Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenţei minoritare autentice

Levente Salat

Iaşi, Ed. Polirom, 2001, 360 p.

Apărut în prestigioasa colecţie „Opus” a Editurii ieşene Polirom — probabil cel mai amplu şi mai complex furnizor de carte socio-umană de nivel academic din România în acest moment —, volumul lui Levente Salat, reluînd esenţialmente o teză de doctorat, constituie un eveniment. Preocuparea pentru problematica dezbătută aici fusese deja anunţată prin includerea în aceeaşi colecţie a uneia dintre cărţile lui

Arend Lijphart – Modele ale democraţiei (2000) – şi revenirea cu un alt titlu de acelaşi politolog, mai recent (Democraţia în societăţile plurale, 2002). Deschisă de dezbaterea „modelului consensualist” de democraţie, chestiunea tatonării atente, nuanţate, a convieţuirii mai multor comunităţi etno-culturale în societăţile conduse după reguli democrate revine prin contribuia lui Levente Salat în prim-plan, oferind vieţii noastre publice salutare sugestii. De astă dată perspectiva este, după cum o indică şi titlul cărţii, una asumat liberală. Practic, specialistul anunţă că va supune unui examen critic teoria lui Will Kymlicka, văzută ca bază doctrinară a rezolvării problemei centrale a convieţuirii democratice în societăţile multiculturale. Deja în acest punct se poate observa noutatea şi îndrăzneala demersului, cîtă vreme dintre textele gînditorului canadian pînă în acest moment abia dacă au intrat cîteva în circuitul românesc. Totodată, modelul tradiţional al investigării monografice este decis depăşit, cît timp autorul luat în discuţie nu numai că se află în plină putere creatoare, dar tezele lui sînt viu disputate în actualitate. Practic, fixîndu-şi interesul în zona circuscrisă mai sus, Levente Salat a ales, cu o bună intuiţie, un subiect şi stringent, şi cu şanse de a rămîne pe agendă mult timp de aici înainte. În acelaşi timp, recursul la opera gînditorului prin excelenţă al multiculturalismului liberal din zilele noastre, îl situează pe autor în zona celor cîţiva experţi care, în România de după anul 1990, mai ales grupaţi în jurul colecţiei de carte „Societatea politică” a Editurii Nemira (coordonator Cristian Preda), a colecţiei „Civitas” de la Institutul European (concepută de Lucian Dîrdală), şi mai recent şi la Polirom, au preluat pe cont propriu explorarea liberalismului şi dezbaterea, în aceste cadre, a doctrinei liberale.

Desigur, Multiculturalismul liberal — structurat în patru mari părţi —, este un demers condus cu o mînă sigură dincolo (şi dincoace!) de Will Kymlicka. Punerea problemei îi prilejuieşte investigatorului un excurs în istoria gîndirii democrat-liberale, de la clasici (James Madison, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill) pînă la cele mai recente contribuţii. Liberalismul doctrinar se bucură astfel de o solidă trecere în revistă prin fanta decupajului tematic specific, ceea ce este, probabil, cea mai bună opţiune în materie de retrospective critice, alternativa fiind prezentarea descriptivă, ordonată cronologic, a marilor şi micilor contribuţii într-o istorie neutră, de a cărei eficacitate pedagogică mă îndoiesc şi pe care Levente Salat nu o are în vedere. Rînd pe rînd sînt desfoliate chestiunea convieţuirii multiculturale, a conflictelor dintre comunităţile etnice diferite, a modalităţilor de soluţionare a acestora (diferitele modele teoretice articulate), problema genocidelor. Apoi se trece la examinarea amănunţită a poziţiei lui Will Kymlicka, socotită — cu prudenţă metodologică — drept „o posibilă soluţie”. Atitudinea investigatorului nu se referă la o eventuală neîncredere în modelul elaborat de gînditorul canadian. Practic, se ia o distanţă necesară pentru că una este să elaborezi un model şi cu totul altele sînt realităţile din teren, în diversitatea şi complexitatea lor evolutivă. De altfel, nici contribuia lui Kymlicka nu a fost scutită de interpelări din partea colegilor de breaslă, unele dintre acestea fiind consistente şi capabile să adîncească problematica, solicitînd noi abordări. ªi în acest punct, Levente Salat intervine oportun, ordonînd argumentele critice într-o tipologie (p. 212-213) şi filtrîndu-le prin propria sensibilitate interpretativă. În fine, veritabil politolog, exegetul se interesează de consecinţele normative ale întregii discuţii, retrasînd legăturile dintre teorie şi cabinetele politice ori instituţiile statale, dar lăsînd pe seama statelor şi a politicienilor punerea în practică sau ignorarea lor.

Consecvent în atitudinea lui rezervată, de comentator aplicat al unor evenimente intelectuale oarecum decupate din ancadramentul lor flamboaiant, autorul s-ar dori, aparent, un expert neimplicat, atent să nu deformeze printr-o poziţionare proprie prea subliniată discursurile evocate şi, nu o singură dată, concurente. De fapt, prin tot ceea ce întreprinde — de la opţiunea tematică pînă la arhitectura specifică a cărţii sale şi la acceptarea ori refutarea unor articulări ideatice —, autorul se dovedeşte creativ, îndrăzneţ şi, lucru care nu trebuie tăcut sub tăcere, coerent cu sine. Prin Multiculturalismul liberal, o contribuţie obligatoriu de dezbătut în diverse cercuri şi din diverse unghiuri, schimbul public de idei din România se poate îmbogăţi şi nuanţa substanţial. Tot acum, în arena publică autohtonă îşi face simţită prezenţa o voce distinctă, excelent articulată, ce completează salutar peisajul deja existent. Notînd aici şi prezenţa, la sfîrşitul volumului, a unei bibliografii de mare noutate şi consistenţă, dintre titlurile căreia multe intră în atenţia cititorului din România pentru întîia dată, închei reproducînd profesiunea de credinţă a autorului însuşi: „Părerea mea este că motivele mobilizării etnopolitice nu vor dispărea pînă cînd principiile echităţii etnoculturale, formulate în cadrul teoriei liberale a drepturilor minoritare sau într-o versiune asemănătoare, îmbunătăţită, nu vor fi acceptate şi puse în aplicare printr-un consens universal, similar celui care s-a concretizat în adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului” (p. 336). Pesimism sau optimism? Să interpreteze fiecare după cum crede că e nimerit opţiunea politologului.

Ovidiu Pecican