România şi minorităţile — zece ani
după…

În zilele de 16-17 decembrie 2000 a avut loc la Cluj cel de-al VIII-lea Forum Intercultural organizat de Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa, dedicat unei retrospective a situaţiei minorităţilor naţionale din România şi a relaţiilor minorităţilor cu majoritatea. Au participat reprezentanţi ai uniunilor minorităţilor naţionale, ai instituţiilor statului, ai autorităţilor locale, ai unor organizaţii neguvernamentale, analişti politici, oameni de presă, studenţi etc., printre care: Gabriel Andreescu (Comitetul Helsinki), Sevghin Omer (Asociaţia pentru promovarea identităţii tătarilor), Vasile Burtea şi Mariana Bornescu (Alianţa pentru Unitatea Romilor), Feodor Chirilă (Comunitatea Ruşilor- Lipoveni din România), Berdj Aşgian (Uniunea Armenilor din România), Paul Philippi (Forumul Democrat al Germanilor), Miklós Bakk (Krónika, Provincia), Sándor Kerekes (Consiliul Judeţean Cluj), Sándor Balázs (UBB), Hannelore Baier (Fundaţia Friedrich Ebert), Petra Haumersen (Fundaţia Heinrich Böll), Eugen Bilibók şi Szilvia Róka (Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova), Andrei Roth (UBB), Levente Salat (CRDE), Emőd Farkas (USAID), Mihai Radan (Uniunea Croaţilor din România), Mircea Toma (Agenţia de Monitorizare a Presei), Péter Bányai (Civitas), Alexandra Jivan (Institutul Intercultural Timişoara), Dan Pavel (PER), Marius Cosmeanu (Provincia) etc. Din partea organizatorilor, au participat Laura Ardelean şi István Haller, lucrările fiind conduse de Elek Szokoly.

Elek Szokoly: Al optulea Forum Intercultural organizat de Centrul Intercul- tural al Ligii Pro Europa, chiar la solicitarea unor reprezentanţi ai uniunilor minorităţilor — care ne reproşaseră recent că în ultimul timp nu am mai organizat astfel de forumuri care dobîndiseră o permanenţă şi o notorietate —, l-am dedicat unei retrospective şi unui bilanţ. Bilanţul, după un deceniu, ni se pare cu atît mai justificat cu cît nu puţine sînt vocile care afirmă că, în aceşti ani irosiţi ai tranziţiei noastre fără de sfîrşit, una dintre puţinele realizări ale guvernanţilor noştri de diferite coloraturi a fost tocmai rezolvarea problemei naţionale. Aşa să fie?

N-ar trebui să încep, probabil, cu exprimarea unor regrete, pentru faptul că, tocmai astăzi, de Ziua Minorităţilor — zi consfinţită de Guvernul României, la iniţiativa copreşedintei Ligii, Smaranda Enache, cu prilejul celui de al şaselea Forum Intercultural de la Tîrgu-Mureş —, tocmai unul dintre invitaţii noştri de seamă, şi anume Departamentul pentru Minorităţile Naţionale, în deplină cunoştinţă de cauză deci, a organizat în paralel o altă manifestare dedicată tocmai acestei zile, tot la Cluj. Este departe de noi gîndul de a considera organizarea acestei manifestări concurente drept obstrucţionare voită a Forumului nostru. Ea face parte, probabil, doar din şirul bîlbîielilor acestui guvern, pe merit sancţionat, se pare, recent, de electoratul românesc, nu atît prin votul exprimat, cît mai ales prin absenteism. Noi sperăm că acest mesaj va ajunge la urechile domniilor lor, şi în zilele următoare ne vor onora cu prezenţa într-o dezbatere cît se poate de autentică şi profundă, lipsită de festivism, pentru că acesta este scopul propus al acestui Forum.

Deşi titlul propus, „România şi minorităţile — un deceniu după”, s-ar putea crede că se referă doar la cei zece ani, chiar unsprezece, care au trecut de la schimbare, trebuie să mărturisesc că iniţial propusesem un titlu care a devenit ulterior şi emisiune de televiziune, „România încotro?”. Pentru că, de fapt, despre asta este vorba: încotro România? după aceşti 11 ani într-o tranziţie foarte dificilă, foarte complexă, foarte contradictorie, iar acum, la scurt timp după aceste alegeri „epocale”, cu care intrăm în mileniul trei, va trebui să ne punem capul la bătaie să vedem încotro ne îndreptăm şi în acest domeniu specific al relaţiei dintre majoritate şi minorităţi, minorităţi şi majoritate.

Mă bucur că alături de personalităţile prezente avem şi atîţia tineri studenţi, ei fiind generaţia care vine, cărora sperăm că le vom putea preda ştafeta, în mîini bune.

Tot ca întroducere, doresc să vă informez că invitaţiile au fost adresate tuturor uniunilor minorităţilor naţionale, respectiv toate uniunile minorităţilor au primit şi cîte un chestionar cu o serie de întrebări referitoare tocmai la problematica propusă în titlu. Rezultatele analizei acestor chestionare vă vor fi prezentate de colega mea, sociologul Laura Ardelean, probabil, însoţite şi de un mic comentariu, urmînd ca apoi să aflăm şi opinia dvs. despre bilanţul acestor ani de tranziţie.

Laura Ardelean: Într-un articol de bilanţ referitor la politicile publice faţă de minorităţi, publicat în Sfera politicii acum doi ani, un „fin” analist politic remarca în finalul analizei sale că este sătul de atîtea seminarii, colocvii şi mese rotunde şi că ar vrea să vadă la un moment dat la ce au folosit şi ce schimbări reale au adus aceste mese rotunde în politicile faţă de minorităţi. Nu doresc să comentez respectiva afirmaţie, mai ales că Liga Pro Europa era citată ca o excepţie remarcabilă, care a fost un real suport în favoarea minorităţilor naţionale, dar recunosc că ne-am pus această întrebare atunci cînd ne-am hotărît să expediem chestionarele uniunilor minorităţilor naţionale, pentru a vedea cum evaluează ei înşişi ceea ce s-a făcut pentru minorităţile naţionale şi cu minorităţile naţionale. Vreau să precizez că am expediat aceste chestionare uniunilor minorităţilor reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale.

Din păcate, deşi am încercat şi am insistat să recuperăm aceste chestionare completate, din varii motive (lipsă de timp, considerarea chestionarului prea dificil, sau chiar pseudo-implicarea politică a răspunsurilor la aceste întrebări ), mai multe minorităţi au omis să returneze chestionarul, în ciuda insistenţelor noastre. Ca urmare, analiza pe care am să o prezint acum este una parţială şi trunchiată, dar aduce totuşi în atenţie cîteva probleme şi disfuncţionalităţi pe care multe dintre uniunile minorităţilor naţionale le semnalează.

Am să vă prezint rezultatele mai interesante sau mai relevante din aceste chestionare.

Un prim set de întrebări din chestionar viza părerea uniunilor minorităţilor naţionale referitoare la legislaţia specială pentru minorităţi adoptată de aceste trei parlamente care s-au succedat pînă în momentul completării chestionarului. Uniunile minorităţilor naţionale consideră, în proporţie de 50%, că legislaţia pentru minorităţi nu este suficientă, ea acoperă necesarul doar al unora dintre minorităţi şi nu a tuturor minorităţilor, cu excepţia reprezentanţilor comunităţii ruşilor-lipoveni, care consideră că legislaţia adoptată acoperă întregul necesar al minorităţilor naţionale. Răspunsurile sînt mult mai unitare în ceea ce priveşte modul în care această legislaţie îşi găseşte aplicabilitatea practică, 66% dintre uniunile respondente consideră că aplicarea acestei legislaţii nu acoperă necesarul uniunilor minorităţilor naţionale. Dintre legile pe care ele le-au enumerat ca fiind relevante şi avînd efecte benefice pentru activitatea lor şi pentru ele în calitate de comunitate minoritară, enumerăm: Constituţia, Legea fondului funciar plus Legea Lupu, Legea funcţionarului public, Ordonanţa pentru interzicerea discriminării, Decretul de funcţionare a Consiliului Minorităţilor Naţionale, Legea de ratificare a Tratatului româno-german şi Legea 39 din 1990 referitoare la persoanele deportate. Printre efectele benefice pe care minorităţile consideră că aceste legi, enumerate mai sus, le-au avut, se numără lărgirea învăţămîntului în limba maternă, folosirea limbii materne în administraţia publică, ca suport în păstrarea identităţii şi suport pentru participarea la viaţa publică, sau chiar posibilitatea de a contribui la luarea deciziilor care privesc direct minorităţile.

Mult mai unitare sînt răspunsurile în ceea ce priveşte legislaţia care este necesar să fie adoptată în continuare şi care să servească interesul comunităţilor minoritare. Aici, uniunile minorităţilor naţionale exprimă atît nevoia creării de legi noi cît şi amendarea unor legi care există şi care prin modul în care sînt for- mulate aduc prejudicii comunităţilor minoritare. Toate minorităţile respondente au aşezat într-o primă poziţie necesitatea existenţei unei legi a minorităţilor naţionale şi imediat după aceea necesitatea unei legi a cultelor. De un real interes pentru dînşii ar fi ca noul Parlament să adopte şi legea retrocedării imobilelor bisericeşti care au aparţinut comunităţilor locale, precum şi legea autonomiei lo- cale. Dintre legile care ar trebui să fie amendate, şi cît mai repede cu putinţă, este legea electorală. Aici, uniunile minorităţilor naţionale au păreri diferite. Există uniuni şi comunităţi minoritare care doresc amendarea legii electorale în sensul scoaterii pragului electoral minim obligatoriu pentru minorităţi în cazul alegerilor locale, fiindcă ultimele alegeri au dovedit că dînşii au pierdut o mulţime de reprezentanţi în consiliul local tocmai din această cauză, dar există şi alte direcţii de amendare a legii. De exemplu, Comunitatea Italienilor din România doreşte ca legea să fie modificată în sensul admiterii participării în cursa electorală a persoanelor cu dublă cetăţenie, precum şi al admiterii participării la alegeri doar a persoanelor care pot dovedi că reprezintă etnia respectivă.

De altfel, această lege electorală apare foarte des pomenită şi la efectele negative ale legislaţiei referitoare la comunităţile lingvistice, mai ales coroborată cu noua lege a organizaţiilor şi fundaţiilor şi, poate exagerînd puţin, am să vă prezint un exemplu teoretic despre ce se poate face utilizînd într-un mod nu tocmai pozitiv aceste două legi. Să spunem că peste trei ani, împreună cu colegul meu István Haller şi cu încă un prieten, vom alcătui o asociaţie pe care am putea să o numim Asociaţia Culturală a Moltonezilor din România şi să prevedem în statut că scopul înfiinţării sale este acela de a reprezenta comunitatea moltoneză şi de a-i apăra interesele. Acest demers financiar n-ar costa mai mult decît salariul lunar fiind vorba de o asociaţie, iar la următoarele alegeri putem cu uşurinţă să ne înscriem în cursa electorală. Avînd în vedere faptul că István Haller are o reputaţie bună şi este foarte bine cunoscut în unele comunităţi, eu cred că nu ar fi o utopie ca peste 4 ani să poată să intre în Parlament în grupul parlamentar al minorităţilor. Nu este un efect negativ faptul că István Haller ar putea fi parlamentar peste 4 ani. Aspectul negativ este că, cu puţină imginaţie, absolut orice persoană, care poate depune un minim efort financiar, poate chiar să cumpere un număr de voturi, poate să reprezinte minorităţile din România chiar dacă nu este membru al unei comunităţi minoritare.

Una dintre dorinţele minorităţilor naţionale ar fi ca viitorul Parlament să facă efortul de a ratifica noi acte legislative internaţionale la care România încă nu este parte şi a fost precizată în special Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare. Se cere din nou amendarea sau modificarea legii bugetelor locale.

O altă serie de întrebări viza legislaţia internaţională ratificată pînă în prezent de România, pe care uniunile minorităţilor naţionale o consideră insuficientă în proporţie de 33% sau că acoperă necesarul doar al unor minorităţi, în proporţie de 16%. Aplicarea practică a legislaţiei internaţionale ratificate este considerată de către uniunile minorităţilor naţionale încă deficitară şi, ca urmare, nu acoperă nevoile acestora.

Un alt set de întrebări viza contribuţia pe care diferitele minorităţi au avut-o în adoptarea acestei legislaţii, iar plaja de răspunsuri merge de la a fi iniţiatori ai unei legi anume, cazul UDMR-ului pentru ordonanţa privind discriminarea, sau al uniunii albanezilor privind decretul de înfiinţare a Consiliului Minorităţilor Naţionale, pînă la situaţia de a nu cunoaşte încă legea respectivă, cum este cazul cu comunitatea italienilor.

Un alt set de întrebări viza relaţia uniunilor minorităţilor şi a comunităţilor minoritare cu partidele politice şi în special modul în care acestea se regăsesc în platformele şi programele partidelor politice. Spre surprinderea mea, cele mai multe dintre minorităţile respondente nu cunosc platformele politice ale nici unui partid, şi din acest motiv nu pot să spună dacă îşi regăsesc acolo nevoile sau dacă se revăd într-un anumit fel. Cele trei minorităţi care au răspuns că şi cunosc aceste programe politice consideră ca partide care corespund parţial cu aşteptările organizaţiei: PNţCD-ul, PNL-ul sau PD-ul, partide care nu corespund aşteptărilor comunităţilor minoritare: ApR-ul şi UFD-ul, iar partide ale căror programe sînt contrare aşteptărilor organizaţiilor minorităţilor naţionale: PRM-ul,PUNR-ul. Nici o minoritate dintre cele care ne-au returnat chestionarul nu a fost consultată niciodată de nici un partid politic în elaborarea unui program politic, a unei platforme noi sau chiar a unui program pentru alegeri.

De altfel, nici uniunile minorităţilor naţionale nu se grăbesc să încheie alianţe cu partidele politice, acestea sînt considerate riscante sau contravenind caracterului apolitic al organizaţiei. Singura excepţie o face UDMR-ul care, ca partid de guvernămînt, a fost nevoită să încheie alianţe politice.

Partidele politice, în prezent, din punctul de vedere al minorităţilor, nu se preocupă de problema comunităţilor minoritare. Pe o scară de la 1 (cel mai puţin) la 5 (cea mai înaltă), partidele politice au obţinut un punctaj de 1,5, iar în ceea ce priveşte gradul în care aceste partide ar trebui să se ocupe sau să acorde importanţă problemelor minorităţilor naţionale, părerea uniunilor minorităţilor naţionale este că acest interes ar trebuie să fie unul mediu. Deci să nu fie principala lor preocupare, dar nu să nu-şi găsească nici un loc în agenda lor politică.

Am încercat să aflăm care este părerea uniunilor minorităţilor naţionale referitoare la sondajele de opinie şi în special dacă le utilizează în construirea strategiilor sau programelor lor. Constatarea este că se bucură de încredere sondajele realizate de organizaţii neguvernamentale. Uniunile minoritare, din motive mai mult financiare, nu-şi permit să contracteze propriile sondaje şi nu acordă încredere sondajelor apărute în mass-media sau celor comandate de partide politice.

Un alt capitol viza şi relaţia cu mass-media. Pentru diseminarea activităţilor şi a principiilor lor, uniunile minorităţilor apelează la toate sursele media atît naţionale, publice sau private, cît şi locale. Imaginea minorităţilor reflectată în media este considerată de uniunile minorităţilor naţionale ca fiind corectă în emisiunile proprii ale minorităţilor, fie la televiziune, fie la radio; parţial corectă, în ziarele locale, incorect reflectată în ziarele naţionale şi cu un vădit caracter împotriva minorităţilor la posturile naţionale private, sau se mai precizează că nu se regăsesc deloc în cadrul emisiunilor postului naţional public de televiziune, excepţie făcînd emisiunile speciale. Cu o excepţie, şi aceasta este a Forumului Democrat al Germanilor din România, toate uniunile minorităţilor respondente consideră că imaginea reflectată are mai degrabă un caracter negativ şi întotdeauna mass-media accentuează pe aspectele negative pe care le găsesc în respectiva comunitate minoritară. Fie că sînt sociale, fie că este vorba despre întîmplări infracţionale minore, acestea sînt principalele ştiri în care apar reprezentanţi ai minorităţilor.

Pentru îmbunătăţirea strategiei de comunicare a mesajului, minorităţile fac apel la orice mijloc de atragere a surselor media, de la conferinţe de presă la trimiterea de comunicate, sau chiar trimiterea de articole redactate, invitarea mass-media la toate manifestările organizate. Nici o uniune a minorităţilor naţionale nu-şi permite să se folosească de presa plătită sau de publicitatea plătită în sursele media.

O altă serie de întrebări din chestionar viza strategiile de viitor. Poate că între timp acestea s-au schimbat — chestionarele fiind returnate şi completate în cea mai mare parte înainte de alegerile din acest an —, dar cele mai importante strategii sau obiectivele uniunilor minorităţilor naţionale vizează domeniul legislativ în care dînşii doresc să intreprindă diverse activităţi sau, prin diverse mijloace, doresc să reuşească să obţină cît mai degrabă o lege a minorităţilor, o lege a retrocedării bunurilor, să se modifice legea electorală, sau chiar, de exemplu, legi foarte specifice, cum este legea pentru salvarea Deltei Dunării.

Nici în viitor, uniunile minorităţilor naţionale nu doresc să-şi lărgească colaborarea cu partidele politice, nici chiar cu partidele politice considerate democratice de către dînşii, cu cîteva excepţii. Ei doresc de la partide doar suport în modificarea legislaţiei. Nu doresc programe comune, nu doresc să se implice în activităţi comune, doresc doar să fie ajutaţi ca această legislaţie să existe.

Strategia relaţiei cu mass-media prevede o mai mare deschidere din partea uniunii minorităţilor naţionale cu insistenţă asupra obiectivităţii. Toate minorităţile respondente doresc ca, pe viitor, să aibă o colaborare mult mai bună şi mai dinamică cu celelalte uniuni ale minorităţilor naţionale şi chiar o solidaritate în faţa problemelor comune. Domeniile prioritare sînt considerate educaţia în limba maternă, participarea directă în administraţia publică locală, locuri în Parlament, funcţii în poliţie, emisiuni de radio proprii, emisiuni TV proprii şi autonomie locală.

Ultimul set de întrebări din chestionar se referea la aşteptările uniunilor minorităţilor naţionale faţă de Liga Pro Europa. Uniunile minorităţilor naţionale respondente aşteaptă de la Liga Pro Europa consolidarea imaginii reale a minorităţilor naţionale, dezamorsarea propagandei naţional-şovine, sprijin în învăţămînt, susţinerea în continuare a cauzei drepturilor omului şi a dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra identitatea specifică, acţiuni de informare, sprijin material şi continuarea activităţii de editare de publicaţii. Toate aceste aşteptări sînt, într-un fel, un vot de încredere pe care uniunile minorităţilor naţionale l-au acordat organizaţiei noastre.

Nu ştiu dacă vom reuşi să facem tot ceea ce dînşii au cerut. Tot ce pot eu să sper este că o să încercăm să nu-i dezamăgim.

Berdj Aşgian: A fost foarte bine că aţi făcut această prezentare, realmente ea ne arată, de fapt, care este raportul care există între Liga Pro Europa, pe de o parte, şi reprezentanţii minorităţilor, pe de altă parte, şi, de asemenea, relaţia care există între majoritate şi minorităţi.

Este foarte clar faptul că nu se poate spune că nu s-a făcut nimic în ceea ce priveşte minorităţile. S-au făcut totuşi şi lucruri foarte importante, cum ar fi, de exemplu, reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlament. E un lucru foarte important să avem fiecare minoritate naţională reprezentare în Parlament. Pe baza suporturilor financiare ale Departamentului pentru Minorităţile Naţionale, s-au putut edita ziare în limbile minorităţilor naţionale. Chiar înfiinţarea DpMN cred că este o realizare foarte importantă. Ca şi modalitatea aceasta de a se face legislaţie pentru minorităţi. Chiar dacă ea nu a fost satisfăcătoare pentru toate minorităţile, dar însuşi faptul că există această legislaţie, fără îndoială că acest lucru reprezintă un cîştig foarte important faţă de ceea ce era înainte de 1989. Ar mai fi şi multe altele pe care am putea să le adăugăm. Dar eu zic să nu ne îmbătăm prea mult de bucuria celor înfăptuite, ci să ne gîndim mai ales la ce ar trebui să se facă în această privinţă pentru ca viaţa şi existenţa entităţilor minoritare din această ţară să se dezvolte în mod corespunzător. Pentru că eu nu cred că este bine ca într-o ţară în care trăiesc atîtea minorităţi — sînt 18 minorităţi naţionale; unele sînt mai numeroase, altele sînt mai puţin numeroase —, să se procedeze la categorisirea minorităţilor după numărul persoanelor pe care le conţin. Impor- tant este că aceste minorităţi există şi că ele se manifestă ca atare. Sigur că, pentru unele minorităţi, sînt lucruri care ar trebui făcute mai intens, ar trebui să se lucreze mai mult pentru unele minorităţi decît pentru altele. Dar asta depinde de condiţiile social-istorice în care fiecare minoritate trăieşte. Trebuie să se ţină, fără îndoială, seama de faptul că unele minorităţi naţionale trebuiesc ajutate într-o măsură mai mare decît altele. Pentru că există minorităţi care numără cîteva mii de persoane, dar care au un procentaj foarte mare de oameni valoroşi. Sau dimpotrivă. Alte situaţii, pe care fiecare dintre noi, cei care am participat de atîtea ori mai ales la forumurile organizate de Liga Pro Europa, le cunoaştem foarte bine şi nu are nici un rost să ne extindem acuma asupra lor.

Spuneam deci că ar fi foarte important ca noi să ne gîndim la ce trebuie făcut acum şi în continuare, şi să nu ne jucăm doar cu vorbele. Să stabilim nişte lucruri precise şi concrete pentru care Departamentul (şi eventual Ministerul Minorităţilor, dacă se va înfiinţa aşa ceva) să ştie precis ceea ce are de făcut în continuare.

Elek Szokoly: Doresc să precizez că unul dintre scopurile urmărite de forumurile noastre interculturale, subliniate de înşişi reprezentanţii uniunilor minorităţilor — mai ales că perioada începuturilor Centrului Intercultural, anii ’92-’93, era mult mai critică decît cea actuală —, era instituţionalizarea unei al- ternative de dezbatere pentru comunităţile minoritare faţă de formele oficiale. Forumurile interculturale urmăreau deci să ofere o alternativă informală la structurile oficiale ale sistemului guvernamental. Desigur, de atunci multe lucruri s-au schimbat. Am avut şi o altă guvernare în ultimii patru ani. şi în această perioadă, poate mai puţin sub presiunea exterioară şi mai mult din dorinţă proprie, s-a încercat chiar satisfacerea cerinţele legitime ale minorităţilor. Este indiscutabil faptul că în aceşti 10-11 ani s-au realizat lucruri importante, că am trecut printr-o evoluţie semnificativă — am fi ultimii care am pune sub semnul îndoielii acest lucru — şi în privinţa drepturilor şi a situaţiei minorităţilor în general. În acelaşi timp, aceste realizări trebuie să le comparăm şi cu aşteptările şi posibilităţile care au existat în realitate, şi care au fost sau nu exploatate. Majoritatea preopinenţilor consideră că ele nu au fost exploatate nici pe departe pe cît s-ar fi putut, înfăptuirea lor fiind frînată tocmai de cei care se acoperă cu aşa-zisele standarde europene. În legătură cu observaţia dvs., nu am intrat în aceste detalii, fiindcă între aşteptările, nevoile diferitelor comunităţi minoritare există diferenţe semnificative. Pentru că aţi pomenit de număr: Sigur, nu acesta trebuie să fie criteriul decisiv, dar şi numărul, ca şi o serie de alte caracteristici, cum ar fi specificul istoric al dezvoltării fiecărei comunităţi, sînt importante şi creează deosebiri în privinţa nevoilor reale ale comunităţii. Probabil că, dacă am compara revendicările, priorităţile fiecărei comunităţi minoritare, am putea descoperi diferenţe importante între acestea. şi este normal să fie aşa. Pentru o comunitate de un milion, două milioane, trei milioane de suflete, faţă de alta, care numără doar cîteva mii, şi dimensiunea poate juca un rol în privinţa obiectivelor şi priorităţilor. Dar nu poate constitui singurul criteriu decisiv. De exemplu, unele comunităţi sînt mulţumite dacă îşi pot învăţa şi limba maternă în şcoală, barem facultativ, unora refuzîndu-li-se şi acest minim drept, altele se mulţumesc să înveţe în şcoală în limba lor maternă, la nivel primar sau mediu, pe cînd altele au pretenţia, avînd desigur şi capacitatea, să înveţe în limba lor maternă la toate nivelele, de la grădiniţă la facultate. Poate că ar fi util ca în aceste două zile să încercăm să discutăm şi aceste aspecte ale specificităţii unor categorii de comunităţi care s-ar distinge sub diferite aspecte.

Feodor Chirilă: Ca unul care am participat la primul simpozion de la Tîrgu-Mureş, cînd într-adevăr ni s-a creat posibilitatea să discutăm şi aspectul interculturalităţii, cu avizul special al tuturor minorităţilor existente în România, vreau să menţionez că Liga Pro Europa a adus o contribuţie substanţială la clarificarea multor probleme, atît legislative cît şi în ceea ce priveşte interesele minorităţilor din România.

Făcînd un bilanţ — iată, au trecut zece ani —, eu, ca unul care am participat direct la elaborarea legii electorale, făcînd parte din CPUN, îmi dau seama că aceasta a fost printre primele legi care ne-au permis nouă, reprezentanţilor minorităţilor, să fim auziţi şi, în acelaşi timp, să fim aliniaţi în drepturi la comunitatea majoritară. Legea electorală mi s-a părut atunci că a fost foarte bună şi, iată, şi după trei legislaturi — mai ales cu referire la minorităţile naţionale —, prevederile sînt destul de bune, cred eu. Susţin ideea doamnei Ardelean, că ar trebui ca şi această lege să fie revizuită, existînd discuţii în acest sens şi în intenţia viitorului parlament. E bine să se definească în mod clar ce este o minoritate etnică/ naţională. Nu poate să fie o minoritate un grup, o asociaţie oarecare. Trebuie creată, totuşi, o anumită limită, precum şi prevederi restrictive. Nu orice cetăţean poate să reprezinte o minoritate, ci doar acel cetăţean care într-adevăr face parte din această minoritate. şi nu numai ca membru înscris, ci acela care, practic, este etnic din tată-n fiu şi aşa mai departe. Sigur că da, există situaţii, cum ar fi cea a comunităţii albaneze şi a altora, unde sînt probleme din astea. Multe lucruri care ar fi trebuit să fie concretizate şi prin lege.

Comunitatea ruşilor-lipoveni a specificat într-adevăr în chestionarul care ni s-a oferit să-l completăm că, în mare, legislaţia existentă acoperă spectrul specific al minorităţilor. Sigur, asta nu înseamnă că toate legile care au apărut ne satisfac 100%. Amendarea legilor este posibilă şi necesară pentru că, de multe ori, o lege poate să fie foarte bună dar viaţa sugerează amendarea ei, corelarea ei cu alte legi şi, în acelaşi timp, modificarea, lărgirea sau chiar şi schimbarea ei.

În ceea ce priveşte colaborarea minorităţilor cu partidele politice, este o chestiune care ar trebui să fie discutată şi puţin aparte. Poate nu ar fi fost rău să se realizeze o discuţie, poate şi cu ajutorul Ligii Pro Europa, chiar cu reprezentanţii partidelor. Eu personal am studiat statutele tuturor partidelor importante din România. În statutele lor există şi o prevedere cu privire la minorităţile naţionale. Formulările sînt foarte frumoase, dar, din păcate, cu mici excepţii, ele au rămas încă din ’90 pe hîrtie. Partidele politice îşi aduc aminte de minorităţile naţionale doar în campaniile electorale. Atunci sîntem fraţi de nedespărţit, şi chiar sîntem, şi ne bucurăm vremelnic de sprijin concret pentru a ne satisface doleanţele şi cerinţele de moment. În momentul în care a trecut campania electorală, lucrurile revin parcă la „normal”. Dar această normalitate nu prea ne convine nouă, pentru că promisiunile rămîn de multe ori pe hîrtie, iar noi, minorităţile, încercăm, şi prin Consiliul Minorităţilor, şi prin alte foruri, şi ne zbatem pentru a păstra ceea ce practic ni s-a oferit sau pentru a obţine ceea ce de drept era al nostru în trecut şi nu ni se rezolvă pe moment.

O altă problemă pe care aş atinge-o — şi foarte bine s-a subliniat aici — e mass-media. Se pare că popularizarea minorităţilor — poate termenul este prea festivist —, prezentarea lor cît de cît obiectivă, ar fi trebuit să stea în obiectivul tuturor factorilor, nu numai a posturilor de radio sau TV, de stat sau particulare. Aici mie mi se pare că depinde şi de noi, minorităţile naţionale, ce fel de materiale prezentăm, sau dacă le prezentăm noi, ori doar oferim materialul informativ respectiv. Vă dau un exemplu în ceea ce priveşte minoritatea noastră. Noi colaborăm foarte bine, aş zice, cu toate posturile, şi radio naţional şi TV, dar şi cu posturile private din judeţe. Am constatat că, de exemplu, în judeţul Suceava, unde n-am fost direct contactaţi, informaţiile au fost prezentate eronat. Sigur că da, ne-au fost prezentate scuze, că n-au găsit un reprezentant care să ofere informaţiile re- spective din partea comunităţii. Dar în momentul în care nu găsim sursa corectă de informare mai bine să nu prezentăm altă variantă. Să avem răbdare, să aşteptăm, să putem prezenta doar ceea ce este într-adevăr obiectiv, concret şi real. De ce? Pentru că orice informaţie cu privire la o minoritate sau alta, care nu este corectă, conduce la situaţii neplăcute, creează chiar şi conflicte, de multe ori.

Sándor Kerekes: Din sondaj a rezultat că două segmente importante ale societăţii nu pot fi acuzate de atitudine prominoritară. şi aceste două segmente ar fi partidele politice şi mass-media, în special cele particulare, cu aria de cuprindere a întregii ţări. Aici, după părere mea, clasa politică în ansamblu are o atitudine în cel mai bun caz insensibilă faţă de problema minoritară, dacă nu chiar ostilă. Deci, politicienii nu realizează că minorităţile naţionale dintr-o ţară nu reprezintă un factor destabilizator, ci, dimpotrivă, o bogăţie, o valoare, iar aici rolul organizaţiilor civice, al forumurilor Pro Europa şi al altora ar putea fi important în educarea, în influenţarea politicienilor. Deci, ei trebuie să ajungă la convingerea că minorităţile trebuie sprijinite, apărate, iar nu eliminate. În ce priveşte mass-media, acolo există cîţiva aşa-zişi lideri de opinie care creează şi promovează o atmosferă antiminoritară, iar contracararea s-ar putea face prin nişte purtători de cuvînt care să ridice mănuşa aruncată de aceştia. Adică, ei pot să-şi debiteze părerile care se răspîndesc în ţară şi nu prea sînt contrazişi. şi în acest domeniu am putea face ceva pentru a dovedi că nu au dreptate. Aş zice că aceşti doi factori constituie o problemă care merită atenţie.

Elek Szokoly: Este o chestiune destul de dificilă, atîta timp cît mass-media este aproape în totalitate la dispoziţia acestor „lideri de opinie”. Există un monopol al spaţiilor publicistice şi al timpilor de emisie. Iar în privinţa insensibilităţii partidelor politice, sînt absolut de acord cu dvs. Cu toate că au fost invitaţi reprezentanţii tuturor partidelor politice democratice şi la această dezbatere, iată că absenţa lor nu poate fi explicată decît prin afirmaţiile domnului Chirilă, şi anume, că ei sînt interesaţi de drepturile minorităţilor doar în campanie electorală. Iată, au trecut alegerile, interesul lor a scăzut subit şi nu ne mai onorează nici măcar cu prezenţa. În cadrul acestor dezbateri, politologul Dan Pavel va prezenta o analiză a relaţiei dintre partidele politice şi minorităţile naţionale, respectiv, felul în care se reflectă în programul partidelor politice aspectul minoritar, aşa că nu doresc să anticipez.

Vasile Burtea: Cred că materialul prezentat de doamna Laura Ardelean poate constitui o bază de discuţie şi de analiză suficientă pentru întregul spaţiu al acestui seminar. Eu aş vrea să pornesc totuşi de la tematica propusă şi de la cuvîntul introductiv al dlui Szokoly.

Faptul că după zece ani ne reîntîlnim, şi ne reîntîlnim sub semnul unui semi- nar, mi-aş îngădui să spun interogativ, pentru mine înseamnă un lucru important. Fiindcă noi, în această perioadă, sau cel puţin asta a fost percepţia mea asupra activităţii minorităţilor, am desfăşurat o muncă — nu ştiu cît de bine organizată, dar oricum susţinută — pentru a ne afirma în planul vieţii sociale şi politice. Fiecare a vrut să arate că există, fiecare a vrut să arate că nu există oricum, ci într-un anumit fel, că avem nişte valori care trebuiesc cunoscute, că avem nişte probleme care am vrea să fie rezolvate şi aşa mai departe. Din păcate, această muncă a fost în primul rînd să arătăm lumii ce însemnăm noi, şi în acelaşi timp să arătăm societăţii, şi îndeosebi societăţii majoritare, că de fapt sîntem mai buni decît sîntem percepuţi, decît se crede, că de fapt putem fi mai de ajutor, că trebuie şi putem să fim folositori, căci sîntem cetăţeni ai acestei ţări. Să ne fim folositori nouă şi ţării în care trăim. Multe nemulţumiri ne vin din afară, fără să fim coautori la crearea lor. Faptul că nu apărem în platformele partidelor, că platformele partidelor care se referă la problemele minorităţilor nu sînt rezultatul unei colaborări dintre o minoritate (sau mai multe) şi partidul respectiv, trebuie să ne spună ceva. Adică, atitudinea paternalistă : „lasă că ştim noi ce le trebuie minoritarilor, noi trebuie să-i integrăm, că sînt dezintegraţi, au probleme, mai ales romii, nu-i chem ca parteneri, ştiu eu ce le trebuie, n-avem cu cine discuta, mulţi proşti, mulţi îngîmfaţi, cu capitolul odorizare se stă de-asemenea prost, om vedea ce facem cu ei…” Dar în cazul celorlalte organizaţii devine chiar inexplicabilă: avem armenii, care 90% sînt oameni cu studii superioare, deci 90% din forţa de muncă activă a armenilor este superior calificată. Aceeaşi situaţie şi la tătari şi la alte etnii, sigur că sînt mai mici proporţiile, procentual poate că numărul diferă, dar ca volum, per total, se egalizează pe undeva.

Pornind de la ceea ce întreba dl. Szokoly, cam ce avem de făcut, cel puţin la o primă percepţie, majoritatea dintre noi ştim ce avem de făcut. Ceea ce ne-a propus tot dl. Szokoly mai înainte, să facem o listă a problemelor, a priorităţilor fiecărei minorităţi, ale fiecărei uniuni, ale fiecărei comunităţi, ar fi o treabă serioasă şi cred că acest seminar, în gîndul lui neexprimat sau mai puţin exprimat, apare ca un memento. Ne-am zvîrcolit zece ani, am vrut să facem ceva, dar hai să ne mai uităm şi în urmă. Ce-am făcut, cum am făcut şi unde am ajuns? Părerea mea este că în raport cu punctul de plecare s-au făcut multe şi importante lucruri. În raport cu ceea ce am dorit şi ceea ce am aspirat şi chiar în raport cu necesităţile, lucrurile nu stau la acelaşi nivel şi posibilităţile apar ca factor explicativ. Eu cred că pentru tonusul nostru, pentru activitatea noastră viitoare, este important să percepem semnificaţiile lucrurilor care s-au făcut şi, cel puţin din punctul de vedere al romilor, pe care prin intermediul unei organizaţii încerc să-i reprezint la această întîlnire, s-au făcut lucruri importante. Asta-i situaţia, faptul că unul dintre romi apare în Parlament la tribună şi îi auzim glasul mai mult sau mai puţin adecvat, este un lucru important. Legea electorală este, de asemeni, un lucru important. Am auzit aici voci că ar trebui modificată. Nu ştiu cîţi dintre noi ştim că anul aceasta a fost modificată legea electorală în ceea ce priveşte minorităţile. Faptul că se poate pune aceeaşi listă în mai multe judeţe este un lucru important. Important este să ştim noi cum să folosim această prevedere a legii în favoarea noastră. Cred că ceea ce trebuie să ne preocupe pe noi este nu atît ce avem de făcut, fiindcă, în general, ştim, nu foarte concret, dar ştim. Important este cum facem, cu cine şi mai ales cu ce, nu mă refer neapărat la mijloacele financiare, la mijloacele materiale, ci mă refer la metodică, la instrumentalistică, la forme de colaborare, la lobby-ul pe care-l avem şi cum îl întreţinem şi îl multiplicăm. Apoi, ceea ce facem. Nu mai putem lucra aşa cum s-a lucrat pînă acum: apare o oportunitate, hai s-o facem. Trebuie să gîndim strategic, planificat, indiferent că ne place sau nu ne place acest cuvînt — mie unuia îmi place —, şi să încercăm să lucrăm cu scopuri şi obiective precise. În funcţie de posibilităţi, unde vrem să ajungem şi, nu departe de ceea ce spuneam înainte, legăturile noastre, colaborările dintre minoritari mie mi se par slabe. Nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile dintre alte minorităţi, dar între minoritatea romă şi celelalte minorităţi, cu excepţia minorităţii evreieşti, cu care am lucrat, legăturile sînt slabe. Probabil că s-a repetat istoria că vindeam împreună haine vechi pe Lipscani, şi acum pe plan cultural, pe plan politic lucrăm mai bine decît cu celelalte minorităţi... Cu celelalte minorităţi, aproape că ne ignorăm sau sîntem ignoraţi. N-am avut nici un program comun, faptul că ne întîlnim în foruri interculturale, că ne întîlnim la festivalul minorităţilor de la Brăila şi Galaţi, în judeţele Dunării de Jos, înseamnă ceva. Dar acolo este o întîlnire, nu este rodul unei colaborări. Vorbim despre diversitate, vorbim despre multiculturalism, dar de fapt multiculturalismul în cultura vestică este identic cu ceea ce înseamnă, sau trebuie să însemne, interculturalismul în cultura orientală. Studenţii mei care participă la cursul de Grupuri cu risc de discriminare şi oportunităţi egale, beneficiază de (sau sînt chinuiţi cu) două prelegeri pe această temă a multiculturalismului şi interculturalismului, şi noi trebuie să înţelegem că ideea fundamentală pentru noi este nu denumirea conceptului, ci conţinutul conceptului. Noi trebuie să mergem spre interculturalism. Or, evoluţia aceasta paralelă, pe care o resimt cu tristeţe, nu este de natură să creeze o realitate interculturală, ci creează nişte coexistenţe care intră în forma conceptului de multiculturalitate.

Aş vrea să mă leg de un lucru foarte concret în ceea ce priveşte necesitatea de a se adopta sau de a nu se adopta legi noi, aşa cum aflăm din materialul doamnei Ardelean. Personal consider că, în ceea ce priveşte minorităţile, atîta timp cît există o Convenţie-cadru, atîta timp cît există un Departament pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, (atîta timp cît a existat un departament, la ora actuală există doar un compartiment !), o activitate în ceea ce priveşte minorităţile naţionale la Avocatul Poporului, despre care v-am mai vorbit şi cu prilejul altor întîlniri, fiindcă eu lucrez la Avocatul Poporului şi v-am şi invitat să vă adresaţi acestei instituţii, e bine. Din păcate, în afară de maghiari şi romi, care se adresează în mod constant la instituţia Avocatului Poporului, avem intervenţii şi de la minoritatea germană, dar pe probleme de fond funciar şi proprietate; în rest, de la alţi colegi minoritari nu primesc semnale. Revenind la subiect, o nouă lege pentru minorităţi, personal, nu cred că este necesară. În schimb, este necesar ca, aşa cum o avem, să fie aplicată sau, aşa cum spun normele internaţionale, să veghem la „preluarea şi aplicarea cu bună credinţă”, asta este sintagma pe care o găsim în toate actele normative. Iar faptul că noi am adoptat Convenţia-cadru privind minorităţile naţionale este un pas important. S-a dat satisfacţie forurilor europene, dar, la nivelul practicii noastre judiciare şi la nivelul vieţii noastre civice, de fapt, am adoptat un copil mort. Legea 33 din 1995 prin care se adoptă Convenţia-cadru este un act de bunăvoinţă, dar nu este un act de bunăcredinţă. Nu ştiu cum apreciaţi dvs., deoarece, dacă o persoană fizică sau juridică din această ţară, indiferent cine, încalcă în mod atît de flagrant această lege, spuneţi-mi dvs. ce poate păţi şi cine îi poate aplica o sancţiune? Nimeni nu ne împiedică să adoptăm această lege introducînd şi un ele- ment naţional de bunăvoinţă: partea de sancţiuni.

Apropo de colaborarea dintre minorităţi, despre care vorbeam. La un mo- ment dat, erau cinci proiecte de legi privind minorităţile naţionale. Două dintre ele apăreau din partea minorităţii maghiare şi a minorităţii germane. N-a fost nici o lege care să vină din colaborarea a două minorităţi, iar legea pe care minoritarii au considerat că au elaborat-o dumnealor în cadrul Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, de fapt era legea guvernului. La această lege, pe vremea aceea lucram la Ministerul Muncii, am avut 27 de observaţii, dintre care cea mai importantă mi s-a părut: care este partea sancţională a legii, pentru că legea nu înseamnă doar o expunere de motive, nu înseamnă doar nişte bune intenţii, trebuie să aibă o parte, pe care să o foloseşti în instanţă, de sancţiuni. Avem o instituţie a Avocatului Poporului care este specializată în arătatul cu degetul. Altceva nu poate să facă Avocatul Poporului, decît să arate cu degetul, lucru extrem de valabil într-o ţară civilizată, într-o ţară în care îndeplinirea sarcinii devine un fel de religie. Cînd vorbim cu colegii noştri din alte instituţii similare, ei ne spun: dar aveţi o armă formidabilă. Folosiţi campaniile de ruşine. Ce ruşine, dom’le, pot să dau presei că nu ştiu care primar n-a vrut să elibereze documente ca nea Ghiţă să-şi vîndă viţelul şi, vezi Doamne, că ăsta îşi pierde postul, cînd apar în presă cazuri de deturnare de milioane, de furturi, de devalizări de bănci şi, bineînţeles, i se face campanie respectivei persoane. Sigur că, într-o ţară unde democraţia este în şanurile ei şi îşi arată prerogativele şi valenţele, faptul că primarul din Roma are un şanţ pe o stradă pe care nu l-a acoperit şi a dat unul cu roata în el, este motiv să-şi piardă pîinea. S-a văzut aşa ceva. Dar nu aceeaşi problemă se pune în sistemul legislativ şi cred că nu este întîmplător faptul că uniunile şi-au exprimat dorinţa ca Liga Pro Europa să preia iniţiativa unor acţiuni care să-i apropie pe minoritari şi, în acelaşi timp, să-i ajute în rezolvarea propriilor lor probleme; aş propune ca acest for, pentru care am o deosebită stimă, să aibă ca obiectiv această sudare, această conlucrare, nu neapărat solidaritate: să facem front comun şi aşa mai departe. Dar să găsim forme de parteneriat între diferitele minorităţi şi între minorităţi în general.

Sándor Szilágyi N.: Vroiam să mă refer la problema imaginii minorităţilor în mass-media, care este o problemă foarte importantă. Noi adesea ne limităm doar la spaţiul politic, dar de multe ori deciziile politice sînt şi ele influenţate de imaginea care se creează şi fiindcă şi politicienii, dacă simt că au un suport masiv în susţinerea unor vederi, argumentează şi ei cu mai multă convingere.

În legătură cu această imagine, trebuie să recunosc că nu am monitorizat-o sistematic, dar am văzut totuşi destule emisiuni la televizor şi am citit şi materiale de presă destule ca să am o părere despre această formare a imaginii. Există două categorii de minorităţi la noi. Există minorităţi „periculoase” şi există minorităţi inofensive. Dintre minorităţile „periculoase” fac parte în primul rînd ungurii, care reprezintă un „pericol” pentru integritatea ţării noastre, după aceea, nu în ordinea importanţei, evreii care „periclitează” posturile sus-puse, de influenţă, şi romii care „periclitează” buzunarele şi găinile noastre. Deci, acestea sînt cele trei minorităţi „periculoase”, iar celelalte sînt minorităţile inofensive. Dintre care, minoritatea germană totuşi are un caracter specific, pentru că, deşi inofensivă, poate să ne creeze probleme. Deci e bine să fie tratată cu precauţie. În rest, toate celelalte minorităţi sînt prezentate într-un fel destul de ciudat. Adică, bazat pe pitoresc, pe rustic, gen „Cîntarea României”. Festivaluri de folclor, arta culinară specifică, pînă una-alta, se vede că imaginea este binevoitoare. Intenţiile probabil sînt bune, dar fără să se ştie ce anume ar dori minoritatea respectivă să fie prezentat despre ea, şi mai ales, fără să fie întrebat măcar o dată unul dintre ei care sînt problemele lor, dacă au ceva probleme mai specifice. Fiindcă, pentru sensibilizarea majorităţii, tocmai aceste minorităţi, care nu sînt privite cu prejudecata menţionată sau cu suspiciunea că „ăştia una spun şi alta gîndesc”, sînt alese. În cazul acestor minorităţi, care nu sînt prezentate ca fiind un pericol, unele probleme s-ar putea prezenta mai uşor, ca mesajul să fie mai convingător, ca să înţeleagă şi telespectatorii majoritari că, iată, nici nu ne-am gîndit, dar aceşti oameni au şi ei nişte probleme, iar noi am crezut că toate problemele lor au fost rezolvate. Aici s-a pus problema: ce anume s-a schimbat timp de zece ani? În această privinţă eu cred că s-a produs o schimbare foarte mare în ultimii zece ani, la care,

sincer să fiu, nu mă gîndisem pînă acum. Am sperat că se va întîmpla, dar n-am sperat să se întîmple doar în zece ani. Dacă ne uităm cu atenţie la recenta campanie electorală, ne dăm seama că s-a schimbat ceva. şi anume, că pericolul maghiar n-a mai fost vehiculat la dimensiunile de mai înainte. Aceasta înseamnă că nu mai există resurse în acest sens, care să mai poată fi mobilizate la o adică pentru scopuri politice. Se vede că lumea s-a plictisit de „pericolul maghiar”, că mulţi şi-au dat seama că asta serveşte mai mult unor interese politice şi că, de fapt, pericolul nici nu este aşa de mare. Fapt foarte semnificativ, că acest „pericol maghiar” şi discursul cu tentă şovină nu erau elemente definitorii nici măcar în discursul lui Corneliu Vadim Tudor, care, de altfel, după cum putem bănui din alte manifestări, nu e foarte departe de ideea aceasta, dar probabil şi-a dat seama că la ora actuală asta nu mai e ceva cu care să cîştigi alegători. Asta este, cred, schimbarea cea mai mare care s-a produs pînă acum. Ceea ce este totuşi un motiv de optimism, în sensul că şi politicienii sînt obligaţi să reacţioneze la această schimbare de spirit. Nu e vorba de faptul că oamenii şi-ar fi schimbat atît de mult mentalitatea, dar pur şi simplu s-au plictisit să audă mereu aceleaşi lucruri. A fost vehiculat atît de mult pericolul maghiar încît s-a creat o inflaţie şi s-a devalorizat. Această schimbare, destul de importantă, nu s-a produs la nivelul politic de sus. Nu ştiu în ce măsură mass-media va putea să mai contribuie la continuarea acestui proces. Adică să-i atenţioneze pe politicienii care vor recurge la discursul cu tentă şovină.

Sevghin Omer: Legat de materialul prezentat de doamna Laura Ardelean, consider că este bună ideea de a lansa un chestionar uniunilor minorităţilor.

În primul rînd, mă refer la faptul că „minoritate-majoritate”, această dihotomie este extrem de supărătoare. O consider supărătoare pentru noi, minoritarii. Eu personal, şi i-am auzit şi pe alţi minoritari, consider că este aproape jignitor să se refere la noi ca la unii toleraţi. Din fericire, constat cu multă plăcere că, la această reuniune, nu s-a folosit cuvîntul toleranţă, aşa cum am auzit de zeci de ori, sute de ori, la reuniunile organizate de autorităţile statului, unde nu este autoritate care să nu se simtă obligată să ne amintească că „noi majoritarii sîntem toleranţi faţă de minorităţi”. Or, eu consider că acest termen este jignitor pentru că eu, personal, nu vreau să fiu tolerată. Eu vreau să fiu, eventual, tratată, dacă se poate, pe picior de egalitate cu semenii mei care sînt mai numeroşi pe acelaşi teritoriu. Nu ştiu ce s-ar putea face, cu ce s-ar putea înlocui acest termen de „minoritate”. Probabil, după exemplul evreilor din România, cu cel de „comunitate”.

Legat de legislaţie, consider că este necesară grăbirea aplicării Ordonanţei privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, întrucît mi-au parvenit, şi cunosc personal, exemple destule, şi din ce în ce mai frecvente, de discriminare din partea majorităţii faţă de cei mai puţini la număr.

Legat de reprezentare, de organizaţiile care în acest moment reprezintă minorităţile naţionale, comunităţile: Este vorba de uniunile recunoscute de

Departamentul pentru Minorităţile Naţionale. Ce se poate face în cazul în care uniunile respective nu reprezintă interesele comunităţii, cum este cazul tătarilor? Noi, tătarii, consider că am pierdut în aceşti zece ani pentru că, practic, în acest moment, am ajuns să nu mai existăm oficial. Inclusiv termenii din ultimul statut al tătarilor, al Uniunii tătarilor, care se mai numesc — nu ştiu pe ce motiv — turco- musulmani, se referă numai la comunitatea „turco-tătară”. Or, conform recensămîntului, nu există o asemenea comunitate. Există tătari şi turci. Probabil că între timp liderii uniunii au ajuns la concluzia că, nemaiexistînd tătari, aceştia fiind asimilaţi, există turco-tătari. Legat de recensămînt: Nu ştiu ce se poate face pentru ca rezultatele recensămintelor să fie mai aproape de realitate. şi încă o dată mă refer la comunitatea noastră, a tătarilor. A doua pierdere mare a numărului. Dacă înainte, în recensămintele anterioare, ajungeam la 50.000 şi, conform datelor adunate de mine pe teren, sîntem mai mulţi de 50.000 de tătari numai în Dobrogea, conform recensămîntului ultim, din 1992, sîntem ceva mai mult de 24.000 de tătari. Eu, personal, familia mea, cunoştinţele mele tătare nu am fost consultaţi, nu ne-a întrebat nimeni ce sîntem, ce vrem să ne declarăm. Deci, consider că recensămîntul din 1992 nu a fost corect. Sper să găsim împreună o modalitate prin care să poată fi urmărite, controlate modalităţile de realizare a recensămintelor.

Miklós Bakk: Aş vrea să fac trei observaţii pe marginea materialului prezentat de doamna Laura Ardelean.

Prima se referă la acest material care prezintă numai perspectiva organizaţiilor minoritare. Eu cred că acum, după zece ani, ar merita să investigăm aceste chestiuni şi din punctul de vedere al comunităţii minoritare respective. La ce mă gîndesc? În privinţa comunităţii, asemenea investigaţii s-au făcut de Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice din Cluj, făcîndu-se şi nişte contrapunctări foarte interesante: care este orizontul de aşteptare al comunităţii maghiare şi care sînt priorităţile preluate de UDMR? Cred că o asemenea comparaţie ar fi necesară şi la celelalte minorităţi, mai ales pentru că organizaţiile minorităţilor, după cum s-a auzit şi aici, nu totdeauna reprezintă interesele minorităţilor respective, aceasta datorîndu-se sistemului politic care s-a format la noi, pentru că şi acest domeniu, al minorităţii, face posibilă apariţia aşa-zisului „intreprinzător politic”. Este o chestiune care poate să denatureze relaţia comunitate-organizaţie.

A doua observaţie se referă la constatarea din materialul prezentat care susţine că programele partidelor politice practic nu au nici un contact serios cu problema minoritară şi, chiar dacă conţin unele enunţuri, ele sînt de o vagă generalitate. Cred că acesta este un domeniu foarte important: să investigăm ce am putea să facem ca în programele partidelor să fie promovată problematica minoritară. Care sînt mijloacele care ne stau la îndemînă?

A treia chestiune este ceva mai generală şi eu cred că aceasta va trebui să fie dezbătută azi şi mîine. Ea se referă la acel model românesc care a fost aclamat în presă ca o metaforă a stabilităţii politice, dar discuţii fundamentale nu prea au avut loc. Acest model eu l-aş rezuma cu ajutorul unei sintagme pe care dl. Gabriel Andreescu a formulat-o, şi cred că este cea mai potrivită: sistemul măsurilor speciale.

După zece ani, cred că trebuie să vedem dacă acest sistem al măsurilor speciale şi-a epuizat resursele, urmează construcţia unui alt model sau persistăm în acest model? Eu înclin să cred că acest model a început să-şi epuizeze resursele. A fost la coincidenţa a trei oportunităţi. Una a fost necesitatea de a crea se crea un limbaj specific în abordarea problematicii minoritare. Acest limbaj a fost şi este un lucru pozitiv, limbajul drepturilor omului. Deci, sistemul măsurilor speciale se leagă în primul rînd de necesitatea creării acestui limbaj. A doua chestiune la convergenţa căreia s-a creat acest model a fost un consens în politica românească, a partidelor româneşti, de a limita cererile autonomiste ale maghiarilor. şi al treia element de convergenţă a părut a fi o platformă comună bună pentru minorităţile mici.

Eu cred că perspectiva se va schimba sub două aspecte. Primul este cel care priveşte chestiunea regionalismului, al doilea ţine de perspectiva integrării europene care în următorii zece ani va pune în faţă, mult mai pronunţat, problema construcţiei instituţionale. Aceste două chestiuni ar putea însemna o cotitură în abordarea acestui model românesc.

Andrei Roth: Doar cîteva cuvinte în legătură cu problema numărului cîtorva minorităţi. Pornesc de la distincţia colegului Szilágyi, într-adevăr vizibilă în mass- media, între minorităţi periculoase şi altele nepericuloase pentru statul român. Însă periculozitatea aceasta imaginară este în ultima analiză totuşi legată de număr, în cazul maghiarilor, evident, şi în cazul romilor, de asemenea, cît se poate de evident. Numai minoritatea evreiască nu este periculoasă prin număr pentru că nu mai cuprinde decît cîteva mii de oameni, şi aceştia bătrîni, aşa încît problema se rezolvă în scurtă vreme biologic. Dar această minoritate, foarte mică numeric în România, are în spate o populaţie numeroasă, răspîndită pe întregul glob, şi în cele din urmă tot în număr îi rezidă periculozitatea, în puterea sa de influenţă, nu-i aşa? Problema aceasta a numărului are două aspecte care trebuie distinse. Pe de o parte, în principiu, nu trebuie să existe deosebiri între statutele minoritarilor, indiferent cîţi sînt, aceştia trebuie să fie cetăţeni cu drepturi egale şi nu cetăţeni de rang secund. Asta este chestiunea fundamentală. Minoritarul într-un stat democratic este cetăţean cu drepturi depline şi nu cetăţean de rang inferior. Condiţia egalităţii cetăţeneşti este loialitatea faţă de stat, dar în mass-media loialitatea se confundă foarte adesea cu acceptarea asimilării. şi asta este problema principală pentru minoritar: egalitatea în drepturi în condiţii de loialitate, dar de neacceptare a asimilării, de păstrare a identităţii proprii din toate punctele de vedere. Asta este chestiunea principală.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că problema numărului sub aspect practic, sub aspectul instituţionalizării unor drepturi, îşi are totuşi importanţa sa. Minoritatea germană ştie foarte bine că nu îşi poate menţine anumite instituţii bisericeşti, culturale, din cauza numărului scăzut. Sînt lucruri care nu merg la un număr prea scăzut. Însă nu numai numărul, ci — sociologic vorbind —, şi densitatea pe unitate teritorială este importantă. Acolo unde există o concentraţie a unei minorităţi pe un teritoriu, într-o localitate, altfel se pun problemele, iar acolo unde acel număr, mai ales dacă el este mic, este dispersat, aspectele instituţionale sînt iarăşi altele. De pildă, în problemele legate de învăţămînt: Dacă într-o localitate există un copil de o anumită naţionalitate nu i se poate face şcoală separată, dacă există o mie este cu totul altceva. Sub acest aspect instituţional, problema numărului este de luat în considerare pentru că pur şi simplu altele sînt cerinţele, respectiv altele sînt posibilităţile. Deseori se poate citi în ziare că maghiarii sînt mai turbulenţi pentru că cer universitate, iar germanii sînt mai puţin periculoşi, pentru că nu cer universitate. Dar diferenţa de număr aici este hotărîtoare. Deci, sub aspectul practic, nu se poate să nu ţinem seama de număr.

În cu totul altă ordine de idei, aş vrea să vă întreb, pentru că s-a pus această problemă a legii care prevede sancţionarea discriminării, dacă se cunoaşte vreun caz în care cineva să fi fost sancţionat pentru discriminare naţională.

Gabriel Andreescu: Este un caz care ar intra în litera legii respective, în ceea ce ar fi discriminare, în violarea demnităţii persoanei. Violarea demnităţii persoanei este considerată în sensul acestei legi o formă de discriminare şi asta acoperă şi acea violare a demnităţii personale prin presă, prin discurs, limbajul urii, şi în ciuda a peste zece apeluri făcute la adresa Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, a procurorului general privind acţiuni în acest sens, există un singur caz, al dlui Dragomir (actualul senator) care a fost pedepsit cu 2 ani cu suspendare, dar nimic în afară de cazul acesta nu este cunoscut.

Andrei Roth: Legea şi pe timpul lui Ceauşescu prevedea pedepse pentru discriminare. Această lege nu a fost niciodată aplică, nu a fost tradusă în fapt. Ea exista pentru vitrină.

Vasile Burtea: Este vorba de articolul 247 din Codul penal care pedepseşte funcţionarul public care în exercitarea atribuţiilor sale abuzează sau are un comportament discriminatoriu. Avem pe rol trei cazuri de discriminare flagrantă. Este vorba de studenţii romi care nu sînt primiţi în discoteci şi presa a fost, cel puţin de data aceasta, la înălţimea civismului. Este vorba de romii care sînt discriminaţi pe piaţa muncii, fie că sînt anunţuri prin care se exclud romii, nu numai firmele particulare, dar am avut cazuri la Direcţia de Muncă a Capitalei, la Oficiul de încadrare a forţei de muncă a Capitalei, precum şi declaraţia Societăţii Urban, care este cu capital majoritar de stat, că pentru a face o ridicare de gunoaie de nivel european trebuie să nu-i mai angajeze pe romi şi să-i concedieze pe cei care sînt angajaţi acolo.

Avem un caz care va ajunge la Strasbourg: evacuarea unei familii de romi, civilizate, dintr-o pizzerie. Nu au vrut să-i servească pentru că sînt romi. şi dacă vedeţi articolul presei gălăţene nu vă vine să credeţi că aşa ceva provine din presa din România. De doi ani de zile încercăm să obţinem ceva. Se încalcă flagrant legea 33, respectiv Convenţia-cadru, se încalcă Constituţia, articolul 4, 6, 10, 31, şi aşa mai departe. N-am articol de lege. Ce să fac? Persoana de la pizzerie este particular, nu este funcţionar public în sensul articolului 247 din Codul penal, deci n-am ce să-i fac. Deci poate să calce în picioare Constituţia României şi nu pot face nimic.

Sevghin Omer: Eu personal am proces legat de discriminare pentru că în calitate de ziarist mi s-a interzis semnătura pe motivul: „nu avem nevoie de semnătura ta de musulman împuţit”. Nu vă spun la ce ziar, la ziarul la care lucrez.

Andrei Roth: Sînt convins că există acoperire legală, dar afirm că legea în această privinţă nu se aplică. Că nimeni nu a fost serios sancţionat în România pentru această treabă. Nici înainte, nici acum.

Elek Szokoly: În discuţiile anterioare, referirile la aspectele juridice, la legislaţie, au fost continuu prezente. Nu întîmplător l-am invitat pe Gabriel Andreescu să ne prezinte o analiză referitoare tocmai la acest domeniu. În programul comunicat, acest subiect figurează sub titlul „Situaţia legislaţiei privind minorităţile naţionale şi confesionale. Realizări şi lacune, speranţe şi decepţii. Cadrul legislativ şi funcţionalitatea practică. Politica instituţiilor faţă de aplicarea cadrului legislativ.”

Gabriel Andreescu: De fapt, ar trebui să fac aici o introducere, să creez un cadru pentru dezbaterea pe care urmează să o avem. De altfel, referiri la problema legislaţiei în domeniul minorităţilor au fost făcute anterior, în timpul dezbaterii pe marginea materialului Laurei Ardelean.

Ceea ce v-aş oferi acum, ar fi următorul lucru: Mai întîi, rugămintea să ne restrîngem la problema legislaţiei privind minorităţile naţionale şi nu la cele confesionale. Problema minorităţilor confesionale este momentan o problemă a libertăţii de religie şi este, în sine, un sistem diferit. Este un sistem amplu atît prin importanţă, cît şi prin conţinut. Ar merita tratat ca un subiect separat. Pentru că, oricum, nu putem decît să-l scrijelim puţin la suprafaţă, aş propune să-l lăsăm deoparte şi să rămînem la chestiunea legislaţiei privind minorităţile naţionale.

Aş sugera următorul lucru: să avem în vedere cadrul general în care se pune problematica normării în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, cu atît mai mult cu cît, în discuţiile anterioare, s-a mers pe acel ansamblu implicit de măsuri speciale care reprezintă, e drept, cea mai consistentă parte a dezbaterilor din ultimul deceniu. Apoi să trecem puţin la o lege care a fost deja invocată, la chestiunea unei legi a minorităţilor naţionale.

În principiu, sistemul general de protecţie a minorităţilor naţionale conţine trei elemente. Este vorba de acea protecţie pe care o asigură drepturile individuale, e vorba de principiul non-discriminării şi este vorba de sistemul măsurilor speciale.

Desigur, în lume există şi alte forme practice de asigurare a protecţiei minorităţilor naţionale. Miklós Bakk s-a referit implicit la una: atunci cînd asiguri un statut special, cum este cel din Trentino-Alto Adige, tu introduci un mecanism care nu este pînă la urmă nici una, nici alta, nu este acoperit de nici unul din cele trei elemente discutate, dar astfel de modalităţi de asigurare a unor statute speciale, a unor autonomii comunitare nu au fost integrate în sistemul legislativ, este în dreptul internaţional, şi oricum nu este calea pe care s-a mers pînă acum cu sistemul de protecţie românească. Nu înseamnă că lucrurile acestea nu trebuie discutate ca o variantă de prespectivă, dar noi sîntem într-un cadru definit de cele trei elemente.

În privinţa drepturilor fundamentale, desigur că orice protecţie a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale presupune o recunoaştere a drepturilor fundamentale. În ultimii ani a trebuit să spunem deseori: atenţie, democraţia în sensul acesta este o bază a drepturilor minorităţilor, dar nu numai. Democraţia nu este suficientă pentru a asigura protecţia minorităţilor naţionale. Acest lucru ar trebui să fie repetat permanent. Dar nu trebuie să uităm, în acelaşi timp, că, totuşi, nu poţi să ai o adevărată protecţie fără drepturi şi libertăţi individuale afirmate. În definitiv, ceea ce s-a întîmplat în discuţia asta a raţionalităţii opţiunilor noastre de vot de la ultimul scrutin, pînă la urmă, se sprijină şi pe o astfel de problematică. În ce măsură poţi să gîndeşti o vieţuire a minorităţilor naţionale într-o lume cum este cea planificată de Vadim şi care este, desigur, o lume care pune în discuţie chiar aceste fundamente.

Al doilea element amintit este principiul non-discriminării care spune: cetăţenii sînt egali şi nu este legitimă nici un fel de discriminare între aceştia. Ceea ce este foarte interesant din punctul meu de vedere este faptul că, în ultimii ani, am văzut o dezbatere amplă pe tema măsurilor speciale. Am văzut chiar măsuri legislative relevante dezbătute şi apoi elaborate, şi mai apoi adoptate în domeniul măsurilor speciale, dar pînă anul acesta nu a existat o suficientă punere în discuţie a aplicării principiului non-discriminării, deşi discriminarea este evidentă în România. Cred că noi ne aflăm într-un paradox. Că, într-un fel, sistemul măsurilor speciale a avansat în dezvoltarea lui mai mult decît a avansat aplicarea principiului non- discriminării. Spuneam că, anul acesta, s-au făcut nişte primi paşi esenţiali. Pentru a vedea aplicat principiul non-discriminării trebuie să ai, desigur, în vedere o legislaţie sancţionatorie, cum spune dl. Vasile Burtea. şi tot dînsul a amintit — atenţie! — cele două articole din Codul penal, cel privind funcţionarul public şi cel care priveşte sancţionarea discursului şovin, antisemit etc, reprezintă un sistem prea slab pentru a percepe diferite încălcări ale principiului non-discriminării. Nu numai că ele nu se aplică — pentru că ele s-ar putea aplica totuşi —, dar oricum nu sînt suficient de bune pentru a urmări întreaga varietate a felurilor de discriminare. Iată că anul acesta s-a reuşit obţinerea unei ordonanţe privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ordonanţă care enumeră discriminări în domeniul activităţii economice şi în materie de angajare şi profesie, în domeniul accesului la serviciile publice administrative şi juridice, de sănătate, la alte servicii, bunuri şi facilităţi, accesul la educaţie şi dreptul la demnitate al persoanei. Acest instrument, care este ordonanţa de urgenţă, a intrat în vigoare pe 2 noiembrie 2000, aplicarea sancţiunilor legate de ordonanţă fiind asigurată printr-un Consiliu împotriva tuturor formelor de discriminare, un consiliu ce trebuia creat, de asemenea, în luna noiembrie. Lucru care nu s-a întîmplat. E totuşi foarte important că ieri (15 noiembrie 2000, n.red.) am fost anunţaţi că hotărîrea de guvern prin care se înfiinţa consiliul acesta a fost adoptată. Deci, practic, în acest moment avem baza normativă, rămîne să se construiască instituţia ca atare şi aceasta să se pună în funcţiune.

Afară de acest sistem legislativ intern, trebuie spus că România a semnat acum cîteva săptămîni Protocolul nr. 12 privind discriminarea. Ce trebuie spus însă despre Protocol? Efectele lui, care sînt foarte importante, nu pot fi aşteptate decît într-un număr de ani. De ce? Pentru că în mod esenţial sistemul Consiliului Europei, respectiv al Curţii de la Strasbourg, este un sistem tipic de kommando. Adică, produce jurisprudenţă şi prin jurisprudenţă se judecă apoi celelalte cazuri. Totuşi, din punct de vedere politic, semnarea lui este foarte importantă. Anterior, Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului putea fi utilizată în cazurile de discriminare numai atunci cînd era vorba de o violare a unuia din articolele Convenţiei europene. Eu nu ştiu, de exemplu, ce articol va folosi clientul dlui. Burtea în cazul celor trei romi care nu au putut să intre în pizzerie, pentru a pune în mişcare cu şanse de succes Curtea de la Strasbourg. Nu ştiu dacă va găsi, din păcate, în cadrul Convenţiei europene un articol ajutător. Protocolul va oferi însă alte posibilităţi. Tot din afară mai vine un ajutor în privinţa rezolvării problematicii discriminării. E vorba de adoptarea de către Consiliul European, la propunerea Comisiei Europene, a unei directive privind discriminarea, privind asigurarea egalităţii şanselor independent de origine etnică sau rasială. Deşi este vorba de o circumscriere a subiecţilor discriminării prin originea lor etnică sau rasială, trebuie totuşi spus că acest document este semnificativ pentru problematica discriminării în general. Aş face aici şi observaţia că ordonanţa adoptată în România acoperă discriminarea care are la bază orice diferenţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, sex, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată. Este deci o formulă cuprinzătoare care nu corespunde stadiului de dezvoltare a legislaţiei euroconforme în acest moment, dar corespunde foarte bine cu definiţia discriminării din acea Cartă a drepturilor fundamentale adoptată ca declaraţie politică la Nisa de către statele Uniunii Europene. Deci este important ce se întîmplă în Uniunea Europeană. Cu siguranţă, directiva despre care vorbeam, directiva antirasistă cum este numită mai simplu, adoptată în iunie 2000, va fi considerată un acquis comunitar. şi ca urmare România va trebui să subscrie la ea.

Sistemul măsurilor speciale: Ce ar fi de spus în această privinţă? Noi am plecat în 1989 de la un stadiu în care, în mod paradoxal, sistemul măsurilor speciale era foarte dezvoltat, pe porţiuni chiar mai dezvoltat decît astăzi, dar în care aveai o practică, care era practica ceauşismului asimilaţionist, urmată apoi, la început de ’90, de un naţionalism agresiv. Faţă de acel moment există desigur cîteva evoluţii care mi se par absolut notabile. Mai cred încă, în ciuda unora dintre colegii maghiari cu care discut această temă, că în mare sistemul măsurilor speciale acoperă necesităţile concrete ale minorităţilor în România, inclusiv ale minorităţii maghiare.

În legătură cu detaliile actualului sistem legislativ în domeniul administraţiei locale, în domeniul învăţămîntului, în primul rînd, discutăm poate mai departe, cînd mai avem timp la dispoziţie. şi probabil cei care consideră studiul geografiei sau al istoriei în limba română ca pe o problemă de fond a educaţiei în limba maternă îşi vor expune argumentele lor.

Asta ar fi schema pe care v-o propun pentru discuţie: judecarea situaţiei în funcţie de cei trei termeni. Vi-i reamintesc: situaţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum ele sînt garantate pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale, principiul non-discriminării şi problema măsurilor speciale.

În legătură cu o lege a minorităţilor naţionale: lucrul acesta a fost discutat încă din ’90 şi Forumul German este primul care a avut o iniţiativă dătătoare de speranţe că vom avea o lege cuprinzătoare privind drepturilor minorităţilor naţionale. A urmat propunerea UDMR-ului privind o lege a minorităţilor naţionale şi a comunităţilor autonome, apoi cred că au mai fost două variante ale legii minorităţilor naţionale elaborate sub egida Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, în sfîrşit Comitetul Helsinki a venit cu propria lui propunere. Trebuie spus că logica tuturor acestor legi era o logică sintetică. Ideea era ca tot ceea ce este dispersat în legislaţia românească să aduni şi să completezi în aşa fel încît să ai o normă riguroasă şi coerentă privind protecţia minorităţilor naţionale. Toate proiectele amintite merg pe această logică. şi toate dezbaterile pe care mi le amintesc de-a lungul timpului au rămas în interiorul acestei logici. Dacă punem întrebarea: mergem pe o lege a minorităţilor naţionale care să sintetizeze actualele prevederi răspîndite în diferite sectoare legislative, aş spune că această chestiune poate să fie una de gust, dar nu neapărat una de necesitate. Cred însă că evoluţia şi a situaţiei, nu numai a viziunii noastre privind realitatea, ne obligă într-adevăr să ne îndreptăm privirile spre o lege a minorităţilor naţionale, şi nu numai a minorităţilor naţionale, ci una a minorităţilor naţionale şi a comunităţilor etno- culturale. De ce? Pentru prima dată avem de a face cu solicitări clare ale unor grupuri etno-culturale, care au venit în România după 1990, care au o prezenţă relevantă de mii de oameni şi solicitări relevante. De exemplu, kurzii din România, care au cerut şcoli pentru copiii lor în limba maternă. Avem o astfel de problemă căreia trebuie să-i găsim un răspuns. şi poate acum vedem cel mai bine că ar fi firesc să avem mai multe etaje privind sistemul de protecţie şi să distingem ceea ce sînt comunităţile naţionale de cele etno-culturale. Dar aceasta este aproape o specificitate a zonei, a regiunii, deosebind-o de felul în care apare problema în Anglia, de exemplu, unde ai o problemă de diversitate etno-culturală şi nu propriu-zis de minoritate naţională.

Un al doilea motiv pentru care am avea nevoie de o astfel de lege este problema recunoaşterii minorităţilor naţionale. Noi avem o recunoaştere oficială a 16 minorităţi, în recensămînt apare o recunoaştere implicită şi a ceangăilor şi a caraşovenilor. Ar trebui să oferi posibilitatea comunităţilor etno-culturale, celor două sau altora decît cele amintite, să-şi exprime dorinţa de a fi recunoscute, iar pentru ceangăi lucrul acesta este important. Poate în acest moment, pentru prima dată, comunitatea maghiară s-a arătat suficient interesată pentru a-i integra în rîndurile ei. Dar s-ar putea ca totuşi să fie motive să se considere că ceangăii pot să fie, datorită specificităţii lor culturale, o comunitate distinctă.

şi asta ar însemna o mulţime de avantaje care ar proteja acea viaţă specifică a ceangăilor din Moldova. Recunoaşterea minorităţilor nu apare numai în acest caz. Un caz a fost dat ca exemplu, şi pare interesant, de Sevghin Omer, anterior. Un grup aparţinînd unei minorităţi, care are o relevanţă în reprezentarea formală a acestei minorităţi, îşi declină identitatea iniţială, identitatea tătară, şi produce o nouă identitate, cea de turco-tătară. Iar asta, se vede bine, se face sub influenţa unor interese materiale şi a unor presiuni politice. Ce faci într-o astfel de situaţie? Este firesc ca o lege a minorităţilor naţionale să dea un răspuns. Această lege nu mai este o lege sintetică, ci este o lege de rezolvare a unor probleme. Un lucru pe care l-ar putea acoperi, l-ar putea prelua din mers o lege a minorităţilor naţionale, este problema alegerilor locale unde pînă la noua formulă minorităţilor li s-a asigurat o prezenţă foarte benefică în consiliile locale. Această prezenţă a fost redusă şi ar trebui văzut în ce măsură poţi să gîndeşti nişte drepturi cîştigate ale minorităţilor naţionale în sensul unei reglementări pe teme electorale. Cred că principiul drepturilor cîştigate ar trebui exploatat în acest caz.

În sfîrşit, mă voi referi la ultima chestiune, ca să nu ocup chiar tot spaţiul nostru de discuţie. E vorba de o altă temă care ar trebui acoperită de o astfel de lege. E vorba de democraţia internă în cazul minorităţilor. Deja există contestaţii interne între diferite grupuri care sînt în competiţie, în definitiv firească, pentru reprezentare. Dar nu e vorba numai de atît. E vorba de întrebări legitime ce trebuie puse uniunilor şi din interior, dar şi din afară. Eu ca şi contribuabil ar trebui totuşi să ştiu cum o uniune îşi consumă banii şi vreau să spun că exemplele pe care le cunosc sînt absolut dezolante: şefi ai uniunilor care nu dau în nici un fel seamă de utilizarea banilor, nici măcar membrilor lor. Lucrul acesta nu este firesc. Mă întreb acum, dacă n-ar fi bine ca să se trateze chestiunea asta în sensul principiilor noii legi a asociaţiilor şi fundaţiilor care creează conceptul de „asociaţii de interes public” şi automat uniunile, care se contruiesc ca expresie a acestui drept asociativ, să fie tratate în sensul conceptului de „interes public”, cu toate consecinţele şi responsabilităţile în cheltuirea banilor publici şi, desigur, a transparenţei regulilor şi democraţiei lor interne.

Elek Szokoly: Îi mulţumim lui Gabriel Andreescu pentru punerea în temă. Nu doresc să repet sau să subliniez anumite aspecte pe care le-a relevat Gabriel Andreescu, dar probabil că discuţia care urmează se va concentra în mare măsură pe domeniul măsurilor speciale sau cel al legii minorităţilor şi, la proiectele înşirate anterior avem datoria, cred, să adăugăm şi contribuţia unei persoane prezente, omisă din prezentarea lui Gabriel Andreescu. Este vorba de Sándor Szilágyi N., care a propus, poate unii dintre dvs. cunoaşteţi acest lucru, un proiect de lege a minorităţilor foarte original, dar care, din păcate, n-a prea fost băgat în seamă, nici măcar de UDMR

Pe de altă parte, cred că este un subiect destul de incitant şi chestiunea democraţiei interne a uniunilor minorităţilor, respectiv, aici e vorba şi de vechea dilemă a raportului dintre individ şi comunitate, în ce măsură drepturile individuale şi cele comunitare sînt complementare sau de excludere.

Paul Philippi: Aş dori să mă refer la problema drepturilor individuale şi a măsurilor speciale. Poate că nu ştiţi cu toţii, dar în anul 1919, cînd a fost redactat la Paris Tratatul protecţiei minorităţilor, şeful comisiei care s-a ocupat de acest tratat — un brazilian — s-a luptat din răsputeri ca să fie protejate numai drepturile indviduale, nu şi cele ale comunităţilor. Singura excepţie care a fost făcută în paragraful 11 al acestui Tratat au constituit-o secuii şi saşii. Cele două comunităţi au fost protejate în privinţa obiceiurilor lor culturale, şcolare, religioase, ca şi colectivitate, fiindcă s-a putut dovedi atunci că în cursul istoriei au format, în cadrul statului în care trăiau, comunităţi juridice, care au avut o responsabilitate colectivă şi deci puteau să reclame şi în anul 1919 drepturi comunitare. Mentalitatea globală de atunci era fixată pe drepturi individuale şi era foarte greu să fie articu- late şi drepturi colective. şi este foarte clar de ce. Conceptul de naţiune în Franţa şi în Statele Unite, adică în două ţări care au stat la baza ideilor democratice, nu este o noţiune etnică. Dacă spun: „Je suis français”, înţeleg: „sînt cetăţean al Franţei”, dacă spun: „I am American”, nu te întreabă de ce origine eşti, ci înseamnă că „eu sînt cetăţean al Statelor Unite”. Deci, ar fi necesar să dezvoltăm şi noi o legislaţie şi o concepţie corespunzătoare pentru situaţia noastră, unde există nu numai secui şi saşi, ca în Tratatul minorităţilor din 1919, ci şi alte etnii istorice care îşi au rolul lor în societate şi care nu se încadrează automat în noţiunile democraţiei clasice. Asta e o dificultate pe care trebuie să o recunoaştem şi de aceea ar trebui să fim şi toleranţi cu statul nostru, România, care, provenind din ideile franţuzeşti, are dificultăţi să integreze problema minorităţilor naţionale, cum le-a regăsit în Transilvania, şi pe care trebuie să le articuleze în cadru legislativ. Aceasta este o dificultate care trebuie să fie, cred eu, recunoscută în discuţia cu partenerii noştri din Bucureşti care  n-au fost obişnuiţi în mod tradiţional să vadă această distincţie, această specificitate. De aceea, cred eu, măsurile speciale — care a fost cel de-al treilea punct al dlui Andreescu — pentru ţara noastră sînt foarte necesare. Trebuie să fie exprimate în măsuri speciale ca să se vadă că problemele noastre sînt altele decît cele prevăzute în clişeul clasic al democraţiilor apusene.

Actualul sau viitorul ministru al culturii, dl. Răzvan Teodorescu, a vorbit, cred că în 1991, la Televiziunea Naţională în faţa Parlamentului şi a spus că îi e ruşine că pe canalul naţional sînt emisiuni în limbile minorităţilor. Eu am avut ocazia atunci să-i răspund a doua zi în emisiunea germană şi i-am atras atenţia că nu noi am intrat în România, ci România a venit peste noi. Deci, România trebuie să recunoască nişte fapte istorice existente şi asta trebuie făcut, cred eu, într-adevăr prin măsuri speciale ca să se trezească conştiinţa cetăţenilor că aceste minorităţi sînt o bogăţie, dar e şi o datorie a statului de a le integra adecvat. S-a auzit deseori, nu numai de la Corneliu Vadim Tudor, dar şi de la mulţi alţii care spuneau că noi românii sîntem un popor foarte ospitalier, noi i-am primit şi pe saşi, şi pe, şi pe… Asta-i o mitologie care trebuie demitologizată prin măsuri speciale, dar şi prin crearea unui climat spiritual care schimbă mentalitatea, fiindcă în această mentalitate a fost crescut tot poporul prin manualele de istorie etc. Este o datorie enormă pentru noi intelectualii ca să distrugem această ideologie, fără să fim agresivi, dar să schimbăm această mentalitate într-una adecvată cu realitatea.

Elek Szokoly: În legătură cu această dezideologizare, această demitizare, cred că Biblia ar putea să fie — şi v-o recomand tuturor celor care încă nu aţi citit-o din scoarţă-n scoarţă —, cartea lui Lucian Boia „Mit şi istorie în conştiinţa românească”, care consider că este o carte fundamentală şi nu poate fi omisă din cultura niciunui om implicat în viaţa publică.

Aş dori totuşi să nuanţez puţin mitul modelului francez al citoyen-ului cu drepturi pe deplin egale şi vă recomand în acest sens şi studiul din ultimul număr al revistei Altera despre occitani. Îmi permit să adaug că în viziunea mea este vorba despre un alt mit al modelului francez de cetăţenie politică, şi anume că, toţi cetăţenii francezi, indiferent de origine, limbă, etnie, religie etc. sînt cetăţeni egali. Într-un anumit sens limitat la drepturile cetăţeneşti, prin definiţie individuale, sigur că este un adevăr, pe de altă parte, se omite un fapt deloc lipsit de importanţă, şi anume că toţi aceşti cetăţeni francezi „egali” sînt cetăţeni sub dominaţia unică a limbii franceze, care a însemnat, totodată, pierderea identităţilor specifice ale occitanilor, bretonilor, alsacienilor, bascilor, catalanilor etc. care erau de fapt comunităţi etno-naţionale, culturale, lingvistice separate, deveniţi „francezi” egali, nu însă şi în privinţa dreptului la identitate. O nuanţă care ar trebui totuşi adăugată.

Berdj Aşgian: Aş vrea să mă refer aici la problema asimilării pe care a ridicat-o dl. profesor Roth. Într-adevăr, problema asimilării este o problemă foarte importantă. Dovadă: faptul că, iată, unele minorităţi se luptă tocmai ca să-şi menţină identitatea culturală, împotrivindu-se tendinţei de asimilare. În această privinţă, după părerea mea, o asimilare naturală există în mod biologic şi este inevitabilă pentru că, referindu-ne la populaţia din Transilvania, aici sînt unii care susţin cu înverşunare faptul că: „dom’le, eu sînt român neaoş”. Eu nu cred că într-un spaţiu în care de o mie de ani trăiesc laolaltă români cu maghiari, cu germani, cu saşi, cu secui ş.a.m.d. nu s-a imixtionat într-o familie dată cineva care era de o altă etnie. N-aş crede lucrul acesta pentru nimic în lume, pentru că survine un element despre care toţi marii filozofi ai lumii vorbesc, şi anume iubirea, dragostea, care nu întreabă pe nimeni unde să apară, sentimentul respectiv apare şi faţă de cineva care este de altă etnie. şi dacă o unguroaică s-a îndrăgostit de un român şi invers şi s-au căsătorit, iată că în familia respectivă nu se mai poate vorbi despre români puri. Din acest punct de vedere eu aş vrea să vă spun că în ţara noastră există Fundaţia „Armonia”, care este fundaţia creată pentru familiile etnic mixte. Eu mă îndoiesc că există familii etnice pure în România la ora actuală. De exemplu, referitor la minoritatea pe care o reprezint, cea armeană. Armenii trăiesc în Principatele Române de 600 de ani, în special în Moldova. În Moldova sînt o serie de familii care recunosc faptul că au origine armenească, şi v-aş cita doar cîteva familii de această origine: familia Goilan, familia Ciuntu, familia Madjaru, familia Conta, Crancuiaş, Asachi şi multe altele care se recunosc a avea antecedente armeneşti, dar ele habar n-au de limba armenească, habar n-au de obiceiuri tradiţionale, de obiceiuri culinare sau religioase, sau de altă natură, pentru că nu mai au nici o legătură cu un armean care a fost membru al familiei lor cu 200 de ani înainte. Acest lucru cred că se poate aplica la orice etnie şi la orice familie care trăieşte în România, unde a coexistat împreună cu alte 18 etnii. Cred că acum o să adăugăm şi a 19-a etnie, chinezii, şi o să vedem nişte generaţii, cum vedem deja pe ici pe colo, cu copii care au culoarea neagră şi o să vedem şi nişte copii cu ochii oblici. Prin urmare, problema asimilării este o problemă inevitabilă, cum spunea şi dl. Szokoly, dacă este o asimilare naturală, dar care nu trebuie să depăşească o anumită proporţie. Pentru că dacă ajunge să depăşească o anumită proporţie atunci minoritatea respectivă este în pericol.

Elek Szokoly: Există, cred, un prag critic în cadrul fiecărei comunităţi sub care nu mai e capabilă să supravieţuiască, nu mai e capabilă să-şi reproducă propriile valori specifice.

Singura remarcă pe care aş dori s-o adaug la ceea ce a spus dl. Berdj Aşgian referitor la asimilarea naturală, a cărei inevitabilitate a subliniat-o este că normal ar fi ca să nu înţelegem lucrurile ca şi cum armonia dintre comunităţi ar trebui să se înfăptuiască sub dominaţia — cum am dat mai devreme exemplul francez — unei limbi sau a unei culturi. Pentru că, mă-ntreb, chiar în cadrul familiilor mixte din „Armonia” al cărei preşedinte sînteţi, care sînt limba şi cultura dominantă? ştim foarte bine că în familiile mixte, în general, majoritarul domină, respectiv partea majoritară a familiei asimilează partea minoritară. Mă întreb, deci, dacă această „armonie” nu înseamnă în acelaşi timp şi o mînă întinsă asimilării, aşa-zis naturale ?

Andrei Roth: Eu sînt perfect de acord cu intervenţia prietenului Aşgian. Numai că asimilarea naturală este inevitabilă, este firească, şi nimeni nu poate obiecta nimic împotriva sa. Doar că trebuie să se facă o distincţie clară între asimilarea spontană şi cea forţată. Eu, cînd am vorbit de primejdia asimilării, la aceasta din urmă m-am referit. Asimilarea forţată este incompatibilă cu democraţia. În rest, faţă de asimilarea spontană nu avem nici un fel de obiecţie.

Paul Philippi: O gramatică se construieşte pe conjugarea regulată, nu pe excepţii. Această problemă cu „Armonia”, cu căsătoriile mixte, cu asimilarea spontană nu intră în mod strict în discuţia noastră, cred eu. Noi sîntem cu toţii de acord că o asimilare spontană, prin propria voinţă, nu este discutată de noi. Dar acolo unde etnia vrea să-şi păstreze identitatea, şi ar putea să o facă dacă nu ar fi forţată din afară, acolo trebuie să existe posibilitatea şi libertatea de a o face astfel. Iar pe chinezi n-aş vrea să-i introduc aici; ei fac parte din acele minorităţi care intră acum în scenă, odată cu marea migraţie contemporană. Ei sînt o problemă aparte, una nouă. Dar nu pot fi integraţi direct în problema minorităţilor istorice.

Mihai Radan: Doresc să mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia făcută. Personal, mă consider prietenul Ligii Pro Europa şi vreau să rămîn ca atare, ca persoană fizică, dincolo de funcţia de a fi reprezentantul etniei mele.

Apreciez expunerea dlui. Gabriel Andreescu ca foarte interesantă şi consider că efectele deja se văd. Eu aş vrea să vă reţin atenţia asupra cîtorva lucruri privind principiul non-discriminării. Cred că discriminarea nu poate consta numai din ideea îngrădirii posibilităţii de a ne perpetua specificul etnic sau a privării de anumite drepturi. Ea poate să fie mai rafinată şi mai adîncă. De exemplu, eu în acest an am fost ales primar pentru a doua legislatură. Există o discriminare economico- financiară foarte dibace. O unitate teritorială a fost privată în mod sistematic de drepturile sale ce decurg din legea bugetului. Cu toate că am încercat pe linia instanţei să obţinem drepturile care ne revin, cu toate stipulările din legea bugetului, nu am reuşit. Nu ştiu dacă toată lumea e capabilă să-şi afirme drepturile ? Cred că şi legea bugetului trebuie să suporte nişte modificări. Să existe dreptul cetăţeanului — nu numai repartizarea consiliului, a unui grup de oameni care acum o face după bunul plac —, e vorba despre respectarea dreptului cetăţeanului ca şi contribuabil la bugetul de stat.

O a doua idee: în ceea ce priveşte legea minorităţilor naţionale. şi aici s-a amintit problema caraşovenilor, recunoscuţi ca etnie. Eu v-aş recomanda cartea dlui. dr. Mihai Deleanu: Însemnări despre caraşoveni, apărută în acest an, unde acest ilustru om de ştiinţă şi filolog român din Ardeal încearcă să dovedească, de fapt, că o etnie nu înseamnă neapărat o consemnare oficială bătută în cuie undeva. Un grup, un segment de populaţie, are o tendinţă care se demonstrează prin trecutul ei, prin istorie. Iar caraşovenii au dovedit tendinţa aceasta de a fi croaţi. Există o dovadă certă a expresiei lingvistice că sînt croaţi. Există o religie. Dar iată că au fost încercări de a-i introduce în ramura sîrbilor, de a-i introduce în ramura bulgarilor, a românilor ş. a. m. d. Însă trecutul lor, fizionomia lor culturală, îi identifică drept croaţi. În această carte, acest ilustru profesor cred că a dovedit acest fapt cu prisosinţă.

Legea, într-adevăr, probabil, ar trebui să dea şi acest răspuns sau să încerce o definiţie a etniei. Este adevărat că nici Convenţia-cadru nu se aventurează atît de departe. Este greu fiindcă, de obicei, se spune că o persoană nu poate fi obligată să-şi adopte etnia după anumite trăsături. Ea şi-o alege. şi asta este cu totul altceva.

Sînt cu totul de acord cu drepturile colective. Drepturile individuale parcă scapă ceva. Scapă lucrul esenţial. Dreptul colectivităţii de a avea un cadru juridic bine clarificat din toate punctele de vedere în ceea ce priveşte instruirea, viaţa economică ş. a. m. d. Recent, la Zagreb, a avut loc un seminar internaţional cu tema: Drepturile minorităţilor de a participa la adoptarea de decizii. şi aici s-au făcut multe referiri la alegerile în organele locale şi centrale. S-a lansat o propunere ca cetăţeanul etnic să aibă posibilitatea de a vota pe două liste. Adică pe lista opţiunilor sale politice, unde să-şi pună amprenta pe orientarea sa politică, şi dreptul de a-şi vota propriul reprezentant etnic, fie în Parlament, fie în organele locale. Noi deocamdată în Parlament stăm bine: avem dreptul de a fi reprezentaţi. Dar în organele locale sîntem privaţi de acest drept. Etniile mai modeste numeric niciodată nu o să poată să aibă reprezentanţi în consiliile judeţene. şi tocmai de aici vin şi celelalte discriminări economico-financiare, fiindcă neavînd un reprezentant în consiliul judeţean, nu are cine să pledeze pentru drepturile acestor comunităţi. Eu am mai propus ca, pentru alegerile locale, Legea 69 să fie şi ea mult mai permisivă, să fie mai îngăduitoare faţă de etnii. Deci să se asigure cel puţin un reprezentant, din oficiu, aşa cum o stipulează legea 68 sau Constituţia.

Ultima problemă este problema controlului sau socoteala pe care uniunile minorităţilor o dau fie propriilor membri, fie statului român. Eu sînt secretar general, am fost şi preşedinte, şi am rămas reprezentantul unic al Uniunii Croaţilor. Să ştiţi că noi avem o contabilitate foarte riguroasă. Departamentul, pînă acuma, ne-a controlat mereu. Prezentăm dări de seamă lunare asupra utilizării fondurilor de care dispunem, pe capitole şi subcapitole. Uniunea Croaţilor a avut trei controale financiare iniţiate de guvern. Probabil sînt etnii care nu prea dau socoteală. În ceea ce priveşte etnia croaţilor, noi dăm socoteală atît organului propriu, cît şi autorităţilor statului.

Sándor Szilágyi N.: S-a pus aici o problemă legată de asimilarea spontană, respectiv dacă există sau nu într-o asemenea zonă ca Ardealul român sau ungur neaoş, adică „pur-sînge”. Evident că nu, dar aş dori să adaug că problema însăşi, pusă în felul acesta, nu are absolut nici un sens. Ca să ilustrez mai bine, vă mărturisesc că am făcut cu studenţii mei din anul întîi, an de an, cînd ajungeam la studiul lingvisticii, un experiment pe care ulterior ei îl consideră ca fiind o glumă foarte proastă. Îi întreb dacă este cineva prezent în sală care nu s-a născut ungur? De regulă, nu se prezintă nimeni, şi atunci eu le spun că înseamnă că eu şi aici sînt un minoritar, fiindcă eu nu m-am născut ungur. Eu m-am născut copil. Mai exact m-am născut băiat, aspect care s-a văzut imediat, s-a putut observa, dar ungur nu m-am născut. Ungur am devenit prin educaţie, prin faptul că m-am născut printre unguri şi am fost într-o stare foarte nenorocită, fiindcă eu nu ştiam nici o limbă din lume şi toţi ceilalţi vorbeau cumva dar eu nu înţelegeam nimic. şi pe urmă, cum am ajuns eu să devin ungur? Am fost maghiarizat pur şi simplu. Funar nu are dreptate spunînd că o mare parte din ungurii din Transilvania nu sînt unguri din origine ci sînt maghiarizaţi. N-are dreptate. Nu o parte, toţi sînt maghiarizaţi. Mai mult, nu există român în ţara asta care să nu fi fost românizat, de fapt, care să se fi născut român gata făcut cu limba română, cu conştiinţa naţională românească cu tot. Asta nu depinde absolut deloc de cine i-au fost strămoşii. De multe ori, chiar la sesiuni ştiinţifice, de pildă, se fac referiri la nişte procente. Că aceia, care sînt 50% români şi 25% germani şi 25% unguri, fiindcă după părinţi... Asta nu are absolut nimic de-a face cu identitatea. Un individ, de pildă, dacă a avut un bunic neamţ şi o bunică unguroaică, iar pe de altă parte dincolo a avut bunici români, el poate să fie 100% român sau 100% neamţ sau 100% ungur, în funcţie de alegerea sa şi de conştiinţa sa —, fiindcă asta depinde numai de ce crede el despre treaba asta şi cu ce se identifică, iar acest procentaj nu are absolut nici o relevanţă. Am vrut să spun asta ca să nu intrăm iarăşi în discuţii că oare cine i-au fost strămoşii şi atunci oare el ce este? El este ce se ştie el că este, şi toţi, fără excepţie, dacă sîntem unguri sau români, sîntem fiindcă la vremea respectivă am fost maghiarizaţi sau românizaţi. şi faptul că sîntem unguri sau români am aflat mult mai tîrziu, cînd deja ştiam să vorbim limba noastră maternă. Pe urmă alţii ne-au explicat ce sîntem noi şi noi ne-am identificat evident cu asta. Am spus aceste lucruri ca să vedem puţin mai clar că asta nu este ceva ce se moşteneşte genetic. Este o chestiune de conştiinţă.

În legătură cu diferitele variante de proiecte de legi ale minorităţilor, aspect asupra căruia am fost provocat de dl. Szokoly să mă pronunţ, vreau, de fapt, să spun că eu am început să mă ocup mai serios în ’93, atunci cînd am primit varianta proiectului propus şi acceptat de UDMR, ca să fac un fel de referat cu observaţii, să-l mai îmbunătăţim. şi am început să-l citesc atunci cu atenţie, ştiind că am o sarcină serioasă, iar la un moment dat mi s-a părut foarte bizar că nişte lucruri foarte fireşti acolo apar ca nişte drepturi specifice pentru minorităţi. De exemplu, faptul că minorităţile au dreptul să-şi folosească limba maternă! şi atunci eu m-am întrebat: cum, dar majoritatea n-are acest drept? Iar dacă-l are, atunci de ce spunem noi că minoritatea are acest drept, cînd am putea să spunem că „toţi cetăţenii au dreptul să-şi folosească limba maternă” şi imediat s-ar vedea că aici nu e vorba de privilegii, nici de excepţii. Este vorba, pur şi simplu, de principiul asupra căruia s-a căzut de acord între toate partidele, stipulat de acel articol din Constituţie potrivit căruia „toţi cetăţenii sînt egali”. şi atunci eu m-am gîndit mai bine şi am zis: dacă noi am declarat că nu sîntem de acord cu acea accepţie a statului-naţional — acum noţiunea de stat-naţional are mai multe înţelesuri şi are darul de-a nu se şti niciodată în ce sens o foloseşti şi prin urmare se pot crea mari confuzii —, în care se consideră că baza naţiunii este formată de populaţia majoritară, este pentru că, în acest caz, înseamnă că statul, de fapt, îi aparţine acestui popor, iar minorităţile stau în teritoriul unei alte naţiuni ca nişte chiriaşi, care oricum nu sînt proprietari în egală măsură. Adică, eu mă refer la statul-naţional hegemonic. Noi dacă am zis că nu sîntem de acord cu statul-naţional hegemonic, atunci noi nu că nu trebuie, ci nu avem voie să facem noi înşine o lege a minorităţilor, fiindcă aceasta nu este altceva decît legitimarea statului-naţional hegemonic, în sensul că noi introducem toate acele drepturi în legile minorităţilor despre care noi acceptăm în principiu că pentru majoritate nu trebuie să le asigurăm prin lege fiindcă, ei fiind baza naţiunii, pe baza acestei legi aceste drepturi lor li se cuvin aşa, din mila lui Dumnezeu, adică de la origini şi fără nici o reglementare. şi atunci m-am întrebat: cum ar arăta o lege care să nu mai fie o lege a minorităţilor şi am făcut un proiect de lege, care nu este altceva decît explicitarea în detaliu a principiului constituţional, că „toţi cetăţenii sînt egali”. Dacă toţi cetăţenii sînt egali, hai să vedem ce înseamnă asta practic, fiindcă proiectul cuprinde şi descrierea a ceea ce trebuie să se facă în anumite situaţii, fiindcă legea nu trebuie să fie o declaraţie de principii, pentru că atunci nu mai este bună de nimic. Trebuie să se spună exact, în situaţia cutare, ce trebuie să facă oamenii. şi dintre cele 150 de articole, numai 5 sînt acelea care se referă în mod special la minorităţi, care sînt prevederi de protecţie a minorităţilor, dar în rest se vorbeşte de comunităţi etnice şi de comunităţi lingvistice, separat. Fiindcă acestea două nu înseamnă acelaşi lucru. Prin urmare, toate drepturile lingvistice sînt formulate cu referire la comunităţile lingvistice. Dacă e vorba de învăţămîntul în limba maternă, asta se referă la comunităţile lingvistice şi nu la comunităţile etnice, fiindcă învăţămîntul în limba maghiară trebuie să-i cuprindă pe toţi cei care au limba maternă limba maghiară. Majoritatea dintre ei sînt unguri, alţii sînt armeni, alţii sînt romi, dar toţi formează aceeaşi comunitate lingvistică. Problemele legate de identitatea culturală sînt formulate cu referire la comunităţile etnice, fiindcă de ele aparţin. şi care este concluzia? Că, în sfîrşit, această lege nu face diferenţă între minoritate şi majoritate — acolo apare şi noţiunea de majoritate- minoritate, şi pe plan naţional şi pe plan local, — dar drepturile cele mai importante sînt formulate cu referire la comunităţile lingvistice şi comunităţile etnice, iar una dintre aceste comunităţi este comunitatea majoritară, dar aceleaşi articole care asigură folosirea limbii materne, să zicem pentru minoritari, aceleaşi articole garantează acest drept şi pentru majoritari. Nu este nici o diferenţă în acest sens. şi prin urmare, ar putea să aibă şi românii o limbă maternă. Asta se pare că sună >ciudat, dar, dacă veţi citi cu atenţie legea învăţămîntului, de acolo veţi putea de- duce că doar minoritarii au limbă maternă, românii n-au nici o limbă maternă. O confuzie foarte generală este că în şcolile cu limbi minoritare copiii mai au o disciplină în plus, şi anume, limba maternă. Pardon. Nu limba maternă este disciplina în plus. Limba română este disciplina în plus, fiindcă toţi fac limba maternă, românii fac româna, maghiarii fac maghiara, şi în plus copiii minoritari mai au o disciplină în plus care este limba română. Pe urmă vine propunerea binevoitoare, care s-a şi formulat uneori: săracii sînt aşa de supraîncărcaţi, să renunţe la disciplina aceea care este în plus, adică la limba maternă… Această privire instalează un mod de percepţie eronat şi eu am încercat acel proiect de lege — care nu se numeşte Legea minorităţilor, evident, ci „Lege privind drepturile legate de identitatea lingvistică şi etnică…” (şi se referă, deopotrivă, la români, la unguri şi la toţi) şi titlul mai continuă: „...şi modul de coexistenţă echitabilă între diferitele comunităţi”, fiindcă asta este ceea ce trebuie reglementat. Evident, se bazează mai mult pe drepturile individuale, dar se poate vedea că, dacă duci pînă la capăt ideea egalităţii în drepturi, de acolo rezultă şi unele drepturi colective, care nu sînt numite „drepturi colective”. Bănuiesc că UDMR-ului nu i-a plăcut acest proiect, fiindcă nu apare cuvîntul autonomie şi politicienii sînt foarte legaţi de anumite cuvinte. De multe ori ei luptă nu pentru schimbarea unei realităţi, ci pentru a face ca un cuvînt să fie acceptat. Eu nu am avut nevoie de cuvîntul autonomie, fiindcă proiectul descrie cum anume funcţionează autonomia respectivă şi atunci era de prisos să îl folosesc. Nici sintagma „drepturi colective” nu apare acolo, dar este descris cum funcţionează aceste drepturi colective. Folosim adesea expresia „drepturi colective”, dar nu cred că a fost bine că am introdus-o în discursul politic. Pentru că, ori de cîte ori apare în discurs expresia „drepturi colective”, se poate şti cu siguranţă că cei care sînt împotrivă imediat deturnează discuţia pe un plan teoretic. Cine anume sînt subiecţii acestor drepturi, dacă există, dacă nu există? În fond, drepturi colective, chiar dacă nu au fost numite astfel, există de cînd există democraţia, fiindcă democraţia fără drepturi colective este imposibilă. Vă daţi seama că eu nu am dreptul să aleg preşedintele României. Nici dumneavoastră de unul singur. Asta nu este un drept individual. Dar noi toţi împreună — şi este foarte bine definit cine anume face parte din acest „noi toţi” — avem dreptul să alegem preşedintele statului. Chit că este un drept colectiv, noi individual avem dreptul să participăm la vot, dar nu să alegem preşedintele. şi fiindcă veni vorba, şi dacă tot a amintit Gabriel Andreescu de predarea istoriei şi a geografiei, acesta trebuie să fie un drept colectiv în sensul că nu acei parlamentari care n-au nici copii şi nici nepoţi unguri să decidă în ce limbă să înveţe copiii maghiari geografia la şcoală. Hai să-i întrebăm pe aceia care au asemenea copii. Este problema lor, pur şi simplu. Nu interesează pe altcineva. E vorba de copiii lor, să decidă ei în ce limbă vor ei ca aceşti copii ai lor să înveţe.

Elek Szokoly: Eu din asta pot trage concluzia că este bine să-i ascultăm pe lingvişti. Nu ştiu de ce naiba legile sînt date pe mîna juriştilor…

Sándor Szilágyi N.: Nu ştiu dacă este chiar aşa de întîmplător. Eu sînt lingvist. În socio-lingvistică este un foarte mare capitol care se referă la drepturile lingvistice şi eu dacă m-am apucat să fac un proiect de lege, am făcut asta în cunoştinţă de cauză, în sensul că citisem înainte o groază de biliografie pe drepturile lingvistice şi, prin urmare, nu era ceva departe de meseria mea.

Vasile Burtea: Vreau să spun că sînt pînă la identificare totală de acord cu dl. Szilágyi în ceea ce priveşte legea minorităţilor. Eu zic că aşa trebuie puse problemele, dacă se vor pune, şi dacă momentul va fi propice adoptării unei asemenea legi, dar în acelaşi timp, cel puţin în momentul actual, eu zic că o lege a minorităţilor nu este binevenită. şi nu este binevenită pentru că s-a creat o obişnuinţă. Atunci cînd se elaborează o lege şi nu funcţionează, ne grăbim să emitem o altă lege. Nu ştiu, romii au luat de la majoritari, ori majoritarii de la romi, dar cînd o organizaţie nu funcţionează mai facem o altă organizaţie. Eu cred că ar trebui să ne concentrăm eforturile să facem să funcţioneze legile care sînt, să creăm obişnuinţa de a respecta odată legile pe care le avem. Dacă vrem democraţie, democraţia nu poate să funcţioneze decît pe baza respectării de către toată lumea a legilor. Or, ca noi să ţinem doar legi de vitrină mi se pare o cheltuială prea mare pe care sărăcia noastră nu trebuie să şi-o permită.

Pe de altă parte, o lege a minorităţilor, în acest moment, ar complica foarte mult lucrurile. Repet, în cursul pe care-l ţin la Universitatea Bucureşti, ideea de minoritate şi de discriminare mi se par a fi concepte extrem de dificil de definit. Din acest punct de vedere, o lege a minorităţilor trebuie să-şi propună şi acest obiectiv.

Pe de altă parte, eu cred că este necesar să ne concentrăm atenţia pe Ordonanţa Guvernului 137 privind discriminarea. Dacă acest lucru îl facem să funcţioneze din start, este un bun cîştigat. Cred că cel mai mare cîştig la ora actuală, în aceşti zece ani de care vorbim, este apariţia acestei legi: recunoaşterea oficială a existenţei discriminării de către Guvernul ţării noastre. Este un moment pe cît de necesar pe atît de important. A recunoaşte nu înseamnă şi a rezolva discriminarea. Dar ca să rezolvăm discriminarea — ne spunea dl. profesor Philippi — ea trebuie sancţionată. Dar ca să o sancţionăm, trebuie să o demonstrăm. Eu nu cred că există un lucru mai dificil, chiar şi pentru instanţe care au mai făcut aşa ceva, chiar şi pentru societăţi dispuse să sancţioneze discriminarea, decît să demonstreze discriminarea.

Şi acum eu aş vrea să vă fac o mărturisire pe care, poate, n-ar trebui să o fac. Dar sîntem între prieteni, profit şi de lipsa presei ca să vă spun că, înainte de campania electorală pentru Parlament, am fost contactat de trei persoane de rang foarte înalt din PDSR, care văzînd că nu percutez la tot felul de invitaţii, m-au chemat la o întrevedere. Cu unul dintre ei lucrasem deja, ne cunoaşteam şi, pînă atunci, eram „Vasile” sau „Mai lasă, mă, prostiile!”; dintr-o dată m-a luat cu „dom’

Profesor”. Ar fi fost o chestie de bun simţ să leşin, dar nu aveam săruri să-mi revin şi am lăsat-o aşa. „Dom’le Profesor, noi cunoaştem activitatea dumnevoastră în domeniul minorităţilor. Sînteţi cunoscut în afară. Lucraţi la Avocatul Poporului, aţi fost la Guvern la Departamentul pentru Minorităţi” ş. a. m. .d., „uitaţi, acest Guvern n-o să mai aibă timp să dea curs legii discriminării, dar noi vrem să constituim acest Consiliu Naţional şi ne-am gîndit să-l coordonaţi dumnevoastră sau cineva din organizaţia dvs.”... şi le-am spus, cu toată sinceritatea cu care v-o spun şi dvs., că efectiv m-am simţit onorat de propunere, dar nu atît de încîntat încît s-o accept orbeşte. şi am pus două condiţii. Una de ordin logistic: să am o clădire corespunzătoare scopului, căci nu vreau să stau aşa cum am stat la Avocatul Poporului prin bufetul Senatului, unde se trăia bine dar numai atît, şi al doilea lucru, care-i esenţial, este că aş vrea să prindeţi într-un proces verbal al PDSR-ului, să existe, că dvs., într-un termen rezonabil, veţi accepta o schimbare de procedură în instanţă. Au zis: cum adică, ce fel de schimbare de procedură? Le-am spus: eu aşa, din cît am citit pe tema discriminării, ştiu că este un lucru draconic să demonstrez că cineva a fost discriminat. Englezii greu reuşesc. Elveţienii au o mulţime de organizaţii care se străduiesc să facă lucrul acesta. De aceea, vreau să vă spun că sancţionarea, mai ales la noi, unde totul se acoperă, va fi imposibilă, iar Consiliul o să fie doar un organism de vitrină. Eu vreau să se accepte o schimbare de procedură în Codul de procedură penală. În ce sens? În sensul că nu cel care reclamă că a fost discriminat trebuie să demonstreze că a fost discriminat, ci cel care este acuzat că a discriminat trebuie să demonstreze că nu a discriminat. Eu am preluat această idee de la colegii maghiari, care atunci cînd au dat legea minorităţilor au făcut acest lucru pentru că realmente vroiau să scape de discriminare. Au recunoscut-o ca şi noi — noi mai tîrziu, dar e bine că am făcut-o pînă la urmă — că asta nu este suficient.

O altă problemă este cea a finanţării minorităţilor. În legea bugetului aşa se prevede: finanţarea minorităţilor, şi nu a organizaţiilor minorităţilor naţionale, dar ea se face prin intermediul uniunilor, fapt care produce disfuncţionalităţi şi mai ales nemulţumiri. Nu numai la romi, care sînt foarte dispersaţi, sau la italieni sau la bulgari, dar chiar şi la cei care sînt sub aceeaşi umbrelă, în aceeaşi organizaţie, se produc nemulţumiri. Una dintre neînţelegerile dintre mine şi dl. Tokay a fost pe această temă a finanţării minorităţilor. Am zis domnului Ministru: este mult mai benefic şi pentru minorităţi, dar şi pentru contribuabilul care ştie cum s-au cheltuit banii lui, dacă această finanţare stabileşte cît pentru fiecare minoritate, iar transferarea efectivă a fondurilor se face către organizaţia reprezentativă pentru ceea ce îi trebuie: logistica întreţinerii şi funcţionării sediului şi ce mai are, iar pentru restul acţiunilor, finanţarea să se facă pe bază de proiecte. Proiecte care să fie evaluate de o echipă neutră şi în funcţie de o serie de necesităţi ale fiecărei etnii şi de politica guvernului în privinţa minorităţilor.

Miklós Bakk: Aş vrea să fac o confesiune publică dlui. Szilágyi, referitor la acel episod pe care l-a menţionat privind varianta legii elaborată de el şi varianta UDMR. Fiind şi eu în momentul respectiv în comisia care trebuia să elaboreze şi să decidă asupra proiectului legii minorităţilor pe care Uniunea dorea să-l înainteze către Parlamentul României, am sprijinit varianta UDMR-ului, care a şi fost înaintată şi n-am fost de acord cu varianta dlui. Szilágyi. Din păcate, n-am avut niciodată posibilitatea să-mi prezint motivele, deci daţi-mi voie să profit de ocazie. Cînd am citit acel proiect, imediat am văzut că este conceptual un proiect foarte radical, în acelaşi timp foarte bine gîndit. Pe de altă parte, făcînd un studiu explorativ al domeniului şi citind cîteva legi de acest gen, începînd de la mijlocul secolului trecut, mi-am dat seama că toate legile care au fost adoptate prin Parlament şi au fost puse în practică, merg pe alte două sau trei modele tipice. De aici am dedus că există o logică a politicului care, din păcate, nu permite ca tipologic altele să fie legile privind minorităţile naţionale. Deci, logica politicului nu permite ca un proiect aşa de radical să fie adoptat. Acesta a fost motivul pentru care eu nu am sprijinit varianta dlui. Szilágyi N. Sándor.

Ce am mai dedus? Ce paliere de reprezentare a problematicii are o lege a minorităţilor? Două dintre aceste paliere s-au amintit aici. Unul este acela al drepturilor individuale, celălalt, al drepturilor colective. Mai există un palier care, deşi s-ar putea include în drepturile colective, totuşi eu l-aş menţiona separat. Acesta este cel al teritoriilor cu statut special. De ce? Pentru că — şi iarăşi revin la o logică inerentă a politicului şi chiar a funcţionării civilizaţiei occidentale —, majoritatea modelelor reuşite în Europa şi în lume merg către o logică teritorială. Deci, eu am crezut în acel moment, şi cred şi acum, că în final, cel puţin în ceea ce priveşte minoritatea maghiară, într-un viitor mai îndepărtat, trebuie să se găsească o soluţie logică care să ţină şi de acest palier al teritorialităţii.

Gabriel Andreescu: În legătură cu problema ordonanţei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare, domnul Burtea a spus următorul lucru: e probabil textul cel mai important după ’90 în privinţa aceasta şi, exceptînd toată situaţia creată de Legea 84/1995, care într-un fel e de altă natură, acesta este cel mai important eveniment legislativ în domeniu. Problema ridicată de dînsul ar fi următoarea: putem să demonstrăm discriminarea ştiind că este atît de greu? În context românesc însă trebuie să avem în vedere că discriminarea nu este atît de sofisticată cum este în Franţa, Germania, Anglia, unde sînt deja procese de discriminare, ci este foarte primitivă şi brutală, ca atunci cînd dai un anunţ: „nu primim romi aici”. Proba este indubitabilă. Nu mai ai de-a face cu o problemă de asigurare a probelor. Iată de ce, în context românesc, funcţionarea ordonanţei, aşa cum este, oricum ar avea un impact imediat. Ceea ce ridicaţi dvs. este un lucru care a apărut la început în problema asigurării egalităţii dintre bărbaţi şi femei: este vorba de schimbarea sarcinii probelor. şi un lucru foarte important e prezenţa acestei solicitări a directivei Comisiei Europene privind utilizarea schimbării sarcinii probelor. Adică cel care este acuzat să demonstreze că nu a discriminat. Iar metoda este deja generalizată. În Franţa s-a adoptat, în Anglia, de asemenea, este o întreagă revigorare a acestui instrument. Nu apare această tehnică în ordonanţa adoptată în România. Pe de altă parte, sînt de acord cu dvs. că este un mecanism atît de important încît trebuie luat în vedere. ştim că ordonanţa respectivă trebuie să treacă prin Parlament. La ora actuală, există o analiză, un aviz consultativ al Consiliului Legislativ privind ordonanţa, care e foarte negativ. Nu numai că face observaţii, care trebuie făcute, dar este în mod evident agresiv împotriva ordonanţei. Discuţiile pe care le-am avut împreună cu cei implicaţi în elaborarea ordonanţei, care într-un fel aveau, şi cred că vor avea în continuare contacte directe cu Uniunea Europeană şi cu Guvernul României, au fost cu scopul de a gîndi o strategie în aşa fel încît verdictul Consiliului Legislativ să fie folosit după principiul trestiei, adică nu te lupţi împotriva Consiliului, ci îl preiei ca să motivezi o schimbare în timpul dezbaterii parlamentare, dar o schimbare care să fie în sensul dorit. şi în acel moment e nevoie să ai un set bine elaborat de amendamente, între aceste amendamente găsindu-se şi sarcina schimbării probei. Mai există un ele- ment important pentru ordonanţă. Distincţia între discriminarea directă şi indirectă. Cred că ea este de asemenea importantă şi trebuie să treacă între aceste amendamente.

A doua chestiune pe care aş ridica-o este chestiunea acestei legi a minorităţilor naţionale, via proiectul dlui. Szilágyi. Eu cred, spre deosebire de dl. Burtea, că e nevoie de o astfel de lege. Aveţi foarte mare dreptate. Nu e problemă numai să adopţi o lege. Trebuie să o aplici. Dar acestea sînt două mecanisme complementare, care nu se opun unul altuia. Adopţi o lege care-ţi rafinează politicile faţă de domeniu şi, în acelaşi timp, te ocupi de respectarea ei, de funcţionarea statului de drept, ca urmare. Cred că pasul legislativ următor, care ar trebui să fie în fruntea agendei noastre pe 2001, este legea administraţiei locale. După acest moment însă, cred că promovarea în continuare a sistemului naţional de protecţie a minorităţilor naţionale trebuie să se concentreze pe o astfel de lege a minorităţilor naţionale. Cum vom putea să promovăm o astfel de lege şi, mai ales, cum va arăta o astfel de lege? Am citit proiectul dlui. Szilágyi, care este foarte interesant, şi e logic ca dintr-o construcţie conceptuală clasică, decurgînd dintr-un principiu fundamental, care este principiul egalităţii, să se extragă, pe linie de consecinţă, mulţimea de drepturi şi de libertăţi prin care se protejează minorităţile naţionale. Din punctul meu de vedere însă, o astfel de construcţie foarte tentantă, nu este în stare să acopere problematica minorităţilor naţionale şi, cum spuneam, a diversităţii comunităţilor etno-culturale din România pentru că, de fapt, tu ai aici de pus în comun principii diferite şi uneori complementare. Principii care se strivesc undeva la margine şi situaţii în care trebuie să optezi într-o formă sau alta. E foarte important să gîndim o astfel de lege, ca o lege de rezolvare a unor probleme şi, alături de problema egalităţii pe care aţi ales-o ca fundamentală, mai sînt şi altele, cum este chiar protecţia identităţii, afirmarea identităţii. Această afirmare a identităţii este poate unul dintre lucrurile cele mai delicate pentru că, pe de o parte, la nivelul statului modern, noi trebuie să îl decolorăm de caracterul etno-cultural, ai nevoie acolo tocmai să promovezi un principiu al patriotismului constituţional, al funcţionării după o logică politică, dar, pe de altă parte, să prezervi identitatea etno-culturală în acele grupuri sociale în care ea are sens şi e plină de substanţă. Tocmai pentru că avem aceste mecanisme complementare e atît de important ca cei care stau la o astfel de masă şi discută între ei să fie responsabili faţă de orice detaliu al acestei probleme complicate pe care trebuie s-o tratăm. Spre exemplu: este un principiu care s-a repetat în ultimii ani şi este foarte bine să nu-l uităm, faptul că naţionalismul majorităţii nu este acelaşi lucru cu naţionalismul minorităţii, pentru că, dacă unul este asimilaţionist, celălalt poate fi efectiv un element de protecţie a identităţii, şi deci pozitiv. Avem în sistemul internaţional al drepturilor minorităţilor o regulă care spune foarte limpede că interesul statelor pentru identitate are o dimensiune pozitivă. Echilibrul acesta se poate strica însă foarte uşor şi sînt curios şi oarecum temător cum se va păstra acest echilibru, de exemplu, în legătură cu statutul maghiarilor din străinătate. Proiectul de lege maghiar în privinţa aceasta este unul din exemplele cele mai răspicate din Europa, care arată că statul maghiar gîndeşte în sens etno-naţional şi nu în sensul statului modern. Pentru că, desigur, un astfel de statut cu totul special în raporturile sale cu statul maghiar pe care-l asigură comunităţilor din afară, înseamnă că statul maghiar nu e preocupat, totuşi, să zicem, de soarta croaţilor din Ungaria care au fraţi croaţi în afara graniţelor, ci numai de maghiari. Este o gîndire etno-naţionalistă indiscutabilă şi probabil că, în timp, promovarea drepturilor minorităţilor naţionale, pe care a realizat-o în primii ani după ’90 Ungaria în afara graniţelor, va intra în conflict cu propria ei logică, afirmată prin exemplul pe care l-am dat. Ei bine, dacă pînă la un punct este extrem de pozitiv să sprijini conaţionalii din afară, pentru că aduc servicii individului şi grupului de indivizi din afară, astfel de măsuri în afara graniţelor pot duce realmente la clivaje foarte serioase. Eu sînt convins că un guvern român naţionalist va profita de acest sentiment de discriminare pe care cetăţeanul român îl simte atunci cînd maghiarul de lîngă el poate să ajungă în Ungaria şi, probabil, ca urmare, în Uniunea Europeană, pe cînd el ca român nu poate să facă acest lucru. Într-un fel, eu am vrut să ajung la acest exemplu pentru că mi se pare că este un caz interesant din punct de vedere teoretic şi cu mari implicaţii practice.

Revin la tema noastră. Atunci cînd facem un proiect de lege privind minorităţile naţionale, trebuie să avem în vedere o mulţime de astfel de probleme dificile, de cazuri concrete, iar răspunsul pe care-l dăm pe hîrtie, şi după aceea în practică, trebuie să fie gîndit ca un răspuns la astfel de probleme şi nu ca expresie a unui număr de gîndiri conceptuale corecte. Conceptele sînt absolut necesare, dar ele trebuiesc să fie hrănite de problemele practice.

Sándor Szilágyi N.: Atunci cînd colegii mei din UDMR au citit — sau cel puţin cei care au citit — proiectul, unii au zis: este foarte interesant, dar este pentru secolul XXI. Am zis atunci că trebuie să ne grăbim, căci secolul XXI bate la uşă. Asta se leagă bine, de altfel, de ceea ce a spus Bakk Miklós şi anume că, după ce a studiat modelele oferite de secolul trecut, dar şi de secolul nostru (XX, n.red.), varianta adoptată de UDMR se potrivea mai bine cu acele modele, dar, dacă aici e vorba de o schimbare de paradigmă, adică de schimbarea radicală a percepţiei problemei, atunci acest proiect a fost considerat drept ceva demn de secolul XXI. Fiind numai de secolul XXI şi avînd în vedere condiţiile în care acest lucru ar trebui pornit, eu am zis că, deocamdată, ar fi un pas foarte important dacă am putea să rezolvăm şi să traducem în viaţă ceea ce decurge din principiul egalităţii în drepturi. Adică, măcar principiul acesta al egalităţii în drepturi să fie aplicat; evident, comunităţile mai au şi alte nevoi, trebuie să fie protejate, aşa cum a spus Gabriel Andreescu, dar ideea lui Gabriel Andreescu este de secolul XXII. Sînt de părere că realizarea egalităţii şi în practică, nu doar în teorie, ar putea fi un punct de pornire bun, fiindcă asta, oricum, chiar şi în condiţiile actuale, ar putea fi făcut mai uşor acceptabil, din moment ce toată lumea este de acord cu ideea că toţi trebuie să aibă aceleaşi drepturi; măsuri de discriminare pozitivă — nu-mi place expresia, dar o folosesc spre a se înţelege mai bine — nu ştiu dacă în momentul actual societatea este pregătită să accepte şi de aceea eu am mers pe linia realizării egalităţii reale, dar mergînd pînă la ultima sa consecinţă, pînă la descompunerea acestei idei globale. şi, pentru că există multe comunităţi cu situaţii foarte specifice, am încercat să fac în aşa fel încît proiectul să fie foarte flexibil şi multe lucruri să depindă de opţiunea comunităţii respective.

Elek Szokoly: Mărturisesc că, în ciuda aprecierii pragmatismului lucid al dlui Gabriel Andreescu, în ceea ce priveşte o lege a minorităţilor viabilă şi funcţionabilă pentru România actuală, înclin spre un proiect conceput în spiritul secolului XXI, care merge pe linia schimbării de paradigmă, inevitabilă pentru conectarea noastră la contemporaneitate. Cred că legile au oricum o anume specificitate conservatoare prin faptul că reflectă mentalităţile trecute ale unei societăţi, deja în momentul apariţiei lor fiind, într-un fel, „anacronice”. Ceea ce trebuie să constat cu o oarecare mirare este că, deşi toată lumea vorbeşte despre o Europă viitoare, unită, federalizată, esenţial diferită de cea a epocii războielor interstatale, din întreaga dezbatere politologică central-est-europeană răzbate un anume aer stătut de secol XIX. Chiar şi atunci cînd sînt abordate subiecte conside- rate nonconformiste, sistemul teoretic în care sînt interpretate este cel clasic, pre- modern, cel al naţiunilor şi statelor naţionale imaginate în cu totul alt context istoric. Este ca şi cum am dori să rezolvăm problema zborurilor cosmice pe baza mecanicii newtoniene. Cred că e timpul să trecem şi în acest domeniu la mecanica relativistă.

În acelaşi context încerc să citesc şi contradicţia antagonică dintre ideea „patriotismului constituţional”, sugerat de dl Andreescu, o idee dragă oricărui majoritar liberal, şi dimensiunea etno-culturală a identităţii care este imposibil de armonizat cu caracterul etno-naţional al unui stat, chiar dacă se declară „patri- otic-constituţională”. Acest „patriotism constituţional” seamănă, cred, destul de bine, cu acele scene din Cîntarea României (din perioada ceauşismului incipient) în care minorităţile patriotic-constituţionale dansau îmbrăcate în porturile lor naţionale pe melodie populară… românească. Cred că este inutil să recurgem la teorii sofisticate pentru a salva o formă de stat şi un patriotism adiacent, oricum istoriceşte perisabile, întorcîndu-ne capul în altă parte în timp ce istoria Europei trece pe lîngă noi. Or, în acest sens, proiectul dlui Szilagyi, oricît ar fi de „nepractic” în sensul mentalităţilor secolelor trecute, ar putea deveni tocmai sămînţa din care să răsară mentalitatea pragmatică a secolului actual. Cîştigul dezbaterilor de acest fel ar putea fi tocmai acesta. □