Dinamica relaţiilor interetnice din ultimul deceniu

István Horváth & Marius Lazăr

Integrarea diversităţii etno-culturale a fost (şi sub multe aspecte încă mai rămîne) unul dintre aspectele dificile ale procesului de democratizare a României.

Dificultăţile ţin de variate motive, cele mai frecvent invocate fiind reziduurile mentalitare ale naţional-comunismului ceauşist¹, respectiv, în perioada de după 1989, instrumentalizarea (dusă adeseori pînă la paroxism) naţionalismului în politica românească².

Cu toate acestea, există fenomene pe baza cărora putem presupune că s-a petrecut o schimbare atît a modului în care elita politică înţelege să gestioneze dimensiunile politizate ale diversităţii etno-culturale, cît şi a raportării populaţiei faţă de această diversitate în general, şi faţă de anumite problematizări politice în jurul acestui subiect în particular.

Valorizarea politică a acestor schimbări prin ridicarea la rang de model de referinţă a variatelor gesturi şi decizii politice din ultimii cinci ani, respectiv protestele unor lideri UDMR pe marginea unor asemenea evaluări, sînt semne evidente ale ambiguităţii acestor schimbări. Articolul de faţă nu doreşte spulberarea confuziilor existente, ci reliefarea unor echivocităţi, probabil inerente unor situaţii în care se încearcă lămurirea semnificaţiilor de durată ale unui proces în plină desfăşurare. Ne vom concentra cu precădere la analiza unor date empirice referitoare la relaţiile interetnice produse în ultimul deceniu, cu intenţia vădit critică a eficienţei cu care acest tip de discurs analitic îşi aduce contribuţia la reflecţia privind dinamica relaţiilor interetnice. De asemenea menţionăm că din varii mo- tive, unele dezvoltate pe parcurs, ne vom referi mai ales la relaţia româno-maghiară, şi nu la tot spectrul relaţiilor interetnice din România.

Referitor la schimbările intervenite la nivelul politicului este remarcabil un oarecare proces de detensionare a relaţiilor interetnice din România, în speţă a relaţiei dintre statul român şi minoritatea maghiară. Cert este că actualmente cîmpul politic, structurat în relaţie cu problema integrării celei mai numeroase minorităţi din România, prezintă o configuraţie mai puţin marcată de tensiuni fundamentale, şi mult mai orientată către formule politice de gestionare a aspectelor contencioase ca în prima parte a deceniul trecut.

Pînă în 1996 anatemizarea sau cel puţin delimitarea de UDMR a fost o modalitate frecvent uzitată de majoritatea partidelor politice româneşti pentru a-şi manifesta opţiunile naţionale³. Este suficient să ne gîndim la ultimatumul (suficient de teatral ca să nu existe nici un dubiu asupra naturii ei electorale) din 1995 al Convenţiei Democratice, care a dus — după o perioadă relativ îndelungată de alianţă de opoziţie – la divorţul de UDMR. Pe fond au fost aduse acuze identice cu cele vehiculate de partidele ultranaţionaliste, singura diferenţă fiind că polul – considerat pe atunci cel democratic – nu a împărtăşit măsurile radicale propuse de acerbii apărători ai naţiunii.

Practic acest episod este relevant pentru acea perioadă, în fervoarea cu care s-a formulat problema naţională, ideea de negociere politică cu un partid etnic şi problema integrării politice a maghiarilor din România era exclusă. Eşecul negocierilor de culise de la Neptun din 1993 între PDSR şi UDMR⁴, divorţul, anterior prezentat, de UDMR al CDR, sînt semne clare că pe tematica minoritară nu se puteau concepe legături cu valenţe cît de cît pozitive între actorii politici.

În acest context procesul de acomodare a UDMR în relaţia cu statul român, de integrare în cîmpul politic românesc – început cu cooptarea acestui partid la guvernare în 1996, întărit de modul în care, urmare a alegerilor din 2000, PDSR a înţeles să inculdă o parte din cererile UDMR în programa de guvernare – poate fi considerat o schimbare de direcţie radicală.

După 1996 asistăm la o restructurare a relaţiilor dintre diferiţi actori politici, respectiv la o reevaluare a problemei minoritare în contextul politic. Mai precis, o parte din problemele ridicate de UDMR devin legitime, şi chiar dacă nu întotdeauna soluţionate pozitiv, sînt incluse pe agenda dezbaterilor poltice. UDMR iese din poziţia defensivă, renunţînd la tactica ofensivei indirecte, făcută prin internaţionalizarea problemei maghiarilor din România. şi chiar dacă în retorica naţionalistă, parteneriatul cu UDMR este un gest de trădare naţională, se vehiculează ideea unei poziţii speciale a acestui partid în politica românească, mergînd pînă la declaraţii politice (adevărat foarte conjuncturale) ce lasă să se întrezărească posibilitatea imaginării unei formule consociative.

Aceasta este partea frumoasă a poveştii evoluţiilor de după 1996. Gesturile politice majore care au fundamentat această reorientare pot fi şi au fost frecvent explicate prin referiri la obiective politice fără legătură directă cu gestionarea macro-politică a diferenţelor cultural – identitare⁵ (nevoie de sprijin parlamentar, considerente de imagine etc). Prin urmare, se poate afirma că nu s-au petrecut schimbări majore la nivelul modului de reprezentare, formulare a problemei integrării diversităţii etnice (Andreescu, G, 1999). Determinante în evoluţiile etnopolitice, în lipsă de strategie pe termen lung, rămîn calculele politice, raţiunile fie externe, fie de confort parlamentar al partid(-elor)ului la guvernare.

În pofida schimbărilor de tactică şi a începutului structurării unui cîmp relaţional în jurul problemelor etnopolitice, în care actorii nu se mai contestă ci se recunosc reciproc, în care există mecanisme mai mult sau mai puţin institu- ţionalizate de detensionare, nici limbajul discursului politic despre problema minoritară încă nu s-a schimbat într-un mod semnificativ, rămînînd încă la un nivel rudimentar (Oprescu, D. 2001, p. 53).

Totuşi nu putem ignora cîteva dezbateri publice bine articulate în legătură cu variatele aspecte ale interferenţei politicului cu etnicul, fie cele referitoare la redefinirea bazei constitutive a comunităţii politice (vezi o sinteză la zi a dezbaterii în Haddock, B., Caraiani, O., 1999), fie acelea legate de variatele soluţii macro- politice menite să reglementeze integrarea minorităţii maghiare⁶. Ca atare, chiar dacă în dezbaterea politică, nu este observabilă nici o deschidere faţă de redefinirea de fond a problemei minoritare, pe piaţa ideilor există variate abordări alterna- tive.

Un prim element demn de reţinut ar fi schimbarea — la nivelul practicii politice — a modului de raportare la diversitatea etno-culturală, fiind evidentă trecerea de la o politică de contestare reciprocă la una de acomodare, dar fără asumarea consecventă a unor modele conturate ale politicilor de acomodare⁷. Problema majoră nu este lipsa de angajamente principiale sau strategii de perspectivă bine articulate, ci înainte de toate de modul deficitar şi lipsit de perspectivă în care variatele intenţii politice sînt traduse în politici publice (Oprescu, D. 2001), respectiv în palimpsestul dezbaterilor care implică probleme legate de minorităţi, ultimul strat de europensim este prea subţire, deseori răzbate culoarea maro.

Un alt aspect pe care se concentrează articolul de faţă, este identificarea unor eventuale modificări în modul în care opinia publică se raportează la tendinţele anterior schiţate ale dinimicii din sfera etnopoliticului.

Fără să avem intenţia unei analize exhaustive, am încercat să identificăm cercetările empirice majore din domeniu. Asumîndu-ne parţialitatea inventarului încercăm să oferim şi o evaluare a impactului acestor investigaţii. Mai ales din considerente de volum ne vom concentra mai ales pe analizele făcute în legătură cu minoritatea maghiară.

Astfel am identificat, între primele cercetări referitoare la relaţiile interetnice din România, două anchete realizate în 1992, care au stat la baza mai multor articole publicate în revista Sociologia Românească, din care o parte preluate într-un volum colectiv publicat în 1995 (Abraham, D., Chelcea, S., Bădescu, I. 1995).

Luat în ordine cronologică urmează anchetele efectuate de Mircea Kivu⁸ între 1994-1996, care au furnizat un volum considerabil de date, dar nu avem cunoştinţă de prelucrări sistematice, şi bine aşezate în contextul etnopolitic al perioadei.

Seria continuă, şi după 1996, în 1997 în cadrul programului Barometrul Opiniei Publice CURS include⁹ mai multe întrebări referitoare la relaţiile interetnice. Iarăşi în afară de prelucrările primare publicate într-o broşură (CURS 1997) nu avem cunştinţă de alte analize.

Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice din Cluj (CCRIT) a efectuat mai multe anchete de amploare referitor la relaţiile interetnice. Prima la sfîrşitul anului 1997 la nivelul Transilvaniei, în colaborare cu Institutul de Sociologie a Universităţii de ştiinţă Eötvös Loránd din Budapesta. şi în acest caz, au circulat vreme relativ îndelungată doar prelucrările primare (Culic, I., Horváth I., Lazăr, M., Magyari N 1998). Ulterior au apărut cîteva interpretări mai consistente (Culic, I. 1999, Csepeli Gy. et all. 1998, Csepeli Gy., Örkény A. Székelyi M.¹⁰, 2000) ale celor care au colaborat la proiectarea anchetei.

O altă anchetă, efectuată tot de CCRIT, în vara anului 2000 s-a concentrat pe problema convieţiuirii româno-maghiare din Harghita Covasna, apărînd o sinteză comprehensivă, ce prezintă rezultatele anchetei, în contextul mai larg al modului cum este construit de către politic contenciosul legat de cele două judeţe cu populaţie majoritară maghiară (Lazăr, M. 2000a).

Tot în acelaşi an CCRIT a realizat o anchetă naţională, prima din seria Etnobarometrelor iniţiată de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, în afară de prelucrările primare (Culic, I., Horváth I. and Lazăr,M. 2000) au fost publicate şi cîteva analize despre variatele aspecte ale relaţiilor interetnice (Culic, I., Horváth, I. şi Raţ, C. 2000)

Şi în final, dar nu în ultimul rînd, menţionăm ancheta efectuată în 1998, care a stat la baza unei elaborări analitice mai de amploare a Alinei Mungiu-Pippidi (1999).

Acestea au fost cercetările care au aplicat chestionare în paralel pe populaţia română şi maghiară.

În afară de aceste anchete s-au efectuat şi o serie de cercetări care s-au concentrat exclusiv pe maghiarii din România. Două realizate de CCRIT (în 1999 şi 2000), ale căror date au fost făcute publice sub forma unor broşuri destinate presei, prelucrarea unor aspecte ce prezintă interes ştiinţific este în derulare.

Mai avem cunoştinţă despre o serie de cercetări efectuate de Institutul Balázs Ferenc din Ungaria¹¹, în faza actuală a unei cercetări bibliografice, care urmăreşte identificarea publicaţiilor referitoare la relaţiile interetnice din România, am identificat un singur articol publicat pe baza rezultatelor cercetării (Sorbán, A. 1999). Dintre publicaţiile care cuprind prelucrări ale unor date empirice despre minoritatea maghiară din România menţionăm cartea lui Gereben F. (1999).

Mai avem cunoştinţă şi despre alte cercetări, mai ales din surse private, dar neidentificînd pînă la ora actuală publicaţii în care rezultatele să fi fost făcute publice, nu le menţionăm aici.

Inventarul acestor cercetări este în mod implicit şi o diagnoză parţială. În primul rînd este vorba de lipsa de organizare a comunicării în domeniul ştiinţelor socio-umane. Căci chiar dacă după 1989 sociologia, în general ştiinţele socio- umane din România s-au reprofesionalizat relativ repede, sînt încă departe de acel nivel de instituţionalizare (şi finanţare) care să permită o muncă sistematică şi o structurare adecvată a acestui cîmp de comunicare şi producţie ştiinţifică (Lőrincz D. J. 2000).

În acest context nu fac excepţie nici analizele referitoare la relaţiile interetnice. Deşi s-au efectuat cîteva cercetări empirice de amploare, pe baza rezultatelor obţinute cu greu se poate contura o viziune coerentă despre eventualele transformări care ar fi intervenit în timp, în legătură cu modul cum populaţia s-a raportat la diferitele problematizări legate de integrarea diversităţii culturale.

O problemă esenţială o reprezintă diseminarea deficitară a rezultatelor cercetării, publicaţiile de specialitate avînd doar relatări ocazionale în acest sens. Chiar şi excepţiile menţionate aici (publicarea în Sociologie Românească sau în Revista de Cercetări Sociale a unor prelucrări, sau articole scrise pe bază de date ale unor anchete) întăresc într-un anumit sens cele mai sus afirmate, şi anume prin faptul că în aceste reviste ulterior n-au prea mai apărut articole similare. Nici revistele specilizate pe probleme etnopolitice, sau legate de minorităţi (practic singura publicaţie internă, cu pretenţii academice, de acest gen fiind Altera) nu au preluat acest rol, de a relata despre cercetări şi de a prezenta o parte din datele rezultate.

Indiferent de raţiuni un lucru rămîne cert: diferitele publicaţii de specialitate nu reuşesc să oglindească dinamica producţiei ştiinţifice din acest domeniu al relaţiilor interetnice. Ca atare dificultatea de a avea acces la datele diferitelor cercetări depăşeşte cu mult eforturile unei simple documentări, constituindu-se de multe ori ca o investigaţie în sine.

Desigur, aceste lipsuri nu ţin de responsabilitatea, competenţa şi obiectivele, mai mult sau mai puţin consecvent urmărite ale redacţiilor, ci şi de specialiştii care lucrează în domeniu, de responsabilitatea şi interesul lor pentru a prelucra şi publica rezultatele.

După cum am văzut rezultatele multor anchete sînt valorificate doar la nivelul unor prelucrări primare sub forma unor broşuri destinate unui public larg. Poate că unul dintre motivele pentru care se evită comentarea (prelucrarea mai complexă?) a datelor este intenţia de a păstra imaginea de neutralitate, într-un mediu politico- mediatic agresiv (Lazăr, M. 2000b). Indiferent de motivaţiile unor atari reţineri, rezultatul, din punct de vedere al comunicării şi dezbaterii ştiinţifice, este cu totul indezirabil. Volumul mare şi sumar prelucrat de date referitoare la diferitele aspecte ale relaţiilor interetnice, se constituie ca o resursă primară relativ amorfă. Lipseşte structurarea lor în funcţie de ipotezele iniţiale, raportarea lor la alte date, evidenţierea unor tendiţe în timp etc, şi, poate cel mai important, se constată lipsa de raportare reciprocă clar asumată, critică sau constructivă.

În ceea ce priveşte aspectul critic, nu avem cunoştinţă de nici o dezbatere profesională despre rezultatele (să nu mai vorbim de interpretarea datelor¹²) diferitelor cercetări. Referitor la aspectul constructiv, trebuie menţionată lipsa de comparabilitate între rezultatele diferitelor cercetări, datorită unor moduri foarte diferite de a formula întrebările. Sînt rare situaţiile în care se preiau (fie şi într-o formă îmbunătăţită) moduri de a operaţionaliza teme sau probleme, majoritatea cercetărilor citate manifestînd simptomele unui solipsism profesional.

În acest contex este deja deplasat să aşteptăm ca pe baza acestor cercetări să se facă o evaluare sintetică a dinamicii relaţiilor interetnice, sau ca ele să stea la baza unor demersuri analitice făcute din alte perspective decît cea sociologică, cum ar fi cea politologică. Aceste analize, concentrîndu-se asupra impactului mobilizator sau al suportului public ale diferitelor discursuri identitare, folosesc frecvent presupoziţii sociologice referitor la dispoziţiile latente ale populaţiei, la mecanismele sociale şi structurile mentalitare prin care se explică aderenţa populară la anumite retorici etniciste. Nu dorim să invocăm şi să comentăm în detaliu variatele ipoteze sociologice invocate în diferite analize, ele au fost criticate ¹³, şi în mare parte se datorează tocmai lipsei unei perspective sociologice pertinente cu intrepretări şi concluzii pregnante.

Acestea sînt tendinţele marcante ale producţiei ştiinţifice sociologice autohtone. Nu am menţionat proiectele iniţiate de specialişti sau instituţii din străinătate, cu sau fără colaboratori din România. Cu excepţia cîtorva specialişti străini, deja consacraţi, nu există o monitorizare, recenzare consecventă a materialelor publicate, nemaivorbind de articole traduse, adaptate şi publicate privind rezultatele cercetărilor. În România lipsesc cu desăvîrşire asemenea servicii esenţiale pentru practica ştiinţifică, deşi există suficiente exemple, cum ar fi revista Kisebbségkutatás [Cercetări despre minorităţi], incluzînd în special recenzii ale publicaţiilor despre minorităţi şi relaţii interetnice. Acest model ar trebui să constituie o sursă de inspiraţie (şi, de ce nu, baza unui proiect instituţional) pentru diferitele instituţii care se preocupă de problema relaţiilor interetnice.

În concluzie, putem observa că problema majoră în evaluarea dinamicii opiniei publice în legătură cu dinamica relaţiilor interetnice, nu este lipsa unor date produse în legătură cu acest subiect, ci carenţele în modul în care s-au produs şi diseminat aceaste informaţii. Lipsa de instituţionalizare a producţiei ştiinţifice, relaţiile profesionale deficitare sau inexistente între cei preocupaţi de problematică, lipsa de coordonare, de dezbateri, funcţionarea sub parametrii aşteptaţi a forurilor de diseminare a producţiei ştiinţifice. Iată doar cîteva elemente care oferă un context de evaluarea datelor care stau la baza încercării noastre de a oferi o imagine referitoare la dinamica opiniei publice în legătură cu variatele aspecte politizate ale relaţiilor interetnice.

În încercarea de a contura variaţiunile în raportarea opiniei publice la cîteva dintre aspectele politizate ale integrării diversităţii etno-culturale, ne vom concentra preponderent asupra opiniilor populaţiei majoritare relativ la minoritatea maghiară din România. Raţiunile unei asemenea limitări a analizei sînt multiple, menţionăm aici doar cîteva.

Strategia politică a UDMR, sprijinită de minoritatea maghiară, a reprezentat una dintre provocările majore pentru viaţa politică din România, implicînd dezbateri îndelungate cu ecouri mass-media adecvate. Ca atare variatele aspecte şi dimensiuni ale acestui proces au fost bine articulate public.

Fiind probleme larg dezbătute public, poziţiile exprimate sînt clar delimitate, există toate premisele ca să presupunem că o mare parte din populaţie are o raportare relativ bine definită în legătură cu variatele opţiuni exprimate. Un exemplu ar fi dezbaterea legitimitatăţii UDMR ca partid etnic. În timp s-au articulat, s-au reluat şi exprimat mai multe opinii (de la interzicerea acestui partid, pînă la o formulă consociativă de guvernare, care ar implica co-optarea consecventă a reprezentanţilor minorităţii maghiare în guvern), deci putem presupune că o mare parte din populaţie şi-a putut forma o opţiune în legătură cu această problemă.

De ce ne concentrăm doar pe populaţia majoritară? Pe de o parte pentru că avem mai multe date despre această populaţie. O parte din datele prelucrate aici provin din cercetări care s-au făcut pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, chiar şi în anumite situaţii în care a existat un subeşantion maghiar separat, acesta era de un volum redus, ca atare avem reţineri de ordin metodologic în folosirea acestor date.

Singurul program de cercetare, pornind de la datele căruia putem schiţa o evaluare longitudinală (evoluţia în timp a percepţiilor) şi care corespunde tuturor canoanelor metodologice este programul New Democracies Barometer (în continuare NDB). În cadrul acestui program, în perioada 1992-1998 s-au desfăşurat cîte trei anchete în majoritatea ţărilor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est. Variatele aspecte măsurate au fost urmărite în mod constant şi relativ regulat, la diferitele anchete s-a folosit un instrument de măsurare identic.

Una dintre dimensiunile urmărite în cadrul programului s-a referit la percepţiile subiective referitoare la variatele surse de risc asupra securităţii ţărilor respective (Haerpfer, C. 1999). Între acestea au fost incluse şi minorităţile etnice, formulîndu- se o întrebare generală despre măsura în care minorităţile sînt percepute ca ameninţînd pacea şi securitatea ţării (Rose, R and Haerpfer, C, 1998, pp. 4).

Înainte de interpretarea acestor date din perspectiva analizei noastre, trebuie să atragem atenţia asupra unui pericol. şi anume comparaţia între ţări¹⁴ sau evaluarea poziţiei unei ţări prin raportare la media ţărilor din regiunea în care s-au desfăşurat anchetele. Diferenţele sînt majore atît sub aspectul structurii etnice a populaţiilor studiate, cît şi a problemelor etnopolitice existente în fiecare ţară. De exemplu în Polonia 97,6% din populaţie se declară poloneză, pe cînd în Slovacia ponderea celor de naţionalitate slovacă este de 85,7%, sau în Ucraina 27% se declară de altă naţionalitate decît ucraineană. Tot aşa, este inadecvat să comparăm situaţia Croaţiei, ţară în care, chiar în perioada desfăşurării proiectului, era un război etnic, cu Slovenia care a reuşit să-şi negocieze mai paşnic ieşirea din federaţia Iugoslavă.

Tabel 1.

Procentajul celor care percep minorităţile etnice ca o ameninţare (mare sau semnificativă) la adresa păcii şi securităţii din ţară. – eşantion reprezentativ pentru toată populaţia României.

Ţara	1992/1993	1995	1998
Slovacia	53	49	43
România	60	33	32
Bulgaria	46	36	29
Cehia	44	14	25
Ungaria	26	15	19
Polonia	35	8	17
Slovenia	13	20	10
Croaţia	57	42	39
Ucraina	24	15	15
Belarus	30	14	14
Media CEE	40	25	25

Tendinţele manifestate în timp, în fiecare ţară luată separat, sînt singurele elemente care ne pot releva ceva din dinamica schimbătoare a modului de evaluare a potenţialului de risc presupus reprezentat de minorităţile etnice.

Ceea ce este interesant pentru România, nu este atît o descreştere semnificativă a ponderii celor care consideră că minorităţile etnice reprezintă o ameninţare, ci o descreştere într-o perioadă (1995) în care, cel puţin sub aspect etnopolitic, asistăm la o escaladare a tensiunilor în jurul temei etnice, mai exact a celei maghiare. Desigur, nu avem date exacte despre perioada înregistrării datelor din România, şi nici nu dorim să deschidem discuţii teoretice despre factorii ce influenţează opinia publică, totuşi doar cu titlu ilustrativ menţionăm cîteva evenimente pornind de la care cu greu s-ar putea preconiza o descreştere semnificativă a procentajului acelora care consideră minorităţile un pericol potenţial.

În ianuarie 1995 se oficializează legăturile dintre PDSR şi partidele conside- rate ultranaţionaliste (PRM şi PUNR), ale căror reprezentanţi cer repetat şi insis- tent scoaterea în afara legii a UDMR. Paralel cu aceasta, Convenţia Democratică, invocînd argumente naţionale (refuzul UDMR de a recunoaşte caracterul naţional şi unitar al statului) se îndepărtează de această organizaţie. Este anul adoptării unei legi a învăţămîntului, vehement contestată de UDMR, ameninţînd cu iniţierea unor acţiuni de nesupunere civică. Paroxismul pînă la care s-a ajuns este ilustrat şi de faptul că apar ştiri conform cărora diferiţi lideri ai unor organizaţii minoritare (în afară de cei maghiarii, şi un lider rrom şi german) au primit colete poştale conţinînd bombe artizanale¹⁵.

În acest context descreşterea pare surprinzătoare, dar şi mai surprinzător pare faptul că procentajul celor care în 1998 consideră că minorităţile, grupurile etnice reprezintă un pericol, nu s-a schimbat semnificativ în compraţie cu 1995, deşi, teoretic vorbind, ar fi trebuit deja să se facă simţit efectul depăşirii pragului psihologic implicat de co-optarea UDMR la guvernare.

Desigur, nu populaţia este de vină, ci presupoziţiile referitoare la impactul schimbărilor etnopolitice asupra modului în care populaţia evaluează relaţiile interetnice. Avînd în vedere că nu avem o cunoaştere aprofundată a datelor cercetării New Democracies Barometer, putem doar emite presupoziţii referitoare la sensul în care subiecţii au reflectat asupra răspunsului în diferitele perioade în care s-au înregistrat datele.

În 1995 reducerea temerilor faţă de pericolele implicate de acţiunile presupus subversive şi destabilizatoare ale minorităţilor pot fi legate tocmai de articularea clară, de activitatea şi discursul coaliţiei denumite şi patrulaterul roşu¹⁶. Discursul antimaghiar, deşănţat şi extremist, putea fi un element care să creeze iluzia unui control puternic al posibilelor manifestări subversive ale acestei minorităţi.

În timpul sondajului NDB din 1998, taman invers, controlul prin co-optare (includerea UDMR în coaliţie) putea să liniştească o parte semnificativă din populaţie.

Dar nu putem exclude nici o schimbare de mentalitate, cel puţin la o parte semnificativă a populaţiei, determinată de familiarizarea cu formele de tensiune şi conflict politic, care în timp au ajuns să fie percepute ca fiind inerente sistemului democratic.

Nu avem suficiente date pentru a evalua exact mecanismele dominante care au influenţat modul de raportare la aspectul la care se referă datele reproduse din această anchetă. Cert este că aşa cum apare şi cum este interpretat în sursele citate de noi (Rose, R and Haerpfer, C, 1998; Haerpfer, C, 1999), creează iluzia unui indicator universal. Ceea ce putem accepta, doar dacă nu ne interesează nuanţele, contextul, şi rămînem la nivelul cel mai evident al interpretării datelor: în timp, în România populaţia a considerat că are mai puţine motive de a privi minorităţile ca un pericol potenţial pentru stabilitatea internă. Se pare că această descreştere nu este determinată de evoluţiile etnopolitice, cel puţin aşa cum ele sînt reconstituite şi evaluate de discursul savant.

După cum am menţionat cercetarea NDB are o semnificaţie aparte pentru că a fost singura care a acoperit o perioadă foarte lungă, şi din cîte am putut deduce, a fost relativ constantă în metdologia redactării şi aplicării chestionarului, respectiv în modul de construire a eşantionului.

Desigur ea nu reprezintă singura sursă empirică pe baza căreia am putea încerca un răspuns, există şi alte cercetări care furnizează date utile în schiţarea unor modele descriptive referitor la dinamica percepţiei populaţiei asupra diferitelor aspecte ale relaţiilor interetnice.

Astfel datele uneia dintre primele cercetări la care am avut acces (întreprinse în 1991) arată că, exceptînd etnia rroma, populaţia României se raportează mai degrabă neutru la celelalte grupuri etnice care trăiesc în România.

Tabel 2.

Faţă de următoarele naţionalităţi aveţi sentimente de simpatie sau de antipatie? (Datculescu, P., 1992, p. 139) – eşantion reprezentativ pentru toată populaţia

României, 1991.

În 1997 (decembrie) un sondaj CURS punea o întrebare cu un conţinut diferit, dar de un grad suficient de generalitate ca să-l cităm aici ca termen de comparaţie.

Tabel 3.

În general cum evaluaţi maghiarii din România – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română

Nu ştie	Foarte favorabil	Favorabil	Defavorabil	Foarte defavorabil
7,1	15,1	29,3	43,6	4,9

Dacă ne reprimăm parţial criticismul metodologic (legat de posibilele interpretări ale sensului întrebării, metodologia de aplicare, populaţie studiată etc), putem trage cîteva concluzii despre tendinţele manifestate în populaţie referitor la problema minoritară, în general, la problema maghiară (cea mai politizată şi mediatizată), în particular.

Observăm o relativă echilibrare în 1997 a ponderii atitudinilor favorabile cu cele defavorabile. Creşterea în 1997 de la 34% la peste 48% a ponderii celor care se raportează defavorabil la maghiari, trebuie corelată cu creşterea şi mai pronunţată a celor care evaluează favorabil această minoritate (de la 16% la 43,4%). Ca atare dacă în 1991 raportul dintre cei care considerau că se raportează negativ (antipatie) şi cei care se raportează pozitiv (simpatie) era de doi la unu, în 1997 avem ponderi foarte apropiate.

Creşterea ponderii acelora care au o opţiune non-neutră în evaluarea generală a relaţiei dintre români şi maghiari parţial se datorează scalei de evaluare pe care subiecţii şi-au putut exprima opiniile¹⁷. Dar, făcînd abstracţie de alte considerente metodologice, poate că reflectă şi o anumită sensibilizare a populaţiei în legătură cu variatele aspecte ale relaţiei dintre majoritate şi diferitele minorităţi.

Totuşi după cum vom putea constata şi din datele ce urmează să fie prezentate, această presupunere se poate susţine într-o foarte mică măsură, în sensul că într- adevăr în timp creşte ponderea populaţiei care are o poziţie clar definită, dar aceasta nu este univocă, în diferitele anchete ulterior efectuate există problematizări la care avem o rată foarte ridicată de non-răspunsuri.

De exemplu într-o anchetă CCRIT (Culic, I., Horváth I. and Lazăr, M., 2000) din 2000, la o întrebare le fel de generală ca cele anterior prezentate, de genul Cum aţi caracteriza relaţiile dintre români şi maghiarii din România, rata non- răspunsurilor populaţiei româneşti a fost de 21%. Tot în cadrul acestei cercetări, la întrebări de genul În comparaţie cu perioada … cum evaluaţi relaţiile dintre români şi maghiari¹⁸, am înregistrat o rată de non-răspunsuri de peste 30% la populaţia de origine română.

Un alt mod de a evalua dinamica relaţiilor intercomunitare este cel în care subiecţii sînt rugaţi să aprecieze sensul, dinamica schimbării relaţiilor interetnice. Sub acest aspect cercetările efectuate de IMAS între 1994-1995¹⁹ reprezintă o bază adecvată de plecare şi de comparaţie.

Tabel 4.

După 1989 cum au evoluat relaţiile dintre români şi maghiari? – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română

	nu ştie	schimbate în rău	rămase neschimbate	schimbate în bine
1994	1	64	30	5
1995	1	65	32	2
1996	–	60	37	3

După cum arată această serie de cercetări, pentru perioada în care evoluţiile etnopolitice au fost marcate de discursuri şi accente antiminoritare, mai concret antimaghiare (vezi Gallagher, T. 1999, Oprescu D. 2001), populaţia română a avut percepţia schimbării în rău. Aceasta fiind probabil motivată de percepţia unei stări tensional-conflictuale bine articulate, cel puţin aşa cum reiese din datele paralele publicate în aceeaşi broşură.

Tabel 5.

Între români şi maghiari, sînt mai multe sau mai puţine neînţelegeri decît înainte

de 1989 – Ponderea celor care consideră că sînt mai multe. – reprezentativ

numai pentru populaţia de naţionalitate română

În 2000 CCRIT (Culic, I., Horváth I. and Lazăr, M., 2000) reia, într-o formă asemănătoare întrebarea.

Tabel. 6.

În prezent relaţiile dintre români şi maghiari sînt mai bune sau mai proaste în

comparaţie cu perioada de dinainte de 1989 – reprezentativ numai pentru

populaţia de naţionalitate română

nu ştie	s-au schimbat în rău	au rămas neschimbate	s-au schimbat în bine
32,9	24,1	24	29

Datele din 2000 (Tabelul 6), comparate cu cele înregistrate în perioada 1994- 1996 arată o tendinţă clară de ameliorare a percepţiei privind relaţiile dintre români şi maghiari. În 2000 aproape o treime din populaţie consideră că relaţiile româno- maghiare s-au îmbunătăţit, în comparaţie cu 1996 cînd practic era neglijabilă ponderea acelora care considerau configuraţia acestor relaţii ca fiind mai pozitive raportat la perioada de dinainte de 1989.

Ce semnificaţie poate avea această evoluţie?

Oare avem de a face cu o creştere a toleranţei populaţiei faţă de maghiari? Parţial poate fi susţinută şi această teză, dar datele care le avem nu sînt convingătoare.

Referitor la anumite teme, des invocate, ale contenciosului UDMR cu statul român, asistăm la o creştere în anumite situaţii (vezi dreptul de a avea şcoli proprii tabelul 9. din anexe), la altele a rămas neschimbat (tabel 10 anexe). Respectiv la acele teme care în perioada sondajului CURS 1997 erau fierbinţi (limba predării istoriei geografiei, cea a examenului de admitere²⁰), refuzul majoritar este univoc. Foarte probabil că tendinţa de schimbare a evaluărilor relaţiei dintre români şi maghiari este legată de alţi factori decît o sensibilitate crescută a populaţiei faţă de problemele minoritare.

Asemenea elemente ar fi o anumită dinamică a percepţiei despre democraţie, despre promovarea intereselor într-un sistem politic democratic. Un alt element ce ar explica o evoluţie pozitivă a percepţiei asupra dinamicii relaţiilor româno- maghiare ţine de reconfigurarea la nivelul politicului a modului de a gestiona problemele legate de relaţiile interetnice.

În primul rînd evaluarile din perioada ’94- ’96 sînt evidente determinate de cîteva elemente importante. Primul ţine de nivelul scăzut de toleranţă a populaţiei la conflicte şi tensiuni. Acesta nu este doar rezultatul convulsiilor sociale, al violenţei politice specifice primilor ani de după 1989, ci ţine şi de un anumit mod de a vedea relaţia dintre societate şi sfera politică.

În contextul exerciţiului prelungit al etatismului şi dirijismului comunist, o dominantă a reprezentării relaţiilor dintre politică şi societate implica acceptarea de la sine înţeleasă a autonomiei şi primatului politicului faţă de societate.

Sistemul democratic era înţeles mai ales sub aspectul pluralismului şi al competiţiei politice a partidelor, votul fiind un ritual de masă al investirii cu putere a unui partid (unei coaliţii), care, în rest, trebuia lăsat să lucreze. În eventualitatea în care nu producea beneficiile aşteptate de societate se organizau alte alegeri.

În acest context zgomotul minorităţii (luat în sens general ca orice grup care nu face parte din majoritatea care guvernează), al diferitelor grupe de presiune nu era înţeles, ca parte a procesului politic, ca un accesoriu obligatoriu al guvernării. Guvernarea în special, era reprezentată ca un act de inginerie socială, capabil să deter- mine inclusiv nevoile societăţii, ca atare promovarea de interese, articularea în sfera politicului a unor nevoi speciale erau considerate gesturi menite să disturbe actul guvernării. Tensiunile politice generate de minorităţi (înţelese în sensul mai larg al termenului) limitau eficienţa guvernului în producerea beneficiilor promise.

În acest context pretenţiile maghiarilor erau reprezentate ca impietînd asupra eficienţei democraţiei (aşa cum era ea înţeleasă) în două sensuri. Primul este cel deja prezentat, era o minoritate care nu lăsa guvernanţii să lucreze eficient, în al doilea sens erau problematice pentru că erau ilegitime. Ilegitime în contextul statului naţional, ilegitime pentru că distrugeau iluzia unei coexistenţe neproblematice de dinainte de 1989 des invocată în retorica dominantă pînă în 1996.

Din 1996 se produce o schimbare semnificativă, se acceptă ca fiind legitimă o parte din ceea ce cere UDMR, respectiv se limitează registrul manifestărilor prin care acest partid etnic îşi promova interesele²¹, şi legat de aceasta se răresc şi pateticele ieşiri la scenă ale politicienilor cu recitalul despre lipsa de loialitate a minorităţii maghiare.

Reducerea tensiunilor vizible, imaginea de control prin co-optare a UDMR, iată o posibilă explicaţie a creşterii semnificative în 2000 a ponderii românilor care declară că, în comparaţie cu 1989, relaţiile româno-maghiare s-au îmbunătăţit.

Dar nu putem exclude nici o schimbare a modului în care o parte din populaţie reprezintă democraţia, acceptarea ideei că promovarea intereselor este inerentă funcţionării unui sistem democratic. Cu cel puţin o parte a acestor interese populaţia poate fi în profund dezacord, dar în sine o mare parte acceptă ideea că democraţia este o arenă deschisă a negocierilor despre aproape orice subiect.

Ideea unei familiarizări cu un partid etnic în cadrul establishmentului politic românesc, respectiv efectele benefice ale procesului de structurare a dezbaterii politice pe această temă sînt reflectate şi de alte date ale anchetelor efectuate în decursul ultimului deceniu.

Astfel se vede o creştere evidentă a ponderii acelora care consideră acceptabilă prezenţa unor partide care reprezintă interesele unor grupuri identitare.

Tabel 7.

Sînteţi de acord ca minorităţile să aibă partide politice proprii? – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română

	Nu ştie	Da	Nu
IMAS 1994	15	42	43
IMAS 1995	13	43	44
IMAS 1996	11	43	45
CURS 1997	8,1	50,5	41,4

Mai mult decît atît, după cum arată datele CCRIT din 2000, există un sprijin de aproximativ 10% pentru o formă consociativă, respectiv aproape jumătate din populaţie acceptă ideea participării UDMR într-o coaliţie de guvernare.

Tabel 8.

Cu care dintre următoarele afirmaţii referitoare la UDMR aţi fi mai degrabă de acord? – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română

Indiferent cine cîştigă alegerile, este bine ca UDMR să fie cooptată la guvernare	11,7
Ca orice alt partid din România, UDMR poate face parte din coaliţia care guvernează	34,8
UDMR poate fi acceptată în Parlament, dar nu poate fi acceptată la guvernare	20,7
UDMR ar trebui acceptată doar ca o organizaţie culturală a maghiarilor din România, fără reprezentare în Parlament	21
UDMR, ca organizaţie, ar trebui interzisă	9,5
Nu ştie, nu răspunde	2,1

Pentru o parte semnificativă (aproximativ o treime) din populaţia majoritară tema maghiară în general are o relevanţă redusă, in extremis se poate afirma că nu face parte din acele probleme vizavi de care să-şi fi format păreri, sau atitudini generale. Se pare că prezenţa pronuţată a discursului etnicist în dezbaterea publică, formulat de regulă în legătură cu tema maghiară, nu a avut un impact major în populaţie. Desigur, cum se poate observa din datele prezentate în anexe, pe teme punctuale actuale preiau discursul dominant.

Pe de altă parte nu se poate vorbi la nivelul majorităţii de o respingere a maghiarilor în general. Avem un segment de populaţie care are atitudini net defavorabile în legătură cu maghiarii în general, dar şi un segment de un volum aproximativ identic al acelora care se raportează în mod selectiv la sfera problematică legată de maghiari. □

ANEXE

Tabel 9.

Sînteţi de acord ca minorităţile să poată avea şcoli proprii? – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română

Tabel 10.

Sînteţi de acord ca minorităţile să-şi poată folosi limba maternă în contactul cu

administraţia publică? – reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate

română

Tabel 11.

Sînteţi de acord ca minorităţile să aibă biserici proprii? – ²⁸

Nu ştie     Da       Nu 3,6       77,2      19,2

Tabel 12.

Sînteţi de acord ca minorităţile să aibă presă în limba lor maternă?²⁹

Nu ştie    Da        Nu 6,1      64,3     29,6

Dinamica relaţiilor interetnice din ultimul deceniu

Tabel 13.

Să dea examen de admitere în limba maternă³⁰

Nu ştie    Da        Nu 6,1      9,2     84,7

Tabel 14.

Să înveţe în limba maternă geografia şi istoria României³¹

Nu ştie    Da        Nu 5,0       11,5     83,5

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, D., Chelcea, S., Bădescu, I. (1995); Interethnic Relations in Romania, Cluj Napoca: Editura Carpatica.

2. Andreescu, G. şi Molnár G. ed. (1999) Problema transilvană Bucureşti: Polirom.

3. Andreescu, G (1999) ‘Lentoarea conceptelor viteza evenimentelor’ In Andreescu, G. şi Molnár G ed. (1999) op.cit. pp. 191 – 215.

4. Bárdi N. şi Eger Gy. ed. (2000) Útkeresés és integráció. Válogatás a határon túli magyar szervezetek dokumentumaiból 1989 – 1999 Budapest: Teleki László Alapítvány, pp. 691 - 732.

5. Brubaker. R. (1998) ‘Myths and misconceptions in the study of nationalism’ In Hall, JA. (ed.) The State of the Nation. Ernst Gellner and the Theory of Nationalism. Cambridge University Press, pp. 272 – 306.

6. Csepeli Gy., Örkény A., Székelyi M. (2000) ‘Representations of Ethnic Co-existence in Transylvania’ In Nastasă, L and Salat L. Interethnic Relations in Post-Communist Roma- nia Cluj-Napoca: Ethnocultural Diversity Resource Center, pp. 133 – 162.

7. Csepeli Gy., Örkény A., Székelyi M., Csere G. (1998) ‘Report from the Fairy Garden: The National Identity Models of Romanian Hungarians and Romanians’, In Kolosi T. Tóth I. Vukovich Gy. (ed.) Social Report Budapest: TARKI, pp. 519 – 540.

8. Culic, I. (1999): ‘Dilema minoritarului: între identitate civilă şi identitate naţională’ In Culic,I., Horváth I. and Stan C. (ed.) Reflecţii asupra diferenţei Cluj: Limes, pp. 35 – 47.

9. Culic, I., Horváth I. and Lazăr, M. (2000) Ethnobarometer May-June 2000 Cluj-Napoca: CCRIT

10. Culic, I., Horváth I., Lazăr, M., Magyari N. (1998) Românii şi maghiarii în tranziţia postcomunistă. Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania Cluj-Napoca: CCRIT

11. Culic, I., Horváth, I. şi Raţ, C. (2000): ‘Etnobarometru’ In Nastasă, L and Salat L. Intereth- nic Relations in Post-Communist Romania Cluj-Napoca: Ethnocultural Diversity Resource Center, pp. 253 – 359.

12. CURS – Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (1997) Sondaj naţional de opinie, 4 – 11 decembrie 1997.

13. Datculescu, P. (1992) ‘Social Change and Changing public Opinion in Romania After the 1990 Election.’ In Nelson. D. N. (ed.) Romania after Tyrany Boulder, San Francisco, Oxford: Westview Press.

Freeman, O. (1997): ‘La société, cette grande absente. Essai critique sur les analyses occidentales du nationalisme pos-communiste’ In Balkanologie Vol. 1. Nr. Iulliet 1997.

15. Gallagher, T: Democraţie şi naţionalism în România. 1989-1998 Bucuresti: ALL, 1999.

16. Gereben F. (1999 ): Identitás, kultúra, kisebbség. Felmérés a közép-európai magyar népesség körében Osiris Kiadó.

17. Haddock, B., Caraiani, O., (1999) ‘ Nationalism and civil society in Romania’ In Political Studies 1999 June, Vol 47. nr. 2.

18. Haerpfer, C. (1999) ‘Old and New Security Issues in Post-Communist Eastern Europe: Results of 11 Nation Study’ In Europe-Asia Studies September/1999.

19. Horváth, I. (1999) ‘ Multiculturalismul în România: alternativă sau eschivă’ In Culic,I., Horváth I. and Stan C. (ed.) Reflecţii asupra diferenţei Cluj: Limes, pp. 1- 11.

20. Kivu, M. (1994): ‘O abordare empirică a relaţiei dintre români şi maghiari’ În Revista de cercetări sociale, nr 4/1994.

21. Lazăr, M. (2000a) ‘Identity Perceptions and Interethnic Relations in Szeklerland. Elements for Deconstruction and Reconstruction’ In Nastasă L. and Salat L ed. (2000) op. cit. pp. 351 – 394.

22. Lazăr, M. (2000b) ‘Subiectivisme transilvane în trecerea de la utopie la ştiinţă’ In. Provincia aprilie, 2000.

23. Lőrincz D. J. (2000) A társadalomtudományok helyzete Romániában 1989 után In REGIO 2000/1, pp. 238 – 248.

24. Mungiu – Pipidi, A. (1999) Transilvania subiectivă Bucureşti: Humanitas.

25. Oprescu, D. (2001) ‘Un pas greşit în direcţia cea bună. România şi minorităţile naţionale (1990 – 2000)‘ In Sfrea Politicii nr. 87-88 pp. 46 – 56.

26. RFE/RL: Eastern European Perspectives vezi la https://www.rferl.org/eepreport/archives.html.

27. Rose, R and Haerpfer, C. (1998) Trends in Democracies and Markets: New Democracies Barometer 1991-98 Glasgow: Centre for the Study of Public Policy.

28. Sorbán, A. (1999) ‘Emigrációs potenciál a határon túl élő magyar közösségek körében (1997). Elvándorlók, az elvándorlás gondolatával foglakozók és szülőföldjükön maradók’ In. Magyar kisebbség 2-3/1999 vezi şi la adresa: https://www.hhrf.org/magyarkisebbseg/9902/ m990226.htm.

29. Verdery, K (1991) National Ideology under Socialism: Identity and Cultural politics in Ceausescu’s Romania Berkeley: University of California Press.

30. Severin, A., Andreescu, G. (2000) Locurile unde se construieşte Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu Iaşi: Polirom.

NOTE

1. Despre această moştenire ideologică vezi Verdery, K. 1991.

2. Despre fascinaţia naţionalismului şi modul în care această ideologie a fost instrumentalizată de diferitele partide de pe eşichierul politic românesc de după 1989, vezi în Gallagher, T. 1999.

3. Vezi cartea lui Gallagher (1999) dar şi articolele, minuţios documentate (articole scrise în majoritate de Michael Shafir) de pe pagina RFE/RL Eastern European Perspectives.

4. Project on Ethnic Relations organizează în august 1993 la Neptun o întîlnire „informală” între politicieni UDMR şi PDSR din linia a doua a partidelor respective. Sînt convenite anumite schimbări pozitive referitor la învăţămîntul superior în limba maghiară, inscripţii bilingve etc.

5. Despre contextul confuz, lipsa oricărei perspective strategice legate de co-optarea UDMR la guvernare vezi Severin, A. şi Andreescu, G. 2000, pp. 21 – 32.

6. Vezi mai multe numere din revista Altera respectiva sinteza dezbaterii despre autonomie regionalism, devoluţie (In Andreescu, G. and Molnár G. ed. 1999).

7. Cu toate că din 1998 încoace şi la nivelul marii politici asistăm la vehicularea termenului de multiculturalism, el fiind inclus şi în varianta modificată a legii învăţămîntului, ar fi prematur să-l considerăm a fi ceva mai mult decît o expresie la modă (Horváth I., 1999).

8. Vezi broşura publicată în 1996 de IMAS Relaţiile interetnice în România. Datele din această broşură au apărut în mai multe numere ale revistei KORUNK (iniţiatorul seriei de cercetări), şi ulterior în alte reviste (Kivu, M., 1994).

9. Datele au fost publicate într-o broşură (CURS 1997), respectiv baza de date a fost făcută publică, fiind accesibilă la: https://www.osf.ro/bop.htm. Dealtfel datele prezentate în acest articol sînt prelucrări ale datelor obţinute din baza de date care poate fi găsită la adresa Internet menţionată.

10. Autorii au sub tipar o carte ce valorifică rezultatele cercetării menţionate dar într-un context comparativ Central European.

11. Vezi relatarea despre prezentarea datelor unui sondaj efectuat în rîndul maghiarilor care trăisec în statele învecinate Ungariei, in f.a. ‘Felmérés a határon túli magyarokról. Remények és igények’ In HVG 1999/32, pp. 99 – 101.

12. Excepţie recenzia lui Lazăr M. (2000b) despre ancheta/cartea lui Mungiu-Pippidi (1999).

13. Despre clişeele promovate în studiul naţionalismului de literatura occidentală vezi : Freeman, O., 1997 şi Brubaker. R., 1998.

14. Prezentăm datele altor ţări în care s-a aplicat chestionarul, doar ca termen de comparaţie privind dinamica schimbării percepţiilor subiective.

15. Vezi în cronologia relaţiilor interetnice din România in Bárdi N şi Éger Gy. (2000), p. 723.

16. Coaliţia de guvernare care funcţiona de facto începînd cu anul 1993, dar s-a oficializat în 1995.

17. Sau poate că este vorba doar de faptul că din 1991 sondajul ca practică s-a generalizat, oamenii putînd să-şi formeze o imagine asupra modului de funcţionare şi a funcţiilor comunicaţionale mai generale ale acestei modalităţi de a reflecta despre treburile publice. Ca familiaritatea să stea la baza reducerii ponderii acelora care nu se pronunţă.

18. Vezi întrebările exacte în continuare.

19. Vezi broşura publicată în 1996 de IMAS Relaţiile interetnice în România. Datele din această broşură au apărut în mai multe numere ale revistei KORUNK (iniţiatorul seriei de cercetări), şi ulterior în alte reviste (Kivu, M., 1994).

20. Vezi tabelele 13 şi 14.

21. Mai puţine declaraţii surpriză ale liderilor, o reţinere în evaluări în contactele cu diferitele organizaţii internaţionale etc.

22. IMAS Relaţiile interetnice în România. aprilie, 1996. — reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română.

23. idem.

24. CURS BOP 1997 Decembrie — reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română.

25. IMAS Relaţiile interetnice în România. aprilie, 1996. — reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română.

26. idem.

27. CURS BOP 1997 Decembrie — reprezentativ numai pentru populaţia de naţionalitate română.

28. idem.

29. idem.

30. idem.

31. idem.

István HORVÁTH (n. 1966), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai, specializarea filozofie-sociologie, doctorand în sociologie pe tema „Politici lingvistice şi sociolingvistică”. Lector al Catedrei de sociologie al Universităţii Babeş-Bolyai şi director adjunct al Centrului de Cercetare al Relaţiilor Interetnice. A publicat numeroase studii în domeniul relaţiilor interetnice, coeditor al volumului Reflecţii asupra diferenţei.

Marius LAZĂR (n. 1959), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai, specializarea filozofie, doctor în sociologie (cu lucrarea de disertape „Etnocentrism şi integrare europeană în conştiinţa culturală românească”. Lector al Facultăţii de sociologie şi asistenţă socială al Universităţii Babeş-Bolyai şi director al Centrului de Cercetare al Relaţiilor Interetnice. A publicat numeroase studii în domeniul sociologiei elitelor intelectuale, al procesului de construcţie a culturilor şi literaturilor naţionale, al naţionalismului şi relaţiilor interetnice.