|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Simbolistica naţională în muzeele ardelene Laura Ardelean 1. Despre rolul şi misiunea muzeului Prin definiţie, muzeul este „o instituie în serviciul societăţii, care achiziţionează, conservă, comunică şi îndeosebi expune, în vederea studierii şi delectării, mărturiile materiale ale evoluţiei naturii şi omului“1. Această deservire a societăţii include printre altele şi datoria de a juca un rol predominant în acţiunile de stopare a procesului de degradare de care pot suferi resursele culturale, de a servi ca educator şi mediator cultural. „Muzeul are calitatea de a opera în cîmpul educaţional prin mesajele sale specifice, inculcate în patrimoniul deţinut şi prezentat publicului. Educaţia prin muzeu este fie complementară altor forme educaţionale (cea şcolară), fie de sine stătătoare. În ambele ipostaze, muzeul promovează o anume educaţie propatrimoniu (patriotică, estetică, artistică, ecologică) în sens comportamental, iar într-o notă aparte, promuzeu“.2 Simplificînd foarte mult, putem spune că muzeul are două roluri importante: pe de o parte, acela de transmitere de date (cunoştinţe, valori), adică de informare, contribuind în acest fel la procesul de formare, iar pe de altă parte, prin incidenţa semiotică specială, atribuie obiectelor expuse în muzeu un nou rol, acela de formare: „Obiectul muzeal în sine – dar mai ales în contextul (legendele, ilustraţiile, grafica) în care este prezentat – induce o stare de tensiune privitorului, urmărindu-se nu atît şocarea acestuia, cît convingerea sa. Universul „relicvelor muzeale“ rezultat din inventarul valorilor expuse poate conduce, odată cunoscut, la stări de admiraţie culturală, de-a dreptul contagioase.“3 De aceea este de dorit ca muzeul să joace un rol predominant în eforturile de stopare a degradării culturale, în concordanţă cu standardele şi obiectivele naţionale şi internaţionale de protecţie şi apreciere a moştenirii culturale. Muzeul simbolizează identitatea culturală a unei comunităţi (locală, provincială sau naţională), deopotrivă cu gradul de civilizaţie atins de aceasta, ca şi felul în care s-au folosit resursele pentru a oferi continuitate respectivelor simboluri. Spre deosebire de muzeele naţionale sau tematice, muzeele judeţene sau locale (mă refer aici la cele de istorie şi etnografie) ar trebui să reflecte specificul local, regional. Specificul local-regional presupune ca toate artefactele culturale ale zonei respective (indiferent de comunităţile etno-lingvistice care le-au creat) să îşi găsească locul binemeritat în muzeu. Sistemele politice totalitare lasă urme adînci în modul în care sînt gîndite muzeele. Socialismul „mai bine de cinci decenii a produs modele muzeografice stereotipe, sovietice, care au cuprins spaţii întinse – implantate, prin ajutorul unor experţi – începînd din Havana pînă în Africa şi Phenian. Concepţia materialismului istoric, care a guvernat asemenea muzee, a marcat puternic, adeseori şi în sens pozitiv – muzeografia multor ţări, avînd rădăcinile adînc înfipte în teoria şi practica culturală. În acelaşi timp, nu trebuie excluse consecinţele negative – stereotipia, intoleranţa ideologică, excesele exclusiviste de tipul filosofiei evoluţioniste, dogmatizarea, cultul partinic şi al unicei personalităţi, proslăvirea indecentă a măreţiei omului de tip nou. Acestea şi-au pus amprenta puternic şi pe termen lung asupra muzeografiei multor ţări. Astfel, într-o parte din ţările excomuniste (între ele şi România) s-au dezvoltat reţele muzeale cu tematici hotărîte în baza principiului centralismului, din care – multe sînt caracterizate de megalomanie, egocentrisme politice şi naţionaliste, exclusivism. Asemenea evoluţie a presupus rezolvări muzeografice de tip naţional, cu o mare specificitate ce rezultă dintr-un anume patrimoniu cultural şi natural, dar şi altele, transnaţionale, cu o recognoscibilitate în discursul internaţionalist.4 Acestă subordonare a muzeelor politicii comuniste a făcut ca multe obiecte de patrimoniu să nu îşi mai găsească locul în expoziţiile publice, iar valori care nu conveneau doctrinei fie să fie omise, fie să fie prezentate ca aparţinînd altor comunităţi (valori culturale ale minorităţilor naţionale, ale comunităţii greco-catolice etc), recurgîndu-se adesea la falsuri istorice grosolane. O dată cu anul 1989, însă, acest tip de muzeografie controlată şi unitară a apus. Există deci posibilitatea regîndirii modului de organizare a muzeelor. Dar în România, lipsa unei Legi a muzeelor care să sublinieze şi să garanteze apolitismul acestui tip de instituţie face ca decizia obiectelor expuse, a formei legendelor să rămînă la latitudinea muzeografilor sufocaţi de lipsa de fonduri. Aceeaşi lipsă a fondurilor face şi ca unele muzee să nu reuşească să facă schimbările necesare după evenimentele din 1989. Poate de aceea, uniformizarea forţată aplicată în perioada comunistă este încă bine resimţită şi în ziua de azi. Din acest punct de vedere, neexploatarea sau exploatarea insuficientă a specificului local face ca muzee din locuri diferite să se asemene pînă la identificare. Pe plan internaţional, a existat de multă vreme preocuparea pentru ilustrarea diversităţii culturale în muzee, acest fapt fiind privit ca un drept al tuturor comunităţilor care împart acelaşi teritoriu. În acest sens, ICOM (Consiliul Internaţional al Muzeelor) a luat în discuţie modul în care muzeele din întreaga lume reflectă diversitatea culturală. „Cea de a XIX-a Adunare Generală a ICOM, ţinută la Melbourne, în Australia, la 16 octombrie 1998, declară angajamentul său pentru: a. promovarea drepturilor culturale ale tuturor popoarelor, prin intermediul reafirmării valorilor înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu ocazia celei de a 50-a sa aniversări b. (…) c. dezvoltarea muzeelor ca situri de promovare a valorilor patrimoniului care au semnificaţie pentru toate popoarele, prin intermediul dialogului intercultural [s.n.] d. împărtăşirea preocupărilor, a realizărilor şi proiectelor care sînt legate de diversitatea culturală, de pacea şi armonia generală, înregistrate în cadrul întîlnirilor comitetelor regionale, interregionale şi internaţionale. e.promovarea accesului comunităţilor culturale la informaţiile şi colecţiile relevante pentru patrimoniul lor cultural. Preocuparea ICOM pentru respectarea diversităţii culturale în muzee este însă mai veche. În timpul Conferinţei generale din Quebec, desfăşurată în octombrie 1992, Comitetul Consultativ a recomandat constituirea unui Grup de lucru pe aceste probleme. Au urmat mai multe întîlniri pe această temă. S-a constatat astfel că există o creştere a recunoaşterii faptului că diversitatea culturală este o realitate istorică şi socială la nivel local, regional, naţional şi global şi că muzeele trebuie să reflecte această diversitate. România este parte a ICOM şi a avut chiar şi un reprezentant la această Adunare Generală, iar rezoluţiile adoptate aici au fost făcute publice doi ani mai tîrziu, în Revista Muzeelor, numărul 4-6/2000. Din raţionamente politice, sau din lipsă de fonduri, sau, mai rău chiar, dintr-o insuficientă motivaţie, nu există preocupări deosebite pentru respectarea acestor recomandări. O explicaţie complementară este oferită de Ioan Opriş: „Din cele mai multe organisme internaţionale noi lipsim sau participăm neregulat, schimbînd mereu delegaţii. Spre deosebire de alte ţări, nu avem funcţionari şi specialişti români în cadrul acestora. Nu am reuşit să avem (…) nici măcar organisme de reprezentare muzeografică în România, asociaţiile noastre fiind încă timide şi slabe, iar Comitetul Naţional al Consiliului Internaţional al Muzeelor înseamnă doar o palidă formă de reprezentare.“5 2. Simbolistica naţională şi muzeele ardelene Lucrarea de faţă doreşte să analizeze la nivelul unui studiu pilot realitatea muzeală ardeleană. Grupul de lucru format din studenţi ai Academiei Interculturale Transsylvania6 au pornit la inventarierea obiectelor, hărţilor şi legendelor expuse, avînd următoarele ipoteze de lucru: a. Cei 50 de ani de comunism au lăsat semne vizibile pe faţa muzeelor transilvane. O trecere în revistă a conţinutului acestora ne indică o uniformizare conştientă şi programatică. Aceleaşi înscrisuri ilustrate de imagini foto ale unor obiecte arheologice ilustrează, spre exemplu, sala Tudor Vladimirescu atît la Sibiu cît şi la Alba Iulia. Istoria locală îşi pierde importanţa în favoarea acestei politici de uniformizare. Ca urmare, elementele culturale ale minorităţilor naţionale au fost înlăturate din vitrinele publice în favoarea unor reproduceri ce amintesc de „eroi“ naţionali care nu au avut nimic de-a face cu regiunea de amplasare a muzeului. b. Deşi în recomandarea ICOM apare foarte clară încurajarea reprezentării minorităţilor naţionale, acest fapt nu se regăseşte în realitatea muzeală transilvană. c. Există situaţii în care, din cauza apartenenţei politice a factorilor de decizie, muzeul devine spaţiul în care concepte naţionaliste domină întreaga expoziţie permanentă. Pentru a verifica ipotezele enunţate, s-a încercat o radiografiere a expoziţiilor permanente din muzeele transilvane. Cercetarea nu are caracter de reprezentativitate. Au fost selectate muzee din regiuni transilvane în care minorităţi naţionale (maghiari, germani, evrei, armeni etc.) au fost bine reprezentate în istorie şi parţial continuă să fie reprezentate şi azi. În aceste muzee s-a realizat o inventariere a exponatelor prezentate precum şi a legendelor, a textelor scrise ce însoţeau aceste exponate. S-a încercat, de asemenea, identificarea de artefacte ale comunităţilor minoritare reprezentate în muzee dar fără numirea lor ca atare. Fără a avea pretenţia de reprezentativitate, studiul pilot realizat a dorit doar tragerea unui semnal de alarmă asupra unei realităţi transilvănene. Elevii, turiştii, publicul larg găsesc poate în muzee o sursă considerată obiectivă, fiind considerată chiar informare din sursa primară. În absenţa unei clare reprezentări a rolului avut de diferite comunităţi, curentele naţionaliste şi extremist-naţionaliste îşi află o aderenţă chiar în rîndul celor mai tinere generaţii. Vom încerca să prezentăm situaţia muzeelor monitorizate, adăugînd, acolo unde am considerat necesar, observaţiile personale. 3. Muzeul de istorie a Transilvaniei din Cluj Judeţul Cluj este situat în nord vestul României şi ocupă o arie de 6.650 km pătraţi. Clujul este capitala istorică a Transilvaniei şi este situat la aproximativ 320 de km nord-vest de Bucureşti, în valea rîului Someşul Mic. Istoria Clujului, excesiv ideologizată şi politizată este încă subiect de controverse. Construit pe o veche vatră romană, identitatea oraşului de pe Someş suferă trasformări spectaculoase în timp. „Identitatea Clujului în secolele XVI-XVII reprezintă o problemă a cărei abordare contravine oricărui purism. Ea devine în acest fel o provocare, şi nu doar pentru istorici. Dificultatea constă nu doar în structura demografică, socială şi religioasă a acestui oraş, ci, într-o măsură chiar mai mare, în instrumentalizarea politică a istoriei: în ultimii 150 de ani pluralismul etnico-lingvistic nu a făcut parte din idealurile politice. Astfel, Clujul premodern nu putea fi abordat de către o istoriografie militantă din punct de vedere naţional decît ca răul necesar, tranziţia de la un oraş mixt la unul pur din punct de vedere etnico-lingvistic. Clujul a reprezentat o excepţie în peisajul urban al Transilvaniei medievale, datorită structurii sale demografice şi politice: prin Uniunea din 1458, de fapt o diplomă a regelui Matia acordată Clujului, oraşul a fost condus de ambele naţiuni politice, cea săsească şi cea maghiară în mod paritar, iar instituţiile caritabile şi sociale au fost folosite în comun. Sistemul paritar de conducere a fost foarte simplu şi s-a păstrat pînă în secolul al XVIII-lea, cînd paritatea etnică s-a transformat într-una confesională, catolicprotestantă.“7 Istoria secolelor următoare vorbeşte despre faptul că „şi mai complexă este situaţia în secolul al XVII-lea, cînd numele nu mai dau decît arareori informaţii privind apartenenţa la o naţiune sau alta. După ce în 1568 Clujul trece la antitrinitarianism (prin hotărîrea magistratului şi nu datorită predicii lui David) el devine în secolul al XVII-lea un fel de oraş sfînt al acestei credinţe. Saşii unitarieni, care nu mai foloseau germana ca limbă de comunicare, ci doar ca limbă de cult, au avut de înfruntat, ca întreg oraşul de altfel, rigorile politicii principilor calvini. Datorită sprijinului acordat mai ales de Gheorghe Rákóczy I la Cluj, calvinismul a recîştigat repede terenul pierdut între 15661568, astfel că în 1620 se înfiinţează o comunitate calvină a saşilor, căreia principele Gheorghe Rákóczy I i-a dăruit în 1635 o casă de rugăciune aflată iniţial în posesia saşilor unitarieni.“8 Recensămîntul din 1857 înregistrează pentru Cluj 4,16% ortodocşi, 11,25% greco-catolici, 36,46% romano-catolici, 37,50% reformaţi, 5,29% evanghelici, 3,80% unitarieni şi 1,42% izraeliţi. Creşterea ponderii populaţiei române în întregul judeţ Cluj se observă şi din datele recensămintelor ulterioare. În 1930 românii reprezentau 62,17% din populaţia judeţului Cluj iar comunitatea maghiară s-a restrîns la 29,32%. „Dacă la recensămîntul din 1956 numărul maghiarilor din Cluj era încă mai mare decît cel al românilor (nici una dintre etnii neavînd o pondere mai mare de 50 la sută), ulterior, an de an, migraţia internă, favorizată de politica comunistă de industrializare, dar şi de naţionalismul lui Ceauşescu, a schimbat datele problemei. Din majoritari în oraş, românii au devenit covîrşitor majoritari. Iar ultimul act al românizării Clujului s-a jucat în deceniul trecut. Astfel, conform recensămîntului din 1992, dintr-o populaţie totală de 328 602 persoane, 248 572 erau români (75,6 la sută) şi 74 871 maghiari (22,8 la sută).“9 Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj este situat în zona centrală a oraşului (pe strada Daicoviciu). În situl de prezentare a acestui muzeu, sîntem informaţi că: „Ideea de a aduna toate colecţiile referitoare la istoria Transilvaniei şi la frumuseţile sale naturale datează din veacul al 18-lea, dar s-a concretizat abia în sec. al 19-lea, cînd a fost fondată Societatea Muzeului Ardelean (1859), reunind colecţii de botanică, zoologie, mineralogie, geologie şi arheologie. Pe atunci, artefactele istorice erau doar unele printre numeroase alte obiecte. Cînd, în 1872, a fost fondată Universitatea din Cluj, ea a preluat colecţiile Societăţii Muzeului Ardelean. Existau atunci cam 3000 de obiecte şi peste 20.000 de monede. Colecţiile arheologice au crescut însă repede, ele fiind transferate la începutul sec. 20 pe actuala locaţiune a muzeului nostru, pe atunci sediu al Institutului de Studii Clasice.” Pe lîngă acest inventar preluat, beneficiind de o politică favorabilă, centralistă, muzeul clujean preia în perioada comunistă obiecte muzeale din întreaga Transilvanie. Limbile utilizate în prezent în muzeu sînt limba română (denumirile sălii şi legendele) precum şi franceză (denumirile complementare a 8 săli din 18). Muzeul este amenajat pe două etaje şi 18 săli. Etajul I (sălile 1-10) este dedicat comunei primitive, istoriei dacice, a Daciei Romane, precum şi o sală adiacentă (Civilizaţia Egiptului Antic), iar etajul al II-lea înghesuie istoria Transilvaniei, începînd cu Evul mediu timpuriu şi terminînd cu Unirea din 1918. Deşi numele muzeului este „Muzeul de Istorie al Transilvaniei“, muzeul reflectă în fapt istoria românilor [s. n.] din Transilvania. Etajul I al muzeului adăposteşte următoarele săli: - Sala I: Comuna primitivă. Paleolitic. Se încearcă ilustrarea specificului regional, obiectele prezente provenind din Transilvania. - Sala a II-a: Comuna primitivă. Neoliticul. Se păstrează caracterul regional. - Sala a III-a: Epoca bronzului este alcătuită din 2 camere, păstrîndu-se interesul de a prezenta obiecte din zonă. - Sala a IV-a: Epoca fierului este alcătuită şi ea din 2 camere. În cea de-a doua cameră apare deja materialul dacic, iar provenienţa obiectelor expuse sau reprezentate este în cea mai mare parte din Munţii Orăştiei. - Sala a V-a: Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei prezintă citate referitoare la calităţile dacilor, reprezentări ale cetăţilor. - Sala a VI-a: Civilizaţie dacică. Citatele din Strabon, Dio Cassius sînt identice cu cele întîlnite şi în alte muzee.10 Deja în această sală apare reprezentat şi elementul roman precum şi demonstrarea continuităţii elementului dacic pe acest teritoriu11. - Sala a VII-a este adiacentă (Civilizaţia Egiptului Antic) - Sala a VIII-a: Dacia Romană (106-275) cuprinde 4 camere totalizînd circa 30 m lungime şi 10 m lăţime, incluzînd 20 de vitrine la care se adaugă planşe şi fotografii. Obiectele expuse sînt în cea mai mare parte descoperite în Transilvania. - Sala a IX-a: Napoca Romană. Este în reamenajare şi încearcă să aducă în atenţia publicului istoria locală12. - Sala a X-a: Dacia după retragerea Aureliană: două camere care se remarcă prin ambiguitate, prin lipsa oricăror legende/explicaţii, a oricăror datări, doar citarea ruptă din context a unor istorici vechi prin care sînt vînate anumite referiri care să arate că aceste ţinuturi continuă să fie populate de locuitorii daco-romani. - Sala a XI-a: Evul mediu timpuriu. Apar primele referiri la maghiari şi saşi: „Secolele XII-XIII: pentru a-şi consolida stăpînirea, Regalitatea maghiară a colonizat în Transilvania secuii (părţile răsăritene) şi grupuri de populaţii germanice (saşii părţile sudice), fiindu-le acordate mai multe privilegii. Ei au contribuit la dezvoltarea economică, politică şi culturală a provinciei.”13 - Sala a XII-a nu are nici nume şi nici explicaţii şi prezintă mobilier, tablouri, covoare. - Sala a XIII-a: Oraşe şi meşteşuguri. Denumirea sălii este menţionată şi în limba franceză. Pe lîngă gravuri ale oraşelor transilvane14 şi obiecte, apare o fotografie cu sigiliul Universităţii Săseşti, iar printre cărţi statutul saşilor din Transilvania. - Sala a XIV-a: Manufacturi. Minerit. Comerţ. Agricultură. Mişcări ţărăneşti. Numele sălii este tradus şi în limba franceză. - Sala a XV-a: Viaţa Politică: denumirea sălii apare şi în franceză. Sînt prezentaţi, fără prea multe explicaţii: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, principii transilvani: Iohanes, Ioan Sigismund, ştefan Báthori, Mihai Viteazul, iar spaţii mai ample sînt rezervate lui Mihai Viteazul. - Sala a XVI-a poartă denumirea de „Cultura“, denumire afişată în limbile română şi maghiară. Deşi apar (în număr foarte mic) reprezentate artefacte culturale ale mai multor comunităţi etnice sau confesionale transilvane (reprezentări ale Catedralei Sf. Mihai din Cluj, ale Catedralei Evanghelice Lutherane din Sibiu, o reproducere a lui Francisc David proclamînd toleranţa religioasă la Dieta din Turda şi chiar miniaturi armeneşti de la Gherla precum şi steagul Mitropoliei Greco-Catolice), acestea nu sînt evidenţiate sau explicate. În multe cazuri, explicaţiile lipsesc cu desăvîrşire iar, de exemplu, deşi există o vitrină ocupată de şcoala ardeleană şi Biserica Română Unită cu Roma, această instituie nu este pomenită nicăieri în muzeu. - Sala a XVII-a: cu denumirea generică de Răscoalele ţărăneşti din Transilvania, tradusă şi în limba franceză, prezintă răscoala de la Bobîlna, răscoala lui Gheoghe Doja, răscoala din 1784. Ideea sugerată este aceea de luptă a ţăranilor români împotriva „dominaţiei politice reacţionare a feudalilor, a clerului înalt şi a păturilor dominante ale saşilor şi secuilor.”15 - Sala a XVIII-a este numită, în română şi franceză, Epoca modernă. Sala are 10 secţiuni care merită menţionate ca atare: - Secţiunea I: Revoluţia din 1821 - Secţiunea a II-a: Transilvania în prima jumătate a secolului XIX prezintă în subsecţiunea Viaţa economică, folosind material arheologic din Transilvania, principalele ocupaţii ale locuitorilor. Elementul etnic nu se face simţit. La subsecţiunea Viaţa culturală şi politică sînt prezentaţi exclusiv oameni de cultură şi oameni politici români: Gheorghe Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Timotei Cipariu. Ultima subsecţiune este dedicată anului 1848 în Europa. - Secţiunea a III-a este dedicată Revoluţiei Române şi prezintă pe larg revoluţia din Transilvania şi, pe spaţii mai mici, pe cea din celelalte provincii. Sînt prezentate citate care reliefează asuprirea naţională a românilor (din autori precum Stefan Ludwig Roth, Wesselényi Miklós, Széchenyi István, Gheorghe Bariţiu şi Nicolae Bălcescu), sau chemări la unirea între români şi maghiari (Avram Iancu, Josif Bem, Simonffi József) - Secţiunea a IV-a este dedicată anului 1859 – Constituirea statului român modern. Sînt prezentate şi reacţiile ardelenilor la acest eveniment, aşa cum apar ele în presa română, maghiară şi germană. În această sală, într-un spaţiu foarte restrîns, este prezentat Carol I. - Secţiunea a V-a are denumirea de Dezvoltarea social-economică între 18481914. Sînt prezentaţi tineri saşi, maghiari, români şi interioare de case româneşti şi maghiare, situaţia proprietăţii în agricultură, primele organizaţii sindicale, situaţia capitalului, sectorul bancar, piese utilizate în industrie, agricultură, acte cu profil comercial, fragmente din ziare româneşti şi germane. - Secţiunea a VI-a se numeşte Lupta naţional politică împotriva dualismului maghiar (1850 – 1910) şi prezintă evoluţia populaţiei din Transilvania şi Banat precum şi componenţa etnică a acesteia folosind drept sursă Magyar Stat. Közl. Új Sorozat. Sînt prezentate memoriile româneşti înaintate la Viena, diploma prin care se trece la sistemul constituţional de guvernare, deputaţii români în Dieta de la Pesta, regulamentul electoral din 1863, legea „egalităţii în drepturi a populaţiei româneşti şi a confesiunilor sale cu celelalte minorităţi naţionale şi religii din Transilvania“, legea pentru întrebuinţarea celor trei limbi în viaţa ţării, structura Dietei Transilvaniei la 1863 (români: 59, maghiari: 56, saşi: 44) şi 1865 (românii: 44, maghiarii: 195, saşii: 51), oamenii politici români, articole din gazete, Partidul Naţional Român. Sala are o subsecţiune dedicată anului 1878, războiului de independenţă, cu reacţii în presa transilvană (românească şi maghiară). - Secţiunea a VII-a se numeşte Mişcarea Memorandistă. Este prezentată acţiunea memorandistă, procesul care i-a urmat şi ecourile pe care le-a avut peste Carpaţi. Totodată, se prezintă repartiţia procentuală a proprietăţii în 1850, articole de ziar referitoare la proiectul de şcolarizare Apponyi, proiectul legii electorale Andrássy, structura Paramentului maghiar în 1910 (maghiari 303, germani 13, români 5, slovaci 2). - Secţiunea a VIII-a: Primul Război Mondial. Se sugerează ideea de unire ca fiind motivaţia principală a participării ardelenilor la Război: „scopul final, scopul din toate sufletele, inimile româneşti a fost întotdeauna acelaşi: unitatea naţională nu numai culturală ci şi politică; întregirea noastră a tuturor”16. Războiul ca atare este prezentat mai puţin, sînt evidenţiaţi mai ales luptătorii pentru Unire. Sala are 3 subsecţiuni: Unirea Basarabiei cu România, unirea Bucovinei cu România şi Constituirea Statului Naţional Român, cea mai amplă subsecţiune. - Secţiunea a X-a se numeşte Cultura. Este prezentat, prin cărţi sau citate, aportul pe care oamenii de cultură români l-au avut la realizarea Unirii. Sînt menţionaţi şi oameni de cultură şi de ştiinţă de alte naţionalităţi decît cea română. Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj, ca de altfel multe din muzeele cercetate, nu răspunde nevoilor întregii comunităţi, încălcînd astfel una din regulile de subzistenţă a muzeelor. Lipsa legendelor în limba maghiară, germană sau limbi de circulaţie internaţională face ca singura care se poate bucura de înţelegerea deplină a istoriei expuse aici să fie comunitatea majoritară. Pe de altă parte, deşi se pot surprinde încercări de reconstrucţie a expoziţiilor permanente şi ruperea planului marxisto-comunist-naţionalist, există încă foarte multe urme ale politicii muzeale de dinainte de 1989. Viaţa spirituală a populaţiilor şi comunităţilor transilvănene, bogată şi diversă, lipseşte din muzeu (chiar şi cea ortodoxă). Pe de altă parte, istoria comunităţilor maghiare, germane şi armeneşti este insuficient prezentată, iar comunitatea evreilor nici măcar nu este pomenită. Victimă a regimului comunist, instituţia monarhică nu şi-a redobîndit în muzeul clujean nici astăzi locul în istorie, iar perioada comunistă lipseşte cu desăvîrşire. 4. Muzeul etnografic din Cluj Muzeul etnografic din Cluj este adăpostit de clădirea în care, în mai 1894, s-a desfăşurat procesul memorandiştilor, fapt indicat atît de o placă comemorativă amplasată pe faţada clădirii – «În această clădire a avut loc în mai 1894 procesul memorandiştilor. „Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă“» -, cît şi prin prezenţa unei alte plăci, amplasată în cea de-a V-a sală: „În sala aceasta au fost judecaţi şi în mai 1894 osîndiţi pentru iubirea de patrie Dr Ioan Raţiu, G. Pop de Băseşti, Dr. V. Patriciu Barbu, Dorel Suciu, Mircea Deliciu, Rubin Patriciu, Gherasim Dionisie, Dionisie Roman şi Septimiu Albinii …“. Legendele obiectelor sînt fie în limba română, fie în limbile română, germană, franceză şi engleză. Explicaţiile sînt foarte eclectice şi neutre, ele putînd fi mutate – schimbînd denumirea regiunii în orice alt muzeu etnografic din ţară.17 Obiectele din muzeu, precum şi reprezentările, au un caracter regional. Provenienţa acestor obiecte este de cele mai multe ori precizată. În ceea ce priveşte diversitatea etno-culturală, aceasta are mult de suferit. Singurele excepţii sînt existenţa unei planşe în care apar costume populare maghiare din Secuime şi Valea Călatei, precum şi cele săseşti din Ţara Bîrsei şi zona Bistriţei, ca şi prezenţa pe harta centrelor de ceramică a Tîrgului Secuiesc, Odorheiului, Corundului, fără precizarea caracterului etnic al acestora. În vitrina cu obiecte ceramice apar piese din Tîrgu Secuiesc şi Saschiz, fără nici o precizare. Ca toate muzeele monitorizate, şi Muzeul Etnografic din Cluj se opreşte asupra culturii dacice (vezi Muzeul Etnografic din Tîrgu-Mureş). Fără nici o legătură cu întreaga colecţie a muzeului, în sala a IV-a, între planşa care prezintă prelucrarea metalelor şi planşa care prezintă portul, este expus un text grecesc precum şi traducerea sa în limba română. Conform legendei, textul aparţine lui Johanes Lidus De Magistratibus: „Înţelept om fiind împăratul Iustinianus I şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii şi cît de puternică în arme acum ca şi odinioară ţara aceasta Scytia pe care cel dintîi a cucerit-o marele Traianus şi pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.111 de libre şi dublu de argint în afară de oalele şi vasele de nepreţuită valoare. Turmele de vite şi armamentul ca şi bărbaţii luptători excelenţi în număr de peste 5.000 luaţi cu arme cu tot precum adevereşte Criton care a fost părtaş la război.“ Muzeul etnografic clujean este poate unul dintre cele mai sărace muzee monitorizate. Flagrantă este încercarea de deschidere a muzeului prin traducerea legendelor în mai multe limbi, dar, excluderea limbii maghiare dintre acestea. De altfel, elementul etnic maghiar este cu o grijă deosebită marginalizat, ca şi cum apariţia acestuia ar fi întîmplătoare. Deşi viaţa religioasă a creat obiecte de artă populară deosebite, acestea nu apar deloc în muzeu, fiind probabil scoase definitiv, o dată cu instaurarea politicii marxiste. 5. Muzeul local Gherla Gherla, cunoscută şi ca Armenopolis, a fost un oraş construit de populaţia armenească sosită în Ardeal. Antecedentele istorice din zona în care urma să se construiască oraşul armean erau castrul roman: «în anul 1901, renumitul arheolog Ornstein József care a condus săpăturile primelor cercetări arheologice sistematice din zona castrului roman, pornind de la mai multe semne găsite sub formă de peşte printre ruinele castrului, a lansat ideea după care numele fortificaţiei ar fi fost „CONCRI“ (…) S-a demonstrat în schimb, pe baza numeroaselor pecete găsite pe cărămizile de pardoseală sau de zidărie, cu iniţalele „A.II.P.“, că fortificaţia a aparţinut unei unităţi de cavalerie din cadrul „Allia secunda Pannoniarum“ »18 precum şi cetatea Martinuzzi: «Este o fortificaţie de şes plasată în dreptul vadului nordic ce a existat peste Someşul Mic în această zonă. (…) În a doua jumătate a secolului al XIII-lea cetatea este ridicată la rangul de „punct de vamă“, iar pe motivul că pe lîngă vad s-a construit şi un pod, cetatea a primit numele de „Podul Gherla“. În secolul al XIV-lea aparţine familiei Laczkfi. (…) După stingerea familiei Laczkfi cetatea intră în posesia familiei Bánffi. Mai tîrziu, pe motivul că această familie a făcut parte din grupul de mari boieri care au uneltit împotriva lui Matei Corvin, averea lor este confiscată, iar cetatea, împreună cu toate posesiunile sale, în urma unei donaţii regale, începînd din anul 1467 intră în avuţiile episcopiei romano-catolice din Oradea ».19 Pe parcurs, cetatea primeşte mai multe denumiri: „Új-Vár, BálványosÚj-Vár, Szamos- Új – Var. «Reconstrucţia cetăţii s-a făcut sub conducerea înaltului prelat catolic Martinuzzi, care şi-a zidit şi o clădire gen castel în cetate, „castelul Martinuzzi“. Ulterior prelatul devine şi proprietarul cetăţii. Din aceste motive, cetatea primeşte denumirea populară de „Cetatea Martinuzzi“, pe care şi-o păstrează prin tradiţie pînă în zilele noastre.»20 Armenii cumpără apoi terenul situat în apropierea Cetăţii Martinuzzi şi după planurile arhitectului armean Alexis construiesc un oraş nou „Armenopolis“. „Primul lot de armeni care a fondat oraşul era format din 160 de familii care au venit în special de la Bistriţa, Gheorgheni şi Frumoasa. Ridicarea zidurilor a început deodată în toate părţile.“21 Recensămîntul realizat în 1857 vorbeşte despre un număr de 2.209 armeanocatolici din totalul de 4.020 de locuitori.22 Populaţia oraşului Gherla creşte în 195623 la 7.617 locuitori din care 4.927 români, 2.362 maghiari, 136 armeni. Potrivit recensămîntului din 1992, populaţia Gherlei este de 26.277 locuitori din care 20.769 români, 4.804 maghiari, 55 de armeni24. Muzeul Local din Gherla este situat în centrul oraşului, pe strada Mihai Viteazul, la numărul 6. Clădirea care adăposteşte muzeul a fost Curia Karátsony. Din aceasta se mai păstrează în curtea interioară (fără a se preciza sau indica acest lucru) blazonul familiei Karátsony János din anul 1720. Pentru vizitatorii muzeului, provenienţa şi istoria casei rămîn o temă de imaginaţie. Muzeul este compus din trei săli, iar legendele sînt numai în limba română, dactilografiate la maşina de scris. Citirea acestor legende este îngreunată de lumina foarte slabă din Muzeu, de numeroasele greşeli de dactilografiere sau de estomparea cernelii din pricina trecerii anilor. Prima sală este în totalitate rezervată istoriei antice: prima vitrină trece în revistă paleoliticul, neoliticul, eneoliticul, epoca bronzului şi a bronzului tîrziu, pentru ca cea de-a doua vitrină să ne prezinte hallsttad-ul. Exponatele provin din regiune (Gherla, Iclod, Cheile Turzii). Sala a doua este ceva mai mare, adăposteşte patru vitrine. Prima vitrină este dedicată civilizaţiei daco-romane, cuprinzînd fotografii ale cetăţii din Grădina Muscelului, citate din Herodot, Diocassius referitoare la daci, Burebista, Decebal, Traian. Sînt prezentate: harta războaielor daco-romane, imagini de pe Columna de la Roma şi Monumentul de la Adamclisi. Referirile la istoria regiunii sînt sporadice; o poză cu zeităţi: Ţibelle, Apollo, Marte. Vitrina a doua are titlul generic de „Celţii“. Aici se prezintă, pe lîngă obiecte care sînt menţionate ca aparţinînd populaţiei celte, imagini cu Castrul Roman de la Gherla: zid interior, fundaţia unui zid de baracă militară, zid de la o clădire centrală cu paviment şi instalaţie de încălzire etc. Vitrina a III-a este dedicată cuceririi Daciei Romane, pentru ca de la vitrina a IV-a să intrăm în epoca prefeudală unde se prezintă fotografii de obiecte din zonă: Dej, Ţaga (opaiţ creştin, secolul VI, oale, inventarul unui mormînt etc). Sala a III-a a muzeului are ca spaţiu de expunere 3 vitrine dedicate feudalismului timpuriu. Sub textul „Spuneţi lui Arpád, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sînt necesare, fiindcă e om străin şi nu duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a nostre nu i-l vom ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă“25 – Anonymus: Gesta Hungarorum XX“ sînt prezentate fotografii cu descoperirile arheologice de la Dăbîca, hărţi cu formaţiunile politice în secolele IX-XIII şi Transilvania în secolele XIV – XVI, artefacte arheologice: oale, capuri de suliţe, fotografii după grafice sau picturi-portrete cu Ioan (Iancu) de Hunedoara, locţiitorul şi căpitan general al regatului Ungariei 1445, Guvernator al Ungariei 1446, Voievod al Transilvaniei 144X (ultima cifră nu se poate citi), bătălia de la Bălgrad, lupta de la Slatita 1443, Cetatea Bodoga stăpînită de Mircea cel Bătrîn, oştile creştine în drum spre Varna 1444, planul bătăliei de la Baia 1467, bisericile din Vad şi Feleac, ctitoria lui ştefan cel Mare, biserica medievală din Gherla. După acestă avalanşă de informaţii, se poate trece la Feudalismul dezvoltat: fotografii cu cetăţile din Unguraş, Ciceu, harta Unguraşului, Bistriţei şi Rodnei între 1489 şi 1563, fotografie cu Petru Rareş (1527 – 1538), Stema Moldovei de la Ciceu, bătălia cu turcii din sec XVI, oaste de mercenari germani din sec XVI, pecetea lui ştefan Mailat voievod al Transilvaniei (1534-1539), Mihai Viteazul, castelul de la Mănăstirea, bătălia de la Guruslău 1501, o cetate (fără descriere sau legendă), planul bătăliei de la şelimbăr 1599 – în centru: cardinalul Andrei Báthory, pecetea lui Mihai Viteazul şi pecetea celor trei Ţări Române 1900, 1595 – Mihai Viteazu stăpîneşte satele Huedin, Chilia, Dîrja şi Luna de Jos, portalul bisericii Huedin. Pentru ilustrarea temei: Mişcări sociale 1437, 1514, 1784, sînt prezentate fotografii cu: imagine de ţăran din Ţic, stema oraşului Dej, răscoala de la Bobîlna, Horea, Cloşca şi Crişan, ceată de ţărani răsculaţi, Ladislau I reînnoieşte privilegiile date în timpul răscolaei din 1437, ţărani predînd dijma, Gheorghe Doja, atacul unei curţi nobile 1784, cruciaţi din oastea lui Doja, martiriul lui Gheorghe Doja, actul de desfiinţare a iobăgiei. Vitrina numărul 2 este dedicată Gherlei la 1291: poză cu prima atestare a Gherlei – 1291, cetatea la mijlocul secolului XVII, cetatea în secolul al XVII-lea, cardinalul Martuzzi, guvernatorul Transilvaniei (1541-1551), primul constructor al cetăţii Gherlei 1540, planurile cetăţii la 1898. Tot aici încep să apară şi înscrisuri în limba maghiară şi armeană pe un desen cu Gherla şi împrejurimile sale în sec. XVIII: Gherla – Samosujvár – Armenopolis; desenul este însoţit de un text în limba maghiară, ilizibil. În ultima vitrină, alături de haine preoţeşti fără legendă, se mai prezintă catedrala armenească precum şi o fotografie cu Sfîntul Grigoriu creştinînd pe armeni din altarul catedralei. De asemenea, se prezintă stema familiei Karácsonyi din secolul XVIII, o ladă şi un covor armenesc din secolul XVIII. Fără a încerca o aproximare a procentajului de obiecte armeneşti (recunoscute ca atare prin legende) este evident faptul că, pentru un necunoscător al istoriei locale, vizita la Muzeul din Gherla nu îi va dezvălui nimic din istoria comunităţilor minoritare de aici. Muzeografa prezentă a relatat despre încercările din ultima perioadă de a reflecta mai mult istoria locală. La întrebarea de ce nu există exponate maghiare sau armeneşti, aceasta a răspuns că numai atît s-a găsit cît este expus. Pe de altă parte, ca multe alte muzee din ţară, şi Muzeul din Gherla dedică spaţii generoase istoriei vechi, pentru a omite cu desăvîrşire istoria locală de după 1600. Lipsa fondurilor este scuza permanentă, dar în cazul de faţă se poate presupune cu uşurinţă şi lipsa de interes. Inventarul mai detaliat prezentat vine să confirme cele afirmate. Deşi istoria locală este insuficient prezentată sau, după 1600, chiar dispare, muzeul alocă spaţii largi prezentării de „eroi naţionali“ care nu au legătură directă cu Gherla. 6. Muzeul de etnografie Tîrgu-Mureş Muzeul de etnografie din Tîrgu-Mureş este adăpostit de Casa Toldalgi, deşi acest fapt nu este menţionat nicăieri în muzeu. Nu există legende în limba maghiară. În unele cazuri, legenda apare şi în limba engleză. Muzeul de etnografie şi artă populară din judeţul Mureş „urmăreşte să răspundă necesităţilor de reprezentare a specificului zonal în varietatea componenţei naţionale din cadrul vieţii materiale unitare.“26 Deşi muzeul ar trebui să reflecte diversitatea etnoculturală din judeţ (conform recomandărilor ICOM şi a realităţii de fapt) – lucru care este promis publicului încă de la intrare („prin intermediul ei publicul român are posibilitatea să vină în contact cu satul mureşean tradiţional, cu aspecte azi dispărute, mărturii ale unei trainice civilizaţii rurale ce a înflorit şi s-a dezvoltat pe acest teritoriu”27), întreaga expoziţie are drept fir roşu călăuzitor demonstrarea continuităţii elementului dacic pînă în zilele noastre, lucru afirmat în 7 din cele 8 săli ale muzeului („creşterea animalelor are tradiţii milenare pe teritoriul de formare şi vieţuire a poporului român“28 – în prima sală; „dintre articolele de lux dacii ne procură din belşug miere şi ceară”29 – în cea de-a doua sală; „Muzeul nostru tezaurizează în colecţiile sale piese ceramice de o deosebită valoare documentară. Vasele negre de tradiţie dacică lucrate pe valea Mureşului (Deda, Pietriş şi Morăreni). Realizate din suluri de lut încolăcite cu mîna constituie o elocventă dovadă a continuităţii unor tehnici de modelare a ceramicii de o străveche tradiţie care s-a perpetuat din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre”30 – în sala a III-a; „Alături de piese arheologice tridimensionale prezentăm reconstituirea atelierului cu războaie de ţesut verticale (Moreşti), datînd din secolul VI, dovada peremptorie a existenţei poporului nostru pe acest teritoriu“31 – în sala a IV-a; „Tipul de croi al sumanelor purtate în valea Mureşului şi valea Gurghiului se întinde pe o arie mult mai mare ce acoperă Cîmpia Transilvaniei, Munţii Apuseni, Moldova de Nord, oglindind unitatea şi continuitatea culturală a poporului român. Ca piesă de rezistenţă cu rădăcini directe în portul dacilor identificat pe columna lui Traian este gluga din comuna Logig“32 – în sala a V-a; „Pornind de la ilustraţii privind costumul iliro-tracic cu fotă şi cămaşă dacică se urmăreşte evoluţia pieselor de port pînă în zilele noastre, în special cămaşa ce devine bogat ornamentată păstrînd caracteristicile vechii cămăşi ciupagul“ şi „Fota din valea Mureşului este identică cu cea din Moldova, argumentînd o dată în plus că lanţul Munţilor Carpaţi nu a constituit niciodată graniţă etnică“ – în sala a VI-a, numită „Unitatea şi continuitatea portului popular“; „Aceste elemente decorative reprezintă adevărate urme dacice în ornamentica mureşeană”33 – în sala a VII-a). Un alt argument în demonstrarea ideii de mai sus îl constituie şi numărul mare de „obiecte dacice“ prezente în acest muzeu34: obiecte din aşezări şi locuinţe din perioada La Tène dacic şi daco-roman, rîşniţă dacică, aratru dacic, brăzdar dacic, topor dacic, seminţe de grîu din perioada dacică în sala I; ceramică dacică în sala a III-a, reconstituirea ţesutului cu urzeală verticală din perioada dacică în sala a IV-a, 2 „fotografii” cu femei dace purtînd cămaşă încreţită la gît, metopa Monumentului de la Adamclissi în sala a V-a. În plus, într-un articol publicat în Revista Muzeelor, directoarea Muzeului tîrgumureşean recunoaşte că „Păstrarea caracterului propriu şi al specificului zonal al artei populare româneşti, în general, a fost favorizată de două împrejurări: pe de o parte, românii constituiau şi constituie o unitate etnolingvistică deosebit de puternică faţă de alte popoare vecine, iar, pe de altă parte, sîntem singurul popor romanic de rit ortodox răsăritean.“ „În acest fel, pentru elevi, alături de procesul cunoaşterii sistematice dobîndite în şcoală, patriotismul primeşte noi dimensiuni. Din copilărie, ei pricep că ţara sîntem noi toţi, pămîntul pe care-l muncim, că ea se serveşte cu muncă cinstită şi la nevoie cu jertfă.“35 Ca mai toate muzeele cercetate, şi muzeul etnografic din Tîrgu-Mureş menţine încă amprenta comunismului. Mai mult chiar, în prima sală a muzeului, sub o poză ce prezintă creşterea animalelor, stă scris: „Creşterea animalelor are tradiţii milenare pe teritoriul de formare şi vieţuire a poporului român (…), etapa actuală cu creşterea animalelor în unităţi socialiste şi în sectorul particular sub îndrumarea atentă a specialiştilor“ (sic!). Probabil din aceeaşi perioadă datează şi „Harta etnografică a judeţului Mureş“, expusă în prima sală şi care, la legendă, ne prezintă „munţi vulcanici, zonă colinară, unităţi de podiş, lunci şi depresiuni“, iar, probabil, ca centre etnografice, „zona Mureşului superior, zona Gurghiului, zona Podişului Tîrnavelor şi zona Cîmpia Transilvaniei“. Cultura comunităţilor maghiară şi germană este pomenită o singură dată în muzeu: „De o deosebită valoare estetică, cu un rol important în interiorul tradiţional ţărănesc prezentăm o suită de vase decorative (cancee şi blide) de o largă circulaţie în Transilvania secolului XIX şi începutul secolului XX, vase realizate în centrele de olărit româneşti, maghiare şi săseşti“36. Ca piese de muzeu, primul exponat aparţinînd culturii maghiare este în sala a IV-a, 2 feţe de pernă maghiare aşezate între 4 feţe de pernă din Cîmpia Transilvaniei, 4 feţe de pernă de pe Tîrnave şi 4 feţe de pernă de pe valea Gurghiului, iar în sala a VII-a, aceea a Portului Popular din judeţul Mureş, sînt expuse un port femeiesc maghiar de pe Tîrnave şi un port săsesc de pe Tîrnave (din totalul de 8 costume populare). 7. Muzeul de istorie din Sibiu Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu este binecunoscut ca o instituţie europeană de prestigiu şi ca unul dintre cele mai mari muzee din România. Colecţia sa a fost constituită de către baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), guvernator al Transilvaniei între anii 1777-1787. În 1780 – cu trei ani înaintea deschiderii Luvrului – colecţiile lui Samuel von Brukenthal puteau fi vizitate. Deschiderea oficială a muzeului a avut loc pe 27 februarie 1817 şi este primul muzeu din România care funcţionează de atunci. Printre secţiile acestui muzeu se numără şi muzeul de istorie. Muzeul are 7 săli, din care primele patru săli sînt dedicate istoriei antice şi istoriei dacice. Legendele şi inscripţiile sînt rare şi numai în limba română. Obiectele sînt în general din zona reprezentată. Nu toate sălile au un nume sau o perioadă precizată. Sala I este dedicată civilizaţiei neolitice în România, prezentînd obiecte arheologice din spaţiul transilvan. Sala a II-a, fără nume, prezintă atît obiecte arheologice celtice, scitice (mormînt celtic, ceramică scitică), cît şi nelipsitele citate referitoare la vitejia dacilor (citate regăsite şi în muzeul clujean: Strabo, Tucidide, Herodot). Expoziţia din această sală se adresează publicului avizat, nespecialiştii neavînd suficiente informaţii (ex: unelte din piatră, cultura Coţofeni, ceramică din cultura Nielenberg Tilisca, obiecte din ceramică, unelte şi arme din bronz). Sala a III-a este denumită „Dacia în secolele V-II a. H.“ şi trece în revistă statul dac sub Burebista, un vas traian, cazane de bronz romane, monede macedonene şi elenistice. Lipsa unor explicaţii, ca şi faptul că multe dintre obiecte sînt însoţite de o legendă vagă, face ca publicul neavizat să nu poată înţelege simbolistica obiectelor expuse. Sala a IV-a poartă denumirea de „Dacia în secolele III a. H. – I e.n“ (sic!). Pe lîngă obiecte arheologice de factură romană, se prezintă hărţi cu despărţirea administrativă a Daciei Romane. Sala are o un spaţiu special destinat „formării poporului român“, unde se prezintă 10 obiecte de ceramică romană, termele romane din Mărginimea Sibiului, harta circulaţiei monetare în secolele IV-VI. În următoarele 3 săli, se prezintă o expoziţie de arheologie medievală care se bucură uneori de legende sau denumiri în limbile engleză, germană şi română. Sala a V-a cuprinde o mulţime de obiecte legate de viaţa privată (oale, vas pentru spălarea mîinilor, sobă, piatră pentru lustruit, monede, cuţite, podoabe etc). Acestea provin din zonă (Cristian, Sibiu, Sadu, şelimbăr). Există chiar o tipologie a ceramicii medievale în comparaţie cu Germania şi Austria. În sala a VI-a este preponderent prezentat Sibiul, fără a i se preciza numele sub care era cunoscut atunci (sigilii şi ştampile, 24 de perechi, o stemă a oraşului Sibiu, 2 imagini de clădiri, copie din primul număr al Tribunei, 18 sigilii, o călimară cu o pană, documente în limba germană, stema Sibiului, copie după un paşaport). Referirea directă la saşi se face numai la explicaţia unui tablou „Tatăl lui Radu cel Frumos cu saşii – 1507“, copie coloră. Tot prin intermediul unui tablou, publicul primeşte prima informaţie legată de biserica evanghelică: „V Stoler – Biserica evanghelică, procesiunea funerară a contelui J. Wachmann“. Explicaţiile la sigilii sînt atît în limba română cît şi în limba germană, însă destul de puţin vizibile. Ultima sală a muzeului prezintă, prin intermediul imaginilor, tablourilor, reproducerilor, oraşele importante transilvane. Nu se face referire la tipul de populaţie care le-a ridicat sau locuit la momentul realizării acestora. Sala este completată de costume populare, cărţi juridice, istorice. Singura referire la comunitatea saşilor este aceea a costumelor populare săseşti (de două ori). 8. Muzeul local Mediaş Muzeul local Mediaş expune în nouă săli istoria locală. Primele săli (I – VI) sînt dedicate istoriei antice şi dacice, formării poporului român. Astfel, sala I cuprinde obiecte neolitice, paleolitice, chiar dacă nu au relevanţă locală (Gînditorul de la Hamangia). Explicaţiile sînt sumare şi doar în limba română. Sala a II-a se intitulează „Traco-geţii, strămoşii poporului român“ şi cuprinde vase din cultura Coţofeni, hartă cu civilizaţia bronzului, arme din epoca bronzului, unelte şi podoabe celtice, panou cu celţii şi sciţii în Transilvania. Cea de-a III-a sală, „Traco-geţii în a doua etapă a fierului“, propune vizitatorilor acelaşi citat din Herodot, ceramică dacică vizuală, harta statului centralizat dac sub Burebista, statul dac centralizat şi independent, o imagine cu ruinele de la Sarmizegetusa Regia, războaiele cu romanii, arme romane, imagine cu Columna lui Traian, citatul lui Dio Cassius – comentariu la adresa lui Decebal, un portret tipic al lui Decebal, două imagini de pe Columnă. Sala a V-a, deşi nu poartă un nume, are ca obiect cultura romană şi daco-romană (obiecte de podoabă romane şi arme romane, spade şi greutate pentru călărie, o urnă funerară, piatră funerară, ţigle romane, ceramică romană uzuală, unelte de fier din Mediaş). Sala a VI-a este dedicată atît retragerii autorităţii romane cît şi Ţărilor Române în secolele XIV-XIX. Aici apar pe un panou date referitoare la colonizarea saşilor. Sala următoare prezintă mai multe date referitoare la populaţia săsească: privilegiile acordate mesteşugarilor medieşeni, obiecte ale breslei fierarilor, unelte ale meşterilor dogari, fără a se preciza însă acest lucru. În sala a VIII-a, pe lîngă aspectele comerciale ale Mediaşului (stema cetăţii Mediaş, stema tîrgului Mediaş), este amplu prezentată „Lupta Ţărilor Române pentru independenţă, sec XV – XVII“ în imagini cu Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bătrîn, Matei Corvin, Mihai Viteazul. Mişcările sociale sînt redate printr-un portret cu Gheorghe Doja, prezentarea unor instrumente de tortură şi harta cu „marile mişcări sociale – Bobîlna“ . În finalul sălii, publicul se reîntîlneşte cu istoria locală sub forma unor documente şi imagini: documente referitoare la Mediaş, atestări, Mediaş în 1666, 1735. Ultima sală a muzeului înghesuie în acelaşi spaţiu imagini cu Mediaş, revoluţia lui Tudor Vladimirescu, portretul lui Stefan L. Roth, revoluţia de la 1848 (Blaj şi lupta de la Sibiu), Gazeta Transilvaniei, regulamentele regimentelor săseşti de graniţă, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, portretele lui Petru Maior şi Gheorghe şincai, Supplex Libellus Valachorum, imagini cu Samuel Micu Klein, Inochentie Micu Klein, imagini cu Sibiul secolului XIX. Muzeul se încheie cu harta României Mari. Muzeul din Mediaş păstrează încă destul de mult din vechea aranjare comunistă, istoria locală şi istoria altor comunităţi decît cea română făcîndu-şi simţită prezenţa doar accidental. Viaţa spirituală este omisă de asemenea, aşa cum istoria de după 1600 este prezentată sumar în unele evenimente şi deloc în altele. 8. Muzeul Ţării Crişurilor „Spre meritul lor, aproape al tuturor celor ce şi-au asumat o astfel de cale, [muzeografii, n.n] au respectat principiul că muzeul este o instituţie ce serveşte comunităţii, care trebuie să rămînă în afara jocului politic al prezentului şi viitorului“37 Muzeul Ţării Crişurilor este găzduit, începînd cu 17 ianuarie 1971, într-un somptuos şi elegant Palat Baroc. Acesta a fost ridicat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi, împreună cu Basilica romano-catolică şi cu şirul canonicilor din apropiere, formează cel mai important complex baroc din România. Construcţia palatului, destinat a fi sediul Episcopiei Romano-catolice de Oradea, a început la 23 mai 1752. A fost terminat în anul 1776, avînd forma de U şi 3 nivele. Ca o curiozitate, clădirea are 365 de ferestre, cîte una pentru fiecare zi a anului. Muzeul găzduieşte patru expoziţii de bază: Istorie, Artă, Etnografie şi ştiinţele Naturii, unde sînt expuse mărturii ce ilustrează apariţia şi evoluţia vieţii în acest areal geografic, precum şi dovezi materiale şi spirituale legate de afirmarea unei civilizaţii specifice în nordvestul României. În cadrul acestui spaţiu se mai oferă o serie de expoziţii temporare cu diverse tematici. Muzeul Ady Endre şi Muzeul Iosif Vulcan aparţin din punct de vedere administrativ de Muzeul Ţării Crişurilor. Secţia de etnografie ocupă 10 săli şi 2 coridoare (la etajul 2). Cu o singură excepţie, sălile nu au nume şi nici nu sînt numerotate. Legendele obiectelor sînt exclusiv în limba română. Muzeul pare împărţit în mai multe subsecţii: olărit/ceramică, lemn şi costume populare. Nu toate obiectele au legende, vizitatorul trebuind să ghicească obiectul expus. Sala I cuprinde oale, blide, farfurii din următoarele centre: «Centrul de olărit Leheceni», «Centrul de olărit Valea de Jos», «Centrul de olărit Leleşti», «Centrul de olărit Cărpinet», «Centrul de olărit Bîrsa», «Centrul de olărit Săliştea de Vaşcău» Sala a II-a continuă să prezinte centrele de olărit. Nu există precizări referitoare la comunităţile etnice de care ţin aceste centre. Totuşi, unele dintre piesele expuse au inscripţii în limba maghiară.38. Atenţia operatorului de teren a fost reţinută şi de o hartă pe sticlă expusă aici: „Harta centrelor de ceramică – Pieţe de desfacere”. Harta înfăţişează partea de vest a ţării, de la Turnu Severin pînă la Carei şi de la Timişoara/Arad/Oradea la Deva/Orăştie/Huedin. Ea cuprinde diferite localităţi (nu toate cele existente în zonă), dintre care multe sînt centre olăreşti, celelalte fiind probabil pieţe de desfacere. Localităţile sînt unite prin linii (pline şi întrerupte) de diferite culori dar nu există o legendă a hărţii, nu poţi şti ce reprezintă liniile acelea (probabil rute comerciale, dar asta e doar o bănuială). Cea de-a III-a sală este dedicată centrelor de prelucrare a lemnului. Este expusă o hartă pe sticlă fără legendă. Obiectele expuse, nu toate denumite, sînt: «tipare de turtă dulce», linguri, cîntare, lădiţe, bici, cufere, ploşti, bîte, rafturi, halbe, o presă, lopeţi de lemn. Nu există referiri la comunităţile care le-au creat, uneori se precizează localitatea de provenienţă. Sala a IV-a cuprinde centrele de fierărit din regiune. Sînt expuse obiecte metalice, de exemplu topoare cu sau fără mîner. Nu se indică locul de provenienţă. Totuşi, pe una din meliţe e încrustat «KJ». Mai sînt prezentate furci şi vîrtelniţe de lemn, furci de tors, mîngălău, sucală etc. Pentru a utiliza cît mai bine spaţiul, cele două coridoare sînt gîndite ca spaţiu expoziţional. Coridor 1: sînt expuse tot felul de obiecte de lemn, unele însoţite de poze (format cam 1m/2m ) care în cele mai multe cazuri nu au nici un fel de legătură cu obiectele din dreptul lor. Un singur obiect şi numai două dintre poze poartă o inscripţie explicativă39. Dintre obiectele identificabile am notat: “Hambar din Pocola sec XVIII”, o ladă uriaşă – singurul obiect cu inscripţie de pe coridor, porţi, fotografii de case, cruci de lemn din perioada 1939 – 1961, fotografii cu uşi sculptate, biserici de lemn, băncuţe, „portalul bisericii de lemn din Brădet”, băncuţă de lemn pictată, „pridvor de biserică de lemn din Gheghie”, două scaune de lemn, pe unul e sculptat „Flore Luca 1897”, băncuţă sculptată şi un covor colorat pe perete. Pe acelaşi coridor se află într-o vitrină tot felul de obiecte noi, cumpărate probabil de pe la tîrgurile meşterilor populari. Aceste obiecte sînt de vînzare. Nici ele nu beneficiază de o legendă cu locul de provenienţă, cultura căreia îi aparţin. Coridor 2: În capătul coridorului se află un panou luminat, cu harta: «Portul popular din Ţara Crişurilor». Harta are o legendă în care figurează, printre altele: «Port popular maghiar» şi «Port popular slovac». Imaginile laterale hărţii reprezintă porturi populare, toate româneşti, conform precizărilor muzeografelor. Sala 5: cuprinde 3 vitrine mari şi 2 vitrine cu costume populare femeieşti din Plopiş şi din Brusturi. Primele vitrine expun cămăşi populare din Bobota, Tuşa, Marca, Borşa, Brădet, Şuncuiuş, Inău, Pietroasa. Deşi nu toate obiectele de îmbrăcăminte poartă o inscripţie, este uşor de presupus că toate fac parte din cultura populară românească. În sală mai sînt expuse patru costume populare complete (unul bărbătesc şi 3 femeieşti). Acestea provin din Bobota, valea Barcăului şi a Crasnei şi din Sig. Ultima vitrină prezintă un costum popular slovac şi un costum popular din Plopiş. Sala 6 cuprinde tot obiecte de îmbrăcăminte şi îşi fac apariţia şi costumele populare maghiare: «costum femeiesc maghiar Izvoru Crişului», «costum bărbătesc maghiar Izvoru Crişului» alături de: «port popular din bazinul Crişului Repede», un costum femeiesc fără inscripţie, un costum bărbătesc fără inscripţie, o traistă, un «costum femeiesc Vadul Crişului». Pe jos, pe nişte pe destaluri, în interiorul vitrinei se mai află „Labreu din Borşa”, «Labreu din Lugaşul de Jos», «Labreu din Aştileu», «Labreu din şuşturogiu». Vitrina laterală cuprinde 15 cojoace şi 4 tîsîguri (şerpare): «cojoc femeiesc din Cherelu», «cojoc femeiesc din Ineu», «contuş din Nadăş», «Cojoc poienăresc», «pieptar din Bocşig», „cojoc binşenesc», «cojoc femeiesc din Roşia», «cojoc maghiar din Tărcaia», «cojoc luncănesc», «cojoc cohănesc». Sala 7: cuprinde atît obiecte dispersate din costume cît şi obiecte utilizate cu diferite ocazii speciale: «steag de nuntă din Pietroasa», două bucăţi de «buchete de recruţi» (cu panglica tricoloră); 10 bucăţi de «cununi», două pălării cu inscripţia «pălărie de nuntă Sîntana», o cordeluţă împodobită fără inscripţie şi alte obiecte fără legende. În sală mai există în vitrine zgărduţe, mărgele de ochi, «mărgele de sticlă» (Observaţie: «mărgelele» au în structura lor «Fillér» pe care se poate citi «magyar királyi váltópénz»; pe partea cealaltă aceste monede au stema Austriei, vulturul cu două capete), «barşoni cu bani» care au şi ele în structură bani de acelaşi fel. Nu se precizează însă nicăieri locul de provenienţă, comunităţile care le-au utilizat. Secţia de etnografie din cadrul Muzeului Ţării Crişurilor prezintă aceleaşi caracteristici ca şi cel clujean sau tîrgumureşean, lipseşte orice referire la viaţa spirituală, iar artefactele comunităţii minoritare fie sînt reduse numeric, fie sînt prezentate ca fiind româneşti. Lipsa legendelor în limbile vorbite în judeţ, dar în multe cazuri chiar şi a acelora în limba română, fac din aceste săli un spaţiu muzeal greu de vizitat şi înţeles. Se încalcă practic funcţia informativă pe care un muzeu trebuie să o îndeplinească. În plus, personalul din muzeu nu poate oferi informaţii vizitatorilor, pe care astfel îi tratează cu desconsiderare. 9. Muzeul orăşenesc Beiuş Casa care adăposteşte muzeul a apartinut avocatului dr. Ioan Ciordaş. Pe clădire există o placă în acest sens: «În această casă a locuit avocatul dr. Ioan Ciordaş, neînfricat militant pentru desăvîrşirea statului naţional unitar român, asasinat împreună cu tovarăşul său de luptă, avocat dr. Nicolae Bolcaş, la 4.04.1919, de elemente ostile ale iredentismului maghiar. 1 Decembrie 1988».40 Aşa cum precizează operatorul,41 „Muzeul este în renovare de patru ani şi probabil se lucrează după principiul: renovăm exteriorul, demolăm interiorul, renovăm interiorul, demolăm exteriorul. Altfel nu îmi explic de ce prima dată au renovat exteriorul, mai apoi s-au apucat să scoată grinzi şi cărămizi dintr-o parte a muzeului, operaţiune cu ocazia căreia pică puţină tencuială şi se murdăreşte puţin peretele exterior proaspăt renovat.“ Muzeul are două secţiuni: etnografie şi istorie. Etnografia e găzduită în pivniţă, iar istoria la primul nivel. Secţia de istorie nu este vizitabilă. Secţia de istorie este dedicată istoriei locale, motiv pentru care este numită de către muzeografă „tot un fel de secţie de etnografie“. Aceasta are trei încăperi: una dintre ele este camera memorială Ciordaş, care conţine copii ale diferitelor documente şi manuscrise ce au aparţinut avocatului, unele în româneşte, altele în limba maghiară. Pe pereţi sînt expuse fotografii ale avocatului şi ale soţiei, respectiv ale prietenului său, avocatul Bolcaş împreună cu soţia acestuia. În cea de-a doua încăpere, obiectele erau strînse în cutii aflate în diferite stadii de despachetare. În cea de-a treia cameră, două costume populare fără nici o legendă şi o reproducere referitoare la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Pe cele două holuri dintre secţiile de istorie şi etnografie, se găsesc: o hartă cu „Centre ale meşteşugurilor populare din bazinul Crişului Negru“, o troiţă adusă din Săliştea de Beiuş, datată 1937 şi care comemorează eroii locali ai Primului Război Mondial, precum şi un încadrament de uşă de biserică de lemn şi două grinzi uriaşe, din care una este plină de inscripţii în limba slovacă, fără nici o traducere şi una pe care scrie „Varga János által anno 1758 juniusnak 13 napjan“. Grinda cu inscripţia în limba maghiară este singura care se bucură de o legendă care îi atestă localitatea de provenienţă: Chişcău. În cel de al doilea hol se găsesc, printre obiecte puse de-a valma, un blidar unguresc şi o vîrtelniţă ungurească de la Ginta. Aceste obiecte au avut darul să ne confirme o mai veche bănuială: deşi inventarele muzeelor au artefacte ale comunităţilor din zonă, acestea, din indolenţă sau dintr-o politică muzeală proastă – rămasă de pe vremea naţional-comunismului, nu îşi pot găsi locul de drept în expoziţiile permanente. Secţia de etnografie are patru încăperi. În prima, după cum spun inscripţiile, se găsesc „Obiecte păstoreşti”, „Stupi tradiţionali”, „Instalaţie de ridicat”, „Obiecte de uz casnic”, „Unelte pentru bătut şi ascuţit coasa”, „Piuă pentru zdrobit seminţe”, „Jug cu tînjală”, „Măsură pentru cereale”, „Plug cu corman schimbător”. Pe lîngă acestea, mai există o mulţime de obiecte de uz gospodăresc de diferite vechimi care nu au nici o legendă. A doua cameră de etnografie trece în revistă meşteşugul olăritului. Pe lîngă atelierele din Leheceni, Cărpinet, Sălişte de Vaşcău, Valea Neagră, se mai găsesc două blidare, unul românesc şi unul din Sibiu, fără a se preciza comunitatea din care provine. Cea de-a treia cameră este cea a costumelor populare din Sîrbeşti, Roşia, Budureasa, Pietroasele, Nimăieşti, Vărzarii de Jos. În cameră se mai află o lădiţă, un blidar, o băncuţă, o vîrtelniţă şi o bucată de mobilier pictat aparţinînd, se pare, comunităţii maghiare. În ultima sală amenajată sînt expuse costume populare: cojoc unguresc, cojoc binşenesc pentru femei, cojoc binşenesc bărbătesc, o maşină de ţesut, o vitrină cu obiecte de prelucrare a pieilor şi două traiste de piele atîrnate pe perete. Muzeul local din Beiuş, deşi aflat la data cercetării în renovare, nu încearcă şi o regîndire a expoziţiei permanente: lipsesc inscripţiile şi legendele în alte limbi decît cea română, iar în multe cazuri exponatele nu au nici o legendă. Deşi există artefacte ale vieţii spirituale, ele sînt expuse doar pe coridoare, unde nu beneficiază nici de legende nici de o lumină corespunzătoare. Ilustrarea vieţii comunităţilor maghiară şi slovacă nu este nici ea suficientă. Acestea apar în cîteva rînduri doar cu denumirea obiectului expus. 10. Muzeul de articole de vînătoare şi pescuit din Săcuieni Deşi studiul şi-a propus doar inventarierea Muzeelor de etnografie şi istorie, am considerat necesară introducerea unei scurte prezentări a muzeului din Săcuieni. Creaţie a lui Wilhelm Sándor, modul în care obiectele sînt prezentate şi expuse poate fi luat ca model a ceea ce ar trebui să fie spaţiu expoziţional muzeal în Ardeal. „Fiecare obiect, fie că e pus pe jos sau în vitrine, are alăturat un carton pe care e lipită o foaie albă pe care se găseşte denumirea în română şi maghiară, satul de unde provine obiectul şi numele persoanei căreia i-a aparţinut ultima dată obiectul. Pentru că zona este locuită în cea mai mare parte de maghiari, şi deci denumirile originale sînt în limba maghiară, pentru denumirile româneşti s-a căutat în dicţionare şi enciclopedii. Muzeul se vizitează numai la cerere, fără a avea un orar de funcţionare“42. Pentru mai buna ilustrare a modului în care este realizat muzeul, prezentăm o mostră de inventariere a obiectelor expuse: Sala 1 Pe perete, o hartă a Văii Ierului cu diferite nume de localităţi evidenţiate, cu inscripţie bilingvă. Obiecte
11. În loc de concluzii În perioada comunistă, muzeele au suferit influenţe ideologice, acceptînd date şi interpretări nu întotdeauna argumentate. Generalizarea nepermisă a mărturiilor culturilor străvechi în toate muzeele (şi în special în muzeele locale), prezentarea didacticist-marxizantă, uniformizarea forţată, accentele exagerate pe comunitatea românească, absenţa de materiale referitoare la alte comunităţi decît cele majoritare sînt cîteva din marile lipsuri ale muzeelor transilvane de azi. Demitizarea istoriei, interesul faţă de golirea de influenţele politicii comuniste nu figurează printre priorităţile muzeelor ardelene studiate. Mai mult chiar, deşi au trecut mai bine de 10 ani, nu există nici acum în muzeele vizitate o „istorie a comunismului românesc“. Pentru a evita eventualele conflicte, au fost „omise“ zone critice: raporturile interetnice, interconfesionale. Acestea au fost doar sumar prezentate sau cel mai adesea ocolite, ori uneori expuse fără a se prezenta provenienţa lor. Legăturile sociale, economice şi politice dintre majoritari şi minoritari sînt alte subiecte ocolite de realizatorii muzeelor, cu excepţia celor referitoare la „asuprirea românilor de către secui, maghiari şi saşi”43. De altfel, Muzeul de istorie a Transilvaniei din Cluj este dat ca exemplu al nerezolvării problemelor: „au rămas astfel la nivel de proiecte enunţate, fără să fie dezbătute ori rezolvate tematic, importante lucrări de muzeografie istorică“44. Cultura spirituală este cvasi-absentă în muzee. Idealul comunist al scoaterii vieţii spirituale din sfera publicului a golit muzeul de date şi materiale importante în înţelegerea comunităţilor care au locuit sau locuiesc teritoriile de referinţă. „Accentuînd pe ortodoxism – atunci cînd îl regăsim în muzee – aceste dovezi nu sînt puse în context global, cu ale altor religii (catolică, islamică, iudaică, evanghelică, protestantă etc.) care s-au manifestat şi au fost îmbrăţişate de grupuri ce au trăit alături de români. Interconfesionalismul real care este specific unor zone din România (Transilvania, Banat, Dobrogea) nu apare astfel în ciuda realităţilor istorice care-l reclamă“45. Lipsa interesului faţă de valorile culturale şi patrimoniale, faţă de minorităţile naţionale este uneori substituită de un universalism greu de înţeles. Astfel în Oradea, pe clădirea care adăposteşte muzeul, în absenţa unor indicaţii asupra clădirii, a destinaţiei ei iniţiale, se află o placă în care se vorbeşte despre prietenia tradiţională dintre Mihai Eminescu şi scriitorul indian Tagore, placă aşezată cu ocazia Zilei Oraşului din 12 octombrie 2000. Succesul unui muzeu este dat de numărul vizitatorilor. Pentru a spori numărul celor care-l vizitează, acesta ar trebui să servească comunitatea căreia i se adresează. De altfel, un posibil cod al conducătorilor de muzee surprinde tocmai această relaţie cu comunitatea deservită: „1. Muzeul îşi ascultă vizitatorii; 2. Muzeul ţine seama de părerea vizitatorilor; 3. Muzeul îi înţelege pe vizitatori; 4. Muzeul îşi caută vizitatorii; 5. Muzeul cercetează atent interesele şi opţiunile vizitatorilor; 6. Muzeul îşi protejează vizitatorii, gîndind în perspectivă şi slujindu-i în sensul diminuării şocurilor prezentului ori viitorului.“46 Abordarea diferenţelor culturale trebuie să intre şi în practica muzeografică. Muzeele fiind alimentate din bani publici, nu au voie să practice discriminarea. Lipsa comunităţilor minoritare din muzeele transilvane, curentele naţionaliste care îşi pun amprenta pe politica expoziţională fac ca aceste instituţii de cultură nu numai să fie în imposibilitatea de a-şi urmări misiunea dar chiar de a fi în contradicţie cu motivaţia finanţării lor. Dacă, aşa cum s-a arătat pe parcursul prezentării muzeelor, comunităţile maghiară, germană, slovacă îşi găsesc accidental locul în muzee, nu acelaşi lucru se poate spune însă despre alte comunităţi, cum este cea evreiască sau cea a romilor. Pentru realizatorii expoziţiilor permanente, aceste comunităţi nu au existat niciodată în spaţiul de referinţă şi, din păcate, nu vor exista nici pentru vizitatorii acestor muzee. Datoria morală şi profesională a celor ce realizează astfel de expoziţii – şi care sînt şi formatori de opinie – ar fi aceea de a respecta adevărul, aşa cum unii dintre ei pretind – chiar dacă într-un alt context – că: „…instituţiile cultural ştiinţifice din România şi, prin excelenţă cele din Transilvania, trebuie să reflecte oportunitatea de a nu mai păstra instituţii segregaţioniste, care, în concepţia celui care vă vorbeşte, ţine de un anumit tip de instituţie-insectar Acestea sînt, în memoria noastră, asemenea unor vietăţi dintr-un insectar sau asemenea unor plante uscate fără sevă într-un ierbar şi care sînt vetuste, depăşite de tot ceea ce înseamnă politica culturală a zilei de mîine, în Europa. Mă refer la faptul că în Transilvania păstrăm astăzi muzee care poartă, în chiar denominaţia lor, sintagme care reprezintă o etnie sau alta, mai avem muzee care sfidează cerinţele ştiinţifice şi culturale ale viitorului (…) uitînd un lucru fundamental, şi anume că muzeele nu sînt destinate să dezbine ci să ne arate ce avem în comun din punct de vedere etnic şi cultural şi nu numai prin compararea faptelor de civilizaţie să releve ceea ce avem specific“47 Astfel, o asemenea politică muzeală nu face decît să transforme spaţiul muzeal (care trăieşte în cele mai multe cazuri din bani publici) într-un instrument de exacerbare a naţionalismului, să devină braţul lung al politicilor centraliste în plan regional şi local. Un astfel de exemplu este amplasarea „Muzeului Carpaţilor Răsăriteni“ în judeţul Covasna. Din această stare de lucruri, acolo unde a fost voinţă, s-au realizat schimbări majore – chiar cu riscul de a avea o expoziţie mai sărăcăcioasă. În acest sens, am putea exemplifica prin Muzeul din Blaj care a preferat să ilustreze istoria locală şi să scoată din spaţiul expoziţional atît de uzitatele planşe cu reproduceri ale istoriei naţionale. Diversitatea etnică, culturală, confesională este pînă la urmă o resursă serioasă în atragerea de vizitatori, fonduri, imagine. Reprezentarea acestei diversităţi în muzee ar reprezenta pe lîngă o datorie — a respectului cetăţenilor şi aplicarea principiilor de nediscriminare — şi un beneficiciu, o bogăţie şi o completare necesare. Dacă acest fapt va fi înţeles de cei care conduc aceste instituţii, atunci cu siguranţă că muzeele transilvane îşi vor schimba faţa. □ NOTE: 1. Definiţie dată de Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) 2. Ioan Opriş – Transmuseographia, Bucureşti, Editua Oscar Print, 2000, p. 25 3. Ibidem, p. 26 4. Ibidem, p. 12 5. Ibidem , p.14 6. Grupul de lucru a fost alcătuit din: Dan Alexandru Duca, student anul II, Facultatea de Jurnalistică, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Grancea Orsolya, studentă anul I la Facultatea de Engleză-Română, Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureş, Magyar Hunor Tihamér, student anul III, Universitatea Tehnică din Cluj, Florin Roman, student anul I la Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi Cristian Seidler student anul II la Facultatea de Drept,Universitatea de Vest, Oradea. 7. Edit Szegedi — Clujul premodern în Provincia nr. 3, martie 2001 8. Ibidem 9. Dorin Petrişor — “Numai Cluj fără Kolozsvár” în Provincia 6-7 din 2002. 10. Ca o notă de curiozitate, prezentăm un citat din Florus care nu apare în alte muzee monitorizate: „dacii trăiesc în munţii… de unde obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine“. 11. Cităm dintr-o notă a muzeului prezentă aici: „ Logica istorică şi interesul cuceritorilor nu permit să credem că un popor sedentar putea fi nimicit fără urmă. Scrierile antice şi imaginile Columnei Traiane atestă nu exterminarea ci supunerea dacilor. Toponimele dacice păstrate în provincie precum şi cele 200 de cuvinte de origine dacică din vocabularul limbii române sînt de asemenea dovezi de supravieţuire a populaţiei autohtone. Cercetările arheologice au pus în evidenţă elemente de cultură materială dacică în majoritatea aşezărilor romane, precum şi păstrarea ritualului specific.“ 12. Faptul că istoria Clujui este apoi ignorată poate ridica semne de întrebare referitoare la apolitismul concepţiei muzeului. Disputele legate de săpăturile arheologice din centrul oraşului par să-şi găsească unele „argumente” aici. „Forumul – piaţa centrală se afla în Piaţa Unirii de astăzi, iar în locul unde s-a construit magazinul Central se află un important templu.“ 13. Explicaţie din sala a XI-a. 14. Nicăieri în această sală nu există o precizare a rolului comunităţii săseşti în ridicarea acestor oraşe. Singurele două menţionări ale comunităţii săseşti apar în legendele a două exponate 15 Legendă din sala XVII. 16. T. Ionescu, citat prezentat în secţiune. 17. Pentru exemplificare, redăm explicaţia expusă la sectorul dedicat pescuitului: „ Pescuitul s-a dezvoltat paralel cu vînătoarea în regiunile cu condiţii prielnice. A devenit una din ramurile principale a ocupapilor locuitorilor. În Transilvania a fost practicat mai intens de locuitorii de-a lungul marilor văi şi de cei care au locuit în aşezări apropiate lacurilor de cîmpie. Uneltele folosite s-au dezvoltat din timpuri străvechi: cîrlige, ostii, vîrste şi plase. Între anexele mai importante au fost: luntrele făcute de multe ori dintr-un singur trunchi de copac“. 18. Nicolae Gazdovits, Istoria armenilor din Transilvania (De la începuturi pînă la 1900), Editura Ararat, 1996, p. 106. 19. Ibidem, p. 109. 20. Ibidem, p. 109. 21. Ibidem, p. 116. 22. Studia Censualia Transilvanica, Recensămîntul din 1857. Transilvania, editura Staff, 1996, p. 71. 23. Recensămîntul din 21 februarie 1956, Direcţia Generală de Statistică. 24. Recensămîntul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992, structura etnică şi confesională a populaţiei, 1995. 25. Pentru mai multă corectitudine, am transcris citatul aşa cum apare în Anonymus Notarius — Gesta Hungarorum • Faptele ungurilor, traducere, prefaţă introducere şi note de G.Popa Lisseanu, Editura Mentor, 2001, pagina 99. 26. Extras dintr-un material bătut la maşină şi afişat în prima sală a Muzeului. 27. Extras din aceeaşi prezentare. 28. Din textul dactilografiat aşezat în prima sală, atunci cînd se prezintă creşterea animalelor 29. Acest citat din Polibiu este aşezat în sala a II-a la Albinărit. 30. Citat din ampla prezentare la intrarea în a treia sală „Meşteşugurile populare“. 31. Citat din prezentarea Sălii: „Arta ţesutului şi a broderiei“. 32. Citat din prezentarea sălii a V-a: „Sumănăritul şi cojocăritul“. 33. Citat din prezentarea sălii a VII-a: „Portul popular din judeţul Mureş“. 34. Legenda obiectelor este cea existentă în muzeu. 35. Revista Muzeelor, nr. 4-6/2000, pp. 85 şi 86. 36. Din prezentarea sălii a III-a: „Meşteşugurile“. 37. Declaraţia aparţine directorului Muzeului Ţării Crişurilor. 38. „XVI Zsoltán Zaty Ianós tulajdona készült 1886 ban”,„Nemes Kenéz Isvány ez az bute készült 1828 dik esztendöben jiniusnak 12dik napján”, “Iámbor Miháljo ez az butela készült N Szalontán 1884 ben, Szeptember 5k“ — inscripţii de pe vasele expuse în cea de-a doua sală, pe vasele din Centrul de Olărit Salonta. 39. Deşi s-a solicitat sprijinul muzeografelor în a identifica obiectele, acestea au răspuns la toate întrebările cu: „nu ştiu“. 40. Aşezarea unui asemenea text în anul 1988 spune multe despre politica după care este condus muzeul. 41. Din notiţele operatorului Cristian Seidler. Din însemnările operatorului de teren Cristian Seidler. 42. Ca în Muzeul de istorie al Transilvaniei din Cluj. 43. Ioan Opriş – Transmuseographia, Editura Oscar Print, p. 145. 44. Idem, p. 140. 45. Ibidem, p. 19. 46. Corneliu Bucur – Condiţia relaţiei interetnice ca fundament al convieţuirii multietnice în Ardeal, în: Mari prietenii între oameni de cultură şi ştiinţă români şi maghiari, Bucureşti, 2001, p. 18. * Laura ARDELEAN (n. 1973), absolventă a secţiei de Sociologie a Facultăţii de IstorieFilosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, master în comportament colectiv, sociologia comunicării şi populaţie la aceeaşi instituţie, în prezent studentă la Facultatea de Drept a Universităţii Dimitrie Cantemir din Tîrgu-Mureş şi coordonatoare a Centrului Intercultural al Ligii Pro Europa. A participat la mai multe seminarii internaţionale pe probleme de multiculturalism, interculturalism, relaţii interetnice şi interconfesionale. |
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006