început de secol în Banat, (editura Nemira, Bucureşti, 2000). Volumul de faţă e alcătuit în principal de interviurile luate unor germani bănăţeni, înregistrate în anii 1999 şi 2000. Lucrarea este împărţită în cinci părţi, a căror structură nu este uniformă. Astfel, prima secţiune a volumului, intitutaltă Repere introductive, conţine, alături de interviuri frgamentare sau integrale, şi două studii, menite să faciliteze accesul publicului larg la mai buna cunoaştere a istoriei germanilor bănăţeni şi a relaţiilor lor cu românii din zonă. Primul dintre ele, Germanii din Banat sau istorie între două emigrări, semnat de Rudolf Gräf, face o scurtă retrospectivă istorică a aproape trei secole de viaţă germană în zonă, perioadă marcată de cele două ample fluxuri migratorii, în direcţii opuse: colonizarea în Banat începută în 17181 şi emigrarea germanilor bănăţeni spre Vest, proces început după al doilea război mondial şi accelerat după 1989. Cel de-al doilea studiu, datorat lui Valeriu Leu şi intitulat Imaginea germanului la românii din Banat, reprezintă o interesantă şi bogat documentată încercare de imagologie, abordată din perspectiva duratei lungi a istoriei. Fără a idealiza imaginea românilor bănăţeni despre germani, autorul subliniază că în acest caz, în ciuda unor încercări care n-au prins rădăcini, „lipseşte imaginea duşmanului secular”. Aceasta deoarece aici „frustrările nu au avut nici anvergura şi nici durata din alte părţi, din Transilvania, de pildă”, fapt explicat şi prin aceea că în Banat „legislaţia medievală, care statua inegalităţi şi segregări, nu a translat în modern” (p. 33). Un alt factor favorizant pentru construirea unei imagini pozitive despre germani a fost şi faptul că „în Banat, spre deosebire (iarăşi) de Transilvania, «neamţul», «craiul nemţesc», nu a impus un regim inferior confesiunii ortodoxe” (p. 35). Autorul oferă numeroase exemple pentru a ilustra evoluţia imaginii pe care românii bănăţeni o proiectează de-a lungul secolelor, asupra vecinilor lor germani.

Celelalte părţi ale volumului sînt în ordine: Povestea vieţii, Sărbătorile la germani, Locuri de memorie şi Donbas ’45 şi sînt alcătuite mai ales din interviuri sau fragmente de interviuri, completate uneori şi prin alte texte. Astfel, secţiunea referitoare la sărbători conţine şi două mici studii (semnate de Roxana Pătraşcu şi Adela Lungu), cea referitoare la diferite localităţi conţine şi un mic istoric al morii de apă din Gărîna (Wolfsberg), iar ultima parte, dedicată deportării în URSS, conţine şi un (scurt şi imposibil de plasat în context) fragment din însemnările, redactate trei decenii mai tîrziu, ale uneia din victimele deportării. În sfîrşit, volumul conţine şi o serie de fotografii ce ilustrează aproape un secol de întîmplări mai mult sau mai puţin obişnuite, cum ar fi săniuşul Steierdorf în iarna lui 1911, balul şvăbesc din Tomnatic (Triebswetter) 1937, cîteva femei ce lucrau în 1946 în mina de cărbuni din Donbas, un grup de deportaţi în Bărăgan în 1956 sau chirvaiul din Gărîna în 1998.

După cum scrie în Prefaţă coordonatoarea volumului, scopul lucrării este să înregistreze ce povestesc despre viaţa lor germanii din Banat celor ce nu sînt germani. Prin chiar acest dialog se realizează, în multiple feluri, o „întîlnire cu Celălalt”, „o întîlnire între generaţii, între oameni cu memorii diferite, care îşi revendică identităţi diferite sau marchează solidarităţi identitare ce nu sînt legate neapărat de etnic (există o memorie locală, aşa cum există una comună a celor deportaţi în URSS, a celor deportaţi în Bărăgan, a celor emigraţi în Germania etc.)” (p. 6-7).

Povestindu-şi viaţa, cei intervievaţi semnalează, inevitabil, factorii care au marcat-o. E vorba, desigur, de marile evenimente istorice care le-au intersectat biografia: cele două războaie mondiale, instaurarea regimului comunist în România, prăbuşirea acestuia în 1989. Dar e vorba şi de o serie de evenimente mai particulare, care s-au focalizat mai ales asupra comunităţii lor tocmai pentru că aceasta era definită ca fiind germană. Astfel, viaţa multor etnici germani a fost marcată de convenţia dintre statul român şi cel german, care din 1993, a creat posibilitatea (percepută adesea ca obligativitate) ca etnicii germani din România să se înroleze în armata germană (iar nu în cea română); ulterior, la începutul lui 1945, zeci de mii de germani din România sînt deportaţi în URSS, la muncă, mulţi dintre ei murind acolo; urmează exproprierile de terenurile agrare şi proprietăţile industriale şi, în 1951, deportarea în Bărăgan a unei părţi a germanilor bănăţeni, împreună cu reprezentanţi ai românilor, sîrbilor etc. Studiul introductiv al lui Rudolf Gräf ne ajută să rememorăm ordinea cronologică a acestor evenimente, permiţîndu-ne să înţelegem mai bine referirile multora dintre cei intervievaţi.

Tocmai această concentrare specifică de evenimente asupra unei comunităţi etnic definite a adus în prim-plan problema identităţii etnice, adeseori menţionată şi în interviuri. Cei intervievaţi încearcă să definească pe sine sau grupul din care fac parte (germanii din Banat) din această perspectivă. Rezultatul poate părea surprinzător celor care (mai) cred că identitatea etnică are o compoziţie omogenă şi imabubilă. Din multe interviuri reiese, poate paradoxal, că identitatea germanilor din Banat nu este acoperită în totalitate de cea germană. În primul rînd, cei intervievaţi au conştiinţa unei duble identităţi, etnică şi cetăţenească: „sînt german, dar un bun cetăţean român” — spune unul dintre ei (p. 118). Apoi, ei se delimitează de celălalt mare grup care împărtăşeşte această dublă identitate, saşii transilvăneni: „Aicea la noi sînt şvabii, iar în Ardeal sînt saşii. Saşii vorbesc aşa că noi nu înţelegem ce vorbesc, dar de fapt nici ei nu înţeleg dacă vorbim noi şvăbeşte [...] Saşii sînt mai mult comercianţi, şvabii au fost mai mult agricultori. Saşii au şi altă religie — sînt evanghelişti [evanghelici]” (p. 141-142).

Subdiviziunile continuă şi în interiorul comunităţii „şvabilor”. Pe la mijlocul anilor ’40, locuitorii satului Tomnatic, vorbitori de germană şi consideraţi germani, şi-au amintit că, în momentul colonizării, strămoşii lor aveau nume franceze şi vorbeau franceza. Sub ameninţarea deportării (ca germani) în Rusia, o bună parte din locuitorii satului au reuşit să-şi dovedească originea franceză şi să scape de deportare. Drept argument au fost aduse datele unui recensămînt de prin 1930, în care notarul, român, francofil şi considerînd că originea e mai importantă decît cunoaşterea limbii, a înregistrat o bună parte din locuitorii satului ca fiind de etnie franceză. Cincisprezece ani mai tîrziu, această acţiune, ce pînă atunci putea părea doar ciudată, s-a dovedit profitabilă. După cum declară chiar unul dintre cei care a scăpat astfel de deportare: „Noi am scăpat, vreo trei sute atunci, care nu s-au dus. Noi am scăpat pe bază de origine franceză. şi ăştia care s-au ascuns. Fiindcă era deja ordin că ăştia care sînt de origine franceză nu se pot deporta. Dar, ştiţi cum a mers, care au fost în prima tranşă s-au dus, adică două tranşe. Dar care au rămas ascunşi au fost scutiţi. Norocul nostru a fost pur şi simplu recensămîntul, că primarul s-a dus şi a arătat: «Uitaţi-vă, în ’27 au fost francezi!»” (p. 256). Acest caz ilustrează că, atunci cînd există şansa obţinerii unor avantaje de pe urma schimbării ei, identitatea etnică poate deveni chiar subiect de negociere. Povestitorul deja citat e perfect conştient de scopul acestei acţiuni: „Am intervenit atunci pentru a ajunge la francezi, nu din politică — noi n-am făcut politică. Numai în interes personal, ca să scăpăm prima oară de deportare şi după aia de expropriere — avantajul, ştiţi.” (p. 254). Sînt, poate, cititori care consideră condamnabilă o asemenea atitudine oportunistă faţă de apartenenţa etnică; ea nu este însă decît răspunsul raţional adecvat la dispoziţii la fel de arbitrare, potrivit cărora membrii unei ocmunităţi etnice erau deportaţi sau expropriaţi numai pentru că aparţineau acesteia.

În acest context, un interes special prezintă ultima parte, consacrată deportării în URSS. Una dintre persoanele intervievate reaminteşte condiţiile deportării din 1945: „Toţi nemţii au fost deportaţi. Femeile de la optsprezece ani pînă la treizeci de ani, şi bărbaţii de la optsprezece ani pînă la patruzeci şi cinci de ani — toţi, fără nici un motiv, au fost deportaţi” (p. 367). Interviurile, unele ample şi bogate în informaţii, relatează despre călătoria cu trenul spre Donbas, în vagoane de marfă, în vreme de iarnă; apoi despre condiţiile de trai (insuficienţa hranei fiind frecvent amintită) şi de muncă de acolo, despre relaţiile interumane (amestecate, adică şi bune, şi rele) ce s-au stabilit între germani şi ruşi, despre boală şi despre moarte şi, în sfîrşit, despre întoarcerea acasă, uneori doar pentru a afla că restul familiei a murit. În încheiere, doar un scurt fragment dintr-un asemenea interviu care, în numai cîteva fraze, redă această dramă. La întrebarea „şi revederea cum a fost?”, persoana intervievată răspunde: „În gara Bucureşti aşteptam trenul care să ne ducă acasă, mai departe, pînă la Timişoara; dintr-o dată vine cineva spre mine — era fostul nostru şofer. Mă întreabă: «Ce faceţi aici?» «M-am întors din Rusia», am spus eu. «Dar unde mergeţi? Nu mai aveţi pe nimeni nu mai aveţi nimic acolo.» Mi-a spus că părinţii şi fratele meu cu copiii au fost evacuaţi. În septembrie au fost lupte la Bozovici, Oraviţa şi în împrejurimi. Ei nu s-au mai întors.” (p. 358).

Deşi inegal şi lipsit de un studiu analitic al materialului prezentat, prin aceste interviuri, volumul conţine o bogată sursă documentară de istorie orală, în care aşa cum se întîmplă în asemenea cazuri, informaţia obiectivă este dublată de trăirea subiectivă. □

Nadia Badrus