Liberi în credinţă

Note privind situaţia dialogului ecumenic între luterani şi catolici după semnarea Declaraţiei comune privind doctrina justificării

Karl Lehmann

La 31 octombrie 1999 a fost semnat la Augsburg, oraşul păcii religioase din 1555, o Declaraţie comună privind doctrina justificării, între Federaţia luterană mondială şi Biserica catolică. Poate că se cuvine să revenim la aceasta pentru că acordul ne plasează în pragul unei noi ere. Acest document oficial semnifică faptul că, la sfîrşitul unei istorii de 470 de ani de separaţie, cele două confesiuni au fost capabile să elaboreze enunţuri comune pe o doctrină care constituise punctul de pornire şi, în fond, cauza spargerii Bisericii în Occident. Odată cu receptarea acestui acord, condamnările doctrinare legate de justificare îşi pierd caracterul de anatemă, cel puţin pentru contemporanii noştri. Chiar dacă trebuie să folosim cu parcimonie termeni precum „istoric”, este imposibil să nu vedem în acest eveniment fără prece- dent o piatră de hotar în dialogul ecumenic dintre luterani şi catolici.

I. Semnarea ca eveniment

Aceasta nu vrea să însemne că actul semnării constituie în sine saltul definitiv în vederea reîntorcerii la unitate. Dar nu ar trebui nici să subestimăm ceea ce s-a

 

*Justificare (Îndreptăţire). Omul botezat, devenit o nouă creatură, înnoit şi recreat în spirit, e îndreptăţit să devină “fiu adoptiv al lui Dumnezeu”, e justificat, avînd dreptul să participe la viaţa divină prin harul primit de la Dumnezeu din iubire, prin mijlocirea lui Isus Cristos, întrupat, mort şi înviat pentru mîntuirea deci pentru sfinţirea oamenilor: ‘înviat pentru obţinerea dreptăţii noastre’ (Rm 4,25). Creştinii devin îndreptăţiţi prin credinţă, recunoscînd în trimisul Părintelui ceresc pe Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu pentru noi. “Oricine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămîne în el, iar el în Dumnezeu. Iar noi am recunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi am crezut în ea. Dumnezeu este iubire, iar cine rămîne în iubire, în Dumnezeu rămîne, şi Dumnezeu rămîne în el” (I Ioan 4,15- 16). in: Tertulian Langa. Credo.Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997. p.140. (n. trad.)

reuşit. În orice caz, trebuie să facem tot posibilul, în comunităţile noastre, pentru ca tot ce s-a celebrat în mod fericit în acest oraş al păcii să nu rămînă literă moartă. Pentru un astfel de eveniment merită să ne bucurăm şi să fim recunoscători. Şi o vom face cu atît mai bucuroşi cu cît, dacă aruncăm o privire asupra istoriei, nu putem decît să deplîngem consecinţele dezacordurilor noastre profunde, dar poate că şi, dimpotrivă, vom putea aprecia tot ce s-a înfăptuit în aceste ultime decenii pentru a se reuşi uniunea realizată astăzi în privinţa adevărurilor fundamentale relative la doctrina justificării. Într-adevăr, a fost deosebit de dificil să se ajungă la un acord, din cauză că opoziţiile doctrinare pe acest subiect au devenit foarte repede emblematice ca acreală şi asta pentru secole întregi. Chiar dacă este de înţeles nerăbdarea creştinilor binevoitori, trebuie să recunoaştem că nu se pot mătura precum paiele în vînt asemenea diferenţe de fond. Ele privesc inima credinţei noastre: un consens care nu le-ar înfrunta n-ar face decît să se bazeze pe o temelie de nisip. Acest fapt explică tocmai caracterul pătimaş al discuţiilor actuale.

Ar fi păcat să vrem să mergem prea repede şi să izolăm Declaraţia comună de textele care o însoţesc. Ea nu a putut să fie atît de densă şi de concisă decît pentru că a fost precedată de decenii de lucrări voluminoase şi minuţioase care astăzi sînt rezumate în afirmaţiile ei. Am impresia că nu s-a perceput suficient, pînă acum, în ce măsură aceste documente au fost decisive pentru ajungerea la un acord pe drumul unităţii.

II.   Semnarea ca încurajare

Semnarea constituie pentru teologi o mare încurajare pentru continuarea eforturilor ecumenice. Uneori aceştia au avut impresia că lucrările lor nu erau suficient băgate în seamă de către superiorii ierarhici respectivi. Nu mai este cazul cu această declaraţie. Cu toate acestea, nu trebuie să supraestimăm puterea unor astfel de texte. E nevoie de timp pentru a schimba obiceiurile de gîndire şi tipurile de comportament vechi de mai multe secole precum şi pentru a crea un limbaj care să devină comun. În afară de aceasta, trebuie ca ansamblul teologilor, şi nu doar specialiştii în ecumenism, să se simtă vizaţi de acest text şi să nu-l lase să cadă în uitare, aşa cum s-a întîmplat în trecut cu alte declaraţii ecumenice. În orice caz, să mulţumim aici tuturor celor care au muncit cu fidelitate pentru a duce la bun sfîrşit, în ciuda criticilor, această sarcină în slujba Bisericilor.

III.    Un „consens diferenţiat”

Celor care s-ar simţi decepţionaţi, care ar crede că textul declaraţiei este încă greu de probleme încă nerezolvate, le-aş spune că un asemenea sentiment dovedeşte o viziune idilică asupra a ceea ce se poate obţine printr-un acord. Teologia clasică, atît într-una cît şi în cealaltă dintre confesiunile noastre, a făcut întotdeauna distincţie între ceea ce pretinde şi ceea ce nu pretinde consensul. Pe de o parte este doctrina şi pe de altă parte există riturile, obiceiurile, disciplina în sens larg. Şi chiar în doctrină, există loc pentru „o ierarhie a adevărurilor”( Unitatis Redintegratio, 11). În ciuda diviziunilor lor, Bisericile creştine ştiu că sînt unite asupra esenţei. Ioan Paul al II-lea a declarat de altfel în 1980 că „importanţi piloni ai podului au supravieţuit furtunii”, iar cardinalul Willebrands a adăugat „că diviziunea nu a mers pînă la rădăcină şi că ceea ce este comun depăşeşte acum ceea ce divizează”.

Decît să vorbească despre „articol fundamental” sau să aplice ideea de „ierarhie a adevărurilor”, teologii au preferat mai degrabă să introducă un concept, acela de „consens diferenţiat”. În orice caz, termenul consens a fost întotdeauna utilizat în dialogul ecumenic însoţit de un anumit număr de calificative. Asta vrea să spună, atunci, că acordul dorit de părţi în chestiunea dezbătută a fost atins, dar că el poate face obiectul unor ajustări mai precise. Stadiul acordului nu semnifică încă unitatea. El constituie o etapă în procesul de unificare care trebuie să culmineze cu o deplină şi vizibilă comuniune.

Astfel că s-a căutat să se obţină prin Declaraţia comună un „consens asupra unor adevăruri fundamentale relative la doctrina justificării” (vezi nr. 5, nr. 13, nr. 40). Sînt de subliniat două puncte. Pe de o parte, este vorba de „adevăruri fundamentale”: o conciliere pe această temă nu înseamnă încă un consens deplin. Acordul nu acoperă o expresie organică comună a doctrinei justificării, ci fundamentele acesteia şi certitudinile pe care ea le etalează. Asta înseamnă totodată că diferenţele care subzistă nu sînt suficiente pentru a anula această comunitate de vederi. Să remarcăm, pe de altă parte, că nu s-a folosit articolul hotărît ci articolul nehotărît: „consens asupra unor adevăruri fundamentale”. Aşadar pot să existe adevăruri fundamentale pe care nu (sau încă nu) le priveşte acest acord. Este tocmai ceea ce vor să exprime formulări precum „un înalt grad de orientare şi de opinii comune” sau „o înţelegere comună a justificării noastre”.

Aceasta conduce la constatări eliberatoare. Declaraţia comună „nu conţine tot ceea ce se învaţă în fiecare dintre Biserici despre justificare” (nr. 5); ea indică totuşi faptul că „dezvoltările care continuă să rămînă diferite nu mai sînt susceptibile de a provoca nişte condamnări doctrinale” (nr. 5). „Diversele limpeziri privind unele argumente particulare sînt compatibile cu acest consens” (nr. 14). Dacă mai sînt probleme „de importanţă diversă care cer să fie clarificate ulterior”, prevalează mai ales certitudinea, mai importantă, că „înţelegerea comună la care am ajuns constituie un fundament solid care va permite această clarificare ulterioară” (nr. 43). Acestea sînt problemele care rămîn deschise privind justificarea, dar chiar dacă ele sînt importante, nu repun în cauză unitatea Bisericilor. Pot să subziste legitime diferenţe în interiorul unei comuniuni. Ele nu sînt în mod necesar semnul unei lipse: ele dovedesc mai degrabă diversitatea care caracterizează unitatea Bisericii şi care este într-un sens <plenitudine>. Trebuie acum să măsurăm diversitatea care poate caracteriza un asemenea „consens diferenţiat”.

IV. Semnificaţia ecumenică

Am putea avea impresia că astfel de acorduri sînt o urmare a manipulării şi trădează credinţa cu care atîţia oameni au trăit şi pentru care au luptat şi au suferit. Totodată, studiul textelor trecutului arată că, desigur, contextul polemic în care au fost făurite nu a fost zadarnic pentru fixarea ulterioară a divergenţelor. A existat tendinţa de fixare pe poziţii, de a se face paradă de diferenţe, de polarizare pe accepţiuni diferite ale vocabularului — să ne gîndim de pildă la termeni precum păcat, concupiscenţă, certitudinea salvării, merit, lucrări — şi s-a ajuns la lipsa de înţelegere, la a nu se mai folosi acelaşi limbaj. În ce priveşte obiectivul Declaraţiei comune, el este mai degrabă modest: ea nu pretinde să judece adevărul obiectiv al enunţurilor din trecut ci pur şi simplu să spună că partenerii actuali ai dialogului nu mai sînt vizaţi de condamnările de atunci. Trebuie prin urmare să ne ferim de orice optimism exagerat ca şi de orice pesimism negru şi să citim pur şi simplu acest eveniment pe un fond de cinci secole de diviziune, şi asta nu este chiar nimic.

Sînt două lucruri de văzut corect. Primul este acela că există diferenţe de fond şi că totul nu se reduce totuşi la simple probleme de limbaj. Unii n-ar vrea să vadă în definiţiile confesionale ale secolului al XVI-lea decît o amestecătură confuză de concepte depăşite. Nu este aşa. Aceste texte se bucură şi azi de autoritate în Biserici. Nu se pune problema de a construi din ele o viziune atît de liniştitoare încît declaraţia să ajungă să le îndepărteze pur şi simplu. Este cu mult mai cinstit din punct de vedere intelectual să le înfruntăm pentru a vedea dacă e posibil cel puţin să le rotunjim unghiurile şi să uşurăm astfel o apropiere ulterioară.

Al doilea este că Declaraţia comună este înainte de orice făcută din hîrtie. N- ar trebui ca ea să o ia pe calea altor acorduri de acest gen care au rămas fără efect. Trebuie să i se dea viaţă făcînd-o cunoscută şi fiind studiată. Bisericile au întotdeauna interesul să revină asupra temelor centrale ale credinţei atît în predici cît şi în instanţele de formare. Nu se mai pot de acum preda justificarea şi antropologia teologică făcînd abstracţie de acest text-cheie. Pentru catolici, acest text are valoarea unei „interpretări autentice” a decretului conciliului de la Trento privind justificarea. Bineînţeles, cercetarea tebuie să continuie, mai ales în privinţa punctelor controversate încă, precum „simul iustus et peccator”, certitudinea salvării sau înţelegerea operelor şi a meritelor. Ar trebui totuşi să fie posibil să se accepte un asemenea document în ciuda tuturor imperfecţiunilor şi a limitelor sale, chiar dacă trebuie să se continuie munca pe el cu spirit critic. În această privinţă, mi se pare că seninătatea necesară lipseşte din plin.

Poate că ar trebui să se facă distincţie între efecte imediate, aşteptări pe termen mediu şi proces de apropiere de lungă durată. Ceea ce se urmăreşte pentru azi nu este nimic altceva decît o invitaţie mutuală la euharistie şi o celebrare comună a Cinei Domnului. Dacă luăm în serios Declaraţia comună şi încercăm să trăim în spiritul ei, atunci vom face un pas în această direcţie. Eu percep foarte bine nerăbdările şi neînţelegerile atîtor creştini care, fără vreo vină, suportă povara diviziunii chiar şi în cercul intim al propriei familii. Dar gravitatea problemei, rămasă încă deschisă, nu permite acţiunea precipitată.

V. Reinterpretările necesare

În toate fazele de pregătire a Declaraţiei comune, s-a amintit că marea sarcină care le aşteaptă acum pe cele două Biserici este de a propune într-o manieră reînnoită mesajul justificării oamenilor aflaţi azi în căutare. Această necesitate e resimţită în mod dureros de mult timp. A patra adunare plenară a Federaţiei mondiale luterane din 1963 de la Helsinki s-a străduit să dea o interpretare actualizată a versiunii reformate a justificării. Ca de fiecare dată cînd se judecă retrospectiv asemenea documente, eşti cam decepţionat. Declaraţia oficială comună se încheie cu recomandarea: „Luteranii şi catolicii îşi vor continua eforturile de mărturisire comună într-un spirit ecumenic, astfel încît să interpreteze mesajul justificării într-o limbă accesibilă bărbaţilor şi femeilor de azi, şi în relaţie cu preocupările atît individuale cît şi sociale ale timpului nostru” (nr. 3).

Mai multe căi se deschid de-acum încolo. Aş vrea mai întîi să fac distincţie între Evanghelia justificării, adică justificarea ca mesaj, şi doctrina justificării care a fost formulată în secolul al XVI-lea. E limpede că doctrina caută să se lipească mesajului exprimîndu-l într-o manieră conceptuală. Mi se pare că acest lucru rămîne totuşi dificil. Sau într-adevăr se limitează prea simplu la o repetiţie sau la o parafrază a Sfintei Scripturi, sau se lansează în teorii care la rîndul lor pot încremeni în teze dogmatice, rezervate doar specialiştilor. Trebuie să mărturisesc că, în opinia mea, recurgerea la acest tip de limbaj are ceva patetic. Nu prin blindarea cu tratate confesionale reuşim să facem cu uşurinţă inteligibilă Evanghelia justificării în lumea noastră modernă. Cu atît mai mult cu cît ai impresia că pietatea creştinului mediu rămîne prea puţin impresionată de acest mesaj.

Nu spun asta din cauza unei atitudini deliberat critice. Căci pînă în prezent am avut întotdeauna şi unii şi alţii aceeaşi sarcină şi pe viitor tebuie să ne străduim să găsim împreună o soluţie. Aici putem lua exemplul lui Luther care, în ciuda predilecţiei sale pentru o terminologie teologică a justificării, a ştiut să renunţe la ea în mare măsură în catehismele sale, substituindu-i-o pe aceea a „sanctificării”. Mi se pare important să menţionez că mesajul biblic al mîntuirii se întinde pe un registru larg şi face apel la alte expresii fundamentale precum „eliberare în vederea libertăţii”, „reconciliere”, „pace cu Dumnezeu”, „nouă creaţie”, „sanctificare întru Isus Cristos” (vezi Declaraţia comună nr. 9-11). În fine, în concluzie, „printre aceste descrieri, un loc important revine celei a «ispăşirii păcătosului prin graţia divină şi prin credinţă» (Romani 3,23-25) care a fost mai ales avansată în epoca Reformei” (nr. 9). Aceasta corespunde de asemenea cu numeroase cercetări biblice.

Toate acestea nu sînt totuşi de ajuns. Să începem, poate pentru a ne ajuta, cu o simplă transcriere a mesajului justificării. Dogma justificării trimite la Evanghelie, cuvînt şi act ale Iubirii divine. Dumnezeu îşi asumă în Isus Cristos existenţa noastră decăzută şi ne oferă în schimb viaţa sa şi justiţia sa. Noi îi aparţinem în viaţă şi în moarte. Afacerea mîntuirii sau a decăderii noastre s-a decis pe cruce. Tocmai în acest fel Dumnezeu ni se dă nouă. Dumnezeu iubeşte în mod necondiţionat. Isus este aproape de cel care trăieşte căderea în păcat şi concomitent dependenţa de mila lui Dumnezeu.

Omul s-a izbit întotdeauna de acest adevăr. Ne vine greu să acceptăm simplitatea mesajului justificării. Ba mai mult: sucombăm tentaţiei continue de a crede că reuşita vieţii noastre ne incumbă în întregime. Ne vine greu să acceptăm să fim în străfundurile noastre fiinţe făcute pentru a primi. Nu încetăm să ne închidem şi credem că trebuie şi că putem să ne justificăm prin noi înşine. Evanghelia ne spune totuşi că asta este o iluzie, căci numai Dumnezeu poate în final să ne salveze iertîndu-ne şi împăcîndu- ne cu el. Teologia reformată pune acest lucru în valoare prin folosirea cuvîntului „singuri” în trei sintagme: sola gratia, sola fide, sola scriptura.

Dacă vrem ca acest lucru să fie accesibil omului de azi, cu siguranţă că nu trebuie să ne întrebăm ca şi Luther: „Cum pot să primesc un Dumnezeu de graţie?” Trebuie să gîndim justificarea într-o manieră radical nouă, pornind de la experienţa vidului nostru, a injustiţiei noastre, a absurdităţii noastre (a „păcatului” nostru) şi de la ceea ce Dumnezeu semnifică în viaţa oamenilor. În acest sens, o interpretare reînnoită a evenimentului justificării nu poate porni decît dintr-o reflecţie radicală asupra credinţei şi a decăderii omului în păcat. Şi tocmai aici avem serioase lipsuri.

Adoptarea Declaraţiei comune crează pentru Biserici o datorie sacră de a căuta în această direcţie o nouă înţelegere a justificării. Dar asta nu poate reuşi dacă, din fidelitate prea rigidă faţă de Biblie, ne mulţumim să repetăm cuvintele Scripturii sau să ne servim fără nici o interpretare de conceptele tradiţionale. Trebuie să confruntăm urgent mesajul justificării cu condiţiile vieţii contemporane, atît în ce priveşte individul cît şi comunitatea umană. Mesajul justificării este în acest sens dogma crucială a Bisericii. Astăzi există într-adevăr numeroase sectoare sensibile în care importanţa justificării poate să se dovedească pentru noi convingătoare. Pentru a rezuma, reţin cinci teme care pot să ilustreze ceea ce tocmai am afirmat:

Problema sensului vieţii revine neîncetat: omul nu poate de la sine nici să o producă nici să-şi asigure posesia ei. Nici o tentativă de autorealizare din partea omului nu poate să ducă la o totală autonomie. Pentru a relua expresia lui Martin Luther, noi sîntem totuşi în acelaşi timp şi cerşetori şi donatori. Dar asta nu înseamnă un dar de preţ. Dacă ne este dată libertatea, e şi pentru a ne schimba viaţa.

Peste tot ne împiedicăm de problema culpabilităţii. Evanghelia aşteaptă de la noi să căutăm căile reconcilierii atît în plan individual cît şi colectiv. Dar de la noi- înşine, atunci cînd chiar noi ne închistăm, nu putem reface trecutul. Nu ne putem lăsa reconciliaţi decît prin iniţiativa reconciliatoare a lui Dumnezeu. Rămînem de bunăvoie ranchiunoşi, ireconciliabili şi fără încetare ne justificăm cu subtilitate noi- înşine. Adevărata iertare vine de la Dumnezeu, ca şi miracolul creaţiei şi al învierii.

• Pentru că activitatea noastră se exercită tot mai mult în domeniul tehnicii, sfîrşim prin a judeca celelalte domenii ale existenţei în termenii lui „a face”. Sîntem cu totul posedaţi, în ciuda unui anumit număr de deziluzii, de ideologia lui „a face” şi ne izbim totuşi mereu de problema suferinţei şi a eşecului. Ceea ce naşte problema nu este aptitudinea omului de a crea în mod responsabil ci iluzia sa de a vrea să facă totul mai bine şi prin el-însuşi.

• Aspirăm către justiţie. Aceasta nu poate să rezulte, conform reprezentărilor noastre, decît din structurile vieţii sociale care trebuie să fie juste. Atunci cînd privim Evanghelia, justiţia divină apare indisolubil legată de angajamentul lui Dumnezeu pentru cei care sînt slabi şi pierduţi. Ar fi fatal să opunem „acţiunea” justificării prin om aspectului „prin graţia divină singură”. Negarea acţiunii la unii şi supraestimarea ei de către alţii a sfîrşit aici în absurdităţi. Cel care are capacitatea de a face ceva pentru colectivitate şi pentru binele oamenilor este şi chemat în acest sens să o facă. Dar viaţa celui care, din motive independente de voinţa sa, nu poate să satisfacă exigenţele acţiunii, îşi are şi ea demnitatea ei. Mesajul justificării poate să ne înveţe pe toţi ceva nou.

• Libertatea este un bun inestimabil, către care aspiră cu toţii. Occidentalii, cel puţin, au ajuns să înscrie libertăţile publice în codurile lor de drept. Nu te poţi decît bucura de acest fapt. Dar în acelaşi timp, îţi dai seama totuşi că oamenii nu cresc cu adevărat în libertate, că au sentimentul că nu sînt cu adevărat liberi. În mod vizibil este nevoie de o eliberare în vederea libertăţii în Cristos (vezi Galateni 5,1 şi Romani 7) pentru ca noi să-i dăm o justă folosinţă. Semnificaţia relaţiei dintre libertate şi credinţă nu a fost încă pe deplin recunoscută atunci cînd ea atinge de aproape problema modernă a libertăţii.

Toate acestea nu constituie decît o schiţă care caută în mod intenţionat să lege dimensiunea individuală şi existenţială de contextul sociostructural. Este o sarcină căreia ne-am dedicat de bunăvoie cu uşurinţă în ultimele decenii proclamînd răspicat celorlalţi tema justificării şi mai ales actorilor lumii sociale, dar ne-am abţinut să ne- o aplicăm nouă-înşine. Or, nu există creştinism fără conversie personală: acesta este mesajul lui Cristos şi a profeţilor săi. Sîntem prin urmare foarte energic interpelaţi drept creştini la o ascultare reînnoită a mesajului justificării.

În acest context, şi aşa cum am spus-o, Declaraţia comună nu trebuie să rămînă un cec fără acoperire. După Augsburg 1999 nimic nu mai poate continua ca mai înainte. Un ecumenism care nu ne-ar apropia în comun de Dumnezeu şi prin aceasta şi de oameni nu ar merita acest nume. Evenimentul de la Augsburg constituie o staţie intermediară şi o etapă importantă care ne poate conferi un nou avînt şi forţe reînnoite. În pragul unui nou mileniu, acest fapt mi se pare a fi un ajutor de neînlocuit şi un dar care nu poate fi apreciat.

Evenimentul din 1999 ni-l aminteşte pe acela din 1530 cînd participanţii la Confesiunea de la Augsburg se confruntau cu ultima decizie, aceea de a şti dacă unitatea Bisericii mai putea fi salvată sau nu. Multe lucruri se ţineau doar de un fir.

Trebuie să recunoaştem importanţa factorilor profani care au cîntărit în această situaţie. Orice ar fi, noi profităm încă o dată de o ocazie fără pereche pentru a încerca să ne apropiem. Milenismul 1999 de la Augsburg nu trebuie aşadar să ducă la un eşec. Astăzi, rezolvarea depinde mai puţin de atitudinea prinţilor şi a celor puternici decît de a noastră proprie. Cele 95 de teze pe care, conform tradiţiei, Martin Luther le-a afişat, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor a anului 1517, pe uşa bisericii castelului Wittenberg, ne interpelează pe toţi. La începutul lor găsim cuvintele: „Zicînd: «pocăiţi-vă» (Matei 4,17), Domnul nostru Isus Cristos a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie pocăinţă.” La mijloc, găsim în teza 62 această profundă reflecţie, legată de problema indulgenţelor: „Adevărata comoară a Bisericii este prea sfînta Evanghelie a puterii şi a graţiei lui Dumnezeu.” □

Traducere din limba franceză de Cornelia Alexandru

Karl LEHMANN, născut la Sigmaringen în 1936. Profesor de dogmatică şi de teologie ecumenică la Mayence şi la Fribourg, pînă cînd devine episcop de Mayence în 1983; Preşedinte al Conferinţei episcopale germane din 1987. Membru al editurii germane a revistei Communio.

Karl Lehmann, L’Accord entre Luthériens et Catholiques, apărut în Communio, no. XXV, 5 — septembrie-octombrie 2000, pp. 69 - 80, publicat cu acordul Revistei VATRA.