Autonomia Voivodinei – provocări şi perspective

Duško Radosavljevič

„Cel mai mare blestem e să fii bogat

şi-apoi să pierzi totul.”

Proverb evreiesc

1. Introducere

Cel mai mare grad de autonomie i s-a acordat Provinciei Voivodina prin Constituţia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (RSFI), adoptată în 1974.1 Articolul 2 al acesteia prevedea un statut constitutiv dual al Voivodinei, adică parte constitutivă a Republicii Socialiste (RS) a Serbiei şi, totodată, a statului federativ Iugoslavia. Definiţiile provinciei şi ale republicii erau aproape identice², singura diferenţă fiind aceea a suveranităţii — o provincie nu era un stat, deşi în practică ea era învestită cu toate atributele care o abilitau să exercite o autonomie completă. Astfel, o provincie se bucura de dreptul de a avea un parlament, un guvern, o bancă centrală, instituţii universitare, culturale şi ştiinţifice proprii; de asemeni, ea îşi urma propriile politici economice, îşi avea legislaţia proprie, un sistem judiciar, poliţie şi chiar şi apărare teritorială proprii. În practica politică a fostului stat, statutul provinciilor Kosovo şi Voivodina era egal cu statutul republicilor membre ale comunităţii politice iugoslave. Voivodina s-a bucurat de acest statut pînă în 1988, dată de la care, pentru început, puterile sale au fost îngrădite³ de valurile de populism sîrb⁴, apoi au fost restrînse pînă la un nivel destul de scăzut de decretele constituţionale⁵ ce au urmat, pentru a fi în cele din urmă aproape complet eliminate în practică prin soluţiile politice ale regimului lui Slobodan Milosevic. Respectivele acte legislative reflectau în acelaşi timp anularea ideii comuniste de autonomie completă a Voivodinei elaborate în timpul celui de-al doilea război mondial, fapt care, la rîndu-i, ridică îndoieli în ce priveşte natura aşa-numitei „revoluţii anti-birocratice (de iaurt)”.

Scopul scurtelor remarci istorice de mai sus nu este acela de a reevalua soluţiile constituţionale sau de altă natură adoptate în perioada regimului lui Tito. Mai degrabă, ele se impun de la sine ca punct de plecare sau ca bază pentru orice comparaţie a gradelor de autonomie preconizate, dorite, oferite, negociate etc.

II. Autonomia Voivodinei — statutul prezent

În Constituia din 1990 a R.S. Serbia⁶, în vigoare în momentul de faţă, problemele referitoare la autonomia provinciilor sunt abordate în articolele 108112. Aceste articole afirmă că provinciilor le este acordată autonomia în domeniul puterilor legislative şi executive referitoare la planificarea economică, socială şi demografică, la protecţia mediului înconjurător, asistenţa socială a copiilor, la asigurările sociale şi de sănătate, la cultură, ştiinţă, educaţie, informaţii, folosirea oficială a limbii şi înscrisurilor etc. Potrivit prevederilor constituţionale, Provincia Autonomă (P.A.) a Voivodinei îşi înfiinţează în mod independent instituţiile şi le reglementează funcţiile; ea este, totodată, îndreptăţită la venitul naţional propriu. Îndoielile care au însoţit adoptarea Constituţiei s-au înmulţit tot mai mult de atunci din pricina faptului simplu că prevederile sale referitoare la provinciile autonome nu reuşesc să pună la dispoziţia acestora competenţele legislative respective nici măcar în domeniile în care însăşi Constituia le garantează autoritate legislativă autonomă. Contrar practicii obişnuite adoptate de alte ţări care includ provincii autonome, Constituia nu specifică natura „chestiunilor speciale”, care să fie tratate exclusiv de provincii, potrivit legislaţiei proprii. Aceasta înseamnă că problemele provinciale sînt reglementate practic de legile republicii, ceea ce, în mod logic, atrage după sine întrebarea: ce fel de autonomie este de fapt garantată? În afară de aceasta, şi totodată ca o fidelă ilustrare a vieţii parlamentare din Serbia ultimilor zece ani, au fost adoptate — prin încălcarea Constituţiei şi cu totul contrar practicii constituţionale — zeci de legi menite să ştirbească autonomia provinciilor (mai cu seamă a P.A.Voivodina). Drept consecinţă, Voivodina a fost lăsată pînă şi fără propriile sale surse de venit în dispreţul drepturilor sale stipulate — nu mai e nevoie să subliniem — de Constituie.

III. Cursul schimbărilor

În ciuda credibilităţii ridicate a noului guvern şi a eforturilor serioase ale majorităţii comunităţii internaţionale de a ajuta Serbia să revină în instituţiile internaţionale şi să se alăture procesului de integrare şi altor procese, mediul din Serbia nu este deocamdată propice pentru soluţionarea chestiunii Voivodinei (chestiunea autonomiei complete) şi nici pentru soluţii pripite sau incomplete. De aceea, Consiliul Executiv al Voivodinei a propus⁷, iar Adunarea P.A.Voivodina a acceptat⁸ „Platforma cu privire la realizarea autonomiei şi puterilor constituţionale ale P.A.Voivodina şi la principiile viitoarei ordini constituţionale a P.A.Voivodina”. Platforma are în vedere procesul restabilirii puterilor constituţionale ale P.A.Voivodina şi al stabilirii aranjamentelor constituţionale pe termen lung pentru P.A.Voivodina, care ar urma să fie implementate pe etape.

Prima etapă, care ar urma să se încheie în cel mai scurt timp posibil, presupune corectarea situaţiei neconstituţionale existente, modificarea şi amendarea legilor republicii şi, prin aceasta, împuternicirea provinciei pentru a-şi exercita propriile puteri executive şi normative. Procesul va impune atît amendarea a peste 100 de legi (lista cuprinde în jur de 120 de legi), cît şi includerea respectivelor puteri constituţionale provinciale în noile proiecte de legi care urmează să fie prezentate Adunării Republicii spre adoptare.

Pentru a atinge gradul de autoritate la care P.A.Voivodina este îndreptăţită potrivit Constituţiei Republicii Serbia, provincia ar trebui să aibă autoritate în următoarele domenii:

1. Administraţie

2. Folosirea oficială a limbilor grupurilor etnice

3. Servicii medicale

4. Asigurări de sănătate

5. Bunăstare socială

6. Asistenţa socială a copiilor

7. Asigurări sociale (pensii pentru vechime în muncă şi pentru handicap)

8. Relaţii de muncă şi de angajare

9. Educaţie

10. Nivelul de trai al elevilor şi studenţilor

11. Cultură

12. Planificare şi dezvoltare urbană

13. Construcţii civile

14. Servicii publice şi rezidenţiale

15. Finanţe publice

16. Agricultură

17. Informaţii publice

18. Chestiuni juridice referitoare la proprietate şi proprietari

19. Sport

20. Protecţia mediului înconjurător

În ce priveşte definirea relaţiilor pe termen lung dintre P.A.Voivodina şi Republica Serbia, s-a sugerat ca Provincia să fie aceea care să trateze chestiunile care nu sînt reglementate explicit de Constituţia sîrbă. În acelaşi chip, chestiunile care nu sînt reglementate de P.A.Voivodina (în concordanţă cu statutele provinciilor sau cu legi similare) să fie tratate de municipalităţi. În afară de principiul subordonării, această structurare implică un fel de mecanism protector potrivit căruia instanţele respective ar îndeplini doar îndatoririle atribuite lor de către legile respective. Puterile Republicii Serbia şi ale comunităţii politice şi sociale mai largi (R.F.Iugoslavia) ar cuprinde apărarea, siguranţa statului, sistemul monetar, politica externă, conceptele de bază ale sistemului economic, economia unică, politicile vamale, procedura penală şi de apel, dreptul civil şi contravenţional, dreptul penal şi acţiunile judiciare civile. Constituia Republicii Serbia ar defini precis domeniile care ar urma să fie reglementate independent de Provincie, domenii în cazul cărora legile Republicii nu s-ar aplica la nivelul teritoriului Provinciei, în vreme ce constituţionalitatea legilor Provinciei ar fi evaluată de Curtea Constituţională unică a Republicii.

În definirea viitoarei ordini a Republicii Serbia, ar trebui luate în considerare ideile tot mai bine conturate de regionalizare a Republicii, adică înfiinţarea de noi unităţi teritoriale şi politice în regiune. În cazul în care teritoriul Republicii ar fi descentralizat în regiuni şi provincii autonome, ar fi indispensabilă definirea gradului lor de autonomie, a competenţelor şi responsabilităţilor lor, în funcţie de mediul local, potenţialul economic, de interesele şi nevoile lor culturale, educaţionale sau de altă natură, şi, ultimele, dar nu cele din urmă, în funcţie de revendicările formulate.

IV. În loc de concluzie

Adunarea PA.Voivodina a adoptat „Platforma”⁹ ca pe un prim pas către negocieri privind autonomia completă a Voivodinei. În acelaşi timp, platforma mai înseamnă începutul îndeplinirii promisiunilor din campania electorală a POD (Partidelor Opoziţiei Democratice) şi totodată o bază pentru soluţionarea problemelor vitale ale cetăţenilor Voivodinei. Conceptul este viabil prin însăşi natura sa, întrucît el reprezintă un compromis între opţiuni şi concepte ireconciliabile cu privire la sau legate de autonomia Voivodinei. Din punct de vedere legal şi constituţional, prima parte a platformei se limitează strict la cadrul Constituţiei existente. Acest fapt este important mai cu seamă din perspectiva mediului politic actual în care cele mai puternice forţe politice ale ţării insistă asupra principiilor constituţionalităţii şi legalităţii şi a codurilor severe ale legalităţii procedurilor politice. Această abordare a fost clar demonstrată de către Parlamentul Voivodinei, adică Adunarea sa, care a adoptat platforma în respectul intereselor şi voinţei cetăţenilor Voivodinei.¹⁰

În a doua jumătate a anului 2001, în conformitate cu concluziile trase pe baza platformei Voivodinei, au fost iniţiate mai multe discuţii între reprezentanţii guvernului Republicii şi al Provinciei. În timpul discuţiilor, care au luat forma negocierilor, participanţii au încercat să definească modalităţile optime de refacere a unei părţi a competenţelor P.A.Voivodina. Negocierile au arătat că nu au fost nesemnificative încercările din partea guvernului Republicii de subminare a eforturilor şi de a amîna chestiunile pentru o dată ulterioară (neprecizată) şi de a convinge participanţii că nu e momentul pentru astfel de acţiuni. În fruntea acestor încercări s-au aflat forţele de dreapta ale POD care diferă prea puţin, dacă diferă, de cele care au susţinut în cursul ultimilor 13 ani privarea Voivodinei de puterile sale. Aproape singurul semn pozitiv în complotul împotriva autonomiei Voivodinei a fost faptul că sondajele de opinie au relevat că numărul celor care sînt în favoarea autonomiei Voivodinei este în creştere, atingînd în prezent 80 la sută. În momentul de faţă depinde de partidele autohtone din Voivodina de a transforma acest interes şi sprijin într-o autonomie reală a Provinciei, luînd în considerare realităţile politice şi cele — de ce n-am fi puţin cinici — numerice, în conformitate cu care ar trebui restabilită autonomia în colaborare cu partidele de la Belgrad.

În ianuarie 2002 Adunarea Republicii Serbia a adoptat Legea cu privire la transferarea anumitor puteri Provinciei Autonome, aşa-numita „lege a omnibusului”¹¹. Legea a transferat Voivodinei în jur de 200 de competenţe legate de aproape 20 de domenii ale vieţii publice. Deşi gradul de autonomie garantat prin lege este încă destul de scăzut, întrucît nu a fost atins nici măcar nivelul de autonomie preconizat de legea din timpul lui Milosevic şi cu atît mai puţin gradul de autonomie cerut de partidele autohtone din Voivodina, trebuie remarcat că s-au făcut anumite progrese, oricît de modeste ar fi ele, şi că s-a conturat o cale ce va fi mai puţin dureroasă pentru liderii mandatului politic al Republicii Serbia şi care va duce la soluţionarea chestiunii autonomiei Voivodinei. Însă trebuie remarcat şi faptul că, în afară de această lege incompletă, nu s-a făcut nimic în Serbia pentru consolidarea procesului de descentralizare, ceea ce face ca respectiva chestiune să fie incertă şi, ca atare, o sursă de numeroase probleme în viitor.

NOTE

1. Constituţia a fost adoptată la 21 februarie 1994. Bazîndu-se pe Constituţia R.S.F.Iugoslavia, Adunarea Voivodinei a adoptat Constituţia Voivodinei la 28 februarie 1974, care continuă să fie singura Constituţie a Provinciei.

2.    Vezi articolul 3 al Constituţiei R.S.F. Iugoslavia.

3.    Prin amendamentele la Constituţia R.S. Serbia, adoptate la 28 martie 1989.

4.    Evenimentele aşa-numitei „revoluţii de iaurt” din 5-6 octombrie 1988; S. Kercov, J. Rados şi A. Rais, Rallies in Vojvodina in 1988, Novi Sad, 1990; S. Djukic, On How the Leader “Happened”, Belgrad, 1992.

5.    Constituţia S.R. Serbia din 28 martie 1989 se referă la chestiunea autonomiei în Secţiunea VI – Organizare teritorială.

6.    Cinci articole din Constituţia S.R. Serbia din 1990 tratează provinciile autonome, dintre care patru conţin elemente restrictive menite să controleze provinciile, ceea ce trădează fără urmă de îndoială neîncrederea legislatorilor cu privire la instituţia autonomiei!

7.    La şedinţa din 7 martie 2001, cu 19 voturi pentru şi 1 vot de abţinere.

8.    „Platforma” a fost adoptată de Adunarea Provinciei Autonome la şedinţa din 29 martie 2001.

9. Rezultatele votului au fost 86 de voturi pentru, 10 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

10.     Mai multe sondaje separate şi independente ale opiniei publice au indicat că mai mult de două treimi din populaţia Voivodinei cer ca statutul Provinciei să fie schimbat în linia stipulată de Constituţia din 1974, ba chiar şi mai mult. Vezi rezultatele cercetărilor făcute de agenţia „Scan” în cadrul „Geotact” şi al altor proiecte ale sale.

11.     Legea a fost adoptată de către Adunare cu 118 voturi pentru şi 114 voturi împotrivă. Delegaţii care au votat împotriva legii provin din aşa-zisele „partide patriotice”.□

Traducere de Doina Baci

*

Duško RADOSAVLJEVIČ, absolvent al Facultăţii de ştiinţe Politice a Universităţii din Belgrad, doctor în politologie al şcolii Superioare de Cercetări Sociale din cadrul Academiei Poloneze de ştiinţe din Varşovia. Este profesor de sociologie şi teoria politicii la Facultatea de Management din Novi Sad şi vicepreşedinte al Consiliului Executiv al Voivodinei.

Referat prezentat la Conferinţa Internaţională „Implicaţii ale înfiinţării regiunilor în România”, Sinaia 19-21 septembrie 2002 şi publicat din amabilitatea Institutului pentru Politici Publice.