Interviu cu Romano PRODI
GIUSEPPINA PATERNITI
Proxima
lărgire echivalează cu reunificarea Europei
– Stimate domnule
preşedinte Prodi, rolul internaţional al Europei pare, în continuare,
foarte fragil, mai ales după 11 septembrie. Ce aţi întări pentru
a conta mai mult în calitate de Uniune Europeană?
– În ciuda succeselor marcante
obţinute în multe domenii, Uniunea Europeană nu are încă, la
nivel internaţional, un rol politic corespunzător dimensiunilor
şi puterii sale economice. Acesta este rezultatul evoluţiei istorice
a proiectului european, care – chiar fiind inspirat de obiective politice
şi sociale, în primul rînd pacificarea continentului – a privilegiat, în
mod tradiţional, aspectele economice, în care s-a individualizat cheia
pentru rezolvarea conflictelor seculare dintre ţări vecine.
Evenimentele care
în ultimii ani au zguduit Balcanii, dar şi alte crize mai mult sau mai
puţin învecinate cu graniţele noastre, au pus accentul pe
dificultatea pe care o întîlnesc în
continuare statele europene în a vorbi într-un singur glas. Problema nu
priveşte doar politica externă: şi politica monetară
şi economică, de exemplu, ar cere o conducere unitară şi
coerentă.
Primul lucru care
are nevoie de întărire pentru a conta mai mult în calitate de Uniune
Europeană este încrederea: încrederea cetăţenilor în
instituţiile europene şi încrederea reciprocă a statelor membre.
Numai implicînd mai puternic factorul cetăţenesc în deciziile luate
la nivel european se vor putea lua decizii curajoase, şi numai
depăşind îndoielile reciproce statele membre vor fi dispuse să
renunţe la puterea de veto şi să se încredinţeze votului
majorităţii.
Cîteva
evoluţii recente sînt încurajatoare şi se bazează pe aceste
presupoziţii. După realizarea pieţei unice, acum este vorba
să construim o Uniune în care Statele membre
pun în comun anumite elemente esenţiale ale suveranităţii
naţionale, precum apărarea. În acest scop a fost
dezvoltată PESC, politica externă şi de siguranţă comună.
Uniunea
Europeană afirmă conservarea valorilor comune, dar tinde în
acelaşi timp să armonizeze punctele de vedere ale statelor membre, în
cadrul instituţiilor internaţionale. Printre acţiunile
întreprinse recent amintesc ajutorul umanitar în Bosnia-Herţegovina,
observatorii alegerilor în Rusia, susţinerea procesului de pace în
Orientul Mijlociu, contribuţia la acţiunea de deminare şi
interzicerea minelor antipersonale. PESC e un instrument eficace de moralizare
a relaţiilor internaţionale şi constituie o deschidere pentru
edificarea păcii în lume.
Aş vrea să mai adaug că armonizarea la nivel comunitar a
politicii externe şi de apărare e cu mult mai necesară după
atentatele din Statele Unite. Cu toţii am fost profund tulburaţi de
tragedia care a lovit poporul american şi Europa s-a asociat de îndată
luptei împotriva terorismului, care trece în mod clar printr-un front diplomatic
comun.
– Desigur,
e necesară construirea unei Europe politice, dar nu se poate ascunde
infiltrarea unor scepticisme cu privire la aceasta. În lumina
declaraţiilor şef lor de guverne, a dezbaterii deschise în Europa,
dumneavoastră credeţi că mai există posibilităţi
de parcurs comun? Şi ce priorităţi, după părerea dumneavoastră,
ar trebui stabilite?
– În realitate, dincolo de scepticismul manifestat de
anumite părţi, eu am impresia că sînt cu adevărat puţini cei care se
iluzionează că s-ar putea lipsi de Europa. Nu numai de piaţa
unică, ci de o entitate politică de nivel continental în care să
se aplice aceleaşi legi şi să fie respectate aceleaşi
principii şi aceleaşi valori. Într-o lume tot mai
interdependentă, e pur şi simplu de negîndit rezolvarea la nivel
strict naţional a problemelor unei lumi globalizate.
E deja un fapt consolidat că există un model european care ia
forme atît de diverse dar care e, în mod clar, distinct de modelul
american şi de cel japonez. De exemplu, obiectivele
principale ale Uniunii Europene sînt bunăstarea şi solidaritatea
cetăţenilor, obiective care trebuie susţinute pe rînd.
Consider deci că integrarea, între statele membre, trebuie să
continue, deşi în respectul suveranităţii naţionale.
Societatea civilă e aceea care cere, tot mai des, intervenţii
coordonate la nivel european. Sînt convins că după actul
unic de la Nisa metoda de integrare imaginată de Jean Monnet şi-a
atins limita şi că trebuie modernizată şi întărită în scopul
construirii Europei politice. După cea economică,
trebuie să construim Europa socială şi în acest moment toate
nivelele societăţii aspiră să-şi aducă
propria contribuţie ia edificarea europeană şi, totodată,
să-şi facă auzită vocea înlăuntrul acesteia.
Trebuie să
încadrăm această problemă în conformitate cu principiul subsidiarităţii care serveşte la
aducerea procesului de decizie mai aproape de cetăţeni dar şi la
extinderea competenţelor Uniunii. Nu va fi uşor, mai ales pentru
că procesul coincide cu lărgirea spre Europa orientală
şi meridională.
Un moment crucial
pentru trecerea de la Europa pieţelor la Europa drepturilor şi a
libertăţilor a fost adoptarea Cartei drepturilor fundamentale la summit-ul de la Nisa. Mulţumită acestor noi elemente, Europa îşi
găseşte o nouă legitimitate şi marchează începutul
unui proces constituţional în care democraţia europeană nu va mai putea eluda problemele pe care statele
membre le-au înfruntat deja de secole. Mă gîndesc mai ales la
principiul separării puterilor şi ia sistemul taxelor. Astăzi aceste
principii sînt în discuţie în sînul Uniunii şi niciunul dintre
răspunsurile constituţionale tradiţionale nu poate furniza
soluţii de lungă durată pentru arhitectura europeană. A
sosit momentul să punem la lucru imaginaţia.
Uniunea
Europeană a demarat un proces care cuprinde o Convenţie, compusă
din parlamentari europeni şi naţionali, din guverne şi din
Comisie, cu scopul de a pregăti o nouă conferinţă interguvernamentală,
prevăzută pentru 2004. A sosit într-adevăr momentul de a discuta
deschis despre finalitatea politică a Uniunii şi despre obiectivele
pe care vrem să le urmărim împreună, în Europa. Convenţia constituie un mare pas înainte spre o Europă
mai democratică şi mai transparentă. În trecut, în fapt, s-a urmărit o metodă
de tip diplomatic, de negociere între reprezentanţii guvernelor,
metodă care nu mai corespunde naturii Uniunii şi aspiraţiilor
legitime spre o mai mare participare şi reprezentare, exprimate de
cetăţenii europeni.
Dar nu putem
aştepta ca acest nou proces să ajungă la capăt pentru a
acţiona. Trebuie, începînd de azi, să răspundem noilor
aşteptări ale cetăţenilor, aşteptări la a căror naştere a contribuit chiar
Uniunea. Nu putem să amînăm totul pînă la proximele întîlniri
instituţionale; putem, în schimb, să desfăşurăm toate
potenţialităţi le oferite de tratatele actuale. Cartea albă
asupra guvernării a deschis deja drumul către o reformă a
diritto constantă a sistemului comunitar în sensul deschiderii,
participării, transparenţei, coerenţei şi
eficacităţii.
– O dată cu reformele Uniunea se va măsura şi cu provocarea
lărgirii spre est, un drum deja început. Ce avantaje va aduce
ţărilor europene, după părerea dumneavoastră,
această lărgire a graniţelor?
– Perspectiva lărgirii e o datorie istorică pentru Uniunea
Europeană. Diversele lărgiri din trecut au permis întotdeauna
consolidarea proiectului comunitar iar perspectiva
de adeziune a ţărilor Europei de Est, ale Maltei şi Ciprului va transforma Uniunea într-o putere continentală. Următoarea lărgire
echivalează cu reunificarea Europei, cu apariţia unui actor cu
greutate pe scena internaţională şi cu definitiva afirmare a
valorilor păcii şi democraţiei.
Lărgirea va
aduce semnificative benificii economice, politice şi sociale, atît statelor
membre, cît şi noilor aderenţi. Obiectivul nostru ambiţios este
crearea nu doar a unei imense pieţe unice, dar şi a unui spaţiu
de justiţie, de siguranţă şi de prosperitate pentru
jumătate de miliard de cetăţeni. Parlamentele ţărilor
candidate se implică profund pentru a primi acquis-ul comunitar,
iar în statele mai avansate marele efort de modernizare a economiilor a început
deja să dea primele roade.
Bineînţeles,
intrarea a doisprezece noi membri în Uniune va spori diversitatea noastră,
dar asta nu ne sperie deoarece diversitatea este principala noastră
resursă. Convieţuirea culturilor
şi tradiţiilor diverse e posibilă şi valorizată chiar
de adeziunea la aceleaşi valori şi la principii comune. Eu
sînt convins că într-un deceniu vom avea o Europă mai puternică,
mai stabilă şi mai unită.
– Lărgirea a suscitat deja o mare dezbatere la Nisa, unde au intrat în
joc criteriile de reprezentare a ţărilor din Uniune. Credeţi că,
în final, acordul obţinut va garanta suficient o cale unitară a
Europei lărgite?
– Uniunea Europeană trebuie să fie gata
să-şi primească noii membri, ceea ce înseamnă
reînnoirea regimului instituţional şi găsirea de spaţiu în
cadrul Parlamentului European, Consiliului, Comisiei, Curţii de
Justiţie etc. În aceiaşi timp, trebuie să veghem pentru
ca toate instituţiile să funcţioneze eficient după ce
lărgirea a devenit realitate. Tratatul de la Nisa a dat deja
anumite răspunsuri problemelor instituţionale ridicate de lărgire.
Începînd din 2005, statele membre nu vor mai dispune decît de cîte un comisar la
Bruxelles. Cînd Uniunea va cuprinde 27 de membri va trebui să se
revizuiască numărul de comisari, care va fi inferior celui de
ţări, şi se va institui un sistem de rotaţie
mulţumită căruia fiecare stat va fi reprezentat periodic în sînul Comisiei.
Au fost deja
definite, pe lîngă numărul de locuri din Parlamentul European, proporţia
voturilor în Consiliu şi pragul de majoritate calificată. În ceea ce
priveşte Consiliul, tratatul de la Nisa
a fixat un prag maxim de 345 voturi pentru o Europă din 27 şi
un prag de majoritate care va putea fi atins cu acordul a circa cincisprezece state
membre. Totuşi, deciziile vor putea fi adoptate numai cu aprobarea
statelor membre care reprezintă majoritatea populaţiei din Uniune.
Aceste reforme instituţionale, foarte tehnice, sînt toate expresia
uneia şi aceleiaşi voinţe: concilierea lărgirii şi a
coerenţei Uniunii. În alţi termeni, va fi nevoie să se garanteze
paritatea tratamentului noilor membri şi, în acelaşi timp,
creşterea eficacităţii şi consolidarea democraţiei
instituţiilor comunitare. Din partea mea, eu sînt încrezător că
tratatul de la Nisa va fi adoptat şi că se va sfîrşi prin
instituirea unui sistem echitabil între Statele membre şi Uniune.
Dar trebuie să vedem mai departe de Nisa. Dacă într-adevăr
acest tratat elimină toate condiţiile juridice pentru demararea procesului de lărgire,
alte reforme sînt necesare pentru
gestionarea Uniunii din 27 sau 30 de state, adică Uniunea întregului continent.
De aceea, am demarat acel proces la care m-am referit mai sus.
– Domnule preşedinte, e inutil s-o ascundem, în opinia publică
există şi puţină preocupare pentru consecinţele pe
care lărgirea le va avea asupra economiei, asupra ocupării
forţei de muncă şi asupra sistemului de afaceri, în particular.
Nu va fi oare penalizat Sud-ul nostru, care se va dovedi mai puţin competitiv pentru firme,
în raport cu ţările din Est?
– Sînt convins
că lărgirea va avea efecte pozitive asupra sistemului productiv şi
asupra ocupaţiei; acesta este un fapt pe care îl reafirm cu plăcere.
O piaţă internă mai
vastă şi o mai mare forţă contractuală în negocierile
bilaterale şi multilaterale nu vor putea decît favoriza expansiunea
economică şi raţionalizarea sistemului.
Crearea politicii regionale a tradus în practică solidaritatea
economică a Statelor membre faţă cu regiunile mai defavorizate, şi aceasta în
avantajul tuturor, în special al Europei meridionale. Nu există dubii
că lărgirea către est va implica o revizuire a politicii
regionale şi că fondurile disponibile vor trebui să se
extindă pe un evantai mai amplu, cuprinzînd răsăritul şi
sudul continentului. Totuşi, trebuie să evidenţiem două
elemente. Primul este faptul că politica regională a fost recent
reorientată pentru a dirija ajutoarele spre regiunile mai în dificultate.
În cadrul acestei noi politici, Sudul s-a
ales cu o creştere a subvenţiilor. Pe lîngă asta, dacă
privim înapoi, în perspectivă istorică, şi adeziunea
Spaniei şi a Portugaliei, în 1986, a suscitat preocupări deosebite.
Existau temeri, în special cu privire la concurenţa cu regiunile Sudului
italian, dar aceste temute repercusiuni negative nu au existat. Totul duce la credinţa
că lărgirea pieţei unice va constitui un stimul şi pentru
Sudul nostru.
Să nu
uităm apoi că Mediterana redobîndeşte în aceşti ani o
centralitate ce părea pierdută, iar regiunile Italiei Meridionale se
găsesc într-o poziţie ideală pentru a profita de pe urma
relansării schimburilor cu Africa de Nord şi Orientul Apropiat, în plus, pentru Italia a sosit momentul de
a-şi oferi propria contribuţie la solidaritatea europeană,
aşa cum alţii au făcut-o pentru noi în trecut, şi o atare
contribuţie va consta şi din destinarea anumitor credite regionale
către ţările din Est.
– În fine, este o provocare de acceptat, dar Sudul trebuie să
şi recupereze timpul pierdut. Pe ce pîrghii, după părerea
Dumneavoastră, va trebui să apese Italia Meridională?
– Industrializarea Italiei Meridionale a fost frînată de numeroase
motive – istorice, culturale, geografice şi de natură publică.
În noua realitate a acestor ani, eu cred că sudul are cărţile în
regulă pentru a face un pas înainte, în raport cu distanţa care 1-a
separat îndelung de Nordul industrial şi de restul Europei.
Există, cu adevărat, premise pentru naşterea şi
dezvoltarea unui sector comercial şi a unui sector terţiar avansat: o
abundentă mînă de lucru calificată, o poziţie geografică
favorabilă, infrastructuri adecvate. Sigur, lupta cu flagelurile care afectează
dintotdeauna Sudul nu trebuie să coboare garda. Dar e vorba de a
iniţia un cerc virtuos: combătînd şomajul se sustrag resursele
criminalităţii organizate şi clientelismului, care sînt
flagelurile cele mai rele.
Nu e vorba de iluzii,
ci de realităţi concrete. Mă gîndesc, de exemplu, la portul Gioia
Tauro: acest port, născut din greşeală şi rămas pustiu
vreme de optsprezece ani, a înregistrat o evoluţie nesperată cînd a
devenit evident că situaţia în Europa se schimbă şi că
se putea contrapune Rotterdam-ului şi porturilor din Nord un mare trafic în Sud. Acum zece ani, 75% din
traficul european trecea prin porturile din Nord
şi numai 25% prin Mediterană; acum raportul este de 65 la 35, deci am
cîştigat 10 procente. O asemenea dezvoltare ne dă o idee
despre potenţialităţile Sudului, potenţialităţi
pe care nu trebuie să le lăsăm neexploatate.
– Domnule Preşedinte, dacă ar trebui
să indicaţi o ţară din Uniune care a ştiut să
obţină rapid roade din oportunităţile oferite şi a
recuperat pînă la a se impune pe scena
economică, ce ţară aţi indica şi ce poate fi importat
în Italia pe planul metodei?
– Adeziunea la Comunitatea Europeană, mai întîi, şi apoi la Uniune
s-a dovedit extrem de pozitivă pentru toate statele actual
membre, atît pentru ţările fondatoare, cît şi pentru
cele care şi-au făcut intrarea prin succesivele lărgiri. Italia
nu e o excepţie, iar pentru ţara noastră posibilitatea de reînnoire a legăturilor
cu Europa, după izolarea celor
douăzeci de ani de fascism şi dificila perioadă de după
război, a fost, indubitabil, un
mare stimul, care a dat o contribuţie notabilă boom-ului
anilor şaizeci.
Sigur, rămîn şi în Italia zone de subdezvoltare, zone în care
şomajul atinge încă nivele foarte ridicate, dar eu – repet – sînt convins
că următorii ani vor constitui o foarte mare ocazie tocmai pentru
sudul nostru.
Printre exemplele de integrare pozitivă în realitatea europeană,
care s-au soldat cu o solidă dezvoltare economică, se pot
înşira cazurile Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi Greciei. În toate
aceste ţări adeziunea la proiectul comunitar a dat un foarte puternic
impuls economic şi social, permiţînd scurtarea rapidă a
distanţelor care le separau de marile naţiuni mai avansate de
pe continentul nostru. Dar să ne gîndim şi la acele landuri din fosta
Germanie de Est, şi la realăturarea lor pozitivă la Germania
Federală: pînă la căderea zidului Berlinului, puţini ar fi
pariat pe o unificare atît de rapidă.
Italia a făcut deja proba marilor sale capacităţi de
recuperare cînd a fost vorba de aşi sufleca mînecile şi de
a face un efort pentru a intra în grupul fruntaş din ţările lui
euro. Eu privesc deci cu optimism către următorii ani, convins că
accelerarea economiei ne va permite să avansăm spre o societate mai
prosperă, dar şi mai egală echitabilă şi mai
solidară.
– Şi aşa ajungem la euro.
Introducerea sa, la începutul anului, a fost un mare succes, Dumneavoastră aţi repetat acest lucru cu
satisfacţie de mai multe ori. Mulţi economişti recunosc
că moneda unică a adus indiscutabile succese economiei europene. Care
sunt, după părerea Dumneavoastră, cele mai mari avantaje?
– Realizarea pieţei comune este obiectivul
fundamental al Europei încă din 1957. Astăzi, mai
mult de 90% din directivele pieţei comune sînt convertite în legi de
către statele membre. În scopul realizării pieţei
comune, la începutul anilor nouăzeci am hotărît lansarea
proiectului monedei unice. Astăzi acest proiect a devenit realitate.
Succesul monedei unice depinde de convergenţa economiilor.
Ţările care au intrat în zona euro au fost selecţionate pe baza
anumitor criterii de convergenţă macroeconomică. Dar trebuie să adaug că interpretarea
acestor criterii a fost flexibilă şi asta pentru a respecta spiritul şi nu
litera principiului de convergenţă. Mi se pare cel mai bun exemplu de interpretare inteligentă, şi nu tehnocratică, a deciziilor
comunitare.
În ce priveşte avantajele lui euro, e de-ajuns să
observăm creşterea economică a Europei
şi starea bună a bazei sale pînă în primul semestru al lui 2000,
faţă de încetinirea care se înregistra în Statele Unite şi
de recesiunea japoneză. De fapt, chiar înainte de introducerea
propriu-zisă, moneda unică a demonstrat o mare capacitate
de stabilizare. Principalul avantaj al lui euro constă tocmai în
crearea unui mediu economic stabil, care, la rîndul său, conţine
taxele de inflaţie şi de dobîndă. Eliminarea operaţiilor de
schimb, o concurenţă mai sănătoasă şi mai
transparentă şi o climă mai favorabilă pentru acţiunile
locale, sub profil comercial, şi al investiţiilor se vor
traduce în economii notabile şi într-o mai mare eficienţă a
pieţei.
Pentru a ne face o idee despre însemnătatea operaţiei, să
socotim că numai operaţiile de schimb în zona euro ar fi avut
un cost egal cu 1% din PIB-ul întregii Uniuni Europene. Euro, în plus,
permite societăţilor să elimine riscul de schimb, deci
şi costurile asigurative consecvente, şi facilitează
confruntarea între preţuri din diferite ţări, pentru consumatori şi
firme deopotrivă.
Creşterea concurenţei va avea un efect de limitare asupra
preţurilor, chiar dacă vor rămîne anumite
diferenţe de la un stat la altul, legate, de exemplu, de diferitele nivele de tranzacţie
indirectă.
Alte efecte pozitive se vor simţi în sectoarele turismului şi a
pieţelor financiare. Deja astăzi titlurile de stat emise începînd din
1999 de către ţările interesate constituie o unică mare
piaţă, fiind depăşită doar de cea americană. În
acelaşi timp, volumul emisiunilor de obligaţii în euro din
partea societăţilor 1-a ajuns pe cel al emisiunilor în
dolari. Euro produce astfel o consolidare a burselor de valori şi o
reducere a costurilor
pentru cei care iau credite, favorizînd investiţiile.
– Şi dezavantajele?
– Se face orice pentru reducerea la minim a dezavantajelor, atît în faza de
trecere a monedelor naţionale la euro, cît în faza
succesivă, a introducerii lui. Problema fundamentală a
trecerii la noua monedă e informarea. În toate statele participante au
fost demarate campanii de informare pentru populaţie în general,
şi intervenţii mai specializate pentru categoriile care
s-ar putea resimţi mai puternic de pe urma schimbării: bătrînii,
handicapaţii şi cetăţenii cu un nivel scăzut de
instrucţie. Printre caracteristicile noilor monede şi bancnote au fost
adoptate semne particulare care să permită nevăzătorilor
şi persoanelor cu grav handicap de vedere să distingă diversele valori ale euro-ului.
În faza succesivă, de stabilizare, una dintre provocările monedei
unice va fi raportul care se va institui între euro şi
celelalte monede ale ţărilor Uniunii care nu îl vor fi
adoptat. Importantă e evitarea subevaluării din partea acestor
ţări, care ar putea spera în acest mod la relansarea propriei
economii pe pielea ţărilor stabile. La fel, va trebui
să se dea atenţie riscurilor de dumping social, în ţările
incluse în zona euro. În fine,
chiar dacă la început ne va fi destul de greu să ne obişnuim
şi va trebui să ţinem garda sus în viitor, eu zic că efortul merită.
– Dar tocmai avînd în vedere riscurile şi
potenţialităţile pe care euro le oferă, nu ar fi
indispensabil un guvern politic al monedei încredinţate, azi, doar mîinilor
bancherilor?
– Pentru a începe, independenţa Băncii Centrale
în raport cu puterea politică este benefică pentru finanţe
şi pentru economia teritoriului din jurisdicţie, iar Banca
Centrală Europeană nu face excepţie. Politicile
economice ale statelor membre participante la zona euro vor putea prezenta
diferenţe, dar vor trebui să se inspire dintr-un cadru comun de obiective şi obligaţii
decretate de tratatul asupra Uniunii europene.
Atare cadru va fi, indubitabil, întărit şi în acest scop am
lansat recent ideea unui cod de conduită, care ar trebui să fixeze principiile
fundamentale şi să faciliteze coordonarea
politicilor economice ale diverselor State din zona euro. În rest,
introducerea lui euro, care comportă prin definiţie o
politică monetară comună, lasă guvernelor naţionale responsabilitatea politicilor
fiscale. Între aceste politici vor putea să rămînă diferenţe, deoarece statele participante vor
putea să aleagă soluţiile cele mai potrivite necesităţilor
lor, cu condiţia, fireşte, ca aceste soluţii să poată
fi susţinute iar statele respective
să fie responsabile şi să nu ameninţe buna funcţionare
a zonei euro.
– Pentru care motiv, după părerea Dumneavoastră, sînt atît
de lenţi paşii în această direcţie?
– Cum spuneam, trebuie să reflectăm asupra
mijloacelor de a extinde coordonarea politicilor economice în Europa şi
mai ales să decidem dacă suntem gata sau nu pentru acceptarea
unui guvern comun al economiei, pe lîngă Banca Centrală
Europeană. Repet: BCE este şi trebuie să rămînă independentă, cu
toate că, spre deosebire de băncile centrale
naţionale, nu va avea de-a face cu un interlocutor unic şi bine
definit cînd e vorba de stabilirea politicilor economice. Orientările de
care dispunem deja pentru o politică economică sînt un pas în
direcţia corectă, dar rămîne în continuare mult de făcut pentru a putea vorbi despre un
adevărat guvern al economiei. În acest sens, mi se pare că numai Comisia poate deveni
referentul lui BCE, pentru că e unica instituţie comunitară
care reprezintă interesul general al Uniunii.
Pe lîngă
acestea, după cum se poate uşor intui, statele membre sînt datoare
să cedeze o parte din suveranitatea
lor, care este în mod particular încărcată de valori atît tangibile,
cît şi simbolice. Marele pas a fost însă făcut odată cu
intrarea în zona euro, drept care
n-ar avea nici un sens să dăm o putere prea limitată
autorităţilor însărcinate cu gestionarea noii monede. E
în interesul tuturor ca euro să se afirme, devenind un punct solid de referinţă pentru
schimburile în interiorul şi în exteriorul Uniunii.
– În acest punct spunem: nu doar euro. Cum aţi amintit
şi dumneavoastră în repetate rînduri, Europa
nu poate fi doar monetară. Dar, sincer, în ciuda marii tradiţii
europene în
materie de stat social, tocmai Europa socială pare în continuare foarte
îndepărtată. Ce anume din patrimoniul european
aţi salva, ca patrimoniu de neabandonat?
– Dincolo de chestiunile economice,
adevărata finalitate a unei economii sănătoase şi prospere
este creşterea în vederea bunăstării populaţiei. Ceea ce
vrea să spună că fără un model european care
menţine coeziunea socială, creşterea economică nu are nici
un sens. Şi, dacă dorim un model social în care solidaritatea să
fie un factor cheie, trebuie să urmărim integrarea europeană.
Numai o Europă politică puternică va fi în măsură
să apere modelul nostru în sînul comunităţii internaţionale.
Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că în multe
ţări dezvoltate cresc inegalităţile între sectoarele bogate
şi cele sărace ale populaţiei. Trebuie deci să combatem
disparităţile şi dezechilibrele în interiorul
societăţii noastre, atît din raţiuni etice cît şi
economice.
Dimensiunea
socială a pieţei e conţinută în tratate şi în
jurisprudenţa Curţii europene de justiţie. Este vorba în
particular de garantarea mobilităţii muncitorilor în cazul
restructurărilor de firme. Recent, această evoluţie şi-a
accelerat pasul odată cu semnarea, în 1989, a Cărţii drepturilor
sociale fundamentale (libertate sindicală, drept la formare profesională, la informarea muncitorilor,
contractul colectiv) şi prin adăugarea unui protocol social
tratatului de la Maastricht. Au fost definite noi drepturi sociale: dreptul la
sănătate şi la siguranţa locului de muncă,
protecţia copilului şi a femeilor gravide, durata minimă a
perioadelor de odihnă la lucru etc. Consimţămîntul
Marii Britanii dat politicii sociale, în 1997, a permis integrarea Cartei drepturilor
fundamentale şi a Protocolului de la Maastricht în tratate, adică
întărirea luptei împotriva discriminărilor. Astăzi Europa
socială avansează cu paşi mari mulţumită
faptului că multe decizii se pot lua cu majoritate calificată. De
exemplu, în 1994 directiva care crea un comitet european pentru
acţiunile de dimensiuni comunitare a fost adoptată cu majoritate
calificată.
– Reforma
statului social este o problemă care uneşte ţările din
Uniune. Ar avea sens, după părerea Dumneavoastră, nişte
linii comune de reformă la nivel european?
– Anumite condiţii care
impun reformarea statului social sînt comune multor, dacă nu tuturor
statelor membre. Populaţia europeană îmbătrîneşte
puţin peste tot şi consecventa criză fiscală e o
problemă difuză. Pînă în 2050, aproape jumătate din populaţia
europeană va fi compusă din pensionari iar în viitor se prevede un
raport de un pensionar pentru fiecare doi angajaţi. Pe lîngă asta,
trecerea către noua economie sustrage multor muncitori plasa de
siguranţă socială ţesută de state în deceniile
trecute.
Rolul instituţiilor comunitare în acest context trece, din punctul meu
de vedere, prin
trei mari direcţii. Prima e concilierea foarte diverselor tradiţii
naţionale de wel fare state prezente în Europa. Un
cetăţean danez se aşteaptă la un nivel de
asistenţă foarte diferit faţă de un cetăţean
italian; o aşteptare fondată, între altele, care îi vine din istoria şi din organizarea complexă
a societăţii sale. Orice tentativă de intervenţie comunitară
nu poate să nu ţină cont de aceste diferenţe şi din
acest motiv vorbesc despre conciliere, mai degrabă decît despre
armonizare.
În al doilea
rînd, pentru motivele expuse mai sus, welfare state-ul a devenit
o resursă mai slabă decît în
trecut şi, aşa cum se întîmplă de obicei în astfel de
situaţii, conflictul dintre cei ce se bucură de el şi cei
care sînt privaţi riscă să se ascută. Ceea ce deschide o
serie de probleme care ating, printre altele, principiul de echitate dintre
cetăţenii europeni, coeziunea la nivel naţional şi
continental, ameninţate de posibilele
tensiuni sociale, de capcana dumping-ului social, sau chiar de o
concurenţă internaţională condusă prin repetate
lovituri de dărîmare a sistemului de siguranţă socială.
Prevenirea acestor dezvoltări negative este cu siguranţă una din
sarcinile fundamentale ale Uniunii.
În fine, să
nu uităm că welfare state-ul este una din valorile
caracteristice ale Europei care, de exemplu,
distinge net modelul nostru de cel american. Nu e hazardat să
afirmăm că mare parte din populaţie deja îl consideră un
drept de cetăţenie, deci orice reformă va aduce cu sine
reacţii politice şi sociale extrem de delicate. Să ne gîndim la
dezbaterea deschisă în multe medii naţionale asupra extinderii
asistenţei sociale la cetăţenii recent imigraţi. E clar
că discursul tinde să se întindă ca pata de ulei, implicînd
sfera etică, principiul de solidaritate cu sectoarele mai slabe ale populaţiei,
criteriile de incluziune şi excludere socială etc. Dacă vrem ca
UE să-şi asume cu mai mare hotărîre un rol politic, văd
aici un evident cîmp de acţiune.
Bineînţeles, intervenţia UE va trebui să se limiteze la
cooperarea cu statele membre, conform principiului
subsidiarităţii. Deja în martie 2000 Consiliul European din Lisabona a hotărît pregătirea
unui studiu asupra viitoarei evoluţii a protecţiei sociale, într-o optică de lungă durată. Lucrarea
noastră de analiză, reflecţie şi coordonare va contribui la
succesul inevitabilelor reforme. Spun inevitabile pentru că modelul social
european poate supravieţui numai
dacă se reformează. Nu putem menţine serviciile şi
standardele care au fost create în
trecut într-un context demografic şi economic total diferit.
Asistenţa socială, sanitară şi de pensii trebuie
să poată fi susţinute şi să ofere acele nivele de stabilitate şi siguranţă necesare
modernizării economiei. în acest fel, generaţiile viitoare vor
putea să se bucure de nivelul şi de tipul de asistenţă pe
care le identificăm cu o societate
justă, echitabilă şi responsabilă faţă de
toţi cetăţenii săi.
– Statul
social ne trimite într-un fel la problemele ocupării forţei de
muncă, ale pieţei muncii şi ale drepturilor muncitorilor.
Dumneavoastră, domnule Preşedinte, credeţi într-o cartă
comună capabilă să se măsoare cu acele old sau new economy?
– Europa are
multe de spus despre problemele legate de muncă; dar nu sînt convins
că trebuie neapărat să o facă prin intermediul unei „carte
comune”. Din două motive. Trecerea de la formele tradiţionale de
producţie, distribuţie şi consum la ceea ce se defineşte ca
„new economy” este una din evoluţiile istorice ale epocii noastre. Revoluţia industrială la care
asistam este totuşi încă în curs; schimările se succed vertiginos
şi par să antreneze practici consolidate din toate sectoarele. Din
acest motiv, o „cartă
comună”, care să-şi pună ca obiectiv înfruntarea acestor
transformări în mod concret şi
în detaliu, riscă să fie învechită chiar în momentul
tipăririi. Dacă, în schimb, ar vrea să contureze principii şi criterii de profil
înalt, ar risca să fie generală şi vagă. Nimeni nu poate prevedea cu certitudine care vor fi
consecinţele ultime ale acestei evoluţii istorice. Cu siguranţă se profilează linii de
tendinţă, mai ales pentru factorii şi elementele cuantificabile ale
economiei, dar care va fi ponderea umană şi socială?
Aceasta este o
perspectivă fierbinte (conţinută, printre altele, şi în
întrebarea dumneavoastră) care
contrapune instanţele pieţei, de natură pur economică, drepturilor muncitorilor, care aparţin
sferei sociale şi sînt mai aproape de viaţa cotidiană a
cetăţenilor. Vă ofer un exemplu pe care mulţi îl
cunosc, probabil. Noua economie a produs dematerializarea
locului destinat muncii. Astăzi în orice sector este posibil să
lucrezi oriunde este disponibilă o linie telefonică: de la
birou, de acasă cu computerul de familie,
chiar şi din tren sau din avion, legînd calculatorul portabil la telefonul
mobil. Este vorba, indubitabil, de o
evoluţie tehnologică uimitoare, dar conştiinţa de a fi
mereu în mod potenţial „la
muncă” ce efecte are oare asupra vieţii personale? Se îngustează tot mai mult bariera care
separă viaţa privată de cea profesională, se schimbă
raportul cu patronul şi cu colegii, se rediscută multe categorii economice
pe care se sprijinea în mod tradiţional conceptul de muncă.
Este
necesară, aşadar, o redefinire a activităţii economice
retribuite, care să ţină cont de această transformare.
Drepturile muncitorilor trebuie reafirmate şi ocrotite, dar e nevoie de un mare efort de analiză şi de
imaginaţie pentru a le regîndi în noii termeni şi cu viteza
impusă de noile evenimente. Deci, dacă putem avansa ipoteza unei carte comune, aceasta ar trebui
să fie concepută mai degrabă pe modelul unei pagini web,
care e flexibilă şi poate fi reactualizată continuu, decît ca pe
o pagină tipărită, care e autoritară, oficială, dar
statică.
– Una din temele cele mai discutate astăzi priveşte dialogul
social prin armonizare. Multora, începînd cu industriaşii, li se pare o
metodă depăşită. După părerea Dumneavoastră,
mai are ea o valabilitate într-o Europă care se schimbă?
– Desigur, deoarece acordul e singura
alternativă la conflict. În ciuda diversităţii sistemelor
de protecţie socială şi de reglementare a muncii sau a
fragmentării dialogului, care încetinesc construirea unei Europe sociale. Deci,
trebuie să încurajăm puternic dialogul
dintre părţile sociale, cu toate mijloacele aflate la dispoziţia
noastră. Tocmai prin asemenea
intervenţii instituţiile publice, fie fa nivel naţional, fie
comunitar, îşi pot traduce în
practică propriul mandat. După părerea mea, una din sarcinile
noastre este cea de a asigura
ca viaţa economică şi funcţionarea pieţelor să
conserve o dimensiune etică, sau să nu se piardă niciodată
din vedere faptul că operatorii şi agenţii economici nu încetează a fi
titulari de drepturi şi purtători de valori.
În acest sens
armonizarea este intrinsec superioară conflictului, şi nu doar pentru
că acesta din urmă produce daune ţesutului economic şi
social. În situaţiile de conflict, de obicei se generează o
juxtapunere – pe care n-aş ezita să o numesc urîtă – între
interese antagonice. În această dinamică nu este mult spaţiu
pentru articularea poziţiilor şi înţelegerea aspectelor
secundare sociale, politice şi etice. Acordul, în schimb, se bazează
pe dialogul dintre părţi, în care poziţiile de plecare creează
un spaţiu intermediar în care se pot analiza raţiunile unora şi
ale altora.
Amintesc şi că spaţiul muncii a ajuns să facă
parte din competenţele comunitare odată cu tratatul de la Amsterdam şi asta a
îmbogăţit cu mult sfera de acţiune socială în Uniunea
Europeană. Totuşi, între temele UE nu intră armonizarea normativelor
sociale în toate statele membre, şi asta nu din motive de ordin politic, instituţional şi economic. Astea fiind
spuse, sînt convins că toate politicile şi acţiunile comunitare
trebuie să menţină anumite obiective sociale ca puncte de
referinţă, între care nu pot lipsi condiţiile egale de
muncă şi lupta împotriva şomajului, a discriminării şi
a exploatării.
– Credeţi că Europa socială poate da o contribuţie de
civilizaţie la nivel internaţional, de exemplu pe planul
echităţii dezvoltării, al susţinerii ţărilor mai
sărace? Cum?
– Noi rămînem foarte ataşaţi modelului social
european. Pariul nostru e chiar cel de a aduce societatea noastră şi economia
noastră în era cunoaşterii, menţinînd în acelaşi timp caracteristicile tradiţionale de solidaritate
şi grijă în privinţa membrilor mai slabi.
Această
solidaritate, desigur, nu poate fi limitată la cetăţenii din
Uniune, ci trebuie să se extindă şi la ţările
limitrofe şi la toţi cei care trăiesc încă în mizerie, nesiguranţă
şi precaritate, în toată lumea. În această optică se
plasează politicile noastre de vecinătate şi de cooperare la
dezvoltare şi propunerile avansate pentru o politică mai
echitabilă a imigrării. Uniunea şi-a anunţat hotărîrea
de a-şi deschide pieţele noilor vecini şi ţărilor mai
sărace de pe planetă, în scopul de a le oferi posibilităţi concrete de dezvoltare. În acelaşi mod,
studiem o politică a imigrării care să fie
acceptabilă atît pentru ţările de provenienţă, cît
şi pentru cele de destinaţie, o politică în stare să
combată traficul clandestin cu fiinţe umane şi să
deschidă o fereastră pentru cei care sînt nevoiţi
să-şi abandoneze propria ţară.
Europa
rămîne un punct de referinţă pentru cetăţenii multor
ţări din toată lumea, tocmai
pentru cuceririle ei în materie de civilizaţie şi democraţie,
respectul ei pentru drepturile omului, pentru libertatea de opinie,
pentru condamnarea explicită a torturii şi a pedepsei cu moartea.
– Nu vi se
pare că această confruntare cu ţările mai sărace are
loc în primul rînd în casa noastră? Cum şi cît să se
deschidă graniţele pentru imigranţii extracomunitari, integrarea
rasială... sînt întotdeauna probleme europene. în ce direcţie se
poate merge pentru o efectivă integrare?
– Problema se articulează între un pol negativ, care priveşte
chestiunea frontierelor, imigrarea clandestină şi tragedia umană
care adesea o însoţeşte, şi un pol pozitiv, care priveşte
construirea unei societăţi deschise şi multietnice.
Primul pol trece
prin definirea unui climat comun pentru justiţie şi operaţiunile
poliţiei, perfecţionate prin tratatul de la Maastricht. El
priveşte politica de azil, politica de
imigrare, cooperarea judiciară civilă şi penală şi
lupta contra terorismului. Imigrarea, mai ales prin aplicarea tratatului
de la Schengen, a devenit una din preocupările Uniunii.
Pe lîngă
acestea, crearea unui spaţiu comun de libertate, siguranţă
şi justiţie e destinată accelerării, aşa cum
rezultă din Consiliul European de la Tampere, din 1999, şi, mai
recent, din Consiliul extraordinar de la Bruxelles, care a urmat evenimentelor
din 11 septembrie 2001. Astăzi, eforturile principale trebuie deci să
privească graniţele şi garantarea liberului acces, chiar cu
anumite condiţii, dar întotdeauna respectînd dreptul. Aceste
precauţii, care unora le pot părea neliberale, ajută şi la
apărarea celor care intenţionează să intre legitim în
teritoriul european de abuzurile imigrării clandestine şi de
persecuţia organizaţiilor care o alimentează şi o conduc.
În ceea ce priveşte polul pozitiv, idealurile pe care se fundează
Uniunea Europeană – respectul reciproc, toleranţa, diversitatea culturilor
şi a tradiţiilor – sînt incompatibile cu orice formă de
discriminare. Asta nu înseamnă, bineînţeles, să ne iluzionăm că acest caracter tot mai
multietnic al continentului nostru ar fi destinat să se afirme
paşnic. Ştim că imigrarea e însoţită adesea cu
tensiuni sociale şi rasiale şi că integrarea cu culturi
îndepărtate de a noastră nu va fi întotdeauna uşoară. Dar dacă
vrem să promovăm principiile noastre de deschidere şi
solidaritate nu putem, cu siguranţă, să ne retragem atunci cînd
dialogul devine strîns. A accepta valorile celuilalt nu înseamnă a abdica
de la ale noastre, ci a ne confrunta fără prejudecăţi
şi fără preconcepte.
– Protecţia cetăţenilor europeni
trece şi printr-o chestiune de mediu. Problemele de azi s-ar putea amplifica
atunci cînd Uniunea se va lărgi spre est. De exemplu, în cîmp nuclear
regulile în vigoare în acele ţări sînt diferite. Credeţi că
aceste ţări trebuie legate la regulile Uniunii, şi cum?
– Protecţia mediului este una din dezbaterile epocii noastre. Trebuie,
cu toţii, să ne unim forţele pentru a face astfel încît economia
europeană şi cea a partenerilor noştri să respecte
principiul dezvoltării durabile. E nevoie să vedem problema în termenii
spaţio-temporali adecvaţi. Poluarea nu se opreşte la
graniţe, nici la cele naţionale care traversează
Uniunea, nici la acelea care o separă de restul lumii. Pe lîngă
acestea, tutela ambientului este încarnarea moştenirii care ne uneşte
cu generaţiile viitoare, pentru că daunele cauzate planetei
astăzi pot atinge viaţa fiilor şi nepoţilor noştri
pentru mult timp de-acum înainte. Dacă Europa impune norme ecologice
foarte severe este în scopul protecţiei planetei noastre în întregimea ei.
Fiind date aceste
premise, este evident că măsurile pentru îmbunătăţirea
siguranţei mediului figurează printre condiţiile de adeziune
puse ţărilor candidate. În special, o serie de norme se ocupă de
siguranţa instalaţiilor nucleare. Mai ales va fi nevoie să se
alinieze legislaţia în materie de siguranţă nucleară cu cea
comunitară şi să se instituie o autoritate independentă
care să supravegheze acest sector foarte delicat. Adesea reactoarele
utilizate în centralele din Europa de Est sînt de concepţie învechită
şi nu asigură o adecvată protecţie a populaţiei
şi a angajaţilor. În cîteva cazuri s-au făcut, de comun acord,
intervenţii menite să modernizeze şi să facă mai sigure
aceste instalaţii, în timp ce pentru altele s-a cerut închiderea şi
distrugerea lor. Asta va cere, desigur, investiţii majore, care vor trebui
să provină mai ales din sectorul privat. Uniunea Europeană, din
partea sa, va asigura o susţinere prin trimiterea de experţi şi
consultanţi şi prin oferta de tehnologii şi competenţe. Pe termen
mai lung, obiectivul este aducerea noilor state membre la acelaşi nivel de
siguranţă deja existentă în Uniune şi favorizarea
difuziunii unei culturi a siguranţei nucleare şi în Europa
Centrală şi de Est.
– Asupra protecţiei consumatorilor europeni există mereu o mare
dezbatere. Cazul „vacii nebune”, de exemplu, a pus în lumină întîrzierile
şi greutatea birocraţiei, dar şi dificultăţile
guvernelor în a acţiona unitar. Există posibilitatea de a face mai
mult în viitor, după părerea Dumneavoastră? La ce ar trebui
să renunţe statele membre?
– Epidemia de encefalopatie
spongiformă bovină a prins efectiv nepregătite statele membre
şi însăşi Uniunea Europeană. Au existat ezitări
şi întîrzieri, şi nu întotdeauna măsurile adoptate la nivel
naţional au fost cele de dorit. Tocmai de aceea Comisia a decis să
înveţe lecţia şi să o folosească, dotîndu-se cu
instrumente mai eficiente de reacţie în cazuri similare.
Instituţiile
comunitare au adoptat un mare număr de decizii şi regulamente pentru
combaterea epidemiei şi a desfăşurat o acţiune de
supraveghere asupra măsurilor luate de statele membre pentru stoparea
flagelului şi pentru evitarea de noi recrudescenţe ale bolii.
În ciuda
inevitabilelor contraste, deci, Uniunea Europeană a ştiut să
medieze între exigenţele diferitelor ţări, reducînd tensiunile
şi dînd prioritate protecţiei consumatorilor. Încercaţi să
vă imaginaţi ce s-ar fi putut întîmpla în absenţa instituţiilor
supranaţionale: probabil ar fi explodat un adevărat război
comercial, cu măsuri de embargo şi imediate represalii.
– Alimentele modificate genetic
dar şi biotehnologiile. Divergenţele de păreri par graniţe
de netrecut pentru a începe un drum comun. Credeţi că este
necesară o strategie comună ţărilor europene şi cum ar
trebui ele să acţioneze pe plan internaţional?
– Dezvoltarea biotehnologiilor
ridică probleme care trebuie înfruntate la nivel de legislaţie
comunitară şi, încă mai mult, căutînd o voinţă
comună la nivel internaţional, în organisme ca G8 şi
Naţiunile Unite. Este evident, în fapt, că n-ar avea sens interzicerea
într-o ţară a practicilor de cercetare şi produselor agricole considerate
legale într-o ţară vecină. După cum ştiţi, de la
începutul mandatului meu am pus accentul pe siguranţa alimentară
şi pe necesitatea protecţiei cetăţenilor europeni. Cartea
albă din 12 ianuarie 2000 ilustrează marile linii ale unei noi
şi ambiţioase politici alimentare: modernizarea legislaţiilor
într-un complex de norme coerente şi transparente, creşterea
controalelor de la fabrică pînă la mîncarea de pe masă şi
întărirea capacităţilor sistemului de consultanţă
ştiinţifică pentru garantarea unui nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii publice şi de
protecţie a consumatorului, în
acelaşi timp, trebuie să evităm alarmismele nejustificate
şi reacţiile emotive induse cîteodată de senzaţionalismul
anumitor mijloace de informare.
În ceea ce priveşte organismele genetic modificate (OGM), Comisia
îşi propune două obiective: să facă în aşa fel încît alimentele
produse dintr-un OGM să fie supuse unui riguros control de
siguranţă înainte de a fi lansate pe piaţă, şi să
se permită consumatorilor să aleagă dacă să cumpere
sau nu un aliment de acest tip, printr-o etichetare clară şi
comprehensibilă.
Asta ne face
să vorbim despre procedurile de consultare a experţilor şi de folosirea
consultanţei ştiinţifice. Consumatorii sînt adesea
dezorientaţi şi cer răspunsuri
sigure de la autorităţi. Este importantă, prin urmare, dotarea
cu mecanisme eficiente şi de
încredere pentru a culege cele mai bune păreri ale specialiştilor
şi a le traduce în regulamente şi directive. Crearea
Autorităţii europene pentru siguranţă alimentară,
prevăzută pentru 2002, răspunde tocmai acestor exigenţe.
În ceea ce
priveşte problemele etice legate de biotehnologie, trebuie să
găsim un punct de echilibru pentru asigurarea integrităţii
şi a unicităţii oricărui individ, pe de o parte, şi pentru susţinerea
cercetării medicale, pe de altă parte. Este un echilibru dificil
dar reflecţia trebuie să fie condusă de un concept în fond
simplu: progresul tehnic şi ştiinţific să fie în serviciul
omului, mai degrabă decît omul în serviciul progresului.
Traducere
de Alex. Al. Cistelecan
Interviu în Una nuova anima europea. Intervista di
Giuseppina Paterniti a Romano Prodi, Presidente
della Comissione Europea, AVE (An. Veritas
Editrice), Roma, 2002, preluat cu permisiunea editurii.