Editorial
Editorial
O bună parte din dezbaterea teoretică şi
demersul legislativ european referitoare la
minorităţi, adesea găzduite şi în paginile alterei,
abordează imperativul protecţiei
acestora din perspectiva unui imbold moral. În Europa, unde naţiunile
moderne, ca
urmare a istoriei şi trasării frontierelor
statelor naţionale, trăiesc în ipostaza ambivalentă
de majoritate şi minoritate,
întregul efort de protecţie a minorităţilor istorice a aprofundat
o viziune morală asupra chestiunii. De vreme ce fiecare naţiune alcătuind un
stat naţional
se regăseşte pe teritoriul altor
state naţionale, odată cu depăşirea suspiciunilor trecutului
şi debutul construcţiei federale
europene, s-a ajuns la soluţii ce se regăsesc fie în
aranjamente constituţionale
(Finlanda), fie în cele bilaterale (Italia-Austria, Germania-
Danemarca), fie în sistemul
multilateral al cartelor Consiliului Europei privitoare la limbile
minoritare şi regionale sau autonomia locala.
Odată cu
abolirea comunismului, noi state europene s-au aflat în faţa imperativului de
a se înscrie în acest proces. Obţinerea statutului de
membru al Consiliului Europei,
începerea negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană, accederea în NATO, au obligat
guvernele noilor democraţii să trecă
peste mentalitatea populist-naţionalistă care le-a
adus, în unele cazuri, la putere şi
să opteze pentru introducerea unor reforme politice
substanţiale, adesea fără precedent
în regiune, pentru protecţia minorităţilor, implicarea
lor în actul guvernării, eventual
garantarea unor forme de autonomie. Evolutia României
de la naţionalism spre politica şanselor egale este o bună ilustrare a
transformării în bine
pe care o poate suferi politica
privind minorităţile dintr-o democraţie tînără, aflată sub
presiunea procesului de aderare la
structurile euro-atlantice. De la naţionalismul de stat,
continuat în primii ani de după
revoluţie de un establishment care includea numeroşi
exponenţi ai nomenclaturii de rangul doi s-a ajuns la experienţa istorică a
includerii
partidului maghiarilor (resimţiţi ca
o minoritate “periculoasă”), în coaliţia guvernametală
între 1996-2000). Chiar mai
spectaculoase gesturile temerare ale unor foşti naţional-
comunişti, reveniţi la putere în
2000, de punere în practica a unui sistem de norme de
protecţie comparabile cu cele din democraţiile consolidate.
Din păcate,
orice demers pozitiv salutar, chiar venind din partea unor „convertiţi” la
valorile democratice este
bruiat de practicarea la scară largă a dublului limbaj, inclusiv
de către
forţele politice îndeobşte numite reformatoare, chestiunea minorităţilor fiind
utilizată în lupta pentru atragerea electoratului presupus
naţionalist. Fragilitatea
consensului asupra protejării minorităţilor
este cu atît mai evidentă cu cît actorii publici
care joacă un rol definitoriu în
formularea politicilor au mai multe reticent induse de
interese de ordin politic. Obsesia
pericolului revizuirii frontierelor nu a părăsit definitiv
zona balcanică. Statele naţionale, incapabile să accepte legitimitatea
diversităţii,
considerată în continuare un pericol la
adresa monopolului majorităţii asupra resurselor
şi sferei simbolice, profită de orice
ocazie pentru a sărbători diminuarea minorităţilor.
Recensămintele, politicile educaţionale, simbolurile naţionale
exclusive, ocuparea
spaţiului public exclusiv de valorile
majorităţii sînt tehnici menite să încurajeze reducerea,
chiar extincţia minorităţilor.
Consiliul
Europei a avut, ca de atîtea ori, iniţiativa de a lansa semnale de alarmă -
concretizate în recomandări - pentru protejarea minorităţilor,
îndeosebi a celor
ameninţate cu dispariţia: aromânii,
vorbitorii de limbă idiş, ceangăii. După ce Europa
Occidentală a cvasi-eliminat, în
epoca premodernă şi modernă, comunităţile care nu-şi
formaseră state naţionale proprii, un
sentiment justificat de vinovăţie istorică a condus
la programe de acţiuni afirmative
prin care laponii (samii), frizii, welşii, sorbii, romii,
eschimosii au primit o nouă şansă de
supravieţuire. În unele cazuri, aceste măsuri depăşesc
normele europene în materie, tocmai pentru că situaţia comunităţilor
vizate este
dramatică. Inutil de subliniat că asemenea atitudini morale sînt proba cea mai
convingătoare a convertirii statelor naţionale
la democraţia autentică, oferind unor
comunităţi periclitate, dar a căror istorie a îmbogăţit zestrea culturală a
Europei, o
tardivă reparaţie. Din păcate,
ignoranţa, povara unei vinovăţii care trebuie ascunsă sau
simple considerente electorale fac ca un aşa-zis pragmatism societal să
prevaleze asupra
valorilor morale. Îşi face încă greu loc, în special în Europa Centrală şi
de Sud-Est,
respectul pentru ceea ce studiul unui
Gabriel Andreescu denumeşte dreptul comunităţilor
minoritare la privatitate, concept
care, tradus în politici publice, ar putea atenua, prin
varii forme de autonomie, efectele
asimilatoare ale statului naţional - fie el civic -, prin
fericita sinteză între principiul
libertăţilor individuale şi dreptul la existenţă colectivă.
Idealul
unei societăţi europene reconciliate cu trecutul, capabilă de pocăinţă istorică
pentru construirea unei
armonii îmbinînd libertatea individului cu aceea a comunităţii,
poate lua naştere doar cînd
impulsurile dominatoare vor înceta. Nu suspendarea normelor
binelui comun administrat de
stat, ci includera în filozofia funcţionării sale a cît mai
multor principii morale, de
transparenţă şi credibilitate, pentru corectarea pe cît posibil
a deficitului de democraţie, instituţional şi mentalitar.
altera propune, în acest număr dublu, destule
teme de reflecţie, contribuind, sperăm
noi, la îmbogăţirea fundamentului teoretic al unor
politici publice care, prezente in
nuce, în fiecare din noile democraţii, sînt departe de a fi consolidate în
opinia publică şi
îndeosebi în cultura elitelor
politice, dominate de imperativul prezentului şi lipsite, cu
puţine excepţii, de programe vizionare.