Despre dialectele ceangăieţti din
Despre dialectele ceangăieşti din Moldova1
Sándor N. Szilágyi
1.
Mai întîi de toate se impune să lămurim despre ce anume vorbim. În mod
tradiţional, pentru lingviştii maghiari termenul „csángó” înseamnă aproape
exclusiv
populaţia vorbitoare de limbă maghiară care trăieşte în Moldova, mai cu
seamă
în judeţul Bacău şi parţial în judeţul Neamţ. Faptul este lesne de înţeles,
întrucît
pentru cercetătorii limbii
maghiare nu prezintă interes populaţiile care nu vorbesc
maghiara, chiar dacă, înainte vreme, strămoşii acelei populaţii au vorbit
această
limbă. Antropologii, etnologii şi istoricii maghiari folosesc adesea termenul
„csángó” într-un sens mai larg, care include şi populaţia romano-catolică din
Moldova vorbitoare de limbă română. Această uzanţă a termenului se bazează pe
supoziţia, în al cărei sprijin există argumente relevante, că cea mai mare
parte a
catolicilor din Moldova este de origine maghiară, majoritatea cărora, în jur de
75%, sînt astăzi vorbitori de română ca limbă maternă ca urmare a proceselor de
asimilare şi a abandonării unei limbi în favoarea alteia de-a lungul secolelor.
(Este
demn de remarcat faptul că potrivit recensămîntului din 1859, din cele 52.811
persoane romano-catolice din Moldova 37.825, adică 71%, erau vorbitori de
maghiară — vezi în acest sens Szabados 1989, p.92)
Pe
de altă parte, în ultimele două decenii unii autori români (mai cu seamă
politicieni şi ideologi) au tendinţa de a folosi şi ei termenul de „ceangău” în
sensul său extins (şi anume, „catolicii din Moldova”), concentrîndu-se însă
asupra
populaţiei vorbitoare de română şi excluzîndu-i într-un fel pe ceangăii
vorbitori
de maghiară, considerîndu-i pe aceştia din urmă drept un fel de „ceangăi
atipici”,
victime ale unei presupuse asimilări forţate practicate de puterea maghiară din
secolul al XVIII-lea din Transilvania. Potrivit acestei interpretări, ceangăii
au fost
români transilvăneni maghiarizaşi parţial, refugiaşi în Moldova pentru a-şi păstra
identitatea lor etnică românească. Cartea de căpătîi a acestei „teorii” este
volumul
lui Dumitru Mărtinaş
despre originile româneşti ale ceangăilor, publicat în 1985
cu sprijinul Departamentului de Propagandă al Partidului Comunist Român.2
Avînd
în vedere cele de mai sus, este îndreptăţit să vorbim, pe lîngă un dia-
lect ceangău maghiar, şi de un grai ceangău românesc, întrucît ceangăii
vorbitori
de română diferă la rîndu-le de ceilalţi români nu numai prin religie, ci şi graiul
lor prezintă cîteva trăsături specifice. De aceea, voi începe cu o trecere în
revistă
a dialectului ceangău maghiar, iar apoi voi formula cîteva observaţii cu
privire la
graiul ceangău românesc.
2.
Dialectul ceangău maghiar nu este unul omogen, în cadrul lui distingîndu-se
două tipuri. Cel dintîi este dialectul vorbit de ceangăii din nord şi din sud,
iar al
doilea este dialectul ceangău de tip secuiesc.
a. Dialectul ceangău nordic este vorbit în prezent în 7
sate, de aproximativ 8.200
de persoane, iar cel sudic în 6 sate, de aproximativ 9.900 de persoane (Pentru
datele
statistice
prezentate aici şi în continuare, precum şi pentru lista completă a satelor
menţionate vezi Tánczos 1997.) Acest grup
este caracterizat prin păstrarea foarte multor
trăsături lingvistice ale unei limbi maghiare foarte arhaice. Continuă
să fie folosite în
această comunitate lingvistică unele cuvinte sau forme ale cuvintelor care în
secolele
XV-XVI au dispărut din maghiara vorbită în Bazinul Carpatic. Caracterul arhaic
al
acestui grup poate
fi explicat prin faptul că strămoşii acestor oameni au fost primii
unguri care s-au
stabilit în Moldova, foarte probabil la sfîrşitul secolului al XIII-lea,
avînd după aceea contacte foarte restrînse
cu restul maghiarilor, schimbările lingvistice
survenite în Bazinul Carpatic
neafectîndu-le de aceea graiul. Un exemplu de arhaism
lingvistic este cuvîntul rér, lér, „cumnat, bărbatul unei surori mai în
vîrstă”. La 1395
acesta era încă inclus într-un glosar (rer[e]), mai apoi în alte patru
glosare (1405: rer/
e/, 1418-22: Rer[et], 1572: Rer[ed], 1590: Rer[ed],
însă după sfîrşitul secolului al
XVI-lea acest cuvînt nu mai are nici o
atestare scrisă în maghiara comună. În prezent
este folosit numai într-un dialect
maghiar foarte arhaic din Croaţia (rér) şi de ceangăi
(rér şi lér, aceasta din urmă fiind o formă mai nouă,
rezultată în urma unei mutaţii
fonetice r-r>l-r ce poate fi observată şi la alte cuvinte
maghiare, ca de pildă germ.
Rohr > magh.dial. ler „cuptor”, germ. Vierer
> magh. fillér [cea mai mică monedă
maghiară] etc).
O
trăsătură fonologică foarte specifică este „sîsîitul”: folosirea lui [s] în loc
de [š] şi a lui [z] în loc de [ž]; de exemplu: szok [sok] „mult, mulţi”
vs. sok [šok]
din maghiara comună; zák [za:k] „sac” vs. maghiara standard zsák [ža:k].
O
trăsătură arhaică a sistemului fonologic o constituie pronunţarea lui [dž] în
loc
de [dy], şi, respectiv,
folosirea lui [č] în loc de [ty]: madzsar „maghiar” vs.
maghiara
standard magyar, kucsa „cîine” vs. maghiara standard kutya. Este
conservată de
asemeni pronunţia muiată a consoanei [l’] din maghiara veche, dispărută din
celelalte variante ale limbii maghiare, dar păstrată în ortografia cuvintelor
respec-
tive prin litera ly.
De pildă: cuvîntul însemnînd „aţa, asemenea” se scrie ilyen în
maghiara standard, dar se pronunţă [ijen] (adică „iien”, cu transliteraţie
românească), pe cînd în varianta ceangăiască acest cuvînt se pronunţă [il’en].
b.
Dialectul ceangău de tip secuiesc este vorbit în 24 de sate de pe valea
Siretului de către aproximativ 24.000 de persoane, în 19 sate de pe valea
Tazlăului
de către aproximativ 6.300 de persoane şi în 26 de sate de pe valea Trotuşului
de
către aproximativ 16.000 de persoane. Acest dialect are multe trăsături în
comun
cu dialectul secuiesc al limbii maghiare, deoarece strămoşii acestui grup mai
mare
au venit în Moldova din regiunile secuieşti către sfîrşitul secolului al
XVIII-lea.
şi acest dialect prezintă multe trăsături arhaice, însă nu şi trăsăturile
fonologice
menţionate mai sus. În ansamblu, dialectul ceangău al limbii maghiare este deci
vorbit încă de aproximativ 64.000 de persoane.
O
trăsătură comună tuturor ceangăilor maghiari este aceea că maghiara lor
este profund influenţată de limba română. Ceangăii vorbitori ai maghiarei sînt
bilingvi, aproape toţi vorbesc româneşte fluent, fără dificultăţi, în multe
situaţii
chiar mai bine decît ungureşte. În graiul lor maghiar sînt folosite o mulţime
de
împrumuturi româneşti, mai ales pentru conceptele mai noi, dar şi pentru
altele,
foarte uzuale. Această interferenţă lingvistică afectează şi structurile
gramaticale
(de pildă, topica, locuţiunile calchiate după română şi altele), însă structura
de
bază continuă să fie
maghiară. Aceşti doi factori (caracterul arhaic şi influenţa
românei) explică de
ce vorbitorii maghiarei standard şi cei ai dialectului ceangău
pot întîmpina dificultăţi în a se înţelege.
În
prezent dialectul ceangău este unul local, folosit în comunicarea orală de
zi cu zi. Ceangăii nu ştiu să citească şi să scrie ungureşte, deoarece tot
procesul de
învăţămînt are loc în limba română. (În
rîndul populaţiei în vîrstă este foarte frecvent
şi analfabetismul). Lipsa unei educaţii în limba maternă constituie una
din cauzele
numeroaselor împrumuturi lexicale. Ca şi în română, există şi în limba maghiară
multe cuvinte, legate de viaţa modernă şi de registrele elevate ale limbii,
care în
mod normal sînt învăţate la şcoală, din lecturi sau din mass media, chiar şi de
vorbitorii limbii maghiare standard. Pentru a vorbi despre astfel de lucruri
sau în
astfel de situaţii, ceangăii sînt nevoişi să apeleze la cuvinte şi expresii româneşti,
deoarece ei nu au posibilitatea să-şi însuşească acele noţiuni în limba
maghiară.
Prestigiul acestui dialect local este destul de scăzut
în rîndul ceangăilor, aceasta
favorizînd
asimilarea lingvistică şi abandonarea lui în favoarea românei. Acest fapt
este rezultanta mai multor factori. Este
binecunoscut faptul că, dacă este învăţată în
şcoală şi mai ales dacă este
folosită ca mijloc de educaţie, prestigiul unei limbi creşte în
rîndul vorbitorilor săi. În cazul de faţă însă, doar limba română este folosită
cu această
funcţie. Un alt factor îl constituie faptul că pentru multă vreme, autorităţile
bisericeşti,
administrative şi educaţionale au
făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a diminua prestigiul
dialectului ceangău al maghiarei.
Profesorii şi alţi învăţaţi ai satului le-au explicat în
repetate
rînduri ceangăilor că graiul lor nu este o limbă complet funcţională, că ea
nici
măcar
nu poate fi numită limbă, fiind mai degrabă un talmeş-balmeş ridicol, deoarece
o
limbă adevărată este ceva ce poate fi scris şi învăţat în şcoală. (Este demn de
remarcat
faptul
că în urmă cu vreo doi ani, doamna inspector şef de la inspectoratul şcolar
Bacău
a
fost întrebată într-un interviu televizat de ce n-a fost demarată educaţia în
limba
maternă
în satele ceangăieşti, de vreme ce exista în acest sens o hotărîre de guvern.
La
care
ea a izbucnit în rîs, zicînd că aşa ceva ar fi cu neputinţă, deoarece ceea ce
vorbesc
oamenii de acolo nu este o limbă, ci mai degrabă un fel de păsărească, o
aiureală.) Mai
mult, unii preoţi catolici le-au declarat în mod repetat acestor oameni profund
evlavioşi
că
ceangăiasca este limba diavolului şi că toţi cei ce o vorbesc or să ajungă în
iad.
Repetate sistematic, aceste opinii depreciative au putut
avea treptat o influenţă
reală asupra mentalităţii ceangăilor maghiari cu privire la graiul lor. (Nu
trebuie să
pierdem din vedere faptul că această populaţie este formată din oameni simpli,
fără
educaţie, care trăiesc în sărăcie şi care au un mod de viaţă foarte
tradiţional.) Din
această pricină, este foarte greu astăzi să afli de la ei care este limba lor
maternă.
Chestionaşi
fiind în cadrul recensămîntului naţional cu privire la limba lor maternă, ei
devin
cu uşurinţă nesiguri în această chestiune. Evită să răspundă „limba maghiară”,
deoarece îşi dau
seama nu numai de diferenţele dintre limba maghiară standard şi
dialectul lor, ci şi de faptul că maghiara
este o limbă, pe cînd graiul lor nu, iar întrebarea
care
le-a fost pusă se referea la limbă. În acelaşi chip, ei evită să
răspundă „ceangăiasca”,
nu
numai pentru că aceasta, după cum li s-a explicat, nu este o limbă în
„adevărată”, ci
şi
din cauză că au avut deja experienţe amare cu privire la acuzele şi batjocura
care pot
urma unei asemenea declaraţii. Aşa că, în această situaţie oficială, cei mai
mulţi dintre
ei
recurg la cea mai corespunzătoare „limbă adevărată”, adică româna.
Această problemă ne conduce la structura foarte specială
a identităţii etnice şi
lingvistice a
ceangăilor. Luînd în considerare înseşi datele şi declaraţiile foarte
contradictorii făcute de ceangăi cu privire la identitatea lor, unii
cercetători tind să
concluzioneze că ceangăii nu sînt nici
maghiari, nici români, ci pur şi simplu ceangăi,
şi că limba lor nu mai aparţine limbii maghiare ca dialect al acesteia, ci a
devenit o
limbă de sine stătătoare. (Aceste
vederi sînt sprijinite întru totul şi de autorităţile române,
deoarece dacă ceangăii au propria lor
limbă, educaţia în limba maternă ar trebui iniţiată
nu în limba maghiară, ci în
ceangăiască. Pentru a face posibil acest lucru, este necesară
întîi elaborarea unei „ceangăieşti
standard/literare” care să poată fi folosită ca limbă a
învăţămîntului. Este demn de remarcat faptul că, în urma recentelor
presiuni
internaţionale privind rezolvarea
problemelor legate de drepturile lingvistice ale omului
în rîndul ceangăilor maghiari, unii
membri ai Diocezei Catolice de Iaşi au anunţat că
vor începe elaborarea limbii ceangăieşti, sperînd probabil că această
muncă va dura
mulţi ani, şi că pe cînd o vor fi
terminat-o, nu va mai fi nevoie de rezultatele ei.)
Lingviştii ştiu bine şi acceptă pe deplin ideea că nu
există criterii strict lingvistice
pentru
a verifica şi a decide dacă două idiomuri asemănătoare folosite de două
comunităţi
distincte
constituie variante (dialecte) ale aceleiaşi limbi, sau dacă ele constituie
limbi
distincte, de sine
stătătoare. În astfel de cazuri, lingviştii se ghidează după opinia
vorbitorilor: dacă ei susţin că vorbesc
aceeaşi limbă (sau, respectiv, două limbi diferite),
lingvistul ţine cont de aceasta şi acceptă opţiunea vorbitorilor. Din
perspectiva
principiilor de bază ale drepturilor
lingvistice ale omului, aceasta reprezintă o atitudine
justă şi corectă, iar aplicarea ei pare, la prima vedere, destul de uşoară.
Totuşi, chiar
exemplul ceangăilor arată că aplicarea
acestui criteriu nu este la fel de uşoară la toate
comunităţile. Înainte de a trage vreo concluzie, este necesară o observare atentă
a
manifestărilor spontane, întrucît, altfel, o informare superficială
poate fi înşelătoare.
Cu cincizeci de ani în urmă, întrebaţi fiind cu privire
la identitatea lor etnică („Ce
eşti
dumneata?”), majoritatea ceangăilor au răspuns că sînt catolici. (Astăzi, acest
răspuns
apare într-o
proporţie mult redusă.) Au existat interpretări care concluzionau că în
cazul acestei comunităţi identitatea
religioasă ar prevala asupra identităţii etnice. În
opinia mea, aceasta era rezultatul unei neînţelegeri. Felul şi tradiţia
aceasta de a-şi
numi comunitatea etnică (iar nu
confesională!) s-a cristalizat pe vremea cînd aproape
toţi catolicii din Moldova erau
unguri, astfel că în mediul respectiv „catolic” şi „ungur”
se refereau la aceeaşi comunitate, „catolic” putînd fi folosit de aceea
ca echivalent
pentru „ungur”. O dovadă în sprijinul
acestei interpretări este şi faptul că în situaţia în
care denumirea (de fapt, etnonimul)
„catolic” apare în opoziţie cu numele celorlalţi, pe
cealaltă
parte apare un etnonim, şi nu numele unei religii: „Noi sîntem catolici, iar ei
sînt
români” (románok, rományok sau mai frecvent olá(h)ok, care este
numele tradiţional
din
maghiara veche pentru „români”, termen absolut neutru, fără nici o conotaţie
peiorativă).
Ei nu folosesc termenul de „ortodocşi” pentru români aşa cum ne-am aştepta
în
cazul în care ar prima identitatea confesională. Mai tîrziu, majoritatea
catolicilor şi-
au
abandonat limba în favoarea românei, au continuat însă cu toţii să fie
catolici. Această
circumstanţă
a adîncit diferenţa dintre identitatea etnică şi cea lingvistică, cu atît mai
mult,
cu cît se pare că aceste două identităţi nu au fost foarte puternic legate de
la bun
început
în conştiinţa acelei comunităţi arhaice. (Este semnificativ faptul că ceangăii
care
s-au definit drept „catolici” nu au spus niciodată că ei ar vorbi „catoliceşte”.)
Este
evident
că în astfel de comunităţi şi trecerea de la o limbă la alta poate avea loc
mult
mai
uşor. Percepţia ceangăilor referitoare la identitatea lor etnică poate fi
influenţată şi
de
faptul că unii preoţi ai lor obişnuiesc să le explice adevăratul înţeles al
numelui
bisericii
lor („ biserica romano-catolică”) susţinînd că aceasta ar însemna în realitate
„biserica română catolică”, lucru în măsură să îi facă încă şi mai
confuzi.
Cum rămîne însă cu identitatea lingvistică? Am văzut mai
devreme că răspunsurile
date
la întrebările cu referire directă la limbă pot fi înşelătoare. O modalitate
mai adecvată
de
investigaţie pe această temă în rîndul ceangăilor ar fi ca ei să fie întrebaţi:
„Cum
vorbiţi
de obicei (acasă)?”, sau să se observe declaraţiile lor spontane cu privire la
graiul
lor. Voi prezenta mai jos rezultatele unei astfel de observări făcute de mine
într-
un mare număr de interviuri luate ceangăilor. Ele pot fi citite în Tánczos
1999. 15-241.
Această
carte a publicat o mulţime de rugăciuni maghiare arhaice în versuri (acest gen
era
foarte popular în evul mediu, în prezent el se mai regăseşte doar în cîteva aşezări
maghiare
foarte arhaice), culese din toate tipurile de comunităţi ceangăieşti, de la 82
de informatori.
Culegătorul
a înregistrat un scurt interviu cu toţi aceştia cu privire la felul în care obişnuiesc
să
facă aceste rugăciuni. Informatorii obişnuiau să se roage atît în maghiară cît
şi în
română,
50 dintre ei pomenind acest lucru în interviu. Expresia spontană pentru „în
română”
se
întîlneşte în 43 de interviuri în următoarele forme: olá(h)ul: 17,
ambele forme olá(h)ul/
román(y)ul:6, román(y)ul: 20, iar pentru „în maghiară” se regăseşte
în 39, şi anume:
madzsarul :8, magyarul: 26, magyar szó: 1, magyaron/magyarosan:
1, magyarosan :1,
magyaroson/magyarul:
1, magyarossan/magyar
beszédvel :1.
Din cîte se poate vedea, în vorbirea lor spontană toţi cei
39 de informatori spun
că vorbesc maghiara, ceea ce înseamnă că în percepţia lor spontană limba pe
care o
vorbesc
ei este maghiara. Această afirmaţie este validă pentru cazurile în care
maghiara
este
luată în considerare în relaţia sa cu româna. Cînd trebuie să-şi distingă
propriul
dialect
faţă de limba română, ceangăii îl consideră a fi maghiar. Se poate observa că
ei
folosesc
cuvîntul csángó pentru a-şi denumi dialectul mai ales în relaţie cu
maghiara
standard, evidenţiind prin acest termen diferenţele de data asta.
Luînd
în considerare aceste dovezi şi altele, similare, în calitate de lingvist sînt
obligat să afirm că, aplicînd principiul
menţionat mai sus, ceangăiasca maghiară este
unul
din dialectele limbii maghiare, iar nu o limbă de sine stătătoare, deoarece,
atunci
cînd
vorbesc în limba lor maternă, ceangăii socotesc că vorbesc ungureşte. De aceea,
garantarea
drepturilor lingvistice elementare pentru ceangăii maghiari înseamnă
învăţămînt şi serviciu religios în limba
maghiară.3 Asta fiindcă singurul factor relevant
în această privinţă este identitatea
lor lingvistică asumată spontan, indiferent de ce ar
declara ei despre identitatea lor etnică
în cadrul recensămîntului naţional. Autorităţile
încearcă să îşi justifice refuzul de a asigura educaţia în limba maternă
maghiară pentru
ceangăi susţinînd că la
recensămîntul din 1992 numai foarte puţini dintre ei s-au declarat
maghiari. Acest argument este nul şi
neavenit, întrucît, există de fapt peste 60.000 de
ceangăi vorbitori de maghiară, precum
şi voinţa exprimată de a beneficia de educaţie şi
serviciu religios în limba maternă.4 Chiar nefalsificate,
declaraţiile ceangăilor cu privire
la identitatea lor etnică în cadrul
recensămîntului naţional ar fi irelevante în această
privinţă nu numai din cauza faptului
că drepturile lingvistice ale omului nu au nimic de
a face cu identitatea etnică (contînd doar identitatea lingvistică), ci
mai presus de toate
din cauza faptului că datele
recensămîntului naţional pot fi luate în considerare doar
dacă declaraţiile sînt făcute în mod
liber. Acesta nu este însă cazul ceangăilor care fac
declaraţiile referitoare la
identitatea lor etnică şi la limba lor maternă sub puternica
presiune a autorităţilor civile şi bisericeşti,
fiind îndemnaşi să se declare români.5
3. În final se impun cîteva observaţii cu privire la
dialectul ceangău românesc. Din
păcate, deţinem doar
puţine date de încredere referitoare la acest dialect. Lingviştii
maghiari
nu au socotit că ar fi de datoria lor să îl investigheze, acesta fiind un
dialect al
limbii române. La rîndul lor, nici dialectologii români nu i-au acordat
atenţie, deoarece
pînă
de curînd au considerat, în deplin consens cu toţi cercetătorii români serioşi,
că
ceangăii,
indiferent de limba pe care ar vorbi-o, sînt de origine maghiară, iar un
principiu
destul
de nefericit al dialectologiei clasice susţine că informatorii trebuie selectaţi
din
comunităţile
lingvistice care vorbesc aceea limbă ca limbă maternă de multă vreme, deci
nu
din comunităţile asimilate. De aceea, cea mai completă sursă pentru acest
dialect
este cartea lui D.
Mărtinaş (1897-1979). El era un vorbitor perfect al acestui dialect,
provenind dintr-o comunitate ceangăiască
română, însă, vrînd să demonstreze cu orice
preţ originile româneşti ale
ceangăilor, a inclus în cartea sa nu numai datele verificate,
culese de pe teren şi notate ca atare
cu exactitate, ci şi unele care par a fi fost inventate
de el însuţi. El nu era lingvist, cartea sa nu poate fi în nici un caz
socotită drept o
lucrare ştiinţifică, ea fiind mai degrabă un
document zguduitor despre un biet om care
a avut de suferit mult din cauza
identităţii sale confuze. Cartea sa a fost publicată postum
de către doi editori care recunosc că
au adus „schimbări minore” textului original.6
Observînd
cu atenţie datele publicate, se poate vedea că acest dialect are (sau a
avut?) o mulţime de trăsături comune cu cel
mai arhaic dialect ceangău nordic şi sudic
al limbii maghiare. Toate trăsăturile fonologice ilustrate mai sus sînt
prezente la modul
foarte evident şi în acest dialect,
părînd — după toate probabilităţile — să fi fost păstrate
din
substratul maghiar. Pe baza acestor trăsături lingvistice se poate afirma că strămoşii
ceangăilor
vorbitori de română au aparţinut în cea mai mare parte stratului mai arhaic
al ceangăilor maghiari (în prezent reprezentaţi de ceangăii maghiari nordici şi
sudici).
Nu
putem şti cu precizie dacă au fost păstrate şi cuvinte de origine maghiară în
acest dialect, deoarece, chiar dacă ar
exista, autorul, din motive lesne de înţeles, ar fi
evitat să publice astfel de date. (Iar dacă nu ar fi făcut-o, editorii
ar fi corectat cu
siguranţă această „eroare”.) O excepţie
interesantă este cuvîntul ler, acelaşi cu mai sus
pomenitul rér, lér din
ceangăiasca maghiară. Acest cuvînt a fost inclus şi comentat pe
larg în cartea lui Mărtinaş deoarece
a fost interpretat ca fiind dovada concludentă a
originilor româneşti ale ceangăilor.
Iată ce scrie unul dintre îngrijitorii ediţiei, Ion Coja:
„Păstrarea numai în acest mediu românesc a cuvîntului ler (<
lat. levir) [...] este o
dovadă dintre cele mai spectaculoase pentru
teza lui Dumitru Mărtinaş, întrucît acest
cuvînt nu mai e de găsit în alte
limbi romanice, nici măcar în română. De unde să-l fi
luat ceangăii dacă nu din moţ-strămoşi? [...] Este singura dovadă că acest
cuvînt a fost
cunoscut în limba română. Este cea mai limpede dovadă a originii româneşti
a
ceangăilor.” (Mărtinaş 1985. 170) Dacă ar
fi adevărată, această poveste ar fi într-adevăr
foarte surprinzătoare. O explicaţie
mai puţin surprinzătoare a folosirii acestui cuvînt de
către ceangăii români este aceea că
ea a fost păstrată din maghiara vorbită de ei înainte
vreme. Trebuie observat faptul că nu
există nici urma ale folosirii acestui cuvânt de
către alţi români decît românii
ceangăi, nici în trecut, nici în prezent, în vreme ce pentru
folosirea lui de către maghiari,
alţii decît ceangăii, deţinem astfel de date, atît din trecut,
cît
şi din prezent. Mai mult, atît cuvîntul ceangăiesc maghiar rér, lér, cît
şi ceangăiescul
românesc
ler nu înseamnă pur şi simplu „cumnat”, ci mai exact „soţul unei surori mai
în etate” — Mărtinaş 1985. 91, tocmai acesta fiind şi sensul datelor citate
mai sus din
maghiara
veche. Această diferenţiere a unor termeni de înrudire în funcţie de vîrstă
este
o
trăsătură foarte specifică a limbii maghiare, trăsătura care lipseşte cu
desăvîrşire nu
numai din limba
română, ci din limbile indoeuropene în general. Alte exemple din
limba maghiară: bátya „frate mai
mare”, öcs „frate mai mic”, néne „soră mai mare”,
húg „soră mai mică”. În maghiara veche, termenul pentru „soţul unei
surori mai în
vîrstă” era rér, pentru „soţul
unei surori mai mici” existînd alt termen: süv (1533: Syued
hugod vra „süv al tău, soţul surorii tale mai mici”). Sensul de
„soţul unei surori mai
mari” nu poate fi explicat pe baza
latinescului levir, deoarece nici latina, nici româna
nu au avut niciodată o asemenea categorizare în funcţie de vîrstă, în schimb
acesta
poate fi înţeles foarte uşor pe baza datelor din maghiară.
Astfel
de date arată că eţşecul lingviştilor în investigarea ştiinţifică a graiului
ceangău românesc reprezintă cu adevărat o mare pierdere pentru lingvistică.
Potrivit
lui Mărtinaş, acesta era vorbit în anii ’50-’60 mai cu seamă de oamenii în
vîrstă,
generaţiile mai tinere trecînd la dialectul moldovenesc obişnuit al românei. Se
pare că date foarte valoroase pentru înţelegerea procesului abandonării unei
limbi
în favoarea alteia
sînt pierdute pentru totdeauna. □
NOTE
1.
Text prezentat la Conferinţa despre culturile
minorităţilor periclitate din Europa, 15-16
februarie
2002, Budapesta.
2.
Pentru o mai bună înţelegere: mai ales în ultima
perioadă a regimului comunist tot ce
era legat de ceangăi se afla sub controlul strict al
reprezentanţilor puterii, care acorda o atenţie
specială
acestei probleme. În 1979 am publicat un articol despre etnonimul „csángó”. La
puţin timp după aceea, am fost interogat cu
privire la ceangăi de către un agent al Securităţii.
Mai tîrziu, în anii ’80, orice referire la ceangăi în mediile maghiare
din România era unul din
cele mai stricte tabu-uri. Cenzura interzicea categoric cercetătorilor şi jurnaliştilor
maghiari
să folosească însuşi cuvîntul „csángó” în
scrierile lor. Cu toate acestea, cartea la care ne referim
a fost tipărită în 1985 limba română şi ilustrată cu frumoase fotografii
de biserici romano-
catolice din Moldova şi de obiecte de cult, ba chiar şi o fotografie a Papei
Ioan Paul al II-lea,
pe cînd în alte publicaţii ale vremii din România ar fi fost de neconceput
publicarea unor
astfel de fotografii.
3.
Desigur, în organizarea educaţiei în limba maghiară ca
limbă maternă, trebuie luată în
considerare situaţia lingvistică specifică a ceangăilor,
aceasta fiind însă mai degrabă o problemă
pedagogică
şi metodologică, şi nu o chestiune politică.
4. Potrivit
legislaţiei româneşti, educaţia în limba maternă în limbile minorităţilor
trebuie
asigurată dacă un număr suficient de părinţi îşi exprimă
această dorinţă în scris. Părinţii ceangăi
au semnat o astfel de cerere într-un număr suficient, autorităţile au
considerat însă că semnăturile
lor
erau nişte falsuri şi le-au refuzat cererea. Drept urmare, aceşti părinţi s-au
dus la un notar
public şi au semnat cererea şi în această formă oficială. Cererea a fost din
nou refuzată sub
pretextul că părinţii care semnaseră
documentul ar fi fost manipulaşi de către activişti unguri, iar
pentru
a le fi acceptată, ar fi necesară o declaraţie din propria lor voinţă.
La acest răspuns
părinţii şi-au dat seama că n-au decît s-o
lase baltă, fiindcă nu le-a mai venit nici o idee despre ce
ar mai putea să facă pentru a fi crezuţi.
5.
Următorul recensămînt din România a fost programat pentru
martie 2002. În februarie,
capul Diocezei Romano-Catolice din Iaţi, episcopul Petre Gherghel a emis o
Scrisoare pastorală
pentru a i se da citire în toate bisericile romano-catolice din Moldova, şi prin
care ceangăii erau
instruişi cu privire la declaraţiile pe care urmau să le
facă în cadrul recensămîntului: erau sfătuiţi
să
se declare români, deoarece ei sînt români, iar la întrebarea privind limba lor
maternă să
numească acea limbă prin intermediul căreia
ei pot comunica cu cei mai mulţi oameni, şi care
este folosită şi în serviciul
religios, adică limba română. (Într-un interviu despre motivaţia acestei
scrisori pastorale, episcopul Petre
Gherghel a declarat că ea era necesară deoarece, pentru a se
obţine date precise, era important ca nimeni „să nu manipuleze”
populaţia în cadrul
recensămîntului.)
6. Unul din ei, Ion Coja, predă lingvistica la Universitatea din Bucureşti
şi este în prezent
membru al Parlamentului României. Totuşi, pentru
formarea unei imagini asupra competenţei şi
convingerilor
editorilor, este destul să cităm o singură frază din sumarul în limba engleză
al
cărţii: „Istoricii socotesc drept sigur faptul că ceangăii nu sînt maghiari, deşi
ei se consideră
maghiari, iar naţionalităţile cu care
conlocuiesc — în principal, români şi saşi transilvăneni — îi
socotesc şi ele maghiari”, p.174.
Editorii sînt de acord cu „istoricii”, şi nu cu ceangăii. Ei nu-ţi
dau seama de faptul că istoricii nu au nici o competenţă să decidă ei
cine sînt ceangăii, că la
această întrebare numai ceangăii pot
răspunde. În cel mai bun caz, istoricii pot răspunde numai
la întrebarea: „Cine au fost strămoşii ceangăilor?” Această confuzie
poate explica de ce
argumentele istorice sînt invocate atît de des în chestiuni care sînt,
sau măcar ar trebui să fie,
absolut independente de argumentele istorice, cum ar fi
problemele drepturilor lingvistice şi ale
celorlaltor drepturi ale omului.
REFERINŢE
MĂRTINAŞ, Dumitru, Originea ceangăilor
din Moldavia. Text revizuit şi îngrijit de Ion Coja
şi V. M.
Ungureanu, note şi comentarii, bibliografie şi indici de V. M. Ungureanu, postfaţă
de
Ion Coja. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureţti, 1985.
SZABADOS Mihály, A moldovai magyarok a
román népszámlálások tükrében. In
Magyarságkutatás.
A Magyarságkutató Intézet Évkönyve, Budapesta, 1989, pp.89-102.
TÁNCZOS Vilmos,
Hányan vannak a moldovai csángók? In Magyar Kisebbség. Új folyam. III,
1997, évf. 1-2, pp.370-390; Csapdosó angyal. Moldovai
archaikus imádságok és életterük
Pro-Print
Könyvkiadó, Miercurea-Ciuc, 1999.
Traducere de
Doina Baci
*
Sándor N. SZILÁGYI (n. 1948), doctor în lingvistică. Între anii 1972-1990 a fost redac-
tor la Editura Kriterion, Bucureşti, în prezent este conferenţiar universitar
la Universitatea
Babeş-Bolyai Cluj, Facultatea de litere, Catedra de limbă şi cultură maghiară.
A publicat trei
cărţi în domeniul lingvisticii şi numeroase eseuri pe
tema drepturilor lingvistice, a soluţionării
conflictelor
şi a relaţiei româno-maghiare.