Bucureştiul albanez
Bucureştiul albanez
De la elite negustoreşti la elite
culturale
Adrian Majuru
Motto:
„(...)
O, poet fericit şi amărît! Ce noutăţi sunt în
oraşul frumos al Valahiei, care poartă cel mai nobil nume
al graiului albanez.* (...) Foarte greu e la Bucureştiul
albanezilor... Dar cînd ne aducem aminte cc tocmai aici
a răsărit prima floare a frumuseţii sufletului albanez, cînd
ne gîndim că în prozaicul zilnic al celor zgîrciţi cu inima
şi-a deschis aripile pasărea frumoasă şi uşoară a poeziei
noastre naţionale, otrava nu mai e otravă, ci bucurie...”
(Lasgush
Poradeci către Asdren, Graz, 19 decembrie
1924, în traducerea lui Adrian-Christian Kycyku, Anuarul
Albanezul, nr. 402, Bucureşti, 1997, p.100)
*
Bukur(esht) în limba albaneză înseamnă: Frumos (este).
‘Bucureştiul
albanez’ se doreşte a fi o radiografie istorică a comunităţii albaneze
din Bucureşti. În comparaţie cu alte comunităţi balcanice sau ne-balcanice,
albanezii
s-au întîlnit în toate structurile sociale moldo-valahe. Această prezenţă
dinamică a
debutat prin secolele XVI-XVII şi s-a accentuat şi diversificat în următoarele
două
secole: XVIII-XIX.
Despre diaspora
albaneză din România s-a scris din diferite perspective tematice
dar totdeauna distingînd grupul identitar oarecum separat de societatea
românească
sau discutînd diferite trăsături ale emigraţiei albaneze în spaţiul românesc.
Constituirea
treptată a unei elite culturale moldo-valahă de origine albaneză,
care începe să-şi conştientizeze identitatea culturală a originilor prin
acţiuni
susţinute în acest sens, şi legate de ideea unei Albanii moderne şi independente,
se
conturează la început de veac XIX. Procesul a debutat, în forme incipiente, în
final de secol XVIII dar va lua proporţii, în
contextul efortului pe care aristocraţia moldo-
valahă a început să-l facă pentru constituirea unui stat român modern. Cu atît
mai mult
cu cît elementele de origine albaneză care se aflau în interiorul aristocraţiei
moldo-
valahe s-au integrat în procesul de constituire a României moderne.
În veacurile XVI şi
XVII, mulţi albanezi şi aromâni pătrund în număr mare în
cadrul structurilor sociale, de regulă militare şi negustoreşti, ajungînd apoi
– alături
de alţii -, lideri politici, militari sau comercianţi. Termenul de elită
folosit în
prezentul demers are sensul mai larg, de persoane aflate în cadrul unor
ierarhii ale
diferitelor categorii sociale moldo-valahe, chiar dacă, prin educaţie, cultură
sau
maniere, uneori, nu corespundeau structurilor cu adevărat elitiste.
Tocmai procesul de
trecere de la elita de margine (negustorească, comerciantă,
arnăuţească ş.a.) la structurile ierarhice superioare, cu un potenţial
decizional pe
măsură, precum dregătorii, domnitorii, bancherii, face subiectul acestui
demers.
Această
reierarhizare a elementului albanez bucureştean se petrece pe fondul
unei reierarhizări la nivel global, al întregii societăţi moldo-valahe,
îndeosebi după
1831. De la această dată, de exemplu, marele comerciant Hagi Tudorache reuşeşte
să-şi cumpere titlul de patentar clasa I, act care-i dădea dreptul la un grad
de
boierie. O nouă patentă o primeşte în 1847 prin care dobîndeşte oficial rangul
de
boier de neam, diplomă semnată de domnul George Dimitrie Bibescu. Era o
accedere pe scara
ierarhică a societăţii moldo-valahe aflată în schimbare.
Numitorul comun este
că „mediul albanez din România are o tradiţie
unificatoare, care dă membrilor săi conştiinţa apartenenţei la acest grup. Încă
din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, albanezii stabiliţi în România veneau din
sudul Albaniei, din Epir, iar în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ei erau
comercianţi,
meşteşugari, soldaţi în gardă, pe teritoriul României formându-se astfel o
burghezie
albaneză incipientă. (…) Este un mediu în primul rînd de negustori şi
meşteşugari,
respectiv însă la mobilizarea venită din partea intelectualităţii în formare.”1
Din acest mediu
negustoresc şi meşteşugăresc căruia i se va alătura – ca un
proces paralel – mediul politic şi militar unde se aflau numeroşi albanezi
naturalizaţi
deja în veacul XVIII, se va constitui elita culturală albaneză, începînd cu
prima
parte a veacului al XIX-lea, absorbind şi noile elemente albaneze venite între
timp
în Principate.
Albanezii au pătruns
în funcţiile dregătoreşti româneşti de timpuriu. În 1585,
ca mare postelnic „şi mare sfetnic”al domnitorului moldovean Petru şchiopul
(1582-1591, domnia a II-a) este amintit Bartolomeu Brutti, „albanez convertit”.2
Al II-lea secretar
al lui Constantin Brâncoveanu era un alt albanez, Constantin
Draco. Antonie Bunellis era preceptorul copiilor lui Constantin Mavrocordat, în
primul sfert al veacului al XVIII-lea. Între 1760 şi 1773, Nicolas Tertulis a
fost
directorul Academiei din Iaşi.
Domnitorul Grigore
Alexandru Ghica a avut drept consilier pentru
reorganizarea şcolilor în Moldova la 1763 pe Constantin Caraiani.
Nicolas Vercosi
fusese secretarul lui Constantin Vodă Moruzi(1777-1782,
Moldova) dar şi profesor la „curtea prinţului”. Mulţi „emeriţi profesori,
proveniţi
aproape toţi din şcolile din Ianina”, profesau la Bucureşti, între care şi
Lambru
Fotiade.
Aceste elite
culturale şi politice, oarecum de mijloc, au avut „o contribuţie
majoră la formarea burgheziei româneşti” dar şi un consistent „rol în marile
transformări sociale ale secolelor XVIII şi XIX.”3
În anturajul
prinţului şerban Cantacuzino (1688-1678, Muntenia) al cărui
ideal era eliberarea popoarelor creştine din Balcani, s-a aflat „influentul
negustor”
Nicopolis Gheţea Rustea.
Alături de bogatul
Gheţea Rustea, „socrul lui şerban Cantacuzino”, se mai
aflau şi alţi negustori bogaţi de origine epirotă care-l finanţau pe domn:
fraţii
Pepan, zaraful Papa Nicola, Manu Apostol, trei argintari chiproviceni etc”.
(Radu
ştefan Ciobanu, Oraşul Bucureşti în politica balcanică a lui şerban
Cantacuzino,
„Materiale de Istorie şi Muzeografie”, Bucureşti, vol.IX,1972, p.134)
Pentru începutul
secolului al XVIII-lea, este amintit de documente George
Castriota din Castoria, ca „reprezentant de marcă al lumii balcanice, stabilit
în
Valahia unde este
ales în rangul de postelnic II,
apoi mare comis.” şi
aceasta pe
fondul iniţiativei
brâncoveneşti „de a organiza o mare conferinţă politică la
Bucureşti cu consilierii domneşti şi patriarhul Ierusalimului şi cu
reprezentanţi
activi ai luptei de eliberare de la sudul Dunării”, în 1702. În consecinţă,
patriarhul
Ierusalimului ajunge la Bucureşti „şi îl asigură pe domn de sprijinul tuturor
Grecilor,
Serbilor, Bulgarilor, Albanezilor şi Vlahilor balcanici.”4
Ceva mai târziu,
albanezul Kocy-bey, „le Montesquieu turc” a trimis către
Murad IV, un raport despre „decadenţa
instituţiilor şi moravurilor, decadenţă
periculoasă pentru imperiu şi sugera câteva măsuri susceptibile de remediere.”5
După 1800, Hristo
Konstantin, „originar din Kosovo (în proximitatea satului
Permeti din sudul Albaniei), vechi negustor la Constantinopol, s-a înrolat în
armata
lui Tudor. În cursul luptelor de la Bucureşti împotriva boierilor, el salvează
viaţa
lui Petrache Poenaru. Asociat cu Hagi Prodan, se va muta mai târziu la
Bucureşti;
Hristo a fost sub comanda lui Iordache Olimpiotul şi a luptat alături de
haiducul
Gheorghe Cîrjuliu, albanez şi el şi participant la revoltă.” Tatăl lui
Konstantin
Hristo, „a făcut de asemenea parte din mişcare şi a participat la lupta de la
Drăgăşani.” Dumitru Atanase „a fost sub serviciul lui Ali, paşa de Ianina, şi a
făcut parte din revolta sârbă. Integrat în mişcarea Principatelor Române, a
luptat
la Galaţi, Nucet şi Drăgăşani.”
Alt albanez, „de
lege greacă”, Simon Kirkovitch, „originar din Serres“, „a
abandonat bogata sa negustorie şi a plecat să lupte alături de sârbi împotriva turcilor”, către 1813. Ulterior, „s-a
înrolat în armata lui Tudor şi a participat la
lupta de la Drăgăşani alături de Constantin Tassi şi Vasil Gjorj”.
Panait Gjorj,
originar din Kosovo, „şi-a făcut instrucţia într-o şcoală greacă
şi a făcut comerţ la Odessa, de unde a venit în Valahia pentru a lupta sub
comanda
lui Iordache Olimpiotul.
Spiru Mărgărit,
originar din Arghirocastro, „vechi funcţionar la Ianina, luptă
în revolta condusă de bimbaşa Tanas.”6
Bucureşteni de
origine albaneză, — epirotă sau aromână —, îşi continuau studiile
în Occident pe seama Eforiei şcoalelor Naţionale. Astfel, în 1820, Ioan
Pandeli,
Constantin Papa Dimitriu „şi alţii”, sunt printre primii bursieri ai Eforiei
şcoalelor.
Constantin Papa Dimitriu (care mai tîrziu îşi va schimba numele în Constantin
Moroiu
— probabil după al soţiei) a fost trimis „după mai multă rugăminte” în Italia
la Biza
pentru „a învăţa meşteşugurile filozoficeşti în limba italiană cu cheltuiala din
venitul
căsii şcoalelor”. El va obţine doctoratul în drept la Pisa în Italia, iar în
anii 1830-1838
„este profesor la colegiul Sf.Sava predând cursul de legi.”7
În 1833 era trimis
la Academia din Paris, Dimitrie Pavlidis. Cu o sumă de
5000 de lei, acesta urma să înveţe la numita Academie „până în iulie viitor”.
După
terminarea studiilor, el se obliga să predea „în vreme de trei ani în şcoala
din
Bucureşti una din învăţăturile ce se vor socoti de trebuinţă dându-i-se leafa
ce
este hotărîtă prin
regulament.” Iancu Vasiliu, fost epistat al Colegiului Sf. Sava,
primeşte suma de 500
de lei de la Eforia şcoalelor în 1836 pentru a merge la
Viena „să studieze la Academia de acolo”.
În 1840, este
amintit „tînărul Picipio” care este trimis la Constantinopol „ca
să înveţe limba greacă, având o bursă de numai 10 galbeni pe lună.” În 1850, va
primi de la Eforie un supliment de 350 de lei pe lună „deoarece pe lângă greacă
el
studia şi limba turcă, la care făcea progrese.”
Un domnitor de
origine albaneză, Alexandru Dimitrie Ghica, decidea la 24
octombrie 1834 „să sloboade 100 de galbeni pe an” unui tânăr de origine
similară,
Dimitri Hristea Capitanovici pentru „învăţătura doftorii ce o urmează în
universitatea de la Viena.” După ce va termina studiile la Viena, Hristea pleacă
să
studieze în Germania unde, în 1840, „trece examenul de doctor în medicină şi
chirurgie la Universitatea de la Heidelberg.” În 1832, văduva doctorului Teodor
Gherghiadis, pe nume Frusina, cerea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica,
într-o
scrisoare datată iunie 17, sprijinul bănesc de 200 de galbeni „pentru fiul ei
Hariton
care învăţa cursul dohtoricesc în Academiile Londrei.”
În 1838, tînărul
Gheorghe Mavrodin Chiparidis din mahalaua Sf.Elefterie de
la Podul de Pământ, se ruga prin jalba sa din 28 iunie 1838, aceluiaşi
domnitor,
„ca să i se dea un ajutor pentru a învăţa meşteşugul dohtoricesc, dorind
sufletul
meu ca să nu rămână în stare proastă şi neavînd nici un ajutor, nici stare
rămânându-mi
din părinţi ca să învăţ asemenea meşteşug… .”8
Generaţia tînără de
la 1820-1840, care şi-a continuat studiile în Occident
pentru profesiuni liberale, ajutaţi de Eforia şcoalelor sau de persoane
particulare
— deşi principatele s-au aflat adesea în situaţii tulburi: 1821-1822,
1825-1826,
1828-1831 —, vor avea rolul predominant în modernizarea principatelor valahe,
odată cu întoarcerea lor de pe băncile academiilor occidentale.
Mare parte dintre
aceştia erau de origine modestă. Eforia şcoalelor ajuta numai
tineri de categorii sociale medii sau joase. În ceea ce îi priveşte pe cei de
orgine
aristocratică, toţi urmau colegii şi academii occidentale. Principele Nicolae
şuţu
a lăsat mărturii despre cei din generaţia sa sau din generaţii apropiate.
Generaţia
principelui precum şi cele colaterale, au fost acelea care s-au
confruntat din plin cu angrenajul schimbărilor care a cuprins societatea moldo-
valahă după 1800. Principele reia descrierile unor portrete de boieri
moldo-valahi
de sorginte albaneză, din relatările unui „oarecare Anghel Valli din
Basarabia”.
Marele vistier
Dimitrie Ghica este descris „ca un împătimat al sexului frumos,
îşi petrece vremea ca un amorez caraghios în mijlocul femeilor; îi place
răsfăţul şi
trăncăneala lor. Trândav, nepricepându-se deloc la afaceri şi nevrând să audă de
ele; rând pe rând darnic şi cărpănos, înclinat mai curând la bine decât la rău,
dar
nepreaştiind cum să facă nici una, nici alta. Bâiguind câteva vorbe franţuzeşti
şi
greceşti, fără să aibă cunoştinţe prea profunde de vreuna dintre cele două
limbi.”
Despre marele
logofăt Teodor Balş aflăm că era „impunător, cu o înfăţişare
frumoasă dar
descreierat, fantast, plin de suficienţă şi încântat de sine şi de tot ce-i
aparţine. Mândrindu-se în forul său intim de a se vedea ridicat în rang printre
primii boieri şi socotind această înălţare ca un merit de seamă. Uşor de
corupt,
mai puţin din lăcomie cât ca să-şi poată ţine rangul; fără cunoştinţe, fără
capaci-
tate, dar cu o fire care nu-i înclinată spre rău.”
Marele hatman
Alexandru Ghica se prezenta ca un „om cinstit, corect, echitabil
din fire şi din principiu şi lăudându-se a fi astfel. Singurul care poate fi
calificat
drept incoruptibil în ţara sa; cu destul bun-simţ, cu cunoştinţe mărunte la
nevoie,
dar fără spirit de ordine, fără activitate, fiindu-i lesne silă de lucrurile
care cer
trudă sau o atenţie susţinută; înclinat la bine şi dornic să-l facă fiecăruia,
fără să se
ostenească sau să se deranjeze totuşi prea mult. Un fel de bunătate apatică,
indolenţă, dacă mă pot exprima astfel, este una din trăsăturile caracteristice
ale
familiei căreia aparţine.”
Marele vornic
Gheorghe Ghica era cunoscut ca un „bonom, iubindu-şi
tabieturile, rafinat şi adesea ascuns fără să pară, învăluindu-şi totdeauna
sentimentele adevărate sub un aer de bunătate; neastâmpărat, dar niciodată pe
faţă, acţionând mereu în întuneric şi în aşa fel încât să se poată în orice caz
retrage
din joc fără să se compromită; cinstit, corect, urând stoarcerile, jafurile,
fără ca
prin aceasta să-şi piardă din vedere propriile interese; în cariera sa politică
n-a
comis niciodată nedreptăţi sau abuzuri, plăcându-i să facă bine, fără a da
totuşi ceva dintr-al său, dorind sincer binele
ţării sale fără să se ostenească prea mult
pentru aceasta; statornic, ferm în deciziile sale, dar de o fermitate care
adesea
degenerează în îndărătnicie.”
Alexandru Balş, mare
vistier, se prezenta ca un adevărat „original, în care se
întâlnesc toate contradicţiile, adesea de neînţeles pentru sine şi pentru
alţii; rând pe
rând politicos, grosolan, slugarnic, trufaş, înţelept şi descreierat. Incapabil
de la o
vreme să urmărească o idee, un discurs, o afacere oarecare; făcând caz de multă
corectitudine în angajamente, în convenţii, în spusele sale şi căutând adesea
indirect
mijlocul de a se dezice de ele, de a le ratracta. Meschin cu sine şi cu alţii,
socotindu-şi
averea ruinată, prăpădită, văzând totul în culorile cele mai sumbre, cele mai
triste şi cu
toate astea risipitor, făcând cheltuieli nesăbuite, grăbindu-şi ruina fără
să-şi dea seama;
neîncrezător faţă de toată lumea, socotind că fiecare vrea să-l piardă; cu
oarecare
cultură, o uşoară spoială de literatură, fără însă să ştie să profite şi
poticnindu-se la
fiecare pas în principii de probitate pe care pretinde că le urmează.”9
Alt membru al familei
Balş, Gheorghe Balş, mare spătar, era o fire mai
deschisă. Fiind „om
de salon, trecând drept aşa ceva şi străduindu-se în acest
sens; almanahul
tuturor şaradelor, logogrifelor, istorioarelor galante, anecdotelor
de alcov şi al altor
mărunţişuri strălucitoare. Spornic în vorbe de duh, în remarci
picante, în ironii
care nu-s amare ori jignitoare.” Principele Nicolae nu se
solidarizează „cu
fidelitatea în totul a acestor portretizări”.
Principele îl
descria pe Lupu Balş, logofăt, ca fiind „om bănuitor, viclean,
agitat, neliniştit, rău, negândindu-se decât cum să-i coboare pe alţii ca să-i
domine,
folosindu-şi mintea ca să servească slăbiciunile şefului şi să scape de
influenţa şi
consideraţia celor care-l umbreau; prieten rău, coleg de serviciu rău. Iscusit
în
fond, lucrând cu sine, ceea ce e rar, dovedind inteligenţă şi mare hărnicie în
slujbă.”
În ceea ce îl
priveşte pe Toderiţă Balş, acesta era un „om de nimic, lispit de
orice merit, înfumurat, neştiind să scrie sau să vorbească vreo altă limbă,
neavând
păreri proprii, încăpăţânat unde era interesat, linguşitor al puterii, îşi
arăta funcţia
etalându-i epoleţii şi făcând să zornăie pintenii.” Cu toate acestea, era „un
om
înzestrat cu enegie, bănuitor, neîncrezător, ascuns, acţionând prin agenţi şi
resorturi
secrete, secondat în aceasta de soţia lui care era dotată cu un spirit bogat în
expediente şi în resurse de intrigă şi seducţie.”10
Un al reprezentant
al Ghiculeştilor, Nico Ghica, este descris ca fiind
„binevoitor, de o probitate scrupuloasă şi în general iubit şi stimat pentru
calităţile
sale. (…)adesea era asaltat de idei sumbre; părerile lui erau şovăitoare,
scrupule
excesive îl frământau în asemenea măsură că nu mai avea încredere în sine,
simţind
nevoia de sfat şi îndrumare. (…) stăpînit de idei negre şi contrariat în
treburile
sale intime, şi-a pus capăt zilelor într-un fel deplorabil.”11
La capătul opus se
afla Vasile Ghica, rudă apropiată a domnitorului Grigore
Ghica, relaţie de care a profitat pentru a fi propulsat în plan social. Era
altfel „lipsit de orice sentiment religios, de
moralitate sau de cinste, nu se dădea în lături
de la nici un mijloc ca să ajungă la ţelul propus de imaginaţia sa veşnic la
pândă.”12
Portretele descrise
de Nicoale şuţu nu sunt diferite de acelea ale
basarabeanului Villara, deşi sunt contrazise de către primul. Se poate observa
lesne
o linie comună a trăsăturilor de caracter ale generaţiei tinere de la
1820-1840, în
general cuprinsă în repere negative.
În ciuda eforturilor
admirative ale unora dintre ei de a se detaşa de vechile
obiceiuri şi apucături orientale, fondul pe care părinţii lor l-au suportat cu
mare
greutate şi adesea cu riscul vieţii şi al averii, izbucnea cu violenţă.
Contrastele de
caracter care se confruntau în trăsăturile cele mai alese sau educate, sunt
rezultatul
unei îndelungate evoluţii sociale aflate la limita supravieţuirii, acolo unde
pofta
padişahului sau a domnului putea fi măsurată în numărul decapitaţilor sau al
surghiuniţilor.
Idei sumbre,
neîncredere, bănuială patologică, minciună, intrigi, răutate banală
şi plină de detalii nesemnificative, avarism, oportunism, lipsă de educaţie şi
refuz
al acesteia ca împrumut european irelevant şi multe altele sunt repere ale unei
societăţi bulversate de la o extremă la alta într-un ritm ameţitor pentru o
singură
generaţie.
Deşi aceste timpuri
au fost depăşite îndeosebi după 1822, deşi noua generaţie
de boieri putea
colinda în linişte Europa fără să se mai teamă de pedeapsa sultanului
de mazilire sau mai
rău, patologiile nu au putut fi învinse decît de următoarea
generaţie, aceea de la 1840-1850.
Reprezentanţii
claselor de mjloc, copiii negustorilor, ai meşteşugarilor, ai
arendaşilor etc, urmau cursurile colegiilor moldo-valahe şi uneori îşi
continuau
studiile în universităţi central sau vest europene. Ei vor fi cei care vor
reuşi să dea
societăţii moldo-valahe resorturile necesare modernizării. Vor depăşi, prin
pregătirea lor superioară, barajul mental al clasei nenobile şi vor accede la
înnobilare prin profesiunea liberală în care se angajaseră cu întreg talentul.
Deşi
clasa aristocratică, prin poziţia ei, a coordonat procesul de modernizare şi de
constituire graduală a unei identităţi româneşti unitare pe tărîm cultural,
ideologic
şi politic, ea a avut imperios nevoie de vigoarea vîrfurilor liberale care se
ridicau
din clasele medii.
Un proces similar
s-a petrecut după 1800 şi în ceea ce priveşte constituirea
unei identităţi albaneze în spaţiul cultural, ideologic şi apoi politic
românesc, prin
aceeaşi simbioză de interese comune şi elemente sociale cu aspiraţii apropiate.
II.
Emigraţia albaneză
era răpîndită în prima parte a veacului al XIX-lea pe trei
continente iar una dintre diasporele cele mai dinamice a fost aceea din Valahia
şi
Moldova. Comunităţile de albanezi s-au integrat şi implicat apoi în
transformările pe care respectivele societăţi locale sau
regionale au început să le aplice prin elitele
lor sociale. Astfel, „albanezii au înlesnit şi sprijinit organizarea noilor
state şi au
contribuit la dezvoltarea curentelor naţionale ale celorlaltor popoare fără ca
totuşi
să se elibereze pe ei înşişi prin forţele lor… .”13
Am subliniat mai sus
prezenţa albaneză, redusă dar constantă, în întregul
spectru social moldo-valah. 14
Prezenţa lor în
variate tipuri de societăţi şi mişcări sociale a contribuit la
constituirea unor diaspore unite în aspiraţii şi interese imediate privind
ideea unei
Albanii moderne. Chiar dacă această iniţiativă a fost mai importantă ca mişcare
naţională în spaţiul moldo-valah, celelelalte diaspore au completat prin
forţele lor
financiare, culturale sau umane, acest proces delicat.
Situarea Valahiei în
vecinătatea spaţiului albanez şi faptul că societatea moldo-
valahă prezenta — îndeosebi odată cu anul 1830 —, un model în desfăşurare, ca
tip de modernizare şi transformare, împletit cu eliberarea definitivă de
suzeranitatea
otomană şi protectoratul puterilor vecine pe de o parte, şi, pe de altă parte,
eliberarea de vechile structuri anarhice, social-mentale care dominaseră
ultimele
două veacuri. Aceste rupturi pe care societatea moldo-valahă şi le asumase cu
un
efort uriaş, au fost pentru comunitatea albaneză cel mai nimerit context şi
spaţiu
în care să se afirme ideile lor naţionale.
Elida Petoshati consideră că „fenomenul
Renaşterii albaneze admite ca dată
oficială a
existenţei momentul editării la Bucureşti, în 1840, a Evetarului, întocmit
de Veqilharxi”, nimic altceva decît primul abacedar al limbii albaneze.15
Privind aceeaşi
problemă, cunoscutul albanolog Cătălina Vătăşescu consideră
ca dată de început al renaşterii albaneze, anul 1844, legat de acelaşi
eveniment
cultural.16
Naum Panajot
Veqilharxhi născut în Albania la Vithquki lîngă Korcea, în
anul 1767, s-a stabilit la început de veac XIX la Brăila „unde profesează
meseria
de avocat şi se numără printre oamenii de vază ai oraşului”. A luat parte la
confruntările din 1821, iar în 1824 ajunge la convingerea că „fără o eliberare
culturală nu se putea realiza eliberarea naţională” şi începe munca la
redactarea
unui „abecedar specific limbii albaneze, având în vedere că în teritoriile
albaneze
erau dominante scrierile în limbile greacă şi turcă”.17
Această iniţiativă
începută la 1823 a fost luată desigur în cadrul unei stări de
spirit determinată de un context favorabil: în Valahia domnea Grigore IV Ghica,
un iubitor de cultură şi un domnitor deschis asipraţiilor de eliberare şi
emancipare
culturală a moldo-valahilor.18
Naum Veqilharxhi va
publica în 1844 „primul abecedar al limbii albaneze
Evetar, cu un alfabet format din 33 litere, ce va avea o largă
răspîndire în sudul
Albaniei. Prin această acţiune Naum declanşează mişcarea de renaştere albaneză”
în cadrul căreia se va afirma ulterior şi cu alte lucrări precum Enciclica în
limba greacă (1846); o gramatică a limbii
albaneze, manifeste şi cărţi de istorie a Albaniei
„pierdute după moartea sa năpraznică”.19
Naum Veqilharxhi l-a
angajat pe Naum Hagi Vasile şi fratele său Gjorgjiko în
Albania de sud „pentru a difuza abecedarul imprimat printre albanezi. Atanasi
Pascali, un prieten al lui Naum, a fost distribuitor activ în Korcea, Premeti
şi
Berat. Cartea a suscitat entuziasm printre albanezi.”20
Atanase Pascali,
alături de alţi concetăţeni din Korcea-Albania, scria lui Naum
Panajot în 22 aprilie 1845 despre abecedarele albaneze că „toţi le-au primit cu
mare bucurie şi mulţumire lăudând şi proslăvind pe atotputernicul Dumnezeu că
v-au luminat a le înfăţişa în limba noastră.”21
Opera culturală a
lui Naum a fost elogiată de Gheorghe Bariţiu în Gazeta
Transilvaniei în anul 1845, iar Ion Heliade Rădulescu făcea aluzie la
indiferenţa
albanezilor din Valahia faţă de opera lui Naum, adresîndu-se „colonilor
albanezi,
ceilalţi valahi, numiţi Arnăutchioi: Braves Albanais, vos coeurs pleins de
loyauté
ne peuvent pas rester indifférents à ce qui est fait pour le progrès et
l’honneur de
votre nation…” Ceea ce este ţi mai important, Naum a creat un precedent
nesemnalat dar fundamental pentru ideea unei Albanii moderne. El era un albanez
mahomedan, dar „a fraternizat cu cei din est şi din vest (ortodocşi şi
catolici,
n.n.), el devenind membru al aceleiaşi familii.” Această afirmaţie care
aparţine tot
lui Heliade
Rădulescu credem că este cu adevărat un simbol al debutului Renaşterii
albaneze.22
Au urmat pentru
societatea valahă o serie de evenimente desfăşurate într-un
răstimp foarte scurt, evenimente în care comunităţile albaneze au fost parte
integrantă prin statutul lor social sau economic. Anii 1848-1849, 1856-1859,
realizările în termen scurt ale elitelor culturale şi politice moldo-valahe au
fost
teme importante pentru marii negustori şi bancheri de origine albaneză din
oraşele
şi tîrgurile româneşti. Tînărul stat moldo-valah prospera, aducînd şi
comunităţilor
albaneze şi aromâne, situaţii financiare consistente. Numită Franţă a
Orientului
de către albanezii din Balcani, România modernă, care începuse să se
constituie
ca identitate politică şi culturală, devenise un pivot al afirmării idealurilor
culturale
albaneze.
Astfel, una dintre
figurile reprezentative ale imigraţiei balcanice în România
de după 1860, negustorul devenit bancher — Vanghel Zappa „de origine
indiscutabil albaneză”, adresa un mesaj către compatrioţii săi veniţi de la sud
de
Dunăre: „România este patria noastră, ce asigură bunăstarea vieţii noastre şi a
existenţei noastre.”
Printre altele,
Zappa a oferit zece mii de franci pentru ridicarea Ateneului
Român şi a publicat „un mic tratat de agricultură”, şi în multe prilejuri „a
protestat
contra indiferenţei boierilor şi vechililor lor „în a-şi apropia progresul şi a
înţelege
economia românească”.23
Observăm un fapt
interesant: Oameni cu pregătire în mare parte medie, cu o
situaţie financiară în progres, se afirmă treptat în elite culturale fie prin
mecenat
cultural (ceea ce presupune o cultură generală şi particulară care trebuie
mereu
îmbunătăţită pe un fond stabil şi fertil în acest sens), fie prin acte
culturale proprii
(abecedare, diferite cărţi de specialitate, literatură, publicistică etc).
Următoarea
generaţie, sprijinită financiar de aceea care se află acum în discuţie, va
contura pe
deplin o elită culturală în toate structurile sale profesionale. În acest sens,
Cătălina
Vătăşescu subliniază faptul că „rolul social al intelectualului” albanez în
perioada
1840-1860 era legat de „angajarea sa în procesul de luminare şi cultivare a
poporului, indiferent de faptul că are sau nu diplomă, şi indiferent de
specialitate.”24
Au fost şi excepţii.
Cel puţin în ceea ce priveşte cazul Elena Ghica, fiică a
banului Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca. Născută la Bucureşti în februarie
1828 şi crescută în ambianţa curţii domneşti a unchiului său, Alexandru
Dimitrie
Ghica, domn al Munteniei, „tânăra prinţesă va primi o educaţie aleasă. Era
cunoscătoare a limbilor greacă, latină, franceză, engleză şi germană”, ceea ce
i-a
deschis vaste orizonturi către culturile europene. După o perioadă de
neîmpliniri
personale legate de familie şi soţul său, după 1860 „prinţesa îşi dedică viaţa
literaturii şi artei, călătoriilor, problemelor social-politice legate de
drepturile
naţionale ale popoarelor asuprite, de emanciparea femeii”; probabil de acum
datează şi
pseudonimul său literar Dora D’Istria cu care şi-a semnat toate
lucrările.
A colaborat cu
reviste ale timpului precum: „Revue des deux mondes”, „Interna-
tional Review” (SUA), „Il
Dirito” (Italia),
„Tour du Monde”, „Débats”, „Le Siècle”,
„Illustration” (Paris), „Mondo Ilustrato” (Turin, Piemont), „Ilustrite
Zeitung”,
„L’Observateur” (Belgia) etc.25
Publicistica Elenei
Ghica a servit „la popularizarea problemei albaneze pe
plan mondial”. Pe lîngă aceasta, ea publică în 1866 studiul Naţiunea
albaneză,
bazat pe cîntecele populare, unde sublinia faptul că „fără renaştere
literară nu
există renaştere politică”; lucrarea a fost publicată apoi la Florenţa în 1873
cu
titlul Albanezii în România. Albanezii au denumit-o pe contemporana lor,
„steaua
cea mai strălucitoare de pe cerul nefericitei Albanii”.26
Alături de cazul
Elena Ghica, reprezentativ şi prin poziţia sa aristocratică,
mulţi albanezi liber-profesionişti, absolvenţi de şcoli superioare, au intrat
în
societăţi literare cum a fost de exemplu „Junimea”. În 1865 devenea junimist
Ioan
Caragiani (născut în 1841 la Avella în Macedonia), în 1866, Grigori Buiucli
(născut
în 1840 la Iaşi); în 1871, Teodor Cristodulo (născut în 1845 la Focşani); în 1872,
Vasile Tasu (născut în 1845 la Baia-Suceava) şi Anton Naum (născut în 1829 la
Iaşi); în 1874, doctor Christi-Buiucli (născut în 1840 la Roman); în 1876,
Teodor
Buiucli (născut în 1836 la Iaşi); în 1877, Abgar Buiucli (născut în 1856 la
Iaşi); în
1878, Ioan Caragiali (născut în 1853 la Mărgineni, Prahova); Jean Buiucli în
1879
(născut în 1838 la Iaşi).27
Aceste date scot în
evidenţă faptul că, între 1860-1880, se conturează o elită
albaneză în cadrul societăţii moldo-valahe şi ulterior româneşti, tot mai
conştientă
de sorgintea sa balcanică şi de valorile culturale ale originii lor albaneze.
În aceeaşi
perioadă, generaţiile tinere se vor grupa în societăţi culturale fie de tipul
Junimii
de la Iaşi, fie în societăţi culturale care să legitimeze mişcarea naţională
albaneză
prin diferite acţiuni culturale.
S-au conturat de la
bun început diferite curente privind albanismul şi statul
albanez modern, precum integrarea acestui vast proiect politic şi cultural fie
în
elenism, fie într-o mare confederaţie balcanică sau chiar în cadrul Imperiului
otoman. Treptat, cu greu, s-a impus ideea unei Albanii independente de aceste
două curente, deşi s-a cochetat şi cu proiectul unei uniri cu România.28
Aceste curente
cultural-ideologice au menţinut comunităţile albaneze şi pe liderii
lor într-o permanentă dispută. După 1870, cînd noua generaţie de intelectuali
albanezi
ajungea la maturitate, s-a luat inţiativa înlăturării acestor dispute prin
unificare. Soluţia
a fost — ca şi în cazul tinerelor state moderne (România, Italia, Germania) —
iniţierea
masonică. Prin societăţi secrete de iniţiere masonică, dar care, oficial,
promovau diferite
acte culturale, elitele albaneze doreau să se regrupeze şi să continue unite
lupta pentru
Albania modernă. Începutul i-a aparţinut lui Nicolla Naum Naco, negustor foarte
bogat
în momentul în care a luat această iniţiativă.
Cine a fost Nicolla
Naum Naco? Naco s-a născut la Korca în 1843, unde
familia sa se
stabilise. După absolvirea şcolii primare la Korca, la 18 ani(1861), a
emigrat în Egipt, „unde plecaseră foarte mulţi albanezi încă din secolul XVI.
Numărul albanezilor din Egipt a crescut mai ales în perioada domniei dinastiei
albaneze care începuse cu Mehmet Ali Pashe Kavalla (1804) până în 1856.”
În 1875, albanezii
din Egipt au înfiinţat „Prima înfrăţire” în a cărei conducere
Nicolla Naco „ocupa un loc de frunte”.29
Această „primă
înfrăţire” a fost probabil prima lojă masonică albaneză care a
început în mod progresiv să promoveze mişcarea naţională albaneză. În 1877,
pentru prima oară, această societate a organizat prima biserică ortodoxă la
Zagazik,
cu slujbe în limba albaneză. Era un spaţiu de iniţiere pentru novici. Putem
deduce
acest fapt prin comparaţia cu biserica Sf. Sava de la Bucureşti unde alţi
albanezi,
Iordache Olimpiotul şi Farmache, îl iniţiau pe Tudor în masonerie. Prezenţa
bisericii
albaneze a atras reacţia consulului grec de la Mansura. Pentru că acesta
începuse
numeroase demersuri pentru anihilarea actelor culturale ale comunităţii
albaneze
din Egipt, Naum Naco împreună cu nepotul său Vanghel Dhimiter Naco de numai
13 ani, „l-au ucis pe Kraqidhos în octombrie 1884”, Naum fiind nevoit să
părăsească
Egiptul sub numele fals de Elmas Bej. Prin Istanbul, el va ajunge în România.
Între timp, la
Istanbul fiinţa la 1879 octombrie, o Societate pentru publicaţii
şi limba albaneză, al cărei preşedinte era Sami Frasheri urmat de Vasa
Pashko,
Iani Vreto, Ibrahim Themo.30
Cunoaştem linia
moderată a acestora privind mişcarea naţională albaneză.
Tineri albanezi din România înfiinţau la Bucureşti în 1881 „prima societate
despre
care ştim cu siguranţă că a existat în România” numită Filiala societăţii din
Constantinopol pentru cărţi albaneze, avînd ca scop editarea de carte.
Organizarea
societăţii s-a făcut sub îndrumarea lui Jani Vreto şi Pandele Sotir.31
Aceasta era situaţia
cînd a ajuns, incognito, Naum Naco la Bucureşti. Prin
intermediul „înfrăţirii masonice”, Naco a fost sprijinit de Eftimiu Konstantin
să
obţină de la prefectul poliţiei Bucureştilor (mason şi el), Titu Maiorescu,
„sprijinul
organelor româneşti”. Curînd, Naco a ajuns şi în preajma regelui Carol I „cu care
discuta despre situaţia din Balcani” cu ajutorul unor „iniţiaţi” şi mari
cărturari
precum Vasile Urechea, Tache Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie
Butculescu.32
Abia ajuns la
Bucureşti, a luat iniţiativa reorganizării – „iniţierii” – societăţii
culturale de la Bucureşti care, cu acest prilej, a primit un nume sugestiv
pentru
rolul ei: Drita (Lumina). Rolul ei era iniţiatic, de a răspîndi lumina
spirituală şi
culturală printre albanezi. Dincolo de acest rol de faţadă, a avut şi rolul de
a crea
înfrăţiri cu „fraţii” români, care acum, avînd un stat independent, puteau să-i
ajute
pe albanezi în întreprinderile lor naţionale. Societatea Drita a devenit
independentă
de aceea de la Constantinopol, Nicolla trebuind însă să rămînă în continuare
in-
cognito. Acest
simbol îl descria astfel Lagush Poradeci: „Marele meşter al operei
abia create trebuia
să rămână dincolo de temelii, fără nume”.33
Curînd se va
confrunta cu tabăra pasivă a societăţii, ceea ce l-a determinat pe
Naco la o nouă organizare a societăţii Drita în ianuarie 1887, în fruntea ei
fiind
Vasile A.Urechia. Membrii care adoptau pasivismul vor crea o altă societate
culturală numită Înţelepciunea – Dituria, în iunie 1887, coordonată de
Kostaq
Duro.
Nicolla Naco a
editat în 1888 primul număr al ziarului „Albanezul” (care a
apărut cu întreruperi până în 1903) iar în 1888 a publicat Noul Testament după
Matei în limba albaneză, în zece mii de exemplare; publicaţia a apărut cu
sprijinul
Societăţii Biblice „Frăţia”, ai cărei membri erau Gj.Qiriazi şi Nicolla însuşi.
Cele două societăţi
au avut o largă şi dinamică activitate culturală, abordată
într-o serie de studii de specialitate amintite în notele acestui demers, au
avut „o
viaţă destul de lungă, care continuă pentru Dituria până în 1906 iar pentru Drita
până spre 1909, 1910, după unele afirmaţii chiar până în 1912.”34
Naum Naco nu a
renunţat la a sprijini comunitatea albaneză egipteană şi prima
lojă masonică albaneză. Astfel, în 1885 a făcut „patru călătorii la Istanbul
sub
numele conspirativ de Ioanid. A reuşit astfel, prin intermediul mareşalului
Nysret-
paşa, să trimită Consiliului de Stat şi Patriarhiei Ecumenice un memoriu prin
care
cere abolirea tutelei greceşti în biserica albaneză ortodoxă şi introducerea în
biserică a limbii albaneze.”35
În cele din urmă,
biserica albaneză mult dorită a început să fiinţeze la
Bucureşti. În 1909, albanezii din Bucureşti obţineau dreptul de a folosi
Biserica
Sf.Gheorghe cel Bătrîn, unde slujbele s-au ţinut până în 1911. De la acea dată,
Sinodul României „datorită sprijinului acordat de mitropoitul Pimen al
Moldovei”,
a dăruit comunităţii albaneze din Bucureşti, Biserica Sf. Nicolae numită şi Dintr
’o
zi; „aceasta şi-a luat denumirea de Biserica albaneză”.36
Cu 1890, creşte
numărul tinerilor albanezi cu studii superioare care se fac
remarcaţi în societăţile culturale albaneze sau româneşti. Pe acest fond, va
apare
în 1899 o nouă societate culturală albaneză, Cercul studenţilor albanezi;
„cercul
îşi propunea răspândirea culturii albaneze şi strângerea relaţiilor între
studenţii
albanezi şi cei români.”37
La conducerea ei a
fost Dervish Hima (trimitere la secta dervişilor care avea un
rol iniţiatic în comunităţile musulmane). Probabil Dervish Hima era musulman şi
era
înrudit prin familie cu acestă sectă; legitimitatea era moştenită din tată în
fiu. Potrivit
lui Sava Iancovici, Dervish Hima era un „june turc refugiat din Istanbul”.
În 1900, societatea
îşi schimbă numele în Speranţa – Shpresa şi „se pare că a
activat pe lângă Dituria în tipografia căreia îşi publică statutul”. Societatea
a durat
pînă în 1906 şi a adunat „aproape fără excepţie pe toţi tinerii albanezi care,
nu
numai ca preocupări, dar şi ca formaţie, pot fi consideraţi pe drept cuvânt
intelectuali. Este
vorba de ultima generaţie a Renaşterii, înainte de 1912.”38
În 1902, numărul
membrilor societăţii ajunsese la 150, „aceştia fiind nu numai
studenţi, ci şi muncitori sau meşteri tineri care s-au remarcat în activitatea
lor patriotică”.39
Dervish
Hima alături de Jashov Erbara, „au iniţiat în 1903, un ziar imprimat în
albaneză
şi turcă unde
suţineau ideea unei Albanii independente condusă de un prinţ străin”.40
Totuşi, activitatea
societăţii Speranţa a constat în “organizarea unor cicluri
de conferinţe”, prin care membrii societăţii erau „stimulaţi, că oricare ar fi
profesiunea pentru care se pregătesc, să elaboreze, cel puţin o dată pe an, o
lucrare
privind istoria şi cultura albaneză. Educând pe alţii prin conferinţele ţinute,
membrii
societăţii Shpresa se educau pe ei înşişi.”41
Modelul celor trei
organizaţii albaneze cu filiale în oraşe precum Brăila,
Constanţa, Giurgiu, Focşani, Mărăşeşti etc, a fost preluat la scară mai redusă,
în
plan local, de comunităţi mai mici sau lideri cu posibilităţi financiare.
Astfel, în
iunie 1895, apare Societatea de binefacere a albanezilor Drenovari; în
1897, sub
conducerea unui comerciant, la Constanţa apare o societate româno-albaneză care
în 1906 avea 60 de membri. La acea dată era condusă de Tanas Dabo. Între membri
se numărau Ibrahim Themo, Petre Isail şi Gheorghe Rizescu.42
Au existat societăţi
cu acţiuni secrete şi în Albania. Între 1878 şi 1881, a
activat Liga de la Prizren. Datorită caracterului său antiotoman, a fost
„desfiinţată
prin intervenţia armatei turce”. Liga de la Prizren a „grupat albanezi
progresişti
care susţineau cauza albaneză prin diferite publicaţii”. La Korca, în 1885, lua fiinţă Comitetul Naţional Secret cu
două filiale: Istanbul şi Bucureşti. Filiala din
Bucureşti „avea ca scop publicarea de manuale în tipografia din oraş, pe care
Comitetul din Korca urma să le difuzeze în Albania”. Să amintim faptul că
Ibrahim
Themo, membru al Comitetului Uniune şi Progres al junilor turci a fost
„obligat
să emigreze în România, unde va lucra în alte societăţi albaneze”.
Pe de altă parte,
filiala de la Brăila a societăţii Dituria, era „fondată de albanezi
originari din Belcamen şi Megovani”, fiind existentă „înainte de 15 mai 1888”
cînd se înfiinţează amintita filială.43
Tot la Brăila, în
1904, va lua fiinţă o nouă societate numită Tinerimea albaneză
„care îşi propunea cultivarea limbii albaneze prin tipărirea şi răspândirea
gratuită
a cărţilor”. În 1905 apărea comitetul Kombi – Naţiunea, sub preşedinţia
lui Albert
Ghica, “în urma Congresului naţional”.44
Aşadar, se accentuase
procesul de dispersare a grupărilor albaneze din
România iar Nicolla Naco „intră în competiţie cu adversarii săi pentru
unificarea
grupărilor albaneze din România.” Se punea problema: care tabără va unifica sub
politica ei forţele albaneze: pasivii sau activii? Nicolla a raliat din
decembrie 1905
sub „steagul Dritei, toţi albanezii din România, fără distincţia confesiunii
religioase” – mergând pe linia lui Vechilhardji. Cele trei grupări: Drita,
Shpresa şi
Dituria, organizează în 1906, o adunare comună şi alege un comitet unic condus
de Thoma Cami.
Nicolla era ales preşedinte de onoare dar „şefii celor trei grupări,
Vasil Tarpo, Visari
Dodani şi Pandele Vangjeli nu au aderat.” 45
Întrunirea s-a ţinut
în „sala Amiciţia din parcul Cişmigiu” unde s-a ales un
comitet provizoriu după care „se uniră şi administraţiile celor trei
societăţi”. Nicolla
Naco dorea ca această „Societate unită” să poarte numele de Drita. Liderii
celor
trei societăţi, cu reprezentanţii lor, s-au întrunit din nou în septembrie şi
respectiv
noiembrie 1906 şi au înfiinţat unica societate a albanezilor numită Tomorri.
Noul
comitet de iniţiativă era format din Pandeli Evangheli, Kristo Meksi (care a
găzduit
în casele sale întrunirile), Visar Dodani, Rafail Anastasi şi Vangjel Zografi.
La noua întrunire
din decembrie 1906, s-a aprobat un nou statut al unei noi
societăţi unificate care fu numită Bashkimi – Unirea. Preşedinte a fost
ales din
nou Thomas Cami, secondat de Kristo Meksi şi Pandeli Evangjeli.
În ianuarie 1907,
Nicolla Naco a convocat o nouă şedinţă a reprezentanţilor
Dritei unde a arătat poziţia sa legată de noua societate Unirea, apărută fără
participarea sa şi acordul său. Nu era de acord, de asemenea, cu imixtiunile
Comitetului Macedo-Român coordonat de Kristo Meksi. Ca atare, gruparea fidelă
lui Naco a rămas alături de el într-o societate culturală albaneză care a
păstrat
numele de Drita. Bashkimi şi Drita au continuat să coexiste pînă în 1912.
Societatea Bashkimi,
între 1907-1908, „continuă să difuzeze cărţile editate
de societăţile anterioare, îşi propune să unifice alfabetul, adună noi fonduri
pentru
tipărirea de manuale şi sprijinirea şcolii albaneze.”
Au existat şi alte
societăţi culturale albaneze cu o durată de viaţă mai redusă
precum: Eforia bisericească albaneză din Bucureşti în decembrie 1909; Societatea
româno-albaneză Sf.Gheorghe de Negovani în septembrie 1910 la Brăila, sub
conducerea lui Sterie Sotir.
În 1911 apare la
Bucureşti Comitetul secret albanez de la Drita iniţiat în Al-
bania de Qemal-bey, Ivanci şi Tefil-bey cu „organizaţii similare la Sofia,
Atena şi
Cetinje”.
Pe teritoriul
României între 1884 şi 1911 „s-au născut alte 18 organizaţii sau
societăţi albaneze în şase oraşe”. O societate culturală rămasă la faza de
proiect a
fost Societatea generală albaneză din România al cărei proiect-statut a
fost publicat
în 1895 de C. Predescu. În SUA apar societăţi albaneze precum: Nostalgia
patriei, după 1906 şi Besa-Besen în 1907 la Boston.46
Remarcăm astfel,
după 1900, o accelerare a activităţilor societăţilor culturale
a albanezilor din România privind mişcarea naţională albaneză. Acţiunile
concertate
ale acestora cu cele similare din Balcani şi Europa au creat o opinie publică
favorabilă cauzei albaneze, dincolo de disputele dintre liderii locali ai diferitelor
grupări.
Comunitatea albaneză
din Bucureşti, stimulînd şi colaborînd cu comunităţile
albaneze din alte oraşe şi tîrguri româneşti, a reuşit, timp de 75 de ani, să
ajute pe
tărîm cultural
poporul albanez, aflat într-un dublu proces de deznaţionalizare:
turcizare sau
grecizare.
Oportunităţile
create de liderii societăţilor albaneze din România pentru
generaţiile de tineri albanezi veniţi după 1850 pe teritoriul României, au fost
fundamentale pentru crearea fondului uman necesar abordării directe a mişcării
naţionale albaneze prin crearea unei identităţi culturale albaneze în
generaţiile
tinere de albanezi. Aceste generaţii, adepte ale modernităţii şi ale
profesiunilor
liberale, ancorate în structura socială şi politică românească, şi-au coordonat
activităţile privind construirea statului albanez modern prin elite culturale.
Acest
proces a devenit imperios după 1900, pe fondul independenţei obţinută de Bul-
garia (1908) şi a războaielor balcanice (1912-1913). □
NOTE
1. Cătălina VĂTĂşESCU apud.
Cristia MAKSUTOVICI, Comunitatea albaneză din
România, Istoria Comunităţii albaneze din România, vol. I, Bucureşti, 2000, p.200
2. Cristia MAKUSTOVICI,
Neamul Ghiculeştilor, ibidem, p.62
3. Victor
PAPACOSTEA, Esquisse sur Les rapports entre la Roumanie et L ’Epire, Balcania,
I, Bucureşti, 1930,
pp.235-236
„(…
)Bien des générations appartenant aux classes riches ou moyennes des
Principautes
Roumains se sont formées sous la surveillance directe des illustres professeurs
épirotes. Même
les auteurs des lines et des cours utilisés dans les écoles des pays roumains
sont, très souvent,
originaires d’Epire ou des contrées voisines, macédoniennes et thésaliennes. (…
)Nous devons reconaître que les idées
du XVIII siècle se sont frayé un passage dans l’esprit public moldovalah
aussi par certains professeurs épirotes et par leurs lines.” (idem)
4. Paul
CERNOVODEANU, Bucarest. Important centre politique du Sud-Est européen à
la fin du XVII siècle et au commencement du XVIIIe., Revue Des Etudes
Sud-Est Européennes,
Tome IV,
1966,
nr.1-2, pp.156-161
“(…)
L’autonomie politque dont jouissait la principauté valaque, par comparaison à
la situ-
ation de totale dépendance des Grecs, des Serbes, des Bulgares et des Albanais
envers les Turcs,
a permis à la Valachie d’être considérée par les peuples des Balkans, beaucoup
plus que la
Moldavie, comme le centre de ralliement de leur lutte d’éliberation, et à
Bucarest, la capitale de
la principauté valaque, de devenir l’un des sièges les plus marquants
d’organisation de cette
action.” (ibidem, p.148)
5. Virgil
CÂNDEA, Les intellectuels du Sud-Est européen au XVIIe siècle, Revue des
Etudes Sud-Est Européennes, Tome VIII, 1970, nr. 4, p.665
“(…)Bien
que meilleure du point de vue économique et social, la condition du prêtre
seculier de moldavie et de Valachie était déficitaire sous le rapport
intellectuel et moral. Les
témoignages abondent en ce sens tout le long du XVIIIe siècle et la situation
se prolongera
jusqu’à la réorganisation de l’enseignement ecclésiastique accomplie à l’époque
moderne.” (ibi-
dem, p.636)
6. Sava IANCOVICI, Relaţiile
româno-albaneze în epoca renaşterii şi emacipării poporului
albanez, Revue des Etudes Sud-Est Européennes, tom.IX, 1971, nr.1, pp.13-14
7. „(…) El primea anual o
bursă de 2000 de taleri în soroc de 4 ani pentru a-şi săvârşi tot
cursul învăţăturii. Avea obligaţia să fiu dator să viu drept la Bucureşti,
ca să mă aşez dascăl la
şcoalele ce sînt… fără să fiu slobod în soroc de opt ani a mă duce în altă
parte…, iar în caz că
respectivul
ar vrea să calce acest legământ se arată că … atunci am a răspunde ori eu
sau chezaşul
meu
toată cheltuiala ce o va face casa şcoalelor cu mine într-acest soroc de patru
ani cu dobînda
lor…“
(Maria STAN, Tineri bucureşteni la studii în străinătate, Materiale de
Istorie şi
Muzeografie, vol.IX, 1972, Bucureşti, p.174)
8. Ibidem, pp.176-177
9. Memoriile Principelui
Nicolae şuţu, Editura
Fundaţiei Culturale române, Bucureşti,
1997, pp.132-152
10. Ibidem, pp.132 şi 299
11. Ibidem, p.207
12. Ibidem, p.246
În
Anuarul Principatului Valahiei apărut în 1842, avem numeroşi dregători ai
familiilor
boiereşti de origine albaneză şi chiar liberi profesionişti. De remarcat că
această realitate era în
timpul domniei lui Alexandru II Ghica. Acesta se intitula „voievod, prin graţia
lui Dumnzeu
prinţ peste întreg pământul României”.
Printre
înalţii dregători se numărau: Baronul Constantin Sakellarie, consul al Prusiei
la
Bucureşti; Constantin Tzinko, angajat al consulatului Prusiei ca dragoman şi
cancelar; Alexandru
Ghica, mare vistier; Prinţul Mihai Ghica, ministru de Interne şi preşedinte al
Consiliului
administrativ ordinar; Prinţul Constantin Ghica, mare spătar şi şef al trupelor
interne; Constantin
Epites, doctor, director al carantinii
Brăila; Alexandru Manos, pitar şi director al carantinii Olteniţa;
Anastasie Karassissou, doctor, membru al comisiei medicale din sectorul
albastru Bucureşti;
Nicolae şuţu, logofăt, membru al Divanului Suprem; Prinţul Constantin Ghica
Gheorghe, mare
ban şi preşedinte al secţiunii a II-a a Divanului Suprem; Alexandru Gheorghe Ghica,
mare vornic
şi preşedinte al divanului judiciar civil, al primei secţiuni; Nicolae Ghica,
mare logofăt, membru
al secţiunii a II-a a divanului judiciar civil; la fel şi marele logofăt
Constantin şuţu; Charles Ghica, procuror în Secţiunea
Criminală a Tribunalului de Ilfov; Sterie Kouloglou şi Panthase
Bakaloglou, negociatori şi membri şi secţiunea comercială a Tribunalului de
Ilfov; Anastasie
Dedulescu, paharnic şi preşedinte al Tribunalului de Râmnic; Constantin
Krimpou, pitar şi
procuror al Tribunalului de Comerţ, din Brăila; Prinţul P.Ghica, căpitan în
trupele domneşti;
Aga A.Vlangali, secretar pentru afacerile turceşti în Secretariatul de Stat şi
Constantin şuţu,
mare logofăt şi controlor la culte. (Annuaire de la Principaute de Valachie,
Boukarest, 1842,
Imprimerie de la Cour de Fr.Walbaum)
13. „(…) elementul albanez
împrăştiat cum se află în toate colţurile imperiului, de la Drin
până la Euphrat, chiar în fundul Caramaniei, ca soldat păzitor de graniţă, ca
vali, ca paşă, sau în
garda sultanului sau a paşalelor din Grecia, Asia Mică etc, ca şi în
garnizoanele lor, de la
Carpaţi până la Nil în slujba militară a stăpânilor şi chiar dincolo de
Adriatica, joacă un rol
capital la orânduirile care se fac în această perioadă.” ( Dumitru POLENA, Mişcarea
naţională
albaneză, UCAR, Bucureşti, 2000, p.13)
14. Albanezii din Italia, de
pildă, în timpul revoluţiilor pentru întregirea acestei ţări, „erau
afiliaţi la societăţile secrete ale cărbunarilor, luând parte şi la acţiunile
lor. Pentru a avea o idee
a contribuţiei lor la insurecţia din Sicilia, la 1860, un singur sat de 1500
de suflete a trimes 30 de
tineri să lupte sub drapelul gneralului Garibaldi, care a avut o deosebită
stimă pentru acest
viteaz şi valoros popor. Dar nu numai atât. Albanezii iau parte la toate
campaniile mari duse de
imperiul ototman contra puterilor mari, împotriva Rusiei mai ales.
Contingentele de albanezi
luptă ca să înăbuşească revolta greacă unde se întâlnesc fraţi cu fraţi în
tabere duşmane,
măcelărindu-se între ei.” (ibidem, pp.13-14)
15.Elida
PETOSHATI, Aspecte ale culturii europene în publicaţiile albaneze din
România
secolului
XX,
Editura
Deliana, Bucureşti, 1999, p.54
16.
Cătălina VĂTĂşESCU, Activitatea intelectuală şi culturală a albanezilor din
România
(1844-1912),
apud.
Intelectuali din Balcani în România, secolele XVII şi XX, Editura
Academiei,
1984, p.164
17. Cristia MAKSUTOVICI, Naum
Panakjot Veqilharxhi şi primul abecedar al limbii
albaneze, apud. Confluenţe culturale româno-albaneze, Editura
Kriterion, Bucureşti, 1995,
pp.140-141
18. Despre Grigora V Ghica aflăm că
„il se pourrait que le latin et l’italien qu’il connaissait
toutes, lui aient permis d’apprendre si rapidement le moldave. Le modèle de cet
intellectuel Sud-
Est Européen de formation occidentale, humaniste et polyglotte, chargé de
hautes responsabilités
publiques, est le dregoman phanariote. Sa carrière et ses circonstances
politiques propres à la
Turcocratie … .” (Virgil CÂNDEA, op.cit, p.642)
19. Cristia Maksutovici, Naum
Panajot…, op.cit, pp.141-142
2(…)
Un comerciant foarte învăţat, îmbogăţit în Brăila, unde se afla o colonie
numeroasă
albaneză, Naum Vechilharxhi (… )a întreprins o operă foarte grea: să deştepte
şi să lumineze o
naţie numai dintr-un abecedar de patru foi, fără ajutor de învăţători şi
regulate şcoli şi ca să se
spele cât mai grab necurăţirea sălbăticirii întru care zăcea până acum din
pricină că îi lipsea
literatura prin care se luminează toate neamurile şi să ajungă la adevăratul
drum al moralului. În
acest scop inventase un alfabet propriu cu litere caracteristice şi grele de
citit cu care a scris două
abecedare: primul la 1844 şi al doilea 1845. Amândouă s-au răspândit în ţară
unde au fost bine
primite.” La patru ani de la acest act cultural al diasporei albaneze din
Valahia, albanezul italian
Girolamo de Rada, va publica „cel dintâi ziar L’Albanese d’Italia la Neapole”
la 23 februarie
1848. (Dumitru POLENA, op.cit, p.22)
20. Sava IANCOVICI, op.cit,
p.22
21. Cristia MAKSUTOVICI, Naum
Panajot…, op.cit, p.142
22. Heliade RĂDULESCU, apud.
Sava IANCOVICI, op.cit., pp.23-24
23. Ibidem, p.28
24. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit, p.165
25. Elena
GHICA – destin apud. Cristia MAKSUTOVICI, op.cit., pp.143-145
„(…
)Paleta temelor sale este deosebit de variată: de la scrieri istorice care
descriau faptele
de vitejie ale bravilor conducători ai popoarelor luptând împotriva stăpânirii
otomane, dorind să
arate că deseori energia unui Stat de-al doilea ordin poate îndeplini minuni
pre care altele mai
mari nu ştiu totdeauna a le realiza. (Eroii României), la scrieri literare
şi de călătorii (lucrări
despre poezia poporană a diferitelor
naţiuni: românilor, maghiarilor, sârbilor, albanezilor, grecilor,
bulgarilor, turcilor) despre epopeea indiană Ramayana, despre
Mahabharata şi regele Nala, despre
epopeea persană şah Namech, despre frăţietatea popoarelor latine, a realizat
diferite portrete
literare cât şi pagini despre călătoriile în Elveţia, Grecia, Italia, Austria,
Franţa, Germania, precum
Alpi, Ghislana, Proscrisul – în care descrie împrejurimile Aarauului,
capitala cantonului de
Orgovia, Eleonora – care descrie Veytaux, fiind în acelaşi timp prima
încercare a autoarei de a
aborda literatura romantică, Elveţia Germană, în patru volume, lucrare
care l-a determinat pe
doctorul Kurz să o compare cu Doamna de
Staël pe care, după părerea lui, a întrecut-o, Escursiunile
în Rumelia şi în Moreea, Pelerinage au tombeau de Dante în
care descrie sărbătorile în onoarea
lui Dante la Ravenna unde participat în 1865 la invitaţia Municipalităţii, Golful
de la Speza,
lucrare tradusă în 11 limbi, Carnavalul de la Veneţia etc).”
(ibidem, pp.145-146)
26.Nicolae
CIACHIR, Gelcu MAKSUTOVICI, Oraşul Bucureşti, centru de sprijin al
mişcării de eliberare din Balcani (1848-1912), Materiale de Istorie şi
Muzeografie, Bucureşti,
vol. V,
1967,
pp.279-280
Despre
Elena Ghica, vezi şi lucrarea: Cristia MAKSUTOVICI, Un nume pe nedrept uitat
Dora
D’Istria, Editura
Ararat, Bucureşti, 1997
27. Albumul Societăţii
Junimea, înfiinţat în Aprilie 1878, pp.89-91
28. Noua reaşezare geopolitcă
modelată prin Congresul de la Berlin din 1878, a dat mişcării
albaneze un impuls. În 1879, Vaso Pasha propune „unirea Albaniei într-un singur
vilaiet, de a-i da
o organizaţie simplă, compactă şi puternică, de a-i face o largă parte
elementului ţării în
administraţia publică şi de a inaugura sub cârja M.S. Sultanului o eră de
minune, de concordie şi
de fraternitate pentru toate credinţele şi pentru toate religiile”. “
„(…)
Pe aceeaşi linie a mers şi o parte a coloniei din România: numai prin cultură
liberă
chiar subt imperiul otoman, poporul se va ridica. Cei din Italia s-au exprimat
mai clari şi mai
fideli acestui program pe care-l recomandau
ca o soluţie practică a problemei. Formula lor concretă
şi pacifică, ca şi cele de mai sus era: administraţia autonomă în
integritatea imperiului otoman,
bine înţeles în limba albaneză.” (Dumitru Polena, op.cit., pp.35-36)
În
cadrul diasporei albaneze din România, se conturează un alt curent moderat,
reprezentat
de A.Byku şi de Vanghelie Zappa, „după care albanezii urmau să fie cuprinşi ca
entitate separată
în sînul elenismului”, cât în ceea ce ar privi o Confederaţie balcanică,
albanezii din România, nu
au negat importanţa ei dar „şi-au păstrat
scepticismul cu privire la realizarea sa concretă”. (Cătălina
Vătăşescu, op.cit., p.168)
29. Mihail GRAMENO, Nicolla
Naum Naco – conducătrorul societăţii albaneze din
România „Drita”(Lumina), apud. Anuarul Albanezul, nr.402, Bucureşti, 1997,
p.21
30. Sava Iancovici, op.cit,
p.29
31. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit, p.174
32. Mihail GRAMENO, op.cit,
p.22
33. ibidem, p.23
34. Cătălina VĂTĂŞESCU,
op.cit, p.176
35. Sava
IANCOVICI, op.cit., p.36
De remarcat
vitalitatea acestei personalităţi a poporului albanez. Pentru a susţine
financiar
ziarul Albanezul, Naum nu a prididit să lucreze ca muncitor necalificat
(calificarea muncitorului
era similară cu aceea a novicelui în masonerie şi se realiza prin muncă
susţinută care dura ani de
zile. Unul dintre îndemnurile masonice este proverbul latin: Labor Improbus
Omnia Vincit.
n.a.), între 1889-1899 „la fortificaţiile care înconjurau Bucureştii, la
canalul dintre Siret şi Brateş,
la construirea căilor ferate Buftea-Periş şi Craiova-Calafat.” (ibidem, p.37)
36. Ismet DERMAKU, Biserica
albaneză în programul societăţii „Drita” din Bucureşti,
apud. Anuar Albanezul, 403, Bucureşti, 1998, p.78
37. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit., p.176
„(…)
Spre sfârşitul anilor ’90 din secolul XIX, în capitala României, Bucureşti, s-a
înmulţit
simţitor numărul intelectualilor albanezi. La Universitatea din Bucureşti s-a
înregistrat un număr
considerabil de albanezi. Printre ei se
aflau din acei care absolviseră şcoala Normală din Bucureşti,
fondată de Nicolla Naco erau, însă şi studenţi, veniţi din alte
universităţi, mai ales din cele din
Istanbul sau Atena. Menţionăm pe Dervish Hima (Ibrahim Naxhi), Ibrahim Themo,
Jashar
Erobara, Dhimiter Ilo şi alţii care abandonaseră Istanbulul şi Atena (…)”
(Ismet DERMAKU,
op.cit., pp.73-74)
38. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit., p.176
39. Ismet DERMAKU, op.cit.,
p.74
40. Sava IANCOVICI, op.cit.,
p.43
41. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit, p.177
42. Sava IANCOVICI, op.cit.,
pp.41-42
În
ceea ce priveşte prima societate, a albanezilor drenovari, aceasta are o
poveste mai
veche.
După asasinarea lui Ali-Paşa(albanez de origine), conducătorul vilaietului
Epir, satul
albanez
Boboştiţa devine proprietate a sultanului. În 1873, locuitorii au răscumpărat
satul şi
frontierele sale, „profitând de legile favorabile din epoca tanzimatuluui.
Bogătaşul K.N.Gjerasi
din Bucureşti, a promis o sumă
substanţială.” Societatea de binefacrere a albanezilor din Boboştişa
şi Drenovari, în mare parte comercianţi este atestată către 1895.
(ibidem, p.29)
43. Ibidem, pp.30-35
44. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit., p.177
45. Ismet DERMAKU, Aniversarea
a nouăzeci de ani de la întemeierea societăţii patriotice
albaneze „Bashkimi” (Unirea) din Bucureşti, Anuar Albanezul, nr.402,
Bucureşti, 1997, pp.36-
40
46. Cătălina VĂTĂşESCU,
op.cit, p.178
MAJURU
este
licenţiat al Facultăţii de istorie din Bucureşti, MA din 1998 cu
lucrarea Regele
Carol al II-lea: mitul omului politic vs. miturile României „veşnice”
. A
publicat
studii şi articole în revistele 22
, Magazin istoric
şi A Hét
În
prezent este istoric la Muzeul
Municipiului Bucureşti.