Populaţii vechi, iniţiative noi: aromânii în
atenţia Consiliului Europei

Renate Weber

De cîţiva ani de zile, mai ales după înlăturarea regimurilor comuniste din ţările central şi sud-est europene, precum şi din spaţiul ex-sovietic, Consiliul Europei şi-a pus pe agendă o chestiune pînă atunci relativ ignorată: soarta grupurilor numericeşte reduse, cu caracteristici lingvistice şi culturale distincte, eventual cu o apartenenţă religioasă diferită de cea a majorităţii populaţiei din ţările în care trăiesc, aflate în pericol de dispariţie. De necontestat, această preocupare s-a accentuat pe măsura creşterii tulburărilor care au măcinat zona în ultimii 11 ani, îmbrăcînd forma unei expresii juridice şi instituţionale a filozofiei în conformitate cu care existenţa minorităţilor, etnice, naţionale, religioase, cu trăsăturile lor lingvistice şi culturale distincte de cele ale majorităţii sînt şi trebuie să fie considerate un factor de îmbogăţire a unei societăţi şi nu de tensiune. Multiculturalitatea astfel înţeleasă este una din avuţiile unei societăţi, de care aceasta trebuie să se îngrijească, prezervarea ei fiind un factor de stabilitate internă şi regională şi, prin asta, de progres.

În 1994, cîţiva membri ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei au avut iniţiativa de a lansa o moţiune privind comunitatea aromânilor care trăiesc în Balcani (în Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Iugoslavia şi România). Un raportor a fost desemnat din partea Comitetului pentru Cultură şi Educaţie, spaniolul Lluis Maria de Puig, iar la capătul a doi ani de investigaţii în rîndul comunităţilor de aromâni din ţările menţionate, al autorităţilor statelor respective, pe baza expertizei oferite şi de Institutul pentru Studii Est şi Est-Europene din Viena, precum şi a Universităţii din Freiburg, un Raport a fost elaborat la 17 ianuarie 1997 şi prezentat Adunării Parlamentare.

În sedinţa sa din 24 iunie 1997, Adunarea Parlamentară a discutat acest raport şi a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la cultura şi limba aromână. Recomandarea propune Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să aprobe un set de măsuri care ar urma să fie adoptate de statele unde există aromâni, ca şi de Consiliul Europei, în vederea salvării culturii şi limbii aromâne.

La rîndul său, Comitetul de Miniştri a solicitat opiniile unor organisme specializate ale Consiliului Europei, anume Comitetul Drepturilor Omului şi Consiliul privind Cooperarea Culturală. Statul grec a avut posibilitatea de a face rezerve la comentariile acestora. În final, în şedinţa sa din 8-9 iunie 1999, Comitetul a fost de acord doar cu unele din măsurile propuse de Recomandarea 1333 (1997), care au căpătat astfel un caracter obligatoriu: „statele respective [pe teritoriul cărora trăiesc aromâni] au fost invitate să susţină limba şi cultura aromână pe baza măsurilor prevăzute de paragraful 8.i. al Recomandării 1333 (1997) a Adunării Parlamentare.”

Este interesant de analizat textul Recomandării, aşa cum a fost el adoptat de Adunarea Parlamentară, în paralel cu Raportul dlui de Puig, cu comentariile celor două organisme specializate, precum şi cu decizia Comitetului de Miniştri.

Un consens a existat în privinţa ideii exprimate în paragraful 4 al Recomandării, şi care reflectă filozofia Consiliului Europei, anume că „acceptarea unui sistem pluralist de valori culturale este condiţia esenţială pentru stabilitate în Europa, mai ales în Balcani”. În opinia Comitetului de Miniştri, „acest plura- lism trebuie să includă în mod natural încurajarea diversităţii lingvistice a Europei precum şi a moştenirii culturale”. Mai mult, Comitetul se referă în răspunsul său la „educaţia pentru democraţie şi pluralism, în special la predarea istoriei” pe care o consideră a fi „una din sarcinile prioritare ale întregului sistem educaţional ”. Această abordare este consistentă cu alte iniţiative ale Consiliului Europei, inclusiv cu Recomandarea 1283 (1996) cu privire la istorie şi învăţarea istoriei în Europa, document care atrage atenţia asupra necesităţii „conştiinţei cu privire la istorie ca o importantă aptitudine civică”, fără de care „individul este mai vulnerabil la manipulări politice şi de altă natură”.

Dincolo de această concepţie generoasă însă, la descrierea măsurilor con- crete necesare, au apărut abordările diferite.

Raportul lui Lluis Maria de Puig a avut menirea de a „atrage atenţia Adunării cu privire la ameninţările împotriva unei populaţii care, deşi puţin cunoscută, este parte integrantă a culturii europene. Această populaţie, în legătură cu ale cărei origini există neînţelegeri între specialişti, trăieşte în Balcani de peste două mii de ani. N-a avut niciodată un stat independent şi a fost adesea o minoritate în statele de reşedinţă. Se pare că de-a lungul istoriei a păstrat relaţii de bună vecinătate cu popoarele alături de care a trăit şi încă trăieşte. În ciuda unei anume tendinţe de integrare, (a fost aproape în întregime asimilată cu populaţia gazdă în nord-vestul Balcanilor) a reuşit să rămînă omogenă lingvistic şi cultural. Cu toate acestea ea nu constitutie <o comunitate> în sensul unui grup organizat şi numai datorită schimbărilor politice din ultimii ani, practic în toate ţările locuite de aromâni, au apărut asociaţii culturale, locale, regionale şi naţionale, iar un număr de contacte internaţionale a fost stabilit şi s-a dezvoltat ”.

Raportul merge atît de departe încît trece în revistă ipotezele privind apariţia aromânilor în Balcani, sub diferitele denumiri cunoscute, şi soarta lor de-a lungul istoriei, pînă după cel de-al doilea război mondial, inclusiv situaţia lor actuală şi încercările de a determina statistic prezenţa lor în statele în care trăiesc. Ambele prezentări, bazîndu-se pe informaţii istorice interpretabile şi chiar interpretate diferit de state, pe date statistice vechi, prea puţin relevante astăzi, sau enunţate de asociaţii ale aromânilor, fără a avea la bază cercetări sociologice pe care să se sprijine, au fost puternic contestate de cîteva state, Grecia mai presus de oricare altul.

Dar, indiferent de aceste date şi contestări, raportul afirmă cu maximum de fermitate şi cu o anume notă de dramatism, lesne de înţeles, că: „ Aromânii sînt un fenomen cu adevărat excepţional, într-adevăr unic din punct de vedere istoric, lingvistic şi cultural. ªi, totuşi, această cultură atît de originală este în pericol, iar limba aromână este pe cale să se stingă în absenţa unui ajutor din partea instituţiilor europene, îndeosebi a Consiliului Europei. Ar fi cu totul de neimaginat să rămînem nepăsători şi să privim dispariţia unei limbi şi a unei culturi atît de bogate”.

În ciuda acestui apel şi a opiniilor aproape tot atît de dramatic exprimate de Consiliul pentru Cooperare Culturală, Grecia a făcut rezerve care, în esenţă, neagă atît existenţa minorităţii aromâne ca atare, cît şi a limbii aromâne. „Recunoscînd existenţa unei auto-exprimări, culturi şi tradiţii aromâne şi, mai ales, a unor dialecte într-un număr de state membre, trebuie totuşi notat că există diferite puncte de vedere cu privire la originile istorice ale aromânilor. Însăşi existenţa unei minorităţi etnice aromâne, presupusă a fi dat naştere la o diasporă în Europa, este puternic contestată. În realitate, populaţiile care pretind acum a avea o cultură aromână şi care folosesc dialecte aromâne nu se identifică neapărat ca membre ale unei minorităţi naţionale care ar fi fost dispersată; aceasta este în orice caz situaţia aromânilor care trăiesc în Grecia. Faptul că în unele ţări dialecte aromâne au supravieţuit numai în limba vorbită şi diferă considerabil de la o regiune la alta în ceea ce priveşte sintaxa şi vocabularul e o dovadă că ele pot cel mult fi învăţate încetul cu încetul şi puţin cîte puţin, orice încercare de predare a lor fiind lipsită de eficienţă ”.

O asemenea poziţie nu poate să suprindă, venind de la un stat care nu recunoaşte existenţa minorităţilor naţionale şi care, în consecinţă, nu a semnat nici una din convenţiile elaborate în cadrul Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor naţionale sau a limbilor minoritare ori regionale. Pe de altă parte, trebuie subliniat felul insidios în care o astfel de atitudine afectează o comunitate. Cît timp nu există o recunoaştere a grupului ca atare, mai ales dacă negarea a fost de lungă durată — iar statul grec a desfiinţat ultimele şcoli în limba aromână între 1945 şi 1948 — e foarte greu să se menţină sau să se (re)articuleze o conştiinţă de sine privind o anume origine naţională. La fel, e greu să se transmită limba altfel decît oral cînd ea nu se mai învaţă la şcoală, iar faptul că ea este vorbită tot mai puţin, de o populaţie tot mai vîrstnică e o consecinţă firească. Datele statistice, la rîndul lor, nu reflectă realitatea. Experienţa a dovedit că acolo unde a fost promovată o politică de recunoaştere a minorităţilor şi de păstrare, chiar promovare, a caracteristicilor acestora există o mai mare şansă ca cei care aparţin grupului să recunoască apartenenţa şi să o admită în cadrul unor cercetări sociologice, conştiinţa apartenenţei la o anume comunitate nemaifiind ascunsă, ci, dimpotrivă, afirmată public.

Pe de altă parte, întregul proces de elaborare a Recomandării, opiniile exprimate reflectă spaima produsă de revendicările politice clamate de diferite minorităţi şi care, nu o dată în decursul ultimilor 11 ani, au recurs la violenţă pentru obţinerea lor. În privinţa aromânilor toată lumea a fost de accord că aceştia „nu au revendicări politice, ci doar doresc să obţină asistenţă pentru prezervarea limbii şi culturii lor care, în absenţa unui ajutor din partea instituţiilor europene şi mai ales a Consiliului Europei, sînt pe cale să se stingă”.

Aceste repetate afirmări ale solicitărilor eminamente culturale şi lingvistice nu au schimbat poziţia Greciei, atitudinea ei puternic negativă reuşind să influenţeze deciziile luate în final cu privire la salvarea limbii şi culturii aromâne. Adunarea Parlamentară, organism format din parlamentari ai statelor membre ale Consiliului Europei, nu s-a lăsat impresionată de această negare, exprimîndu-şi „ îngrijorarea în legătură cu situaţia critică a culturii şi limbii aromâne, care există în penin- sula balcanică de mai bine de 2000 de ani” şi care „se confruntă cu o soartă similară celei a multor culturi europene care se sting pe zi ce trece sau care s-au stins deja”. Comitetul de Miniştri însă, format din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, deşi împărtăşeşte această preocupare, a fost categoric influenţat de opiniile primite şi, mai ales, de rezerva exprimată de Grecia, în decizia pe care a luat-o, de acceptare parţială a măsurilor propuse în Recomandare.

Setul de măsuri propuse de Adunarea Parlamentară — şi aşa la nivel declarativ — viza trei categorii de actori:

I. paragraful 8. i. — avea în vedere statele pe teritoriul cărora locuiesc aromâni. Acestea sînt invitate să semneze, să ratifice şi să implementeze Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi să-i susţină pe aromâni prin: educaţie în limba maternă; servicii religioase în limba aromână în bisericile lor; ziare, reviste, programe radio şi de televiziune în aromână; susţinere pentru asociaţiile lor culturale. E interesant de precizat că în legătură cu aceste propuneri Comitetul Drepturilor Omului a avut o poziţie destul de ezitantă, menţionînd: „S-ar putea să existe printre persoanele care aderă la o identitate aromână importante diferenţe în ceea ce priveşte percepţia acestei identităţi şi exprimarea ei. Astfel, persoane care se consideră ca aparţinînd culturii aromâne nu se consideră şi ca aparţinînd unei minorităţi naţionale. De aceea, cu toate că măsurile prevăzute în paragraful 8.i. sînt în general binevenite, trebuie să se asigure, mai ales în lumina acestei diversităţi, că măsurile luate în fapt corespund unei nevoi reale exprimate de persoanele în cauză ”. Teama faţă de „impunerea cu forţa” a unor măsuri de păstrare şi promovare a limbii mi se pare exagerată, iar insinuarea unor revendicări individuale, şi nu colective, nepotrivită. În ciuda acestei opinii, măsurile de mai sus au fost integral acceptate de Comitetul de Miniştri, fiind de altfel şi singurele.

II. paragraful 8. ii — invita alte state membre să susţină limba aromână prin crearea de catedre universitare, diseminarea celor mai importante produse ale culturii aromâne în întreaga Europă, prin traduceri, antologii, expoziţii, piese de teatru. Cu alte cuvinte, prin acest set de măsuri un stat ca România, de exemplu — care de-a lungul timpului s-a arătat interesat să susţină şi chiar a susţinut cultura aromână în alte ţări — ar fi putut să aibă astfel de iniţiative fără ca statul pe teritoriul căruia se găsea grupul beneficiar să poată să se opună. Comitetul de Miniştri n-a răspuns favorabil acestor recomandări.

III. În fine, o a treia categorie de actori urma să fie alcătuită din chiar organismele Consiliului Europei, Recomandarea vorbind de stabilirea unor burse pentru artişti, scriitori, cercetători şi studenţi din grupurile minoritare aromâne de peste tot din Balcani, care în acest fel ar fi putut face cunoscută cultura aromânilor. De asemenea, erau propuneri privind relaţiile cu asociaţiile aromânilor sau privind coordonarea activităţilor culturale ale acestora. Nici aceste propuneri nu au fost acceptate de Comitetul de Miniştri.

Practic, din cele şapte seturi de propuneri numai primului i s-a răspuns pozitiv de către Comitetul de Miniştri. Ce înseamnă aceasta din punct de vedere juridic şi instituţional? Recomandarea, aşa cum îi arată şi numele, reprezintă un set de sugestii de care statele pot să ţină cont, sau nu, în funcţie de cît de deschise sînt ele însele faţă de ideea de multiculturalitate. Măsurile acceptate şi de Comitetul de Miniştri, chiar dacă prezentate cu formula „statele au fost invitate”, au o altă greutate, practic dînd posibilitatea minorităţilor aromâne să solicite statelor în care trăiesc implementarea lor, respectiv educaţie în limba aromână, servicii religioase în limba maternă, susţinerea asociaţiilor culturale, susţinerea unor publicaţii în limba aromână, introducerea unor programe radio şi de televiziune în limba maternă sau care să promoveze şi să facă cunoscută cultura aromână. E mult sau puţin, pentru o populaţie despre a cărei cultură şi limbă se afirmă că sînt în pericol de dispariţie? Evident, e mai mult decît era înainte de adoptarea Recomandării 1333 (1997). Întrebarea e dacă aceste măsuri sînt suficiente pentru a salva de la dispariţie o limbă şi o cultură. Răspunsul e şi da şi nu, în acelaşi timp. Sigur, însăşi recunoaşterea existenţei acestei populaţii este un bun cîştigat, în ciuda opoziţiei făcută de Grecia. Cu siguranţă odată creată sensibilitatea faţă de problema în sine va fi mai greu să se ia măsuri abuzive, care tind la asimilare. În acelaşi timp însă, invitarea statelor de „a lua măsuri”, de „a face”, de „a susţine” riscă să rămînă o iniţiativă pe hîrtie cîtă vreme Consiliul Europei însuşi, prin organismele sale specializate, nu se implică, alături de statele gazdă, în identificarea unor soluţii constructive. Inutil de adăugat că lipsa fondurilor pentru realizarea practică a unor astfel de măsuri, indiferent de justificările bugetare pe care le-ar avea, reprezintă un mesaj profund nefericit. Pe scurt, atunci cînd un organism precum Consiliul Europei are iniţiative de acest tip este de aşteptat să aibă şi capacitatea punerii lor în practică, sau cel puţin a iniţierii primilor paşi pentru această realizare. □

*

Renate WEBER (n. 1955), absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Este avocată şi profesoară la şcoala Naţională pentru Studii Politice şi Administra- tive din Bucureşti, directoare a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România, membră în comitetul director al Centrului de Studii Internaţionale şi în comitetul consultativ al Interna- tional Service for Human Rights, Geneva. A publicat numeroase studii în domeniul drepturilor omului şi minorităţilor naţionale, al implementării standardelor internaţionale în domeniul drepturilor omului în România.