Tradiţii şi perspective în relaţiile culturale
Tradiţii şi perspective în relaţiile
culturale
româno-maghiare
Anamaria Pop
Desigur, se poate
vorbi despre reale tradiţii privind relaţiile culturale româno-
maghiare, chiar dacă acestea au fost minimalizate sau maximalizate în diferite
perioade istorice — evident, în funcţie de conjunctura istorico-politică şi de
scopul
clasei conducătoare aflată la putere, în respectivele perioade. La fel cum,
specialiştii
în domeniu — nu puţin la număr, dar de o competenţă graduală — au interpretat
şi
continuă să interpreteze
aceste tradiţii în funcţie de scopurile imediate şi de
perspectivă privind harta geopolitică a Europei Centrale şi de Est. Un singur
lucru
este însă clar: relaţiile culturale româno-maghiare au fost întotdeauna
generate de
cel puţin două preocupări fundamentale ale intelectualilor şi oamenilor de
cultură.
Pe de o parte, intelectualii şi oamenii de cultură din cele două ţări — avînd
în
majoritatea covîrşitoare a cazurilor o atitudine progresivă — erau/sînt
preocupaţi
să-şi aducă contribuia la „îndulcirea” unor relaţii politice tensionate, cînd
era/
este cazul sau, la diseminarea şi multiplicarea unor rezultate concrete în
acest
domeniu, în perioadele de „calm şi normalitate” politică. (În 1925, la premiera
piesei Apáról fiúra (Fatalitatea învinsă), tradusă de Árpád Bitay şi
pusă în scenă
la Teatrul Maghiar din Oradea, Nicolae Iorga afirma: „Mă bucur că pot astfel
contribui la crearea unei anumite înţelegeri între cele două popoare. Dacă
aceste
două popoare s-ar fi înţeles şi în trecutul îndepărtat, ar fi putut schimba
destinul
din această parte a lumii. Legăturile dintre aceste două popoare sînt atît de
pregnante, încît şi sufletele lor trebuie să se întîlnească.). Pe de altă
parte, tot
intelectualii şi oamenii de cultură au fost/sînt cei care, prin natura
formaţiei lor,
sînt preocupaţi de cunoaşterea noului, a alterităţii. Ei sînt şi rămîn nişte
„eterni
exploratori” ai necunoscutului — în toate domeniile. (În anul 1935, Zoltán
Szabó1,
cu ocazia renumitei sale călătorii în România, consemna în jurnalul său de
călătorie
apărut în anul 1937, fiind intitulat A Vaskapun túl (Dincolo de Porţile
de Fier):
„Funcţionarul de la vamă vorbeşte franţuzeşte, este politicos, îmi permite cu uşurinţă să privesc în jur pe mal. Mă
pasionează acest peisaj, aici, la marginea
vechiului Regat, aştept să văd primele case şi primii ţărani. Îi caut de parcă
ar
avea să-mi spună ceva deosebit, de parcă ar trebui să ridice vălul de pe o
anume
enigmă. Agitat şi aşteptînd parcă ceva senzaţional mă uit spre vechea şi
întinsa
ogradă a vecinului, nu xa un călător care a ajuns la destinaţie după un drum
lung,
ci ca un explorator care caută explicaţii pentru cele mai mari şi mai grave
trăiri
istorice. Bătăile inimii mi se intensifică puţin, dacă mă gîndesc că sînt în
leagănul
celui mai important vecin şi adversar, în ţara lor de baştină, în Regat, în
cuibul din
care şi-au luat zborul. Ei de aici provin.” Călătorul maghiar este impresionat
de
profunzimea aspectelor noi, descoperite în viaţa cotidiană, în cazul de faţă în
timpul
unei seri petrecute într-o cîrciumă de la marginea Bucureştiului: „Zilele pe
care le-am petrecut la Bucureşti au debutat cu elanul acestei petreceri, deci atît de
fortissim.
Acest început a fost specific şi simbolic, prima seară mi-a oferit o mostră din
valorile acestui popor, valori atît de pline de tradiţii, o mostră din arta
populară,
din cîntecele şi din sufletul care au creat aceste cîntece şi care creează
românismul”.
Este cît se poate de firesc faptul că şi László Németh2 — care
călătorise împreună
cu Zoltán Szabó — este impresionat de alteritate. Acesta va consemna în
jurnalul
său de călătorie întitulat Magyarok Romániában (Maghiari în România),
printre
altele, că: „Această cîrciumă nu seamănă cu acele localuri ungureşti de
petrecere,
unde ulcioare şi
ploşti înflorate sînt agăţate de pereţi, unde într-un colţ este
construită o vatră,
iar berea Dreher este servită pe la mese de către fecioare
îmbrăcate în costum naţional. La Budapesta nu există o cîrciumă care să fie
atît de
ungurească, pe cît este asta de românească. (...) Din cîn în cînd, adîncă seară
bucureşteană invadează acest local nou, care aduce a bar, precum invadează
fluxul
şi refluxul jucăuş al mării peştera de pe mal. Nimeni nu se poate îndoi că tot
ce
este şi se petrece aici are continuitate în întreaga ţară. Cu toate că
publicul, în
marea lui majoritate, trăieşte deja în straturile unei arheologii noi, totuşi
petrece
la fel ca şi băştinaşii. Nu ca şi falşii domni de acasă, care cîntă împreună cu
ţiganii,
ci aproape cu pudoare, precum cei care trebuie să-şi apere jumătatea lor
poleită,
pentru ca nu cumva marea nestăvilită care le ţîşneşte în nervi să le-o
distrugă.”)
În concluzie,
relaţiile culturale româno-maghiare au fost şi sînt generate, pe
de o parte, de conştientizarea de către intelectualii şi oamenii de cultură din
ambele
ţări că reconcilierea istorică româno-maghiară nu numai că poate fi sprijinită
de
relaţiile culturale, dar acestea reprezintă cea mai sigură cale pentru atingerea
scopului propus, iar pe de altă partem de flacăra veşnic arzîndă a curiozităţii
umane
pentru nou şi necunoscut.
În cadrul relaţiilor
culturale româno-maghiare au fost şi sînt generate, pe de o
parte, de conştientizarea de către intelectualii şi oamenii de cultură din
ambele
ţări că reconcilierea istorică româno-maghiară nu numai că poate fi sprijinită
de
relaţiile culturale, dar acestea reprezintă cea mai sigură cale pentru
atingerea scopului propus, iar pe de altă parte, de
flacăra veşnic arzîndă a curiozităţii umane
pentru noi şi necunoscut.
În cadrul relaţiilor
culturale româno-maghiare un rol determinant l-a avut, îl
are şi-l va avea şi în viitor, Ardealul. Leagănul a trei culturi şi civilizaţii
distincte
— română, maghiară şi germană (săsească) — Ardealul a avut (mai mult sau mai
puţin la modul concret, dar cu siguranţă în mentalul intelectualilor şi al
oamenilor
de cultură, în programele diferitelor reviste şi grupări literare) un dublu rol
de
punte. Pe de o parte, o punte între cele trei culturi şi literaturi, atît de
deosebite
unele de altele, iar pe de altă parte între cele trei etnii şi ţara-mamă.
Existenţa în
acelaşi areal geografic al celor trei culturi şi civilizaţii, vrînd-nevrînd
interferenţa
acestora, a generat „cultura transilvană”. În acest sens, Károly Kós3,
unul dintre
„părinţii” transilvanismului, în cunoscuta sa lucrare Erdély —
Kultúrtörténeti vázlat
(Ardealul — schiţă pentru istoria culturii), apărută în 1929, la Cluj, a
conturat
astfel imaginea acestui „Ardeal cultural”: „pe pămîntul Ardealului, timp de o
mie
de ani nici un popor şi nici o cultură n-a reuşit şi nici n-a dorit să-l
modeleze pe
celălalt după propria sa imagine. Uneori, forţe din afară au încercat să facă
acest
lucru cu mari sacrificii, dar cu rezultate minime şi fără un succes final. În
schimb,
cele trei culturi coexistente au demonstrat, fiecare, preocuparea lor
inconştientă,
permanentă şi care niciodată nu a încetat întru totul, ca pe lîngă păstrarea
specificului
propriului neam să-şi însuşească diferite elemente ale comunităţii,
elemente menite să-i
transforme în ardeleni tipici, chiar şi împotriva unei realităţi
existente”.
Desigur, vorbind
despre tradiţiile culturale româno-maghiare, trebuie amintită
preocuparea cotidianul Ellenzék 4 (Opoziţia) din Cluj în care
erau publicate frecvent
scrieri despre relaţiile voievozilor români cu maghiarimea, precum şi revistei
Erdélyi Helikon5, un adevărat atelier spiritual pentru
revigorarea tradiţiilor şi a
specificului ardelenesc, pentru preocupările privind afirmarea spiritualităţii
ardeleneşti bazată pe toleranţă şi liberalism, dublate de dorinţa de colaborare
culturală. Un aport deosebit în privinţa apropierii etniilor din Ardeal l-au
avut
revistele literare şi culturale din anii ’20, editate în mai multe limbi, fiind
vorba
concret de revistele Aurora6 şi Cultura7. În
perioada interbelică (mai ales în prima
parte a acesteia) se poate vorbi de o adevărată emulaţie în cercurile
intelectuale şi
literare privind pregătirea tuturor condiţiilor necesare pentru o cooperare
între
etniile din Ardeal, iar într-un sens mai larg, între popoarele din centrul şi
sud-
estul Europei. Se crease o atmosferă cît se poate de propice pentru ca în
numele
valorilor istorice şi culturale ardeleneşti comune, a relaţiilor fertile dintre
literaturile
existente în acest spaţiu şi pe baza responsabilităţii ardeleneşti comune, să
se
petreacă marea întîlnire între scriitorii maghiari, români şi saşi din Ardeal.
În acest
sens, semnificativ este crezul lui Aladár Kuncz8: „Nu se poate numi
scriitor maghiari
din Ardeal cel care nu cunoaşte aceste mişcări literare paralele, respectiv cea românească şi săsească. Faptul că în
viaţa de toate zilele vom avea nevoie unul de
celălalt, apropie aceste trei literaturi, deci este imposibil să le ocolim,
este imposibil
să nu existe influenţe reciproce, legături intime între ele. Literatura
maghiară din
Ardeal nu mai poate eluda adîncirea acestor legături spirituale”.
Este perioada
marilor prietenii literare româno-maghiare. În acest sens, trebuie
amintită prietenia dintre Ágost Greguss10 şi Iosif Vulcan, Endre Ady10
şi Emil
Isac, Mihály Babits11, Dezsõ Kosztolányi12 şi Emil Isac.
De asemenea, nu se poate
trece sub tăcere nici prietenie dintre Endre Ady şi Octavian Goga, chiar dacă
această
prietenie s-a finalizat... nu tocmai europeneşte (la un moment dat, O. Goga
îmbrăţişase ideile extremei drepte şi ale iredentismului). În acest context,
memorabilă rămîne atitudinea lui Emil Isac, poetul şi publicistul din Cluj,
care-i
scria lui Endre Ady următoarele: „Să te binecuvînteze Natura, Endre Ady, pentru
că ai ştiut să împleteşti într-un imn visul unei epoci noi, pentru că împotriva
voinţei
miilor de ticăloşi şi de samsari întinzi o creangă de măslin bietului meu popor
de
munteni”. Dintr-un anume punct de vedere, aceste prietenii literare au pregătit
într-un fel sau altul traducerile reciproce din literaturile română şi
maghiară.
Prin programul de
traduceri iniţiat, spiritualitatea ardelenească a avut un rol
determinant în cunoaşterea şi promovarea reciprocă a literaturii române şi
maghiare
în rîndul cititorilor din Ungaria şi România. Practic, datorită spiritualităţii
ardeleneşti pătrund
pe piaţa literară din Ungaria marii clasici ai literaturii române
în traducere
maghiară şi invers, cititorii români au posibilitatea să cunoască tot
mai mult din literatura maghiară în traducere românească.
Cu toate aceste
aspecte pozitive, nu trebuie să se creadă că relaţiile culturale
româno-maghiare n-au fost umbrite de orientările politice din cele două ţări.
Aşa
cum întreaga europă a fost devastată de flăcările pustiitoare ale războiului,
tot aşa
şi atitudinea unor personalităţi culturale marcante, literaţi şi gînditori
pro-europeni,
a fost marcată de flăcările devastatoare ale politicii care a condus la acest
război.
şi după instaurarea
regimurilor comuniste se poate vorbi de o anume continuitate
în domeniul relaţiilor culturale a fost derulat mai departe. Chiar dacă a fost
promovat
un anume gen de cultură, chiar dacă a fost tradusă o anume literatură, dar nu
se poate
vorbi de un vid total. Eventual se poate vorbi despre îngreunarea acestor
relaţii, despre
încercările (uneori reulite, alteori nu) de otrăvire a lor, veninul provenind
întotdeauna
din sfera politicului. Dar întotdeuna s-au găsit, atît în Ungaria cît şi în
România, cîte
un Don Quijote care a cîştigat bătălia cu morile de vînt, sau cîte un Icar
împătimit
care, reuşind să scape din labirinturile întunecate ale prejudecăţilor generate
de o
politică de învrăjbire, a demonstrat că se poate zbura chiar şi cu aripi din
pene lipite
cu ceară spre tărîmurile valorilor întru relaţii culturale normale şi cît mai
profunde.
La fel cum în
diferite ţări central-est europene regimul comunist a avut o
concretizare graduală, de la minim la maxim, tot aşa şi momentul sucombării
acestuia a fost mai mult sau mai puţin agresiv şi sîngeros. Să fi avut mai
tîrziu această agresivitate un anume rol în
mentalul individual şi colectiv privind
normalizarea, în cazul de faţă, a relaţiilor culturale româno-maghiare? Poate
că
da, poate că nu.
Privind detaşat,
după mai bine de 10 ani, evenimentele de la răscrucea anilor
’90 şi, evident, după aşezarea în matricea normalităţii a valului de entuziasm
de la
început, un lucru care pare a fi sigur: dacă aceste relaţii culturale
româno-maghiare
ar fi avut rădăcini atît de profunde cum le-au dorit, la modul ideal, în toate
segmentele istoriei, intelectualii şi oamenii de cultură din ambele ţări, în
primăvara
anului 1990 n-ar fi putut avea loc pogromul de la Tîrgu-Mureş. Cei care am
crezut
că aceste relaţii există în profunzime, precum şi că ele vor funcţiona întocmai
după sucombarea regimului comunist, a trebuit să ne trezim foarte repede şi să
începem să demontăm acele prejudecăţi şi stereotipii care s-au reactivat
privind
imaginea duşmanului etern. Deci, într-o lume care funcţiona deja după alte
reguli
(de multe ori după regulile anarhiei), era admis orice. Inclusiv lupta
invizibilă
dintre forţe retrograde şi cele progresive, cu fazele ei cîştigate cînd de
către unii,
cînd de către alţii. Practic, după 1990, relaţiile culturale româno-maghiare au
fost
reluate de la început, evident, pe baza a ceea ce existase durabil înainte. A
trebuit
ales grîul de neghină, păstrat ce a fost bun pînă atunci, şi totul conceput sub
genericul unei Europe, mai repede sau mai tîrziu unite, a unei comunităţi
europene
mai mult sau mai
puţin concrete. şi iarăşi intelectualii şi oamenii de cultură din
ambele ţări şi-au
făcut auzit glasul, începînd să reconstruiască podurile spiritualităţii
româno-maghiare, asumîndu-şi, evident, valul antipatiilor din partea
segmentelor
retrograde existente încă în ambele ţări.
Desigur, privind
esenţialitatea relaţiilor culturale româno-maghiare, momentul
’90 nu s-a deosebit foarte tare de toate celelalte momente cruciale din istoria
celor
două popoare. Cu toate bunele şi relele de rigoare.
Elementul de
noutate, care conferă încrede că aceste relaţii culturale româno-
maghiare vor avea o perspectivă durabilă, este imaginea — mai mult sau mai
puţin
ideală — a unei Europe unite, imaginea unei Europe a regiunilor culturale (pe
lîngă cele economice), în care se doreşte ca toţi să fim egali şi toţi să fim
diferiţi.
În timp ce stăm cu
toţii la rînd în anticamera acestei Europe unite, ar fi bine dacă
fiecare dintre noi ar primi cîte o foaie volantă — întru calmarea spiritelor şi
întru
meditaţie —, pe care să fie tipărite afirmaţiile lui László Németh, publicate
cu mulţi
ani înainte, dar atît de actuale şi astăzi, în revista intitulată Tanú13
(Martor). László
Németh, referindu-se la întregul sistem al afinităţilor privind istoria şi
istoria culturală,
a fundamentat bazele unei viitoare activităţi ştiinţifice şi culturale. Âiată
afirmaţia sa:
„Am definit cîndva popoarele învecinate ca pe nişte fraţi de lapte. Adică, deşi
nu
provenim de la aceeaşi mamă, am supt laptele aceluiaşi destin. Acest lapte
comun îşi
face simţită prezenţa în similitudinile privind eforturile noastre de pe tărîm
istoric,
social şi politic. Aceste echivalenţe se pot remarca mai cu seamă în destinul
popoarelor carpato-dunărene, aflate la răscrucea
dintre Imperiul Romano-German şi furtuna
popoarelor din Răsărit. La aceste popoare sînt aproape identice pînă şi semnificaţia
datelor istorice şi marile roluri jucate în politică şi în literatură. Toţi au
cîte o Bătălie
de la Mohács14 şi de la Bílá Horá15, toţi au cîte un
Kazinczy16 şi cîte un Eminescu”, atît
de actuală şi astăzi. Cu atît mai actuală cu cît o Europă comună, cu graniţele
spiritualizate, o Europă a culturilor nu mai este un vis efemer.
Dar oare sîntem
pregătiţi cu toţii să trăim în această comunitate europeană? —
ştiind că la baza convieţuirii stă în primul rînd o bună cunoaştere a
celuilalt. Oare
cunoaştem în suficientă măsură sistemul de valori culturale şi moştenirile
spirituale
ale celuilalt, ale celorlalţi? Oare ne-am împăcat în suficientă măsură cu noi
înşine şi cu
atrocităţile istoriei pentru a respecta alteritatea celui de lîngă noi? Oare am
învăţat în
suficientă măsură din greşelile trecutului pentru a nu le mai repeta? Iată doar
cîteva
întrebări care devin tot atîtea preocupări în faţa provocării privind
conturarea unei
comunităţi europene — poate cea mai mare şi îndrăzneaţă preocupare a secolului
XX,
cu concretizare în secolul XXI. În acest context, relaţiilor culturale
româno-maghiare
le revine un rol foarte important, ştiut fiind faptul că albia în care acestea
s-au conturat
şi în care există este destul de sinuoasă, tocmai datorită relaţiilor politice
îngreunate
de o raniţă în care încă mai sînt pietrele grele ale trecutului nu odată
vijelios. Dacă
aceste relaţii se vor aprofunda şi extinde într-o măsură atît de mare încît să
nu mai fie
afectate de nici o
variantă a naţionalismelor şi a protocronismelor mai vechi sau mai
noi, dacă
aprofundarea şi extinderea acestor relaţii vor fi dorite la modul real şi
sincer
(de cît mai mulţi intelectuali şi oameni de cultură din ambele ţări), astfel ca
în final să
se contureze de la sine, relaţiile româno-maghiare vor putea reprezenta în
toate
domeniile vieţii sociale, politice, economice, culturale, etc. un exemplu
benefic pentru
întreaga comunitate europeană. În ambele ţări există, har Domnului, suficiente
grupuri
etnice care conferă naţiunii majoritare, culturii acesteia, o bogăţie
inestimabilă, încă
prea puţin valorificată. Dacă în programele iniţiate atît în Ungaria, cît şi în
România,
pe lîngă aprofundarea şi dezvoltarea relaţiilor româno-maghiare, se vor demara
în
paralel şi programe care să includă acelaşi grup etnic care trăieşte în ambele
ţări, plus
ţara-mamă a acestuia, nefiind exclusă nici participarea unor ţări cu experienţă
comunitară, se vor putea face paşi importanţi pe calea integrării europene.
Desigur,
rezultatele n-o să apară de la o zi la alta, nicăieri n-o să curgă de la o
săptămînă la alta
lapte şi miere, dar dacă se va pierde şi acest tren, generaţiile următoare vor
avea tot
dreptul să ne condamne. □
NOTE
1.
Zoltán Szabó (1912-1984) — scriitor, jurnalist, sociograf, redactor maghiar din
Ungaria.
În cadrul preocupărilor sale privind mişcările reformiste a acordat un interes
deosebit politicii
practicate în zona Balcanilor, precum şi mişcărilor şi aspiraţiilor spirituale
pe care le percepuse
în această zonă. Foarte devreme, încă la începutul carierei sale, s-a ocupat de
situaţia Europei Centrale şi a Europei de
Sud-Est, mărturie în acest sens fiind studiul său intitulat A magyar
fiatalság és a dunai kérdés (Tineretul maghiar şi problema dunăreană),
scriere apărută în 1935,
în publicaţia Katolikus Szemle (Revista catolică).
2. László Németh (1901-1975)
— prozator, eseist, dramaturg şi traducător maghiar
din Ungaia; a fost preocupat de tematica socială şi morală a omului
contemporan.
3. Károly Kós (1883-1977) —
scriitor, publicist, etnograf, pictor, grafician şi arhitect
maghiar născut la Timişoara. A proiectat mai multe clădiri în Ungaria şi în
România, a
căror valoare arhitecturală este recunoscută pe plan internaţional. Károly Kós
a fost o
prezenţă activă în viaţa socio-culturală a vremii, fiind unul dintre cei mai de
seamă
reprezentanţi ai transilvanismului.
4. Ellenzék
— cotidian politic, economic şi social din Cluj; a apărut între 1880-1944.
5. Erdélyi Helikon — una
dintre cele mai reprezentative reviste lunare de literatură şi
critică literară din Cluj, condusă Károly Kós şi Miklós Bánffy; a apărut între
1928-1944.
6. Aurora — revistă
culturală bilingvă, română şi maghiară, care a apărut în perioada
decembrie 1922 - iunie 1923, la Oradea, fondatorul ei fiind colonelul George
Bacaloglu,
preşedintele Societăţii „Cele trei Crişuri”.
7. Cultura — a fost fondată
în ianuarie 1924, la Cluj, fiind redactată în limbile
maghiară, română, germană şi franceză. Redactorul-şef al acestei reviste a fost
Sextil
Puşcariu, profesor la Institutul Român de Lingvistică din Cluj; rubrica în
limba maghiară
a fost redactată de către György Kristóf, cea în limba română, de către poetul
şi filozoful
Lucian Blaga, cea în limba germană, de către Oskar Netoliczka, directorul
Gimnaziului
„Honterus” din Braşov, iar rubrica în limba franceză, de către Yves Auger,
profesor la
Facultatea de Limbă
Franceză din Cluj.
8.
Aladár Kuncz (1886-1931) — romancier maghiar din Ardeal, unul dintre
întemeietorii
transilvanismului.
9. Ágost
Greguss (1825-1882) — prestigios estetician maghiar din Ungaria.
10. Endre Ady (1877-1919) —
unul dintre cei mai reprezentativi poeţi maghiari în
perioada antebelică din Ungaria; un consecvent promotor al poeziei moderne.
11. Mihály Babits (1883-1941)
— poet, romancier, istoric literar, eseist, redactor,
traducător din Ungaria, reprezentant de seamă al europenismului în literatura
maghiară,
fiind unul dintre cei mai reprezentativi redactori ai revistei Nyugat.
12. Dezső Kosztolányi
(1885-1936) — poet, romancier, traducător din Ungaria, o
mare personalitate literară a generaţiei sale.
13. Tanú — revista personală
a lui László Németh; a apărut între 1932-1936, la
Budapesta. În această revistă, László Németh a publicat un întreg serial de
studii şi articole
privind relaţiile culturale dintre popoarele central-est europene, sub titlul: Tejtestvérek
(Fraţi de lapte), Összehasonlító
népköltészettan (Creaţia populară comparată), Egy folyóirat
terve (Proiectul unei reviste), Most, Punte, Silta (Punte — în
limbile cehă, română şi
finlandeză).
14. Bătălia de la Mohács —
Bătălia de lîngă localitatea Mohács (oraş din sudul
Ungariei, port la Dunăre, în apropiere de graniţa cu Iugoslavia), unde la 29
august 1526,
armata ungară condusă de regele Ludovic al II-lea a fost învinsă de armata
turcă, condusă
de sultanul Soliman Magnificul; în urma acestei bătălii, cea mai mare parte a
Ungariei a
căzut stăpînirea otomanilor.
15. Bătălia de la Bílá Hora —
Bătălia de pe Dealul Bílá Hora de lîngă Praga, unde la
8 noiembrie 1620, armata habsburgică a învins trupele ceheşti; datorită acestei
înfrîngeri,
timp de trei secole nu s-a putut vorbi în istorie de o Cehie independentă.
16.
Ferenc Kazinczy (1759-1831) — scriitor maghiar şi animator al vieţii culturale
din Ungaria. Cea mai mare personalitate care în perioada iluminismului şi-a
adus aportul
la înnoirea limbii maghiare.
*
Anamaria
POP (n.
1952), absolvent al Facultăţii de Jurnalistică Bucureşti, jurnalist,
poet şi traducător. În perioada 1996-1998 a fost consultant al Delegaţiei
Uniunii Europene la
Bucureşti, între 1999-2001 director al Centrului Cultural Român din Budapesta.
A publicat
patru volume de poezii şi un număr semnificativ de traduceri literare din limba
maghiară,
laureat al premiilor Füst Milán (1992) şi Déry Tibor (1998).
Anamaria
Pop, Hagyományok és perspektívák. A román-magyar kulturális kapcsolatokról,
articol publicat în Európai utas nr. 45 (4/2001) şi preluat cu
permisiunea autoarei.