Legea liberului acces la informaţiile de
Legea liberului
acces la informaţiile de
interes
public — după patru luni de la
intrarea în vigoare
Valerian Stan
La exact unsprezece
ani după adoptarea Constituţiei, Parlamentul a votat, în
sfîrşit, Legea liberului acces la informaţiile de interes public — nr. 544 din
12
octombrie 2001. Votarea Legii a fost una din restanţele cele mai vechi (şi mai
nocive prin consecinţe) ale procesului de reforme instituţionale de după 1990.
Cereri adresate unor instituţii şi
autorităţi publice
După adoptarea Legii,
în perioada februarie — aprilie 2002, am făcut, în scris,
următoarele solicitări către următoarele instituţii (înainte de aceasta se
impune
precizarea că prin art 7 alin 1 al Legii
544/2001 se stabileşte că autorităţile şi instituţiile
au obligaţia să răspundă solicitărilor primite în termen de 10
zile iar „în cazul în
care durata necesară pentru identificarea şi
difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte
10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile,
cu condiţia
înştiinăţrii acestuia în scris despre acest fapt, în termen de 10 zile”).
— Secretariatul
General al Guvernului (SGG)
— în urma unor
investigaţii
proprii, am constatat că în anul 1997 Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă
nr.
43 prin care la Banca Agricolă (de stat) au fost clasificate în categoria
„pierderi”
credite în valoare de 2.658.473.609.624 de lei. Guvernul a stabilit că anexa
cuprinzînd cifrele referitoare la respectivele credite să nu fie publicată în
Monitorul
Oficial, împotriva art. 107 din Constituie, care exceptează de la publicare
numai
actele „cu caracter militar” (verificările arătaseră că anexa nu a fost
publicată
inclusiv din interesul pe care unii demnitari l-au avut de a ascunde faptul că
firmele
proprii au beneficiat de prevederile Ordonanţei). La 11 februarie 2002, am
adresat
SGG solicitarea de a-mi fi permis accesul la anexa Ordonanţei. Solicitarea a
fost
soluţionată favorabil;
— Regia Autonomă
„Administraţia Proprietăţii Protocolului de Stat”
(RA-APPS) — în urma unor investigaţii
proprii, am constatat următoarele:
Guvernul României a vîndut două imobile, proprietate publică, aflate în
administrarea Regiei, către Societatea Comercială „Romcontrol” (prin HG 811/
1998) şi Asociaţia Generală a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi (prin HG 487/
2001). Vînzarea celor doua imobile s-a făcut cu încălcarea legii, fără
organizarea
de licitaţii publice (preşedintele Asociaţiei Vînătorilor este actualul prim
ministru,
iar Societatea Comercială îl are drept acţionar pe ministrul Apărării de la
data
adoptării HG 811). La 7 martie 2002, am solicitat RA-APPS fotocopii de pe
documentele prin care au fost vîndute cele două imobile. Pînă în prezent s-au
primit fotocopii numai de pe actele de vînzare către SC „Romcontrol”;
— Autoritatea
pentru Privatizarea Activelor Proprietăţii de Stat (APAPS)
— la 12 martie, am solicitat să mi se
permită accesul la următoarea informaţie:
care sînt plăţile pe care Fondul Proprietăţii
de Stat (FPS) şi succesoarea sa, APAPS,
le-au făcut de la constituire şi pînă în prezent pentru publicitate şi
consultanţă.
Deşi au trecut 48 de zile*, APAPS nu a dat nici un răspuns solicitării făcute;
— Banca Comercială Română (BCR) — la data
de 12 martie, am solicitat să mi
se comunice care
sînt persoanele care au beneficiat din partea Bancorex (BCR este
succesoarea
Bancorex) de credite cu dobîndă preferenţială. La 27 martie, BCR a
comunicat
refuzul său, motivînd mai ales prin aceea că Legea nr 544 exceptează de la
accesul
la informaţia de interes public activitatea societăţilor comerciale, inclusiv
pe
acelea cu capital majoritar sau integral public — ceea ce este adevărat, însă
reprezintă
una
din lacunele cele mai serioase ale Legii (refuzul BCR a fost comunicat după 14
zile
de
la solicitare, şi nu în termen de 5 zile, aşa cum obligă art 7 paragraful 2 al
Legii). Un
alt
motiv invocat de bancă a fost „secretul bancar”, ceea ce este complet
nejustificat
avînd
în vedere mai ales că la data solicitării Bancorex (banca cu capital public) nu
mai
exista de mai mulţi ani. (Solicitării pe care o făcusem anterior adoptării
Legii accesului
la
informaţie, conducerea BCR a răspuns, de asemenea într-o perioadă în care
Bancorex
nu
mai exista de mult timp, că nu poate face publice numele demnitarilor care au
beneficiat
de
credite preferenţiale întrucît faptul acesta ar fi de natură să „dăuneze
prestigiului
băncii
şi clienţilor ei”). Reclamaţia administrativă formulată împotriva refuzului BCR
a
fost soluţionată în
sensul că „rămîne valabil primul răspuns”;
— Banca Naţionala
a României (BNR) —
la 12 martie, am solicitat să mi
se comunice care sînt sponsorizările pe
care BNR le-a făcut după 1989 (cu indicarea
tuturor beneficiarilor sponsorizărilor şi sumelor primite). La 16
aprilie, Direcţia
Secretariat a dat un răspuns complet general, care nu a satisfăcut solicitările
pre-
cise făcute, răspuns împotriva căruia, la 19 aprilie, am formulat o reclamaţie
administrativă (pînă în momentul de faţă, nu s-a răspuns);
— Ministerul de
Interne — la 13
martie, am solicitat informaţii despre
proiectele de acte normative aflate în curs de elaborare la nivelul MI şi
fotocopii de pe ultimele 3 proiecte de acte
normative. În anul 2001, anterior Legii accesului
la informaţie, fusese adoptată Hotărîrea de Guvern 555 privind elaborarea şi
adoptarea de către Guvern a actelor normative, care prin art 28 stabileşte ca
„Pe
întregul parcurs al elaborării proiectelor de acte normative se interzice
personalului
autorităţilor publice iniţiatoare şi avizatoare furnizarea în afara instituţiilor
re-
spective a unor date sau informaţii cu privire la respectivele proiecte de acte
nor-
mative”. Dispoziţiile HG sînt în dezacord cu normele constituţionale şi ale
Legii
accesului la informaţie (faţă de care, în plus, au o forţă juridică inferioară).
La 26
martie, Direcţia juridică a MI a comunicat că, „dată fiind complexitatea şi
volumul
lucrărilor care trebuie cercetate, solicitarea va fi soluţionată în termen de
30 de
zile de la data înregistrării la MI”. La 18 aprilie, aceeaşi Direcţie juridică
a revenit
asupra deciziei iniţiale şi a comunicat refuzul de a pune la dispoziţie copii
ale
actelor normative în curs de elaborare... întrucît HG 555/2001 interzice lucrul
acesta. La 25 aprilie, am formulat reclamaţie administrativă împotriva răspunsului
primit;
— două solicitări
identice cu aceea către MI au fost făcute, de asemenea la
13 martie, ministerelor Agriculturii şi celui de Finanţe. Deşi au trecut
47 de
zile*, cele două ministere nu au dat nici un răspuns.
— Preşedinţia
României — la
data de 13 martie, am solicitat accesul la
urmatoarele două
informaţii: numele, prenumele, funcţia şi veniturile totale
realizate de
personalul Preşedinţiei României în perioada 1 ianuarie 2001 — 28
februarie 2002; care au fost cheltuielile ocazionate de turneul pe care delegaţia
condusă de preşedintele României l-a făcut în primul trimestru al anului 2002
în
unele ţări din Asia. Deşi au trecut 47 de zile*, Preşedinţia nu a dat nici un răspuns.
(O solicitare asemănătoare, făcută Preşedinţiei României în legislatura
precedentă,
a rămas de asemenea fără nici un răspuns);
— Serviciul Român
de Informaţii (SRI) —
la data de 13 martie, am solicitat
următoarele două informaţii: care este procentul personalului SRI care a lucrat
şi
în fosta Securitate; cîte solicitări de aprobare a interceptării convorbirilor
telefonice
a făcut SRI în ultimii 4 ani, cîte dintre acestea au fost aprobate şi cîte
dintre acestea
din urmă s-au justificat, în sensul că au contribuit la soluţionarea unor
cazuri în
care s-a pus în pericol siguranţa naţională. La data de 21 martie, şeful
Biroului de
relaţii cu publicul a răspuns negativ — sub o semnătură indescifrabilă —
ambelor
solicitări. În primul caz s-a motivat că „statistica solicitată nu poate fi făcută
publică
fiindcă ofera o informaţie utilă unui
eventual potenţial adversar”. În cel de-al doilea
caz s-a motivat că „informaţiile solicitate ţin de domeniul siguranţei
naţionale”.
Refuzul este nejustificat în ambele cazuri. În primul caz, este evident că o
determinare procentuală privind apartenenţa personalului SRI la fosta
Securitate
nu poate fi sub nici o formă utilă „unui eventual potenţial adversar”. Răspunsul
SRI sugerează persistenţa în continuare la nivelul acestei instituţii a
psihozei secretomaniei pe care fosta poliţie
politică comunistă a cultivat-o timp de mai
multe decenii în România. Mai mult, o împrejurare ulterioară răspunsului primit
de la SRI sugerează chiar reaua intenţie. Astfel, la 11 aprilie 2002, cu ocazia
unei
conferinţe de presă organizată în deschiderea seminarului „Serviciile de
informaţii
şi securitate şi agenda de securitate a secolului XXI”, directorii SRI şi SIE
(Serviciul
de Informaţii Externe) au informat, public, că „în structurile pe care le
conduc
există foşti securişti sau lucrători care au făcut poliţie politică, numărul
acestora
ajungînd la 15 — 20% din totalul angajaţilor”. În privinţa celui de-al doilea răspuns,
este de asemenea evident că o informaţie precum numărul de interceptări
telefonice
făcute de un serviciu de informaţii nu are
cum să „prejudicieze siguranţa naţională”.
O dovadă a relei intenţii — sau, în orice caz, a superficialităţii —
celor care au
răspuns solicitării făcute este şi faptul că drept prim temei legal al
refuzului a fost
invocat „art 49 alin (2) din Constituţia României”, text fără nici o legătură
cu
solicitarea făcută şi pe care îl reproduc în continuare: „Restrîngerea” —
exerciţiului
unor drepturi, n.a. — „trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o
şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”. La 8 aprilie, am
formulat o
reclamaţie administrativă împotriva răspunsului primit, căreia pînă în prezent
nu i
s-a răspuns. În legătură cu aceeaşi psihoză a secretomaniei de la nivelul SRI,
cetăţenii nu pot intra în legătură cu acest serviciu decît prin intermediul
unei căsuţe
poştale şi a unui
număr de telefon, unde persoana care răspunde refuză să se
prezinte;
— Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)
— la 13 martie, am
solicitat următoarele două informaţii: „care sînt veniturile
(inclusiv sporuri, prime etc) realizate de fiecare dintre membrii Colegiului
(conducerea) CNSAS de la constituire şi pînă în prezent”; „datele de identitate
şi
funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii
de Securitate pe care CNSAS i-a identificat
că au fost implicaţi în activităţi de poliţie politică, precum şi
motivele pentru care
CNSAS nu a publicat aceste date în Monitorul Oficial” (de la data intrării în
vigoare
a Legii dosarelor Securităţii, 9 decembrie 1999, şi pînă în prezent, CNSAS nu a
făcut nici o astfel de publicare, cerută de art. 17 al Legii). La 28 martie,
preşedintele
Colegiului CNSAS a răspuns solicitării făcute. La prima întrebare au fost
anexate
fotocopii de pe două acte normative reglementînd salarizarea personalului
CNSAS,
ceea ce, evident, nu răspunde solicitării făcute. La cea de-a doua întrebare,
răspunsul a fost că „deocamdată CNSAS nu este gestionarul arhivei fostei
Securităţi”, întrucît „nu beneficiază de o clădire adecvată organizării arhivei
proprii”. (Motivarea CNSAS este netemeinică întrucît, în înţelesul Legii
dosarelor,
preluarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii presupunea inclusiv preluarea
spaţiilor în care acestea sînt depozitate. În al doilea rînd, este cu totul
neclar de ce
timp de doi ani şi jumătate CNSAS nu a reuşit să publice în Monitorul Oficial
numele nici unui agent al Securităţii în condiţiile în care o bună parte a
activităţii sale a fost destinată unor acţiuni care
nu îi erau impuse de Legea dosarelor, uneori
acestea fiind chiar contrare Legii, aşa cum a fost cazul verificării din oficiu
a unor
candidaţi la alegerile locale din anul 2000). La 15 aprilie, am făcut reclamaţie
administrativă împotriva răspunsului primit la prima solicitare;
— Compania Naţională de Transporturi
Aeriene TAROM —
la 20 martie,
am solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile pe care Compania le-a făcut
în ultimii şase ani pentru consultanţă unor firme de consultanţă sau cabinete
de
avocatură. Directorul general al Companiei a răspuns negativ solicitării făcute,
motivînd că, fiind societate comercială, TAROM este exceptată de la prevederile
Legii accesului la informaţie. ªi acest exemplu arată că exceptarea societăţilor
comerciale cu capital de stat de la prevederile Legii reprezintă una din
lacunele
cele mai serioase ale actului normativ. TAROM este o societate comercială
cu
capital aproape integral de stat (la data înfiinţării, 29 iunie 1998, statul
român,
reprezentat prin Ministerul Transporturilor, deţinea 97% din capitalul social,
iar
ulterior nu au survenit modificări esenţiale sub acest aspect);
— Societatea Naţională de Petrol PETROM
(SNP) — la 20
martie, am
solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile pe care SNP le-a făcut de la
înfiinţare şi pînă în prezent pentru publicitate, sponsorizări şi consultanţă.
Deşi au
trecut 39 de zile* de la data cererii, SNP nu a dat nici un răspuns;
— Ministerul Finanţelor Publice — la 20 martie, am solicitat
accesul la
următoarea informaţie:
ce sume, la ce date şi căror firme de consultanţă şi cabinete
de avocatură s-au plătit în anii 1997 şi 1998 pentru „consultanţă” şi
„cheltuieli
juridice” în vederea achiziţionării de euro-obligaţiuni. Deşi au trecut 39 de
zile*
de la data cererii, Ministerul nu a dat nici un răspuns;
— Ministerul Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei —
la 28
martie, am solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile făcute in ultimii
sase
ani de unitatile economice la care statul roman detine, prin acest Minister,
majoritatea capitalului social — inclusiv de
către CN TAROM — pentru consultanţă
unor firme de consultanţă şi cabinete de avocatură. La 29 martie, Direcţia
Generală
de Relaţii Publice a soluţionat negativ solicitarea, motivînd, pe de o parte, că
„din
formularea cererii nu rezultă în concret informaţiile publice solicitate”, iar
pe de
altă parte că unităţile subordonate „sînt autonome iar Ministerul nu deţine
datele
solicitate”. La 10 aprilie, am revenit numind 5 dintre unităţile aflate sub
autoritatea
Ministerului, inclusiv CN TAROM. La 26 aprilie, Ministerul a comunicat ca a
trimis solicitarea către cele 5 unităţi, „urmînd să primiţi de la ele răspuns”.
— Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) — la 12 aprilie, am solicitat
accesul la următoarea informaţie: care sînt
persoanele care au beneficiat, în perioada
1997 — 2000, de credite acordate „familiilor tinere pentru cumpărarea
sau
construirea de locuinţe”. La 23 aprilie, cu o întîrziere de 6 zile faţă de
termenul
legal, CEC a comunicat refuzul său, motivînd în principal că statutul său este
de persoană juridică de drept privat şi că
operaţiunile pe care le efectuează sînt
confidenţiale. Răspunsul este netemeinic întrucît pe de o parte CEC este o
unitate
al cărei acţionar unic este statul român iar pe de altă parte creditele vizate
de
solicitarea făcută au fost subvenţionate de la bugetul public. La 26 aprilie,
am
formulat reclamaţie administrativă împotriva refuzului CEC.
Cîteva concluzii
Din totalul celor 16 cereri, 1 (una) a fost soluţionată favorabil, 1
(una) parţial
favorabil, 8
nefavorabil iar 6 nu au primit nici un răspuns. Împotriva unora dintre
soluţionările negative voi formula plîngeri la secţia de contencios
administrativ a
Tribunalului Bucureşti.
Refuzul aproape
general de a se permite accesul la informaţiile de interes
public solicitate are două explicaţii principale. Pe de o parte, este evident că
responsabilii instituţiilor şi autorităţilor publice au în continuare
dificultăţi
serioase în a accepta că transparenţa şi controlul public asupra activităţii
lor
este o regula elementară după care funcţionează societăţile democratice şi
statele
de drept. O asemenea mentalitate este dublată de interesul pe care
oamenii politici
şi demnitarii îl au de a evita să ajungă la cunoştinţa publică faptul că mulţi
dintre ei s-au folosit de poziţiile pe care le-au avut în interes privat; este
vorba
mai ales despre
credite preferenţiale luate de demnitari de la bănci de stat pentru
afacerile lor sau
pentru alte interese private, sponsorizări din banii publici a
activităţii partidelor şi oamenilor politici, afaceri ale societăţilor
comerciale,
cabinetelor de avocatură sau firmelor de consultanţă ale demnitarilor cu societăţi
comerciale de stat (o adevărată parazitare a acestora), cu regii autonome,
companii
naţionale şi chiar cu ministere şi alte instituţii publice.
A doua explicaţie ţine
de exceptarea societăţilor comerciale de stat de la
orice informaţie cu privire la activitatea lor. Aceasta este, repet, una din
lacunele
cele mai serioase ale Legii. Indiscutabil, societăţile comerciale de stat
trebuie
protejate şi ele împotriva concurenţei neloiale iar în sensul acesta ele
trebuie să
beneficieze de prevederile Legii nr 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale. De altfel, chiar Legea nr. 544 exceptează — prin art 12 lit c) — de
la
accesul liber „informaţiile privind activităţile comerciale şi financiare a căror
publicitate aduce atingere principiului concurenţei loiale”. Dar despre o
informaţie
precum aceea referitoare la demnitarii care s-au folosit de poziţiile lor
pentru a
lua credite preferenţiale de la o bancă de stat (care a mai şi falimentat de
mai mulţi
ani) se poate spune numai printr-un abuz că prin publicare ar „aduce atingere
principiului concurenţei loiale”. După cum un abuz ar fi şi „secretizarea” unei
informaţii referitoare la sumele plătite de TAROM, de exemplu, firmelor
familiei
unui ministru ori de Ministerul Finanţelor şi Fondul Proprietăţii de Stat
firmelor
de avocatură şi consultanţă ale altui ministru. În aceste condiţii, este
evident că exceptarea tuturor informaţiilor
privitoare la societăţile comerciale de stat de la
accesul publicului este excesivă şi de neacceptat.
Privind deficienţele Legii accesului la
informaţie ar mai trebui notat:
- excepţiile de la accesul liber la informaţii
stabilite prin
art. 12 paragraful
(1) literele b), c), d), e) şi f) exced cadrului instituit prin art. 31,
paragraful 3 din
Constituie, potrivit căruia restrîngerea accesului la informaţia de interes
public
poate să aibă în vedere exclusiv situaţiile în care s-ar prejudicia „măsurile
de
protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională”;
- art. 21 paragraful (2) stabileşte că
împotriva refuzului unei autorităţi sau
instituţii de a asigura accesul la o informaţie de interes public „se poate
depune
reclamaţie...”; întrucît din textele următoare rezultă că legiutorul a avut în
vedere
„depunerea reclamaţiei” ca o condiţie prealabilă a acţiunii în justiţie
(contencios
administrativ), este necesar ca formularea actuală privind reclamaţia
administrativă să devină imperativă, în acord, de altfel, cu termenul de 30
de zile,
imperativ şi el, stabilit prin acelaşi paragraf. În orice caz, pînă la o
eventuală
modificare în acest sens a Legii, cei care vor avea în vedere o acţiune în
justiţie
vor trebui să observe că prin art. 22 paragraful (1) termenul de 30 de zile
pentru
formularea plîngerii se raportează la „termenul prevăzut la art 7”, ceea ce
sugerează
— cel puţin din punctul acesta de vedere
— că reclamaţia administrativă la care
se refera art. 21
paragraful (2) nu ar fi o condiţie prealabilă pentru formularea
cererii în justiţie;
- art. 21 paragraful
(3) stabileşte că „Dacă după cercetarea administrativă
reclamaţia se dovedeşte întemeiată, răspunsul se transmite persoanei lezate în
termen de 15 zile de la depunerea reclamaţiei
şi va conţine atît informaţiile solicitate
cît şi menţionarea sancţiunilor împotriva celui vinovat”. Legea nu
stabileşte — şi
se cere amendată în sensul acesta — că persoanei care a făcut solicitarea să se
răspundă după cercetarea administrativă şi în cazul în care reclamaţia sa se
dovedeşte neîntemeiată (cu precizarea, obligatorie, a motivelor pentru care
„conducătorul instituţiei” a decis că reclamaţia nu este întemeiată). □
NOTA: pînă la data închiderii ediţiei, 28 aprilie 2002
*
Valerian STAN (n.
1955), în perioada 1977-1990 a fost ofiţer în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, în 1990 membru al Comietului pentru Democratizarea Armatei,
după care
a fost trecut în rezervă. Din 1990 membru în structurile organizatorice şi de
coordonare ale
Alianţei
Civice, colaborator la Comitetului Helsinki Român, fost secretar de stat, şef
al
Departamentului de Control al Guvernului (1997). A publicat numeroase articole şi
analize
vizînd actualitatea politică şi militară,
drepturile şi libertăţile fundamentale, transparenţa şi
integritatea administraţiei publice.