezi L’Universite d’Ottawa - Un Heritage pur Demain / The University of Ottawa - A Tradition for Tomorrow, Universite d’Ottawa, 1990, pentru o scurtă istorie a Universităţii.

15. Ibid., p.105.

Aceste tendinţe generale au persistat de-a lungul anilor. Studenţii din Quebec reprezintă acum mai puţin de 15% din corpul studenţesc. La originea acestei scăderi se află doi factori principali: extinderea sistemului universitar din Quebec odată cu crearea Universităţii din Que- bec care a deschis simultan patru campusuri în 1969 şi dezvoltarea ulterioară a altor campusuri printre care cel din Hull, separat de Ottawa doar printr-un pod; şi diferenţa crescîndă dintre taxele de şcolarizare cerute în provinciile Quebec şi Ontario, în aceasta din urmă nivelul lor reprezentînd mai mult de dublul din cea dintîi.

16. The Fulcrum, Vol. 62, nr. 1, august 30- septembrie 5, 2001, p. 7 (sublinierea autorului).

17.  Exemplul programelor postuniversitare poate concretiza această afirmaţie. Calitatea programelor postuniversitare din Ontario este apreciată de către experţi din exterior la începutul lor (o evaluare “standard”), iar, în cazul în care sînt autorizate, pe parcursul lor periodic (evaluare “periodică”). Evaluatorii iau în considerare diferiţi indicatori, inclusiv numărul de profesori repartizaţi programului, calitatea rezultatelor cercetărilor efectuate de aceştia, numărul de studenţi, şi infrastructura disponibilă (depozitele bibliotecilor, dotările existente pentru cercetare şi laboratoare, servicii informatice, etc... acolo unde este cazul). Într-o serie de cazuri (în special referitoare la cerinţele de infrastructură), condiţiile se aplică global, indiferent de limbă. Combinarea celor două grupuri lingvistice fac posibilă prezenţa unei asemenea infrastructuri, existenţa profesorilor bilingvi face posibilă supervizarea muncii studenţilor din ambele grupuri, etc... Există posibilitatea ca, luat separat, un program consacrat exclusiv minorităţii lingvistice să nu întrunească aceste criterii, şi ca atare să nu fie oferit.

Traducere de Doina Baci

Jean-Michel BEILLARD deţine titlul de doctor în economie al Universităţii Notre-Dame, Indiana, SUA. El a fost cooptat de către Catedra de ªtiinţe Economice a Universităţii din Ot- tawa în 1968 şi numit în 1978 vicerector-asistent, iar în 1980 Secretar al Universităţii. El deţine din 1990 funcţia de vicerector, răspunzînd de Departamentul de Dezvoltare şi Relaţii ale Universităţii. Este în curs de elaborare a unei lucrări despre universităţile din Ontario.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006