Multiculturalism în Europa Centrală: integrare şi privatitate culturală

Gabriel Andreescu

Studiul propune o analiză a problematicii minorităţilor din România în termenii „multiculturalismului”. În acest scop, „multiculturalismul” este redefinit în sens normativ, ca susţinere a nevoii de a avea, pentru minorităţi, atît a unui grad de integrare cît şi a unuia de separare. Întrucît ideea „separării” este cel puţin ambiguă, cu multe conotaţii negative, este propusă, ca variantă, „privatitatea comunitară (a minorităţii respective)”. Deci multiculturalismul recunoaşte atît necesitatea integrării comunităţilor etnoculturale cît şi a privatităţii lor comunitare.

În termenii de mai sus, nu orice societate este multiculturală. Acolo unde există grupuri pentru care privatitatea comunitară domină tema integrării, este mai corect să vorbim despre policulturalism. Şi în România există una sau chiar două minorităţi de acest fel (kurzii şi arabii), dar ele sînt o temă marginală. În amplitudinea ei, societatea românească este o societate multiculturală. Două minorităţi naţionale foarte mari, maghiarii şi romii, pun problema integrării şi privatităţii multiculturale în mod diferit, în funcţie de accentul specific: al privatităţii comunitare, în cazul maghiarilor, al integrării, în cazul romilor.

Termenii de „integrare” şi de „privatitate comunitară” presupun actori bine circumscrişi, aşa cum sînt aceştia în statele naţionale din regiune: minorităţi naţionale şi alte grupuri etnoculturale, majoritate, societatea autodeterminată care formează statul naţional. Asupra acestor actori se manifestă acum, în Europa centrală, o presiune, prin încercarea de a introduce în relaţiile internaţionale a naţiunilor etnice: recenta Lege privind maghiarii din ţările vecine, care stabileşte relaţii de drept public între statul ungar şi maghiarii din România, Slovacia, R.F. Iugoslavia, Ucraina, Croaţia şi Slovenia. Studiul analizează posibilul impact al Legii privind maghiarii din ţările vecine asupra ideii de multiculturalitate şi asupra carierei sale în România şi în statele din jur.

1. Diversitatea grupurilor etno-culturale

Simplificînd, multiculturalismul, ca formulă semi-canonizată, defineşte încurajarea imigranţilor de a-şi afirma identitatea lor etnică (sensul canadian), împărţirea puterii între diferite comunităţi naţionale (sensul european) şi includerea grupurilor marginalizate (perspectiva americană)¹. Este vorba despre încercarea de normare a genului de relaţii etnoculturale capabil să asigure nu numai eliminarea crizelor etnopolitice, dar şi corectitudinea lor. Pentru perspectiva multiculturală „judecarea rezolvării conflictelor etnopolitice este gîndită nu numai în termenii stabilităţii, dar şi ai dreptăţii şi ai justiţiei”². Pe linia dezvoltată de Will Kymlicka, ar fi vorba despre încercarea fundaţională a unei teorii liberale care să depăşească „miopia liberalismului faţă de pluralismul etnocultural”³.

Multiculturalismul a fost invocat, la origine, pentru a legitima anumite forme de convieţuire interetnică. În particular, de a legitima drepturile colective ale unor grupuri, comunităţi ale căror solicitări contrazic/depăşesc paradigma liberalismului clasic. Dezbaterea în jurul drepturilor colective şi a relevanţei multiculturalismului s-a dezvoltat şi nuanţat de-a lungul timpului. Ea a presupus stabilizarea unor distincţii ţinînd de natura comunităţilor care intră în relaţii socio-culturale şi politice în cadrul naţiunilor moderne. Astăzi, diferenţierea dintre popoarele indigene, minorităţile naţionale şi grupurile etnoculturale — incluzîndu-i în general pe emigranţi — este destul de fermă. În termenii recentului document adoptat de către Internaţionala liberală, „Drepturile minorităţilor. O Declaraţie a principiilor democratice liberale privind minorităţile etnoculturale şi naţionale şi popoarele indigene”, aceste comunităţi ar fi: minorităţi naţionale: comunităţi care au o prezenţă istorică şi posedă o limbă şi/sau o cultură proprie; popoare indigene: au toate caracteristicile minorităţilor naţionale, dar ceea ce le este specific constă în prezenţa lor pe teritoriu înaintea majorităţii, devenind o minoritate în urma cuceririi ori colonizării; comunităţile etnoculturale: formate în principal din imigranţi şi refugiaţi şi descendenţii lor care trăiesc, mai mult decît temporar, într-o altă ţară decît cea de origine”.

Problemele de natură multiculturală depind de specificitatea comunităţilor minoritare, în conformitate cu distincţiile de mai sus. În Europa Centrală şi, în particular, în România, minorităţile naţionale şi grupurile etnoculturale au o mare varietate etnoculturală şi numerică. Nu există popoare indigene.

2. Multiculturalitatea: integrare şi privatitate multiculturală

Normarea relaţiilor interetnice este motivată de cel puţin două argumente: (a) depăşirea conflictelor interetnice; (b) aşezarea lor pe o bază justă. Desigur, cele două dimensiuni sunt conectate. Caracterul just al relaţiilor etnopolitice constituie un bun cu valoare strategică pentru realizarea păcii interetnice. În ultimii ani s-a dat o atenţie din ce în ce mai mare temei justeţei raporturilor interetnice, după ce, tradiţional, ceea ce captase atenţia analiştilor fusese problema conflictelor.

În realitate, nu poţi avea un conţinut a priori asupra a ceea ce numim „raporturi corecte” între minoritate şi majoritate. Este relaţia dintre ungurii din România şi românii din această ţară una „justă” dacă primii vor putea pătrunde prin graniţa Schengen — în momentul în care Ungaria va deveni membră a UE — iar ultimii nu⁴ ?“ Este justă situaţia în care elita romilor face un apel la resurse de la stat, dar nu şi la elita economică a romilor? „Corectitudinea” de acest tip nu poate fi definită decît prin intermediul negocierii dintre grupurile implicate. În ce sens poate fi ea negociată? Cum şi în ce scop? În termenii cărei paradigme?

În contextul observaţiilor anterioare, multiculturalismul poate fi conceput — şi merită, avînd în vedere cariera sa actuală — drept o normă de comportament socio-politic. Prin această normă se iau în considerare motivaţiile grupurilor im- plicate pentru a le supune unui proces de recunoaştere reciprocă şi de împlinire a lor, cu scopul final al păcii şi justiţiei interetnice.

„Procesul de recunoaştere reciprocă” înseamnă, în alţi termeni, negociere. Care ar fi paradigma sub care gîndim, care face posibil şi care dă şanse mai mari procesului de negociere? Această paradigmă aş face-o componenta definiţională a ideii de multiculturalitate:

D1: Multiculturalismul exprimă conceptul/atitudinea care afirmă că echilibrul şi corectitudinea relaţiilor interetnice presupun recunoaşterea nevoii de integrare, alături de nevoia de separare a comunităţilor etnoculturale şi susţine dezvoltarea lor reciprocă, pe care o consideră şi posibilă.

Ce înseamnă, în această definiţie, integrarea? În context, ea se opune asimilării, care are un sens negativ — distructiv faţă de identităţile comunitare. În sensul lui John McGarry şi Brendon O’Leary, integrarea non-asimilativă are ca scop realizarea unei identităţi comune supraetnice, axată pe conceptul de „identitate civică”. Procesul de integrare are intenţia de a garanta egalitatea de şanse şi a unui tratament non-discriminatoriu între persoane aparţinînd diferitelor categorii etnopolitice. Tehnicile integrative recurg în general la socializare cu ajutorul unei limbi comune, la politici care creează locuri de muncă cu participare pluri-etnoculturală. Locuirea comună este de asemenea un instrument al integrării.

Apare evident, apoi, că prin integrare se reafirmă necesitatea sistemului demo- cratic în cadrul societăţii multiculturale. Sau mai precis, subliniază unul dintre sensurile standard ale democraţiei ca „formă de guvernămînt, în mod obişnuit, o democraţie reprezentativă, în care puterea majorităţii este exercitată în cadrul unor restricţii constituţionale cu rol în garantarea, pentru minorităţi, a anumitor drepturi individuale şi colective, cum ar fi libertatea de expresie şi de religie (democraţie constituţională)”⁵.

În contextul de mentalitate al societăţii româneşti, trebuie notat că „integrarea” exprimă o valoare aproape de nepus în discuţie. O analiză a discursurilor din presă, ale oamenilor politici şi nu mai puţin, ale reprezentanţilor comunităţilor minoritare arată că integrarea este considerată, aproape unanim, ceva pozitiv. Aceasta înseamnă însă şi faptul că tema integrării este tratată în termeni necritici. Situaţia are de ce să nască şi nelinişti întrucît „integrarea” a fost folosită, în perioada recentă a naţional-comunismului românesc, în sensul asimilării minorităţilor şi al omogenizării societăţii româneşti.

Ce înseamnă, în contextul definiţiei noastre, „separarea unei comunităţi”? Nevoia asigurării unui grad de separare a comunităţilor a fost des formulată de analiştii conflictelor etnopolitice. L-aş invoca aici pe Hurst Hanum care susţine în temeni convingători necesitatea păstrării unui grad de separare între grupurile etnoculturale⁶. Unii folosesc pentru aceeaşi temă termenul de „segregare”. Astfel, John McGarry şi Brendon O’Leary argumentează că identităţile etnice moderne îşi pot salva identitatea doar prin „forme de segregare”, în special în domeniul învăţămîntului şi al locuirii. Analiza lor arată că politicile care constrîng la crearea de şcoli mixte şi la amestecuri de populaţie sunt provocatoare şi reprezintă o sursă de violenţă⁷.

Termenul de „separare” are multe conotaţii negative. El este deseori utilizat de către forţele naţionaliste pentru a contesta cerinţe fireşti ale minorităţilor etnoculturale. Iată în ce termeni se respingea, în 1998, solicitarea partidului reprezentativ al maghiarilor din România, U.D.M.R., de a se reveni la vechea universitate maghiară, Bolyai, desfiinţată în 1959: „Secretariatul de Stat pentru

Învăţămînt Superior este sistematic confruntat cu insistente solicitări de segregare etnică, în forme instituţionale diverse, care, dacă ar fi să fie ierarhizate, merg de la constituirea de secţii şi facultăţi autoadministrate, pe criterii etnice, pînă la înfiinţarea de universităţi de stat cu predare în limba maghiară ”8. Ministerul Educaţiei Naţionale insista, în documentul apărut sub egida sa, pe formule precum „federalizarea învăţămîntului”, „enclavizarea educaţională”, „dezvoltarea unui învăţămînt pe bază etnică” etc.

Evident, termenul de „separare” era folosit de către MEN cu rol de discreditare. Este relevantă, în acelaşi sens, strategia unui studiu elaborat acum cîţiva ani sub egida Centrului pentru Studii Politice şi Analiză Comparativă, al cărui partis pris antimaghiar a putut fi confirmat în mai multe rînduri. Acesta falsifica Hotărîrea Consiliului Reprezentanţilor Unionali, prin care comunitatea maghiară din România cerea de la statul român recunoaşterea sa drept „subiect politic distinct”⁹. Studiul în cauză face referire la document utilizînd însă sintagma „subiect politic separat”, care nu exista în documentul UDMR. În final, autoarea studiului, Alina Mungiu, cerea ca, pentru a elimina suspiciunea de separatism şi intenţii secesioniste, UDMR, care se doreşte „subiect politic separat”, „să recunoască Constituţia României”.¹⁰

Este limpede, din aceste exemple, că în mentalitatea unor societăţi precum cea românească — dar nu numai românească — „separarea”/ „segregarea” unei comunităţi etnoculturale are o conotaţie esenţialmente negativă. Iată de ce invocarea „separării” ar trebui evitată atunci cînd descriem raporturile minorităţii cu societatea mai largă. Ar trebui însă salvată substanţa motivaţiei care face pe unii autori, precum Hurst Hunam, să sublinieze importanţa „dreptului la separare” pentru salvarea raporturilor interetnice. Aceasta ar fi nevoia comunităţii de a circumscrie un spaţiu propriu. Putem face analogia cu persoana care tinde să-şi circumscrie un spaţiu al ei — numit spaţiu privat — unde are dreptul să rămînă cu sine însăşi, fără intervenţii din afară. Nevoii de viaţă privată îi corespunde, în cazul persoanei, „dreptul la privatitate”. Pe această analogie putem vorbi despre nevoia comunităţii de „privatitate comunitară” şi despre un drept al comunităţii, „dreptul la privatitate comunitară”.

La limita de sus, a unei comunităţi care constituie un popor în sensul dreptului internaţional, dreptul la privatitate comunitară devine dreptul la autodeterminare.

O astfel de paralelă între nevoile individualităţii şi cele ale comunităţii corespunde mai ales abordării comunitarienilor. L-aş invoca în acest sens pe Walzer: „Atunci cînd descriem drepturile individuale, acordăm persoanelor o anumită autoritate de a decide asupra propriei lor vieţi şi negăm statului vreun drept de a interveni în această privinţă” — „descrierea drepturilor comunitare acordă un drept de decizie asemănător şi face o negaţie de acelaşi gen”, întrucît „în cazurile individuale noi indicăm un anumit domeniu de alegere personală; în cazul comunităţilor, noi fixăm un anumit domeniu de opţiune politică”¹¹.

L-am citat pe Walzer pentru că este de citat, dar nu există însă nici un motiv de a contesta relevanţa ideii de privatitate comunitară şi pentru cei care văd în comunitate doar expresia vieţii în grup a individualităţilor.

3. Valoarea multiculturalismului: cazul românesc

Evoluţia relaţiilor interetnice în ultimii ani demonstrează valoarea acestui mod de a privi multiculturalismul pentru o ţară complexă din punct de vedere etnocultural, cum este România. Există cel puţin două grupuri etnoculturale pentru care dubla temă a integrării şi separării s-a pus dramatic, dar cu accente cu totul diferite: al privatităţii comunitare, în cazul maghiarilor, al integrării, în cazul romilor.

3.1. Privatitate comunitară şi integrare în cazul maghiarilor

Opţiunile comunităţii maghiare, după 1990, au fost (şi) o reacţie la traumatismul generat de politicile asimilaţioniste ale regimului Ceauşescu. Aceasta explică, parţial, nevoia unei puternice şi unice organizaţii „de reprezentare şi protecţie a intereselor comune ale maghiarilor din România”¹², aşa cum s-a şi constituit la 25 decembrie 1989, sub numele de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România. Obiectivele de bază ale organizaţiei erau: autodeterminarea, obţinerea unor garanţii constituţionale pentru protecţia drepturilor colective ale minorităţilor naţionale, drepturi de reprezentare şi de utilizare a limbii materne, crearea unor instituţii culturale şi ştiinţifice ale minorităţii, crearea unui Minister al Minorităţilor¹³.

Se poate trage concluzia că, din momentul constituirii ei, UDMR a fost concepută drept o formaţiune de asigurare a unui înalt grad de privatitate comunitară în cadrul societăţii româneşti. Atît prin forma de organizare, atît prin obiectivele organizării cît şi prin succesul electoral al acestei strategii, UDMR a condus comunitatea maghiară spre raportarea ei la restul societăţii româneşti pe linia unei societăţi plurale¹⁴.

Acest proiect de construcţie şi inserare a comunităţii maghiare în societatea românească s-a lovit însă de dezvoltarea violentă a mişcării naţionaliste şi extrem- naţionaliste din România. Primul Congres al UDMR, din 23 aprilie 1990, a decis adoptarea Declaraţiei de la Timişoara, document politic pe care-l semna alături de numeroase mişcări politice şi civice¹⁵. Prin acest act, UDMR se integra unei tendinţe de natură ideologică, împărţind societatea românească pe criteriul pro-democratic şi anti-democratic. În continuare, UDMR a semnat, la 26 octombrie 1990, documentul de creare a Forumului Democratic Anti-totalitar, iar la 26 octombrie 1991, Forumul a participat la formarea Convenţiei Democratice. Această alianţă amplă de organizaţii civice şi politice şi-a definit un proiect propriu, democratic, de evoluţie a societăţii româneşti. Prin participarea UDMR la Convenţia Democratică, comunitatea maghiară a făcut un pas important în direcţia integrării ei în viaţa politică românească.

În anii următori, UDMR a evoluat în cadrul Convenţiei Democratice participînd, ca membru cu statut identic statutului celorlalte formaţiuni, la definirea strategiei şi proiectelor Convenţiei. În paralel, UDMR şi-a dezvoltat programul intern, sub forma Proiectului de lege a minoritătilor naţionale şi comunităţilor autonome (18 noiembrie 1993), apoi, a Programului UDMR adoptat la Congresul al IV-lea al UDMR, 26-28 mai 1995.

Proiectul de lege a reluat şi a dezvoltat conceptele invocate de UDMR la înfiinţarea sa: „comunitate autonomă”, „autodeterminare internă”, „subiect de drept” şi „subiect de drept public”. Acestui sistem conceptual i s-a reproşat că intră în conflict cu principiile constituţionale¹⁶. Programul UDMR din 1995 a adus noutăţi, el fiind o extindere şi o amendare a obiectivelor proiectului de lege şi, în anumite privinţe, o adaptare la contextul constituţional românesc¹⁷.

Proiectul de lege a minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome nu a intrat niciodată pe agenda Parlamentului. UDMR s-a aflat sub o puternică presiune politică, care a culminat cu gravele restricţii ale drepturilor educaţionale consacrate în România prin adoptarea Legii Învăţămîntului nr. 84/1995.

Apartenenţa UDMR la Convenţia Democratică a creat Uniunii o umbrelă de protecţie, împiedicînd împărţirea spaţiului politic din România pe un principiu etnic. În condiţiile date, aceasta a limitat dezvoltarea conflictului interetnic spre o situaţie acută, aşa cum s-a întîmplat în fosta Iugoslavie. În perioada în care puterea din România a fost dominată de către forţele naţionaliste şi extremist-naţionaliste, alierea UDMR cu Convenţia Democratică a demonstrat importanţa integrării politice a minorităţii în viaţa politică.

Modelul reconcilierii

Cooperarea UDMR cu formaţiunile din opoziţie a permis ca, în toamna anului1996, să se formeze o coaliţie majoritară şi un guvern compus din două formaţiuni româneşti, CDR şi USD şi din reprezentantul politic al minorităţii maghiare: UDMR.

Colaborarea guvernamentală între UDMR şi liderii CDR a fost rezultatul unor cauze deterministe şi a unor factori întîmplători¹⁸. Participarea UDMR la guvernare a fost considerată de diverşi actori interni şi internaţionali drept un eveniment excepţional, care a adus stabilitate regiunii. Despre evoluţia din România, în acea perioadă, s-a vorbit în termenii unui „model româno-maghiar de reconciliere”, subiect de articole şi seminarii¹⁹.

„Esenţa” modelului a constat în rezolvarea tensiunii dintre oferta partidelor româneşti şi cererile formaţiunii reprezentative a maghiarilor din România. În 1996 s- a realizat un pact implicit între maghiarii care adoptaseră modelul autodeterminării şi românii care aveau la dispoziţie modelul măsurilor speciale — formula principală de protecţie a minorităţilor naţionale în actualul cadru legislativ²⁰. Acceptînd să negocieze conţinutul unor măsuri speciale (vizînd educaţia, utilizarea limbii în administraţia locală, locuri în instituţiile publice) UDMR a renunţat o perioadă, implicit, la punerea raporturilor sale cu „reprezentanţii” români ai suveranităţii naţionale²¹ în termenii Proiectului de lege şi ai Programului său (autodeterminare internă, comunitate autonomă etc.)²². O asemenea situaţie a făcut posibilă coaliţia CDR-USD-UDMR cu toate consecinţele extrem de importante ale primei împărţiri în istorie a puterii între maghiari şi români. Evenimentul poate fi considerat un „model”, fără ca prin asta să înţelegem că el reprezintă o situaţie ideală pentru relaţiile româno-maghiare²³.

Care sunt concluziile acestei istorii în termenii multiculturalismului, adică ai tensiunii dintre tendinţa spre integrare şi cea spre privatitate comunitară?

Mai întîi, faptul că nevoia de privatitate comunitară are grade diferite, în funcţie de fiecare comunitate etnică în parte. În cazul comunităţii maghiare din România — dar asta este valabil pentru toate comuniţătile maghiare din Europa Centrală — este vorba de un înalt grad de privatitate, exprimată prin dorinţa unei autoadministrări depline a vieţii culturale, politice, sociale şi chiar economice, a comunităţii (în termenii UDMR: „autodeterminarea comunităţii”).

O a doua observaţie ţine de faptul că beneficiul/dezavantajul privatităţii nu este în nici un caz atemporal. Participarea comunităţii maghiare la viaţa politică a societăţii româneşti, intrînd în prima parte a anilor ’90 pe o linie de segmentare ideologică şi nu politică, a fost un gest salutar. Ororile petrecute în Kosovo se datorează şi faptului că albanezii din provincie au refuzat să intre în jocul politic din RF Yugoslavia.²⁴ Iată de ce conţinutul şi gradul privatităţii comunitare sunt întotdeauna contextuale. În context, adîncimea şi sensul integrării minorităţii etnoculturale variază de la situaţie la situaţie şi de la un moment la altul.

În al treilea rînd, trebuie remarcat din exemplul maghiar că privatitatea şi integrarea comunitară nu sînt neapărat, şi nici în general, complementare. Ele nu cresc şi nu scad una pe seama celeilalte. Participarea la guvernare a UDMR a constituit o ocazie pentru adîncirea mijloacelor de asigurare, formală dar şi practică, a privatităţii comunitare. Dar a fost şi una de maximă integrare, confirmată prin schimbarea semnificativă, în sens pozitiv, a atitudinii maghiarilor faţă de români şi invers²⁵.

În al patrulea rînd, s-a demonstrat că tema privatităţii comunitare depinde nu doar de comunităţile — minoritară, majoritară — care negociază. Ci şi a altor actori care pot conta într-o astfel de negociere. Faptul că majoritatea maghiarilor din România trăieşte în Transilvania, în apropierea Ungariei, face ca ei să aibă posibilitatea dezvoltării unor relaţii intense, economice şi culturale, în Ungaria²⁶. De aceea, nivelul lor de privatitate poate să meargă foarte departe, pînă la a acoperi activităţi  economice²⁷. Recenta lege privind maghiarii din ţările vecine demonstrează că existenţa unor actori externi poate să influenţeze tema multiculturalităţii mult mai adînc.

3. 2. Privatitate comunitară şi integrare în cazul romilor

Numărul romilor stabiliţi de recensămîntul din 1992 este cu siguranţă mai mare decît numărul lor real. Asociaţiile romilor vorbesc, în mod obişnuit, de valori între 1 milion şi 2,5 milioane. Un studiu publicat în Franţa pentru guvernul francez indică şi el 2,5 milioane de romi²⁸. Însă singura cifră care rezultă dintr-o cercetare sociologic controlată este cea a Institutului de Studiu a Calităţii Vieţii, care estima, în momentul investigaţiei, circa 1,5 milioane de romi.

Actualul sistem legislativ relativ la minorităţile naţionale, fondat pe măsuri speciale, prin care se asigură privatitatea comunitară a minorităţilor pare să fie suficient pentru nevoile romilor. Problemele acestei comunităţi ţin, pe de o parte, de discriminare, pe de altă parte, de asigurarea emancipării comunităţii, prin care să se asigure o mai bună reprezentare şi o mai bună participare la împărţirea resurselor. Atît tema discriminării, cît şi obţinerea reprezentativităţii pusă în beneficiul participării la utilizarea resurselor sînt, esenţialmente, teme ale integrării minorităţii romilor.

Este de notat că niciodată nu a fost exprimată, din partea majorităţii, vreo preocupare faţă de existenţa unei cît mai mari privatităţi comunitare a romilor.

Din contră, forţele naţionaliste româneşti par să fi preferat un cît mai mic contact al societăţii cu romii. Pînă în 1996 au existat zeci de cazuri de expulzare a unor grupuri de romi din satele unde locuiau. Atitudinile exprimînd o dorinţă de segregare — la şcoală, în zonele de locuit — sînt de asemenea curente. Aceasta arată că atîta timp cît nu există o competiţie simbolică cu o minoritate, privatitatea comunitară a minorităţii este dorită, nu contestată. Niciodată nu a fost exprimată teama de o eventuală „enclavizare” a romilor, aşa cum s-a întîmplat în cazul maghiarilor²⁹.

Lucrul acesta constituie un revers al refuzului integrării. Practic, probematica romilor, în toţi cei 11 ani de la schimbare, a fost problema discriminării şi a accesului la resurse. Presiunea noilor lideri ai romilor, civici şi politici, împreună cu presiunea forţelor interne prodemocratice, la care se adaugă presiunea internaţională, au făcut ca această stare de lucruri să înregistreze o anumită evoluţie.

Guvernarea de după 1996 a asigurat pentru prima dată o dezvoltare instituţională destinată să asigure o mai mare participare a romilor. Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale şi 16 ong-uri de romi³⁰ — formînd un grup de lucru al romilor — au semnat un protocol de parteneriat pentru elaborarea unei strategii naţionale pentru protecţia romilor şi pentru punerea în aplicare a unui program de îmbunătăţire a situaţiei romilor din România. Oficiul Naţional pentru Romi din cadrul DPMN a căpătat competenţa pentru stabilirea şi menţinerea

relaţiilor cu organizaţiile romilor.³¹

În august 1998, a fost creat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minorităţile Naţionale, cu scopul coordonării şi unificării politicilor publice pentru protecţia minorităţilor naţionale, incluzînd cele care vizează populaţia roma³². Sub autoritatea Comitetului Inter-Ministerial, s-a creat o Subcomisie pentru romi, cu statut de organism mixt, format din experţi guvernamentali şi experţi independenţi numiţi de ong-uri ale romilor.

Pentru întreaga complexitate a situaţiei romilor şi a încercărilor de a-i găsi un răspuns, ca studiu de caz poate fi luată situaţia învăţămîntului pentru romi. „Numai 50% dintre copiii romi merg la şcoală în mod regulat ... nu sunt segregaţi în instituţii speciale ... dar predominanţa sentimentelor anti-roma în şcoli şi în par- ticular, printre mulţi profesori, descurajează părinţii să-şi trimită copiii la şcoală (...) 80% dintre romi nu au o educaţie vocaţională.”³³ Conform datelor din 1996, din 70.000 persoane fără educaţie, majoritatea erau romi.³⁴

Urmarea a fost că Ministerul Educaţiei Naţionale a promovat strategii de discriminare pozitivă şi a creat un cadru pentru lupta împotriva analfabetismului.³⁵ Studiul limbii romani în şcoala primară a început în cîteva clase în anul şcolar 1992-1993.³⁶ În 2000-2001 existau circa 200 profesori romi şi ne-romi, predînd romani ca limbă maternă la mai mult de 10 000 de elevi.”³⁷

Mai trebuie menţionat că în fiecare an aproximativ 150 de romi beneficiază de acţiuni afirmative în universităţi.³⁸ În total, aceasta înseamnă aproximativ 600 de studenţi romi.

De abia în anul 2000, s-a reuşit adoptarea unui act normativ care asigură, pentru prima dată, sancţionarea celor mai curente acte de discriminare pe bază rasială şi etnică³⁹. În 2001 s-a adoptat şi o strategie naţională în beneficiul romilor.

În concluzie, multiculturalismul românesc s-a aflat în faţa unei puternice presiuni pentru integrarea minorităţii romilor. Problema privatităţii culturale aproape nu se pune, deşi ea nu ar fi cu totul lipsită de relevanţă⁴⁰. Datorită divizării extreme a comunităţii de romi, puterea politică a acestora rămîne suficient de scăzută⁴¹. Ca urmare, integrarea romilor trebuie descrisă mai puţin în termenii negocierii dintre comunitatea de romi şi majoritate, cît în termenii cerinţelor unei societăţi democratice. Presiunea externă⁴², mişcarea civică românească pentru drepturile minorităţilor şi conştiinţa, la nivelul autorităţilor publice, a faptului că dezvoltarea generală nu este compatibilă cu starea de subdezvoltare a romilor au constituit principalele forţe care au determinat luarea măsurilor pentru o mai mare integrare a romilor.

4. Societăţi policulturale

Ce se întîmplă în cazul în care unele grupuri refuză totalmente integrarea? Este cazul — luat ca exemplu, printre alţii, de Kymlicka — al comunităţii Amish din Statele Unite, sau a unor grupuri din Canada.

În cazurile extreme, unor astfel de grupuri trebuie să li se respecte privatitatea comunitară⁴³. Ca urmare, concepţia — şi atitudinea — multiculturală nu mai este valabilă. Acceptarea privatităţii comunitare înseamnă refuzul total al integrării. Societăţile unde apar astfel de situaţii nu mai sunt „multiculturale”, ci „policulturale”. Societăţile policulturale urmează să fie înţelese complementar cu definiţia D1 a multiculturalităţii:

D2: O societate este policulturală dacă în ea coexistă o multitudine de culturi paralele a căror independenţă este recunoscută şi acceptată.

Evident, în societăţile reale avem amestecuri, multi- şi pluriculturalitate.

Canada şi Statele Unite oferă exemplele clasice de policulturalitate. În România o astfel de întrebare de abia începe să se pună. Grupuri de emigranţi care merg pe logica policulturală s-au stabilit în România după 1990. Ar fi de numit, în acest sens, kurzii şi arabii. Obiectivul lor nu este integrarea, ci o cît mai mare privatitate comunitară. Kurzii sînt în număr de circa 2000 şi au, majoritatea, statutul de refugiaţi politici. În anul 2000, ei au cerut luarea în considerare a intereselor lor, inclusiv, eventuala posibilitate de a beneficia de şcoli în limba maternă pentru copiii lor, subvenţionate de la stat⁴⁴.

Comunitatea arabă este în primul rînd o comunitate de afaceri — de circa 20.000 mii, dintre care aproximativ 5000 au cetăţenia română. Cum 2/3 dintre ei sunt musulmani, arabii acţionează în sensul promovării unui puternic curent islamic.

Pînă astăzi, cazurile nu au fost în nici un fel un subiect de analiză, nici teoretică, nici în consecinţele lor practice.

5. O problemă regională: implicaţiile asupra multiculturalismului ale legii privind maghiarii din ţările vecine

Distincţiile conceptuale privind multiculturalismul şi policulturalismul, integrarea şi privatitatea comunitară presupun că minorităţile şi majoritatea îşi definesc raporturile în cadrul naţiunii, în sensul pe care aceasta o are în dreptul internaţional, ca popor care şi-a desăvîrşit autodeterminarea⁴⁵. Ideea autodeterminării presupune că raporturile dintre grupurile etnoculturale care formează naţiunea sînt determinate prin jocul poli- tic dintre actorii interni. Mergînd mai departe pe această linie, mai trebuie invocată şi presupunerea că spaţiul politic intern este suficient de bine „izolat” de factorii externi. Desigur, în realitate, această izolare nu este niciodată totală. Existenţa unui drept internaţional al drepturilor minorităţilor naţionale arată că interfaţa cu comunitatea internaţională este recunoscută de fapt şi juridic. Dar influenţa internaţională nu desenează totuşi frontierele interne.

Ce se întîmplă totuşi dacă dispare însăşi capacitatea de a defini actorii etnopolitici prin intermediul frontierelor interne? O astfel de întrebare a depăşit interesul pur teoretic o dată cu adoptarea de către Parlamentul de la Budapesta a legii privind maghiarii din ţările vecine. Parlamentul a găsit legitimitatatea adoptării unui astfel de document în răspunderea faţă de maghiarii care trăiesc în afara graniţelor, prevăzută în alin. 3 al art. 6 al Constituţiei Ungariei şi a motivat scopul asigurării apartenenţei la naţiunea maghiară unitară şi al păstrării identităţii naţionale a maghiarilor din statele învecinate. Numai că sistemul pus la punct de către autorităţile ungare prin acest act normativ ridică întrebări de principiu şi poate avea efecte ample asupra situaţiei minorităţilor din regiune.

În ce constă acest sistem?

Legea se referă la maghiarii care nu sunt cetăţeni ai Ungariei şi care tăiesc în Croaţia, în R. F. Iugoslavia, România, Slovenia, Slovacia şi Ucraina⁴⁶. Ea se aplică şi familiilor celor recunoscuţi drept maghiari. Aceştia se bucură de anumite forme de asistenţă pe teritoriul Ungariei, ca şi acolo unde trăiesc. Persoanele care doresc să beneficieze de avantajele legii trebuie să solicite un „certificat de maghiar” de la organismul maghiar competent — autoritatea de examinare. Soţia/soţul şi copiii minori crescuţi în gospodăria comună, care nu au naţionalitate maghiară, pot primi un „certificat de rudă maghiară”. Aceştia au nevoie de o recomandare eliberată de către o organizaţie de recomandare — „care reprezintă comunitatea naţională maghiară dintr-un stat în statul respectiv”, recunoscută ca atare de guvernul ungar.

Ca o concluzie, statul ungar „stabileşte relaţii de drept public cu maghiarii din ţările vecine”⁴⁷, aceste relaţii formale definind naţiunea ungară în sensul dorit de guvernul maghiar, adică, în sens etnic.

Mecanismul creat de către Guvernul maghiar ridică o serie de probleme. Există oare întotdeauna o organizaţie reprezentativă a comunităţii maghiare dintr-o ţară? În general, nimic nu impune existenţa unei singure organizaţii de reprezentare comunitare. România este o excepţie. Uniunile minorităţilor naţionale administrează aici două drepturi colective de care se bucură minorităţile⁴⁸: reprezentarea parlamentară; gestionarea resurselor financiare destinate, de către stat, protecţiei identitare. Dar chiar într-o astfel de situaţie, rămîne întrebarea dacă nu cumva Ungaria va prefera la un moment dat să lucreze cu o altă organizaţie „reprezentativă” decît cea „selectată” în România conform procedurilor electorale. Este evident că prin dreptul de a selecta ce organizaţie doreşte ca „organizaţie de recomandare” , Ungaria poate avea o intervenţie decisivă în raporturile dintre formaţiunile maghiare din România. Mai general vorbind, legea privind maghiarii din ţările vecine va fi un instrument de influenţare a opţiunilor minorităţii maghiare, transformînd loialitatea identitară într-o loialitate politică.

Se adaugă la aceasta pericolul oricărui drept colectiv care nu este limitat cînd intră în conflict cu dreptul individual. Administrarea „certificatului maghiar” va fi un instrument de presiune — şi deci, posibil, unul de intervenţie — al organizaţiei recunoscute de statul maghiar asupra membrilor comunităţii maghiare. Cine ar putea împiedica autoritatea de examinare să elibereze „certificatul de rudă maghiară”, în conformitate cu o politică proprie de încurajare a identităţii maghiare a copiilor? Autoritatea de examinare ar putea avea un cuvînt de spus asupra vieţii familiale, promovînd standarde de limbă pentru membrii familiei⁴⁹.

Aspecte precum cele ridicate mai sus trebuie corelate cu chestiunea de fond: spiritul legii, care reprezintă un proiect politic de mobilizare a naţiunii maghiare.

Sistemul internaţional actual al protecţiei minorităţilor naţionale consideră ca un drept asigurarea unei libere relaţii între minoritarii dintr-un stat cu co-identitarii de dincolo de frontiere. Aceasta înseamnă adăugarea, la valorile politice ale dreptului internaţional modern, a unei dimensiuni etnice. Constituie şi o recunoaştere a legitimităţii loialităţii identitare. Numai că în logica internaţională actuală, grija unui stat pentru soarta minorităţilor traduce dreptul statului străin să vină în sprijinul unei comunităţi fragile. Sentimentul naţional este pus în slujba persoanelor — a membrilor minorităţii — şi a grupului care are nevoie de protecţie. Sentimentul naţional este chemat să protejeze, în nici un caz să mobilizeze. El vine în întîmpinarea persoanelor, nu pune persoanele în slujba „naţiunii”.

Legea ungară introduce o viziune cu totul diferită. Spiritul naţional este pus la baza mobilizării intereselor maghiarilor din toată regiunea Central-Est Europeană. Legea face intrarea, în dreptul internaţional, a „naţiunii maghiare” în sens etnic punînd astfel în pericol logica patriotismului constituţional din ţările din jur.

În condiţiile date, cuplul integrare-privatitate comunitară, prin care am descris problema multiculturalismului urmează să fie citit în mod diferit. Tendinţa minorităţii maghiare din România de a-şi realiza privatitatea în cadrul României va exprima mai curînd dorinţa de participare a ei la „privatitatea naţiunii etnice maghiare” în totalitate. Nici nu mai este relevant să vorbim despre „privatitatea minorităţilor maghiare din regiune”, în sensul conceptului definit anterior.

Corespunzător, tema integrării minorităţii în ţara unde trăieşte se va pune la rîndul ei în mod diferit. Integrarea reprezintă, pentru minoritate, o condiţie pentru rezolvarea intereselor sale în ţara unde locuieşte. De aceea, în condiţii standard, integrarea presupune o continuă negociere între minoritate şi majoritate, ca subiecţi precis identificabili. Conform legii privind maghiarii din ţările vecine, minoritatea, odată intrată în sistemul relaţiilor de tip public (şi) cu naţiunea-mamă, nu mai este un partener separabil de naţiunea cu care împarte identitatea „as a whole” — cum enunţă legea maghiară. Minoritatea nu va mai negocia cu majoritatea ca un grup bine circumscris, ci ca parte a naţiunii etnice căreia îi aparţine.

Acest fenomen nu este, desigur, cu totul nou. Constituie chiar o practică obişnuită ca ţara-mamă a unei minorităţi să intervină esenţial pentru obţinerea unui statut adecvat minorităţii. Putem considera ca exemplu clasic, în acest sens, obţinerea de către provincia italiană Trentino-Alto Adige a statutului special, în favoarea vorbitorilor de limbă germană de aici, în urma intervenţiei directe a Austriei. Dar stabilirea relaţiilor de drept public între Ungaria şi maghiarii din ţările vecine împinge o tradiţie informală spre zona formală şi adaugă noi consecinţe. Nu constituie legea maghiară o invitaţie, ca statele vecine să se gîndească/definească în sens etnic în momentul în care negociază cu comunităţile maghiare, ca parte a naţiunii maghiare în sens etnic? Ce se întîmplă cu neutralitatea statului? Autorii care susţin — cu argumente convingătoare — că ea este o iluzie, nu neagă că ea constituie totuşi o normă în sensul dreptului internaţional. Legea privind maghiarii din ţările vecine pune în noi termeni problema echilibrului dintre minoritate şi majoritate. Integrarea şi privatitatea comunitară, ca axe de referinţă ale multiculturalităţii, îşi pierd relevanţa, ca şi ideea multiculturalităţii însăşi.

Sunt greu de prevăzut toate consecinţele pe care le va avea legea privind maghiarii din ţările vecine asupra raporturilor regionale şi asupra vieţii comunităţilor din regiune. Cum vor interacţiona oare, în viitor, aceste entităţi care sînt naţiunile-state şi naţiunile în sens etnic? În condiţiile actuale, sînt motive să privim însă această „inovaţie” mai curînd cu precauţie.

6. Implicaţiile federalizării Europei

Pericolele potenţiale ale „modelului maghiar” ar fi însă depăşite dacă regiunea se va integra în Uniunea Europeană şi aceasta va evolua în direcţia unei federalizări. Dacă suveranitatea statelor naţionale nu va mai „administra” drepturile şi libertăţile individuale (incluzînd statutul cetăţeniei europene şi principiul egalităţii între cetăţeni, acestea intrînd sub competenţa federală), atunci frontierele statelor fede- rate nu vor mai exista pentru distincţiile etno-culturale. Popoarele în sensul lor iniţial, de comunităţi etno-culturale, nu vor mai fi separate în majorităţi şi minorităţi de către frontiere. Desigur, comunităţile multiculturale ale Europei Federale aflate între graniţele statelor federate îşi vor administra viaţa conform competenţelor specifice (conform principiului subsidiarităţii). Dacă însă o majoritate locală (la nivel de stat federat ori de unitate administrativă) va încerca să îşi creeze un avantaj în dauna altor comunităţi (minoritare între frontierele statului federat sau ale unităţii administrative), atunci actul de justiţie va fi asigurat la nivel federal. La nivel federal nu are cum să existe, în principiu, partis pris-ul cu care se judecă la nivelul statelor naţionale. Alegerea administratorilor actului de justiţie la nivel federal nu mai este expresia unei voinţe naţionale.

În acest sens, însuşi conceptul juridic de „minoritate naţională” îşi va pierde, încet, relevanţa⁵⁰. Complementar, însuşi conceptul nejuridic dar cu substanţă practică, de „majoritate naţională”, nu va mai fi la fel operant în cadrul statelor federate⁵¹. Măsurile non-discriminatorii şi afirmative vor rămîne, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea egalităţii de fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales prin dimensiunea lor socio-economică şi nu prin asimetria de putere dintre grupuri etno-culturale care se consideră în competiţie.

În schimb, naţiunea etnică, aşa cum este ea dorită de maghiari — dar cum este de fapt susţinută implicit în toată regiunea, inclusiv de români⁵² — s-ar putea dezvolta fără starea de frustrare şi confuzie pe care pare să o fi creat deja legea privind maghiarii din ţările vecine⁵³.

7. Concluzii

Trei concepte au fost reluate sau definite aici, pentru a permite o concepţie acoperitoare asupra diversităţii etnoculturale şi a problematicii sale: multiculturalismul ca normă funcţională; privatitatea comunitară; societatea policulturală. Din acest punct de vedere, România oferă exemplul unei societăţi multiculturale, cu elemente incipiente de policulturalism, în care integrarea şi respectiv, privatitatea comunitară a minorităţilor se pune foarte diferit, de la caz la caz. Cele două mari provocări ale multiculturalismului românesc sînt situaţia minorităţii maghiare şi a minorităţii romilor. Pentru ambele comunităţi, s-a putut nota, în ultimii 11 ani, o clară evoluţie în termenii integrării şi ai privatităţii comunitare. Cu ajutorul conceptelor folosite se poate recunoaşte ridicarea, în România, a „standardului multicultural”, fără ca prin asta să se asigure, totuşi, rezolvarea corespunzătoare a ansamblului de probleme legate de convieţuirea interetnică. □

NOTE

1.    Gabriel ANDREESCU, Prima teză de doctorat despre multiculturalism, Observatorul cultural nr. 63, 2001.

2.    SALAT Levente, Multiculturalitate şi integrare, Teză de doctorat, aprilie 2001; nepublicată.

3.    SALAT Levente, Op.cit.

4.    Vezi în acest sens dezbaterea din numărul pe luna mai a revistei Provincia, specializată pe probleme transilvane.

5.    Encyclopaedia Britannica, vol. III, 15th Edition, p. 458.

6.    Hurst HANUM, Autonomy, Sovereignty and Self-Determination: the Accomodation of Conflicting Rights, Pennsylvania Press, 1990.

7.    John McGARRY şi Brendon O’LEARY (ed.), The Politics of Ethnic Conflict Regula- tion. Case Studies in Protracted Ethnic Conflicts, Routledge, 1993.

8.    Document publicat în luna august 1998 de către Secretariatul de Stat pentru Învăţămînt Superior intitulat Segregarea etnică a învăţămîntului superior din România nu este oportună.

9.    Consiliul Reprezentanţilor Unionali joacă rolul unui parlament al U.D.M.R. şi, în măsura în care Uniunea a cîştigat cvasitotalitatea voturilor maghiarilor din România în toate alegerile generale începînd cu anul 1900, un fel de parlament al comunităţii. Hotărîrea la care se referea studiul a fost datat la 14 ianuarie 1996.

10.    Andrei CORNEA „Separaţie paşnică” sau hermeneutică de control, 22, nr. 28 şi 29/ 1996. Iată şi comentariul autorului: „Cred că nu este greu de înţeles că «distinct» nu este tot una cu «separat». A fi «distinct» nu se opune integrării într-o societate unică în România, în timp ce a fi «separat» tinde să se opună. A cita greşit nu e, deci, tocmai inocent!”.

11.    Michael WALZER, The Moral Standing of States: a Response to Four Critics, in Inter- national Ethics, Charles Beitz et al., eds, Princeton,  1985.

12.    Miklós BAKK, The Democratic Alliance of Hungarians in Romania, Working Paper, Institute for Central European Studies, Budapest, May 1998.

13.    Idem.

14.    Într-un astfel de context ar fi logic să funcţioneze un aranjament consensualist. Termenul „consensualist” nu apare însă în documentele UDMR, nici în discursul liderilor maghiari. În schimb, este prezentă susţinerea punctului de plecare, ideea unei societăţi plurale implicită în cererea de a da maghiarilor „statut de co-naţionalitate” (Congresul al II-lea al UDMR, Tîrgu Mureş, 24-26 mai 1991).

15. Un document de substanţă anti-comunistă prin care se cerea excluderea de la demnităţile

publice, pentru o perioadă de două legislaturi, a foştilor conducători ai Partidului Comunist

Român şi ai Securităţii.

16.     Gabriel ANDREESCU, Valerian STAN, Renate WEBER, Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994.

17.     Vezi definirea „autodeterminării interne” ca drept al cetăţenilor ţării în totalitatea lor, de la exercitarea căruia nu trebuie excluse minorităţile. (Gabriel Andreescu, Renate Weber, Evoluţia conceppei UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996).

18.     Relevante sunt, din acest punct de vedere, amintirile fostului ministru de Externe, Adrian Severin (Gabriel ANDREESCU, Locurile unde se contruieşte Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, Polirom, 2000).

19.     Liderii UDMR au contestat deseori ideea unui astfel de „model”. Conducerea UDMR nota în anul 2000: „ Experienţa noastră arată că în cursul oricărei faze a dezvoltării legislative privitoare la cerinţele noastre naţionale, elita politica românească — independent de culoare — acceptă cele mai elementare drepturi doar sub presiunea externă, în numele democraţiei şi al europenizării”.

20.     Acordarea dreptului la autodeterminare internă unei minorităţi naţionale este una dintre formulele de protecţie a minorităţii. Sistemul standard de protecţie este dat de: (a) garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale; (b) principiul non-discriminării; (c) măsuri speciale.

21. Parlamentarii constituind „organul reprezentativ suprem al poporului român” (art. 58 din Constituţia României).

22.     Prin asta nu trebuie înţeles că a avut loc o negociere în aceşti termeni, nici măcar că „înţelegerea” din momentul realizării coaliţiei guvernamentale ar fi fost concepută în sensul descris aici. Ci este vorba despre logica obiectivă a ceea ce s-a întîmplat.

23.     Ceea ce s-a întîmplat în România a devenit de altfel un obiect de studiu şi a fost aplicat în Slovacia, acolo reuşindu-se, ca urmare, victoria opoziţiei asupra regimului Meciar.

24.    Putînd, la un moment dat, să contribuie la căderea de la putere a lui Milosevic şi a partidului său.

25. Irina CULIC, István HORVÁTH, Cristina RAŢ, Ethnobarometer, in Interethnic Rela- tions in Post-Communist Romania, EDRC, Cluj, 2000, pp.253-349.

26.    Cei mai mulţi maghiari trăiesc în Transilvania. Patru grupuri pot fi identificate în acest sens:

-grupurile maghiare compacte, care reprezintă majoritatea populaţiei: Harghita - 85%, Covasna - 75%, Mureş - 41%;

- maghiarii din apropierea graniţei cu Ungaria: Satu Mare - 35%, Bihor - 28%, Salaj - 24%, Cluj - 20%;

- maghiarii mai mult sau mai puţin dispersaţi în celelalte judeţe ale Transilvaniei: Arad - 12%, Maramureş - 10%, Caraş-Severin - 2.2%;

- maghiarii care trăiesc dincolo de Carpaţi, sub 2% din populaţie.

27.    Evoluţia vieţii economice din Transilvania a arătat că aceasta se dezvoltă pe frontiere etnice.

28.    Rachid BENATTIG, Olivier BRACHET, Les dynamiques migratoires roumaines: Le cas des demandeurs d’asile en France, CREAI/CRARDDA, Juin, 1998.

29.    Lideri ultranaţionalişti, cum este preşedintele Partidului România Mare, au cerut chiar strîngerea romilor în lagăre de muncă.

30. Partida Romilor, RomaniCRISS, Comunitatea Etniei Romilor, Centrul Creştin al Romilor, Uniunea Romilor din Judeţul Constanţa, Uniunea Democratică a Romilor Alba, Uniunea Democratică a Romilor din Sasa - Petroşani, Asociaţia Barbu Lăutaru, Fundaţia O Del Amentza, Fundaţia Aven Amentza, Fudaţia Wass-Das Cluj, Alianţa pentru Unitatea Romilor, Asocaţia Femeilor Ţigănci pentru Copiii Noştri, Uniunea Creştin Democrată a Romilor Banat, Asociaţia Rom-Star Bacău.

31.    Art.8 al Hotărîrii Guvernului 17/1997 amendată de Hotărîrea Guvernului 506/1997.

32.    Hotărîrea Guvernului nr. 458/1998 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului interministerial pentru Minorităţi Naţionale, Monitorul Oficial 295 din 11.08.1998.

33.    The 2000 Report of the Commission on Human Rights, E/CN.4/2000/16/Add.1, page 16, para.67.

34.    Than rromano, studies on Roma, no.4-5, 1999-2000, page 43.

35.    Ordinele Ministerului Educaţiei Naţionale nr.3633/14.04.1999 şi Ordinul nr..4231/ 18.08.1999.

36.    The Education System in Romania - Tuition in the Languages of National Minorities, the 1996/1997 school year; the Council of National Minorities.

37.    E/CN.4/2000/16/Add.1, page 19, para.80.

38.    Citat din The Ethos of Education for National Minorities in Romania, issued by Min- istry for National Education in Romania, 1999/2000 School Year, Editura Studium, Cluj Napoca, 2000.

39.    Ordonanţa nr. 137/2000.

40.    Tradiţia multor subgrupuri de romi este să îşi ţină acasă fetele - refuzînd să le trimită la şcoală - şi să refuze family planning.

41.    Asta face ca, în ciuda numărului lor, reprezentarea parlamentară a romilor să fie minimă — pe baza regulilor cosntituţionale care asigură minorităţilor naţionale, oricît de mici, un loc în Parlament.

42. Situaţia romilor a fost inclusă în categoria criteriilor politice de integrare a României în Uniunea Europeană.

43.Dacă nu duc totuşi la violarea gravă a drepturilor individuale. Tema s-a bucurat de ample elaborări în care nu vom intra aici. Aş aminti doar că ea se pune cel mai des sub forma existenţei — sau neexistenţei - unei ierarhii a drepturilor. Autori precum Ronald Garet neagă existenţa unei ierarhii a drepturilor, susţinînd că persoanele, grupurile şi popoarele au un statut ontic echivalent (Ronald Garet, Communality and Existence: The Rights of Groups, 56 South- ern California Law Review, 1983, pages 1001-1045.). Alţi autori au propus principii interpreta- tive care să permită „coexistenţa” diferitelor tipuri de drepturi. William Pentney a sugerat următorul fapt: „comunitatea trebuie să respecte maximul de drepturi individuale compatibile cu protecţia grupului” (William Pentney, The Aboriginal Rights Provisions in the Constitutional Act, Saska- toon, Native Law Centre, Canada, 1987, p. 52.).

44.     Vezi cererile depuse la APADOR-CH.

45.     Gabriel ANDREESCU, Renate WEBER, Self-Determination and Secession, Memoran- dum drawn up in consultation with the Rapporteur by Centrul pentru Drepturile Omului/ Bucharest, Strasbourg, 3 July 1996, Political Affairs Committee/ Parliamentary Assembly, AS/Pol (1996) 24.

46.     În proiect fusese inclusă, iniţial, şi Austria.

47.     BAKK Miklos, Provincia nr. 5, 2001.

48.     Deşi sintagma „drept colectiv” nu apare în Constituţie şi principalii actori politici refuză să recunoască acest fapt.

49.     Legea vine limpede în întîmpinarea comunităţii maghiare, preocupată de preponderenţa copiilor românofoni în familiile cu un soţ maghiar (în proporţii depinzînd de originea tatălui/ mamei).

50.     Se poate imagina şi o perspectivă opusă, dar de esenţă culturală, nu juridică. O Europă federală ar fi o Europă a minorităţilor — în primul rînd etnice, însă nu numai etnice — fiind obligată dar şi aptă să construiască un model de convieţuire multiculturală/multi-identitară. (Adrian SEVERIN, p. 37, Federalism-federalizare-separatism, în Europa 2000. Contribuţii la dezbaterile privind viitorul Europei, Ed. InterGraf, 1999).

51.     Nu trebuie însă confundată această pierdere de semnificaţie a statutului de majoritate, respectiv, de minoritate, cu diluarea valorilor identitare. Din contră. Iniţiativa maghiară contestă, în perspectivă, opinii precum cea exprimată de Peter Leslie, că federalizarea Europei „pare să indice că a presa descentralizarea pînă la punctul unde statele existente, în special cele multinaţionale se dezmembrează ar putea fi grav în defavoarea minorităţilor culturale” (Peter M. LESLIE, The Cultural Dimension, în Joachim Jens Hesse and Vincent Wright (eds.), Op.cit, pp. 154-155).

52.     Statul român consideră, la rîndul său, că are datoria să dea asistenţă românilor din afara graniţelor (vezi, de exemplu, şi prevederile Ordonanţei…).

53.     Guvernul român a protestat împotriva proiectului de lege maghiar şi apoi, împotriva legii, îndată ce aceasta a fost adoptată. Reacţii asemănătoare au apărut în Slovacia.

*

Gabriel ANDREESCU (n. 1952), politolog, absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti în 1976; director programe al Comitetului Helsinki Român, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al Alianţei Civice, al Centrului de Studii Internaţionale; a publicat numeroase articole şi studii, este autorul a mai multor volume, între care: Sisteme axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcţii şi operaţionalizare (1992), Cel mai iubit dintre ambasadori (1993), Despre filosofia disidenţei; Patru ani de revoluţie (1993), România versus România, Naţionalişti, antinaţionalişti... o polemică în publicistica românească (1996), Problema transilvană (coordonator,1999); Ruleta. România şi maghiari, 1990-2000 (2001); a fost distins cu premiile Pro Amicitia, acordat de Asociaţia Ziariştilor Maghiari din România şi Pro Minoritate, acordat de Guvernul Ungariei.