Secta euro-românilor

Al treilea discurs. Cultură,

ideologie şi politică în

România.

Adrian Marino în dialog cu

Sorin Antohi

Iaşi, Editura Polirom, 2001

Românii, se ştie, au două vechi (putem pentru ca să zicem chiar veşnice) şi grave probleme. Pe lîngă cele, multe, trecătoare — sau netrecătoare, dar con- siderate de zi cu zi. Una de identitate şi cealaltă de plasament. Una nu e mai veche şi mai gravă decît cealaltă. Ele sînt atît de interdependente încît par una singură. În orice caz, rezolvarea uneia ar uşura rezolvarea celeilalte. Numai că niciuna dintre ele n-o lasă pe cealaltă să se clarifice. Problemele — acestea două — emulează între ele pentru a se menţine în ambiguitate. Iar ambiguitatea creşte spornic, în pas cu bibliografia. Pe măsură ce aceasta se umflă, rezultă tot mai limpede că cele două cauze stau într-un şah etern. Cine e românii şi unde se plasează ei? Latini (neo) e un prim (şi în sens cronologic) răspuns, cu drept de participare la „marea familie latină” şi, prin urmare, la Europa, în conceptul occidental. Răsăriteni (un neam spiritual), e al doilea răspuns, care numai de nevoie admite gena latină. Ca atare, locul nostru e în „familia răsăriteană”, printre fraţii de aceeaşi credinţă. Un patetic al acestei rezolvări, Nichifor Crainic, a şi tranşat „orientarea” pe care ar putea-o lua România: cum „orientare” are în rădăcină „Ori- ent”, devine că e imposibil să ne „orientăm” altminteri. Metafizica limbajului ne dictează soarta. Chiar înainte de a ne-o dicta alte „metafizici”. Dar ce facem cu sîngele nostru latin, oricît de subţiat şi de compromis cu alte rase? Ce facem cu neolatina pe care, de bine, de rău, o vorbim — care şi ea ne cheamă spre vest? Soluţia a reieşit admirabil: românii sînt o punte. Nici Occident, nici Orient sau şi una şi alta, la echitate. Românul reprezintă o sinteză, şi diacronic, pornind de la baza tracă, şi sincronic: aici cele două lumi se încrucişează pînă la contopire. Or, dacă nu sîntem nici de-ai Europei, de-ai Occidentului, nici de-ai Orientului, vine că noi sîntem numai (ca) noi, un fel de a treia esenţă. Ca orice esenţă — inconfundabilă, ireductibilă, nedizolvabilă. Fiecare din cele trei variante (identitare şi de plasament) are, fireşte, flora ei de nuanţe. Fiecare îşi are mitologia ei, crescută mai din rărunchi (cea autarhică, coborîtoare la determinaţiile „ontice”, la stigmatele metafizice) sau mai cultural (cea pro-occidentală, şi ea însă retorică şi sentimentală cît cuprinde). Fiecare mitologie a produs, cu vremea, căzînd din exaltare, o ideologie (sau, invers, ideologia s-a încălzit în mistică): pro-europeană sau pro-română (nu în sens patriotic, ci în sens „spiritual”). „Ca românu nu-i nici unu” (dacă pot invoca aici versul preferat al lui Alexandru Muşina, un folclorist) a triumfat, fireşte, pentru că oferta şi potenţialul de cult şi de autoflatare sînt mult mai mari. şi pentru că unii doctrinari ai occidentalismului ne-au făcut, la analiză, simplă colonie franţuzească. Cazul patent, dar nu singular, e cel al lui Pompiliu Eliade. Românul, far al Răsăritului, în poziţie de colonizat şi imitator?! Asemenea afront nu e, desigur, de primit. Mai bine să ne mai slăbească cu Europa dumnealor.

Dar iată că unii nu ne slăbesc. Doi dintre cei care o ţin morţiş cu Europa s-au adunat, mai an, la taclale şi au luat problema metodic (cît de metodic permite un discurs slobod cum e dialogul). Cei doi nu sînt nişte oarecari. Sînt chiar Adrian Marino şi Sorin Antohi. Nu doi intelectuali sau cărturari români, ci doi intelectuali (sau/şi cărturari) europeni, ale căror cărţi şi studii sînt în circulaţia mai multor limbi. Ce-au vorbit ei la lungi cafele (discuţia se poartă, totuşi, între doi moldoveni şi mai la Orient, oricît ar fi Clujul de occidental), adunat cu ce-au mai scris pe unele aspecte conexe, a ieşit la Editura Polirom sub titlul Al treilea discurs.* Titlul cărţii a fost lansat mult înaintea acesteia şi el vine dintr-un comentariu al lui Sorin Antohi la volumul Pentru Europa, publicat de Adrian Marino, tot la Polirom, în 1995. „Al treilea discurs”, personalizat de Adrian Marino, apare în disputa de plasament (cu fond, desigur, identitar) şi el refuză atît „negarea autohtonistă a Occidentului”, cît şi „asumarea imitativă a normelor” aceluiaşi Occident. Amîndouă refuzurile constituie premisa celei de-a treia căi („soluţia cea mai grea”, ne previne Sorin Antohi), aceea de „a fi simultan european (universal) şi român (idiomatic)”. Conceptul (sau soluţia) se limpezeşte, chiar cu tranşanţă, atît în cursul dialogului, cît şi în anexa de articole cu care acesta e întregit. A treia cale e, mai întîi, una negativă (de două ori negativă, ceea ce duce la eminenta ei pozitivitate): „nici autohtonişti, naţionalişti, troglodiţi, etnicişti şi aşa mai departe, nici imitatori, discipoli eterni ai oricărui profesoraş francez venit aici în ser- vice civil.” În locul profesoraşului francez merge azi şi profesoraşul american, deşi un oarecare resentiment al lui Marino (explicat în carte) faţă de gali ajunge să-i privilegieze pe aceştia, printr-un afect întors, ca simbol occidental (în ciuda paginilor drastice despre decăderea Franţei). Al treilea discurs nu va fi, aşadar, nici cel al „clonei” (Sorin Antohi) sau „colonizatului” (Marino), nici cel al românului „metafizic”, beatificat în propria închidere şi decantîndu-şi la nesfîrşit autarhia. Al treilea discurs e, de fapt, un dialog, un parteneriat: „cu o conştiinţă voluntară de egalitate, de concurenţă şi de competiţie”, precizează Adrian Marino. Deschidere, spirit critic, valori asimilate şi compatibilizate, emulaţie, creaţie. Contactul trebuie să fie fertil, din el „trebuie să rezulte o scînteie originală”. Asimilarea şi sintonizarea trebuie să producă diferenţă. „Formulă de sinteză între «autohtonişti» şi «occidentalizanţi»”, al treilea discurs se produce doar în şi cu anumite condiţii, sistematizate de Adrian Marino în Precizări la «al treilea discurs». Opt condiţii pune Adrian Marino la baza acestui discurs (a acestui proiect, mai bine zis), ai cărui eroi „riscă să fie mereu «sfîşiaţi» între cei doi poli”. Iată-le: 1. — „cea mai largă deschidere internaţională activă posibilă”; 2. — „sensul acestei deschideri (...) este de ordin stimulativ, nu imitativ”; deschiderea trebuie interpretată „în sensul emulaţiei, inspiraţiei, dezvoltării propriilor potenţialităţi creatoare”; 3. — „depăşirea oricărui complex de inferioritate sau superioritate”; 4. — „respingerea hotărîtă a oricărei culturi de pură sincronizare, compilaţie şi imitaţie mecanică”; 5. — „recuperarea selectivă şi critică a tuturor precursorilor”, fie ei  „europenizanţi”, fie „autohtonişti”; 6. — al treilea discurs „are în centrul său ideea de creaţie originală”; 7. — aşa se ajunge la formula salvatoare a „românismului prin europenizare” sau a „europenizării prin românism” (deşi Adrian Marino dă aceste formule ca perfect sinonime, lucrurile par a desemna cu totul altceva; a doua formulă e atît de bravă încît poate face din Europa un pămînt de misiune pentru românism); şi, în fine, 8. — „noţiunile de «european» şi «român» tind să se întrepătrundă şi să fuzioneze într-un principiu şi o concluzie fundamentală: superioritatea valorilor creatoare individuale asupra celor colective de orice categorie” (aceasta însă numai „pe cea mai înaltă treaptă de generalizare”). Nu toate opt sînt, după cum se vede, „condiţii”; unele sînt consecinţe, ţinte, iar unele „condiţii” sînt tautologice ori măcar redundante (dar nu şi la nivelul nuanţei). Exasperarea lui Adrian Marino faţă de cultura improvizaţiei şi a imitaţiei, mereu alertată, se transformă într-un program de salvare care are ca miez şansa de creativitate, „personalitatea” culturii române: „Unde scrie că românul este la infinit damnat să nu fie creator, să nu fie original, să nu aibă şi unele iniţiative proprii, să nu aibă persoanlitatea lui? Unde scrie că noi trebuie să fim neapărat doar semioticieni, structuralişti, barthieni, postmodernişti, deconstructivişti? (...) Să arătăm şi partea bună a lucrurilor: România este o ţară deschisă, dispusă să se sincronizeze mereu. Dar nu ne putem limita numai la sincronizări mecanice. Trebuie să venim şi cu o diferenţiere a noastră.” Problema identităţii devine o problemă de creativitate şi, implicit, una de demnitate. Identitatea e o demnitate ori măcar e transferată pe o platformă de demnitate. Pe scurt, ne integrăm în Europa cu o identitate demnă. Sau, şi mai pe scurt, ne integrăm, nu ne asimilăm. Sîntem partenerii (critici) şi beneficiarii (demni) ai unuia şi aceluiaşi sistem de valori. Între aceste valori, şi diferenţa noastră, şi identitatea noastră (chiar dacă la ele mai e de lucrat).

Frumoasă idee. şi tentantă, de nu de-a binelea seducătoare. E greu de spus dacă e frumoasă pentru că e tentantă sau e tentantă pentru că e frumoasă. şi, la prima vedere, nu s-ar zice că-i o idee chiar exotică, rară. Poate că frumuseţea ei adîncă îi stă chiar în banalitate. Sau în aplombul de a propune atît de brav ceva atît de admis de toată lumea (cu masive excepţii, fireşte, fie organizate în partide, fie făcute din suflet). De unde atunci sentimentul de sectă care îi angoasează pe cei doi interlocutori (între care identitatea de viziune şi păreri e deplină, dîndu-i lui Adrian Marino sentimentul că stă de vorbă cu un alter ego)? De unde sentimentul că fac un apostolat şi că le prisosesc degetele unei singure mîini cînd încep să-şi numere adepţii? Adrian Marino strigă de cîteva ori catalogul acestora şi de fiecare dată ies îngrijorător de puţini: cîţiva politologi, cîţiva scriitori, vreo doi-trei istorici. Chiar trist de puţini, deşi, ce-i drept, unul şi unul. Nu-i de mirare că singurătatea de idei încearcă să se vindece prin apelul la comilitoni şi că se fac liste de susţinători. „Unde mai vedeţi — întreabă la un moment dat Sorin Antohi — în România grupuri sau locuri afine (…)?” Acestea nu sînt multe nici la noua strigare, dar unele semne trebuie înţelese ca optimiste. Dacă pînă şi la Buzău, într-o revistă pasageră, s-a manifestat „interes pentru Europa”, lucrurile nu pot sta catastrofic. Ideile iradiază, ele bat, ca şi spiritul sfînt, unde nu te aştepţi. Le vezi răsărind ba la Craiova, ba la Suceava. Ba chiar şi la Bucureşti, unde există cîteva „spirite liberale”. Solitudinea nu e însă doar un sentiment printre contemporani. Ea vine mai de departe, dintr-o solitudine istorică, dintr-o (aparentă, se va dovedi la urmă) absenţă a precursorilor. „Noi trebuie să umblăm cu foarte mare atenţie prin bibliografie, pentru a ne găsi precursorii”, zice Adrian Marino. Dar atenţia e răsplătită, precursorii se adună chiar mulţi. şi s-ar fi putut strînge şi mai mulţi, de vreme ce ideea i-a chinuit pe români dintru început, de pe cînd Miron Costin se străduia să-i salte pe moldoveni (el avînd o mai slabă conştiinţă unitar-statală) printre „naţiile polite ale Evropei”. De altminteri şi convingerea lui Marino e că aceştia „există din plin”. Cu ei, de fapt, face Adrian Marino marea alianţă: cu iluminiştii, cu paşoptiştii, al căror spirit constructiv îl repropune României într-un manifest celebru: Pentru neopaşoptism. Dar nici solicitudinea sfinţilor părinţi ai ideologiei pro-europene la români nu vindecă sentimentul de singurătate absolută, care debordează în plin avînt. De cîte ori se uită la cultura română, Adrian Marino îşi realizează singurătatea: „Cultura română prezintă încă mari deficienţe, mari carenţe, mari discontinuităţi, mari discrepanţe, pe care un om singur, oricît ar fi el de paşoptisto-iorghist, nu le poate elimina”. Sau, în altă parte, din aceleaşi pricini de „cultură de poeţi şi foiletonişti”: „cultura română actuală mie nu îmi dă satisfacţie. Nu mă regăsesc în ea. Mă simt singur.” Sau aproape, pentru că, totuşi, există, „din fericire”, Sorin Antohi şi „alte cîteva persoane” care „promit să lucreze în acest sens”.

Dar de regulă cultura română îl dezolează drastic pe Adrian Marino. De ea îl desparte o diferenţă de concept şi de proiect; în vreme ce cultura română e dominată de publicistică sau e o cultură a metaforei, poetică, Adrian Marino a profesat „ideea de construcţie”. şi în acest domeniu Adrian Marino împărtăşeşte cu fondatorii acel iniţial sentiment al vidului, al „golului istoric”: „Mi-am dat seama că în cultura română este nevoie de a umple un gol şi am devenit «enciclopedist» oarecum prin forţa lucrurilor.” (Există, de altfel, mai multe asemenea „continuităţi” de sentiment cu întemeietorii. Nu numai în privinţa culturii, dar şi în privinţa statului ca atare. Marino se lamentează aproape în termenii lui Ureche, vorbind şi el despre o „ţară neaşezată”: „Noi nu avem încă o ţară construită. Sîntem încă o ţară improvizată, o ţară încropită.” Toate aceste angoase se împărtăşesc dintr-un sentiment de fondator şi întreţin acest sentiment. Căci dacă e să-i găsim un loc potrivit lui Marino în cultura română, atunci acel loc e chiar printre fondatori, cu toată aparenţa de anacronism a misiunii). De bună voie sau silit de împrejurări, cum crede el însuşi, Marino a continuat proiectul cărţilor de întemeiere, de fundare şi atestare. El lucrează cu entuziasmul şi benedictismul Corifeilor ardeleni, fiind continuatorul lor peste vremi, reluînd un proiect de cultură mereu amînat sau abandonat. Tristeţea lui e de a vedea cum cultura română stăruie să fie „o cultură de poeţi şi publicişti”, speriată de anvergură, de idee şi de soliditate şi cultivînd nonşalant „lacune esenţiale”. Cultura română văzută de Marino seamănă teribil cu poezia argheziană văzută de Ion Barbu: şi ea pare „castrată” şi fără „atributul ideii”, epuizîndu-se „în spume”. Nu e nimic nou, în acest dialog, în repertoriul resentimentelor literare ale lui Marino. Mai ales împotriva poeziei, pe care ar relega-o bucuros din cetatea culturii. (Toate aceste resentimente îşi au partea lor simpatică, mai ales că Adrian Marino recunoaşte că nu-l interesează poezia iar romane n-a mai citit de 30 de ani. Totuşi, el continuă să le apostrofeze, chiar dacă în lipsa lor n-ar fi putut scrie nici una din marile sale cărţi. Fireşte că lucrurile se agravează de la sine, prin inflaţia poetică românească, prin condiţia endemic-lirică a literaturii noastre. Dar dacă tot ţi-e indiferentă o femeie de ce trebuie să-i spui mereu cum să se-mbrace, cum să se poarte, cînd să iasă în lume şi, mai ales, cînd să se retragă?!). şi căreia nici nu-i dă drept de reuşită în reprezentarea noastră în Occident, unde şanse mai mari ar avea „doar eseul, studiul tehnic, studiul ideologic, studiul istoric şi romanul”. Dar va fi avînd şi literatura şansa ei, chiar dacă mai greu realizabilă. Cîteva recente succese literare occidentale nu sînt chiar de dispreţuit. Ferestrele zidite ale lui Alexandru Vona au stîrnit interes în cîteva limbi iar premiul luat n-o fi fost pe degeaba. Cu siguranţă Mircea Cărtărescu, aflat în plin proces de seducţie occidentală, nu va figura în atîtea bibliografii în cîte figurează La Science de la Littérature a lui Mihail Dragomirescu, dar s-ar putea să fie mai citit. Alţi cîţiva poeţi tineri dau şi ei semne de optimism în privinţa şansei poeziei de a-i persuada pe occidentali: Mariana Marin, Ion Mureşan, ba chiar şi mai tineri, ca Rodica Draghincescu. Tinerii noştri scriitori abia se integrează în acest sistem de schimburi şi, fără îndoială, le-ar prinde mai bine o încurajare competentă, venită de la însuşi Adrian Marino, decît o zeflemisire scurtă. Construcţia culturală n-are de ce fi stînjenită de un fenomen literar, oricîtă patologie a emfazei ar prezenta acesta.

Drama celui de-al „treilea discurs” nu e (aş zice chiar că în nici un caz) faptul că el e promovat de o sectă (ale cărei eroizări în solitudine şi apostolat sînt admirabile, dar numai ca proiecţie de sine). Ideile străbat cultura română de la un cap la altul iar astăzi pe seama lor există mai degrabă un consens, decît o respingere. Drama acestui discurs e că a devenit o retorică. Poate chiar o retorică de stat. De fapt, deşi nu rezultă prea limpede din nici un paragraf al dialogului, „al treilea discurs” ar trebui să fie un discurs „al faptei”. Nimeni nu-i va combate pe Marino şi Antohi (cel puţin nu în ideile mari). Dar s-ar putea ca ei să vorbească într-adevăr în pustiu, dacă ideile nu vor ajunge în fapte. România, din păcate, e o ţară vorbăreaţă, dar puţin făptuitoare. Iar pe Marino şi Antohi îi izolează de ceilalţi nu ideile, ci simplul fapt că ei le-au şi aplicat într-o operă — impresionantă, monumentală, una, temeinică deja, cealaltă. „Al treilea discurs” suferă şi el (cel puţin deocamdată) de drama logosului ineficient, de drama logosului căzut în gratuitate. Nu audienţa îl face ineficient, ci ceva mult mai serios şi mai adînc: vocaţia românului de a trăi paralel discursul şi fapta. Pe vremea lui Eugen Lovinescu, paradoxul era că, în vreme ce „societatea mergea în sensul formaţiei democraţiei burgheze, toate sistemele ideologice lucrau la stăvilirea acestui mers revoluţionar.” Pe vremea lui Adrian Marino, paradoxul societăţii româneşti e şi mai trist: ideologiile pro-europene au devenit populare, dar societatea nu se mişcă (decît cu forţa, dar nu a ideilor, a convingerii, ci a presiunilor europene).

Alexandru Cistelecan