Statutul evreilor din Transilvania la sfîrşitul secolului al 18-lea

(OPINIO DE JUDAEIS)

Mihály Spielmann-Sebestyén

Proiectul dietal Opinio de Judaeis elaborat în efervescenţa reformatoare a anilor ’90 ai secolului al 18-lea, probabil între anii 1791-1792, a fost atins în literatura de specialitate în cîteva rînduri.¹ Noi am publicat traducerea ei în limba română in extenso.²

S-a constat pe bună dreptate că Opinio este un elaboratum născut sub zodia iosefinismului după dispariţia împăratului Iosif al II-lea. Cei care l-au conceput nu au trecut peste acest prag practico-politic şi ideologic, întrucît măsurile preconizate prin legi, decrete, rescripte sau edicte ale suveranului (1781-1790) nu au fost traduse de facto în viaţă, impactul lor asupra vieţii cotidiene a fost slab sau nu au avut timpul necesar să-şi exercite un efect real asupra situaţiei evreilor din Transilvania.

Opinio de Judaeis rămîne totuşi un act semnificativ — chiar şi pe plan teoretic, al dezideratelor — fiindcă demonstrează că statele şi ordinele Transilvaniei, factorii politici determinanţi şi-au dat seama că în statutul evreilor din provincie sînt necesare schimbări, trebuie să fie introduse măsuri de îmbunătăţire, şi mai cu seamă nu se poate reveni la situaţia dinaintea anului 1781, adică la nivelul anterior reformelor începute de împărat. Aceste măsuri din întregul imperiu au reconsiderat pe planul mentalului colectiv într-o măsură mai mare sau mai mică locul şi rolul evreilor în viaţa socială şi economică.

Desigur, asupra legiuitorului, asupra anturajului lui Iosif al II-lea şi adepţilor iluminismului din Transilvania au acţionat mai mulţi factori economici şi sociali, dar mai ales spirituali, printre care în mod deosebit cercul berlinez al lui Moses Mendelsohn, şi într-o măsură specială lucrarea lui Christian Wilhelm von Dohm Über die bürgerliche Verbesserung der Juden în două volume, apărută la Ber- lin între anii 1781-1783. După analiza amănunţită făcută de Jacob Katz în a sa carte Out of Ghetto³, von Dohm ar fi preconizat recepţia evreilor în societatea non iudaică în calitate de cetăţeni. El s-a referit expres la acei evrei care s-au stabilit de mult într-o ţară (regiune, localitate), nu şi la naturalizarea acelora care ar fi venit la o dată mai recentă sau care vor emigra în Germania în viitor.

Actul de „emancipare”, de îmbunătăţire, se restrînge la un cerc mai mic de evrei care, potrivit părerii lui von Dohm, sînt familiarizaţi cu habitatul îndelungat dintr-o ţară. Ideea lui principală sună astfel: acelor evrei care au fost admişi trebuie să li se acorde cele mai multe drepturi cetăţeneşti, ca în schimb să li se poată pretinde aria tuturor îndatoririlor cetăţeneşti faţă de statul mărinimos, îndatoriri care sînt pretinse de la toţi supuşii statului. În acest context, religia şi originea, într-o ţară iluminată, au o importanţă secundară sau ele pot fi minimalizate, acestea devin din punctul de vedere al statului nişte caracteristici private, particulare, ieşite din sfera consideraţiunilor principale ale puterii. Am folosit expresia limitativă „cele mai multe drepturi cetăţeneşti”, întrucît şi von Dohm este de părere că evreii vor răspunde la aceste lărgiri de drepturi şi recepţie cu o loialitate limitată pînă cînd ei nu se vor elibera de acele tradiţii, obiceiuri şi instituţii specific iudaice care, după majoritatea iluminiştilor timpului, contravin raţiunii şi sînt piedici în calea integrării purtătorilor ei în societatea modernă non-iudaică. Am putea spune că von Dohm face parte în această privinţă din categoria iluminiştilor şi „toleranţilor intoleranţi”.

Von Dohm şi-a imaginat împreună cu ceilalţi adepţi ai spiritului raţionalist o schimbare a structurii ocupaţiilor considerate „specific” evreieşti. Alături de comerţ şi tranzacţii cămătaro-băneşti. ei ar trebui să intre şi în sfera mesenilor şi ocupaţiilor folositoare ca artizani, mici meseriaşi, cît şi în agricultură ca producători direcţi, lucrînd ei înşişi pămînturile obţinute în urma tranzacţiilor comerciale. Astfel. concentrarea lor în domeniul negoţului şi al finanţelor va dispărea de la sine, dacă statul (considerat factor atotputernic şi omniprezent) îi va dirija prin intervenţiile sale sistematice pe cetăţenii evrei spre alte profesii. În consecinţă, energiile creatoare recunoscute ale evreilor şi aptitudinile lor spirituale vor fi canalizate spre un folos mai mare al ţării şi vor crea bunăstarea locuitorilor săi.

Von Dohm recunoaşte unicitatea şi unitatea naturii umane şi este gata să creadă că măsurile administrative călăuzite de raţiune şi înţelepciune vor avea puterea să dizolve „casta” evreilor tradiţionalişti. Cauza amintitului exclusivism ocupaţional (tradiţionala supra reprezentare a evreilor în sectorul financiar şi comercial) nu zace în natura umană a iudeilor, ci concentrarea lor are determinări socio-istorice, ei au fost constrînşi să practice meserii şi să domine ramuri economice datorită condiţiilor vitrege ale istoriei, ale feudalismului îngust şi egoist. Din „non productivitate” există căi de ieşire: limitarea numărului permiselor de comerţ pe un teritoriu administrativ dat, scutirea de dări şi de taxe a acelora care se vor apuca de lucru de mină. Atît scutirile cît şi măsurile coercitive vor fi necesare doar la început, fiindcă ulterior existenţa sigură şi garantată a libertăţii de alegere va acţiona automat asupra preferinţelor evreieşti, ei îşi vor alege singuri, fără constrîngere, toate meseriile şi profesiunile posibile, şi acelea de unde azi lipsesc încă cu desăvîrşire. Ei vor intra în structuri economice-pro- ductive mult mai sănătoase şi, din punct de vedere social-uman, vor fi acceptaţi de populaţia creştină.

Natural, statul nu poate renunţa la mijloacele sale de convingere; prin acestea, evreii trebuie să fie convinşi că acţiunile întreprinse şi schimbările pretinse servesc interesele înseşi ale evreilor. Noii meseriaşi trebuie să aibă dreptul să-şi exercite profesiunile lor alese şi în afara breslelor, creîndu-se astfel condiţii pentru o concurenţă sănătoasă şi stimulatoare.

Gînditorul german este gata şi la unele compromisuri între obiceiurile şi jurisdicţia comunitară pe o parte şi puterea de stat pe de altă parte, fiind conştient că trecerea de la o fază tradiţională la cea modernă este anevoioasă, necesită timp, iar reformele pripite şi fără menajamente ar crea mai curînd dificultăţi decît avantaje. Acele drepturi ale comunităţilor mozaice şi pretenţiile statului pot fi armonizate pe baza unor înţelegeri. Speranţa nutrită de toţi reformatorii ne-evrei este, aşa cum demonstrează Jacob Katz, că interesele proprii ale indivizilor puşi în contact direct cu noile provocări (challenges) vor prevala faţă de legile restrictive ale iudaismului în privinţa respectării, de exemplu, a zilelor de repaus cerute de tradiţie, a prescrip- ţiilor privind consumul unor alimente şi a vieţii private. Aceste legi şi obiceiuri care contravin intereselor economice şi obţinerii profitului vor fi lăsate la o parte în favoarea noilor posibilităţi de existenţă: agricultură, creşterea animalelor, exersarea meseriilor în atelierele meşterilor creştini sau în atelierele proprii, chiar şi intrarea în armată.⁴

Evreii — cred iluminiştii în frunte cu Moses Mendelsohn — vor trebui să fie integraţi din punct de vedere cultural în societăţile care azi îi marginalizează încă, să înveţe limbile moderne naţionale, spre a se debarasa de jüdisch-deutsch, şi să treacă la germana literară în ţările germanofone. În procesul de învăţare rolul principal îl va avea şcoala modernă, laică sau laicizată unde materiile prac- tice, folositoare vor prevala asupra materiilor tradiţionaliste. În noile şcoli evreieşti, se vor preda alături sau în locul Talmudului acele cunoştinţe, în spiritul filosofiei raţionalist-iluministe, care vor ajuta la intrarea lor în societate. În aceste condiţii Talmudul încetează a mai fi singurul izvor de ştiinţă morală şi de valori (Naphtali Herz Wessely).⁵

Tot programul evreiesc şi ne-evreiesc îndreptat spre adepţii iudaismului are la bază educaţia permanentă şi tot mai exigentă apropiată cît mai mult realităţilor avînd ca scop final „îmbunătăţirea moravurilor cetăţeneşti şi umane ale evreilor” (moralische und bürgerliche Verbesserung).⁶

Un alt grup de izvoare îl constituie pachetul de măsuri introduse de Iosif al II-lea în deceniul al IX-lea al secolului. Autorii proiectului dietal Opinio de Judaeis s-au inspirat direct, au avut drept model Systematica Gentis Judaicae Regulatio (1783) şi varianta ei din 1787, cea extinsă asupra evreilor din Transilvania. Toate măsurile luate de împărat, fără a avea darul de a se constitui într-un sistem coerent, sînt puncte de plecare şi de referinţă, idei salutare pentru autorii Opiniei, probabil gubernatorul György Bánffy, preşedintele comisiei dietale pentru problemele administrative, cît şi pentru colaboratorii săi. consilierii Michael Fronius şi Lajos Teleki.⁷

Autorii nu doresc să depăşească limitele gîndirii statale iosefiniste, acestea sînt satisfăcătoare, poale gradul maxim necesar şi permis de toleranţă în condiţiile în care atît dieta cît şi împăratul Leopold al II-lea, în ciuda unor divergenţe serioase, au interese comune: menţinerea sistemului existent, cit şi revenirea în parte la o situaţie anterioară reformelor lui Iosif al II-lea. Practic vorbind, Opinio este osatura unei legi noi, care poate fi îmbunătăţită sau înăsprită în urma discuţiilor purtate în plenul parlamentului transilvan, dar trebuie să fie acceptată în fine de împărat, sancţionată, întărită şi introdusă în legislaţia ţării. Opinio a avut soarta tuturor elaboratelor dietale din perioada 1791-1794: nu a fost luată în discuţie, nu a ajuns să fie transformată într-o reglementare viabilă o bază de tratament pentru autorităţile publice din Ardeal în relaţiile lor cu populaţia mozaică aflată în ţară de aproape două secole.

Opinio de Judaeis, fără nici o introducere, trece la prezentarea situaţiei juridice şi faptice a evreilor, arătînd că ei se ocupă în principal cu negoţul şi distilarea vinarsului, sînt interesaţi în a avea cîştig din morărit şi iau frecvent in arendă cîrciumile de la ţară. Toate ocupaţiile lor sînt legate indirect de producţia agrară astfel, opinează autorii, preocupările evreilor nu sînt folositoare pentru o comunitate mai largă, pentru ţărani. Nici nu se pune întrebarea dacă îndeletnicirile condamnate sînt cerute ori nu de populaţie, dacă există pretenţii pentru serviciile asigurate de evrei la ţară. Mai ales vînzarea cu amănuntul, negustoria ambulantă măruntă, este întâmpinată cu ostilitate de autorităţi, precum a fost şi în timpul Mariei Tereza şi al lui Iosif al II-lea. Împotriva acestei circulaţii a mărfurilor şi mai ales a micilor negustori, au fost luate în repetate rînduri măsuri de restrîngere şi/sau de interdicţie totală.

În Opinio sînt trecute în revistă statutul juridic şi bază legală a prezenţei evreilor din Transilvania, ei se află în ţară în temeiul unor scrisori privilegiate întărite succesiv de principi şi înmatriculate în Approbatae et Constitutiones, în codul de legi al Transilvaniei. Actul de bază este privilegiul acordat de Gabriel Bethlen în 1623, acesta fiind întărit ultima oară în anul 1780 de către Iosif al II-lea.

Proiectul dietal înşiră de asemenea măsurile administrative care au fost introduse în deceniul care a trecut pentru clarificarea şi rezolvarea situaţiei evreilor atît la Alba Iulia (oraş în care au avut temei legal de şedere), cît şi în localităţile din Provincie.

Autorităţile sînt alarmate de creşterea vertiginoasă a numărului de evrei din Transilvania, mai ales de imigrarea lor în masă. Nu este o teamă singulară: atitudini similare sînt înregistrate periodic şi în Ungaria, Austria, Germania atît din partea oficialităţilor cît şi din partea înşişi a evreilor care se aflau de mai mult timp într-un loc, beneficiind de privilegii sau de un tratament mai bun, avînd o situaţie mai ferită.

Măsurile luate însă — precum am arătat mai înainte — mutarea lor forţată la Alba Iulia în totalitate sau expulzarea acelor grupuri care nu se aflau în ţară ori nu s-au născut în Transilvania în ultimii treizeci de ani, nu au dat rezultate, atît din cauza ţelurilor irealizabile în condiţiile date, cît şi datorită intereselor centrifuge, contrare ale proprietarilor de moşii, care au avut nevoie de arendaşi, de cîrciumari, de cămătari şi negustori evrei în procesul circulaţiei banilor şi mărfurilor. Aceeaşi rezistenţă a fost întîmpinată de autorităţi şi din partea episcopului romano-catolic de Alba Iulia şi a orăşenilor de acolo, care din mo- tive total diferite, (imposibilitatea stabilirii unor mase largi de evrei pe o moşie, pe un teren restrîns, lipsa mijloacelor materiale pentru subzistenţa celor stabiliţi; teama de concurenţa evreilor), au refuzat să primească în fostul oraş de reşedinţă al principatului pe mozaicii vizaţi de strămutare.

În schimb li s-a permis — se arată în document — în deceniul ce a trecut, exercitarea unor noi meserii şi intrarea lor în agricultură ca producători direcţi, instrucţia lor în şcoli proprii care fuseseră întemeiate sub supravegherea statului.

Fabricarea şi comercializarea alcoolului era însă lucrul cel mai neliniştitor. Autorităţile publice atrag atenţia în repetate rînduri Guberniului, Cancelariei Aulice şi altor foruri că „acapararea unui aliment de bază”, cum este grîul, aduce după sine „scumpirea peste măsură a recoltei, de asemenea /evreii/ aduc prejudicii hrănirii populaţiei”. Cercetările au arătat de mult că recoltele erau slabe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în acelaşi timp lipsa vinurilor şi a zahărului erau suplinite prin trecerea masivă a populaţiei de rînd la consumul de alcool rafinat mult mai ieftin, la pălincă şi vodcă. Asemenea acuzaţii se fac auzite şi în alte provincii ale imperiului Habsburgic, sau în Moldova şi Ţara Românească. Cu toate acestea nevoia de alcool a crescut, băuturile pe bază de cereale erau cerute de către piaţă permanent din motive lesne de înţeles. Costul lor de producţie a fost redus, în plus aduceau venituri imediate oriunde ar fi fost instalate cazanele de fierbere. O populaţie ca evreii, lipsită de avere imobilă, liberă din punct de vedere juridic, are nevoie de mijloace de subzistenţă lichide. Economia care se bazează tot mai mult pe schimburi în bani creează necesitatea activităţii mînuitorilor de bani. Atunci însă cînd o societate nu are asemenea „specialişti”, într-o economie dezvoltată cu multe anomalii şi reticenţe, apar greci, armeni, evrei, sau alte grupuri etnico-sociale-profesionale străine (în Europa de Răsărit şi Centrală) care vor suplini această lipsă pînă cînd societatea va fi destul de evoluată să-şi rezolve singură problemele sale monetare din forţe proprii, fără ajutorul excesiv al unor grupuri venite din afară sau care se află la marginea societăţii.

Măsurile propuse de autorii Opinio de Judaeis sînt: interzicerea distilării cerealelor şi fructelor (în acelaşi timp o altă comisie dietală dorea să intensifice plantarea pomilor fructiferi). De asemenea, evreilor să li se anihileze posibilitatea de a arenda cîrciumi, totuşi cîrciumile existente să fie tolerate, acelea care sînt în proprietatea lor, sau acelea care sînt deţinute cu acordul proprietarilor de pămînt. Măsura propusă va atrage după sine dispensarea evreilor în provincie, scăzînd astfel concentrarea lor într-o localitate sub douăzeci de familii de iudei. Viziunea reformatoare nu detectase sensul dezvoltării decît într-o măsură foarte mică: nu prevedea că oraşele vor fi centre ale vieţii economice, ponderea populaţiei va tinde spre oraşe. Creşterea mobilităţii sociale, răspîndirea manufacturilor şi începutul industrializării au favorizat comerţul şi producţia în domeniul serviciilor; ar fi fost mai greu de aşteptat ca evreii, care de mult s-au ocupat de aceste servicii, fiind specializaţi în ramurile arătate, să acţioneze contrar intereselor proprii, împotriva trend-urilor economice care îşi fac apariţia în societăţile din Europa Răsăriteană.⁸ Apoi agricultura cere o soliditate în producţie din partea comunităţilor în care indivizii lucrează direct pămîntul, or evreii sosiţi mai tîrziu şi nefiind integraţi în comunităţile ţărăneşti (libere, iobăgeşti sau de jeleri) nu s-au îndreptat spre agricultură în calitate de producători, ci ca negustori care cunosc bine căile de comercializare şi de prelucrare a produselor pămîntului. Ei ar fi fost condamnaţi de la bun început la insuccese în caz contrar.⁹

Elaboratul scris sub îndrumarea lui Bánffy nu este de acord cu expulzarea în masă a evreilor din motive umanitare (ca punct de vedere secundar, dar care apare deja ca semn pozitiv creştin în aprecierea evreilor), dar mai ales datorită relaţiilor complicate de credit şi financiare cu care sînt legaţi mozaicii de anumite pături ale societăţii, ca exploatarea în sistem de arendă a pămînturilor şi a veniturilor „regale” (cîrciumi, tutun, măcelării etc. ).

Dezrădăcinarea evreilor deja stabiliţi într-o localitate (centru de moşie. sate. unele oraşe şi tîrguri mai mici) ar avea repercusiuni sociale negative, ar înmulţi numărul vagabonzilor şi al indivizilor fără o existenţă materială mai mult sau mai puţin sigură. (Teama de o nouă răscoală gen Horia este încă vie în amintirea autorilor Opiniei). De aceea ei propun ca totul să rămînă în starea actuală. Evreii în schimb să răspundă pozitiv la diferitele solicitări ale statului, să practice un comerţ onest, „ca nu cumva nevoile şi sărăcia să-i îndemne către înşelăciune şi căutarea unor căi ilicite de cîştig”.

Stabilizarea elementelor mobile, fără domiciliu permanent, este o sarcină importantă în condiţiile creşterii numărului celor veniţi de peste graniţele provinciei. Toţi să se supună — se propune —jurisdicţiei domeniale din sate, iar celor care vor să se integreze în societăţile locale creştine să li se acorde statutul de „cetăţean liber”. Mai ales oraşele privilegiate şi tîrgurile să admită evreilor învăţarea meseriilor artizanale şi exercitarea tuturor ocupaţiilor, cît şi practicarea negoţului în prăvălii proprii şi/sau închiriate. (Se interzice, natural, comerţul ambulant, aşa zisul Hausieren).

Autorii evită să amintească de obiceiurile şi riturile specifice iudaice care i-ar împiedica pe enoriaşii evrei în exersarea sau învăţarea meseriilor în acelaşi ritm şi modalitate cu creştinii. Nu se pomeneşte nici de posibilitatea serviciului înarmat al evreilor, acest subiect fiind rezervat autorităţilor din Viena. Echipa lui Bánffy a ocolit astfel intrarea într-un cerc vicios, mulţumindu-se să accentueze latura utilitară a restructurării socio-profesionale a evreilor aliaţi în Transilvania.

Propunerile lor nu sînt lipsite de contradicţii in adiecto. De exemplu, cu toate că actul doreşte să evite expulzarea sau înmulţirea elementelor vagabonde, în cazul neconformării individuale este de acord cu alungarea celor care nu vor să înveţe meserii benefice pentru societate ori dacă nu sînt capabili să se întreţină, iar noilor veniţi să li se acorde permisiunea de şedere numai în cazul în care au o avere imobiliară considerabilă sau pot dovedi că sînt în posesia unei ocupaţii folositoare. (Or majoritatea celor veniţi sînt săraci, cauza emigrării spre Transilvania este tocmai nevoia. În marile oraşe ale imperiului, la Viena. Praga sau Pesta numai evreii bogaţi au putut cumpăra permisiunea de şedere, restul s-au infiltrat ilegal in aceste centre de piaţă. Teama autorităţilor din Transilvania este alimentată de exemplele din metropolele amintite).

Gîndirea economică a celor care au conceput aceste proiect de măsuri este incapabilă să admită existenţa unui profit comercial. Ea este tributară modului de producţie feudal, precapitalist tradiţional. Extracîştigurile sînt considerate ilicite, revoltătoare.

Contradicţiile probabil sesizate de redactorii Opiniei sînt îndulcite la sfîrşitul proiectului prin cîteva dispoziţii generale: jurisdicţia localităţilor este extinsă şi asupra evreilor locali, deci ei să fie trataţi pe picior de egalitate cu majoritatea, cu populaţia creştină. În acelaşi timp li se permite să aparţină şi jurisdicţiei Companiei Evreilor, să fie sub tutela rabinilor, chestiunile lor interne pot fi rezolvate la nivelul forurilor locale evreieşti. Contribuţia lor bănească (dări, taxe, accize) să fie proporţională cu veniturile lor, iar repartizarea dărilor să cadă în sarcina Companiei amintite. Noi sinagogi şi şcoli nu pot fi ridicate fără aprobarea Gubernului.

Frecventarea şcolilor creştine este sprijinita in speranţa „îmbunătăţirii lor morale”. Dorinţa nerostită a Comisiei Dietale este pregătirea evreilor spre botez, dacă nu in masă, măcar individual, astfel grăbindu-se integrarea lor socială. Pot folosi liber hainele lor ca semn distinctiv ori vestimentaţia oamenilor de rînd. Se prevede folosirea limbii idiş sau ebraică în cadrul comunităţii. Practic însă a rămas în vigoare dispoziţia lui Iosif al II-lea potrivit căreia toate evidenţele şi documentele interne ale comunităţii să fie redactate în limbile oficiale (maghiară, germană).

În dorinţa de a înregistra cetăţenii ţării (în calitate de contribuabili şi cetăţeni/ supuşi) să se pretindă de la evrei folosirea numelor de familie alese începînd din anul 1787. Acest element de identificare să aibă obligativitate pentru toţi evreii din provincie, indiferent de unde provin.

Opinio de Judaeis nu are o linie de conduită clară. Şovăie între măsurile de îmbunătăţire proprii iudaismului (ne aflăm după emanciparea evreilor din Franţa), este gata să trimită evreii pe calea naturalizării, incetăţenirii treptate ca o măsură de recompensă pentru îmbunătăţirea morală a subiecţilor, pe de altă parte proiectul însă rămîne tributar unor concepţii tradiţionaliste, intolerante, ca expulzarea, folosirea pedepselor şi interdicţiilor discriminatorii.

Proiectul ar fi putut crea o bază juridică pentru minoritatea etnico-religioasă şi socio-profesională a evreilor într-o societate non-iudaică, dacă nu tolerantă in sensul actual al expresiei, măcar privită fără o atitudine duşmănoasă faţă de o identitate diferită de cea a majorităţii. □

NOTE

1.  Trócsányi Zsolt. Rendi reformmozgalom Erdélyben (1790-1811 ), în: Századok 1979. nr. 5., pp. 774; Moshe Carmilly-Wienberger Istoria Evreilor din Transilvania, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994. pp. 88-89

2.  Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România. [J/2, Bucureşti, Editura Hasefer. 1990, Doc. nr. 263

3.  Jacob Katz: Out of Ghetto. Social Background of Jewish Emancipation 1770-1870. Varianta în l. maghiară: Kifelé a gettóból, Budapest. 1995

4. Idem, pp. 64-72 5. Ibidem pp. 72-73

6.  Idee preluată şi de evreii din Transilvania. Vezi ecourile sale în anii 40 ai secolului trecut în Marton Ernő: Az erdélyi zsidók történetéből I, Erdélyi zsidók nyílt levele a történetíró gróf Kemény Józsefhez. Kolozsvár. 1940. pp. 4-6,

7.  Trócsányi Zsolt: Erdélyi kormányhatósági levéltárak, Budapest. Akadémiai kiadó, 1979, p 321.

8.  Reinhard Rürup: Emancipáció és antiszemitizmus, în: Fejlődés-tanulmányok Zsidókérdés Kelet- és Közép-Európában. Ed. Simon Róbert, Budapest, 1985, p. 42.

9.  Katz, op. cit., pp. 200-201

*

SPIELMANN-SEBESTYÉN Mihály (n. 1947) — bibliotecar principal la Biblioteca Teleki-Bolyai (Tîrgu-Mureş), lector universitar al Academiei de Artă Teatrală (Tîrgu-Mureş) şi Universităţii Babeş-Bolyai (Cluj). A publicat peste 250 de studii despre istoria Transilvaniei în secolele XV-XVIII, a îngrijit Scrisurile lui Gabriel Bethlen (Bethlen Gábor Levelek) (Kriterion 1981) şi Izvoare şi mărturii referitoare la Evreii din România ( vol. II/1 şi II/2, Ed. Hasefer. Buc. 1988 resp 1990). Autor al volumelor Principii Transilvaniei (Erdélyi fejedelmek) (biografii) Ed. Mentor, Tîrgu-Mureş, 1993 şi 1994 (reed.) şi Trecut şi trecut. (Múlt és múlt) ed. Impress. Tîrgu-Mureş, 1995