Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL I. 1995, nr. 2 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Consideraţii despre specificul identităţii

Consideraţii despre specificul identităţii evreieşti în Transilvania interbelică

Lya Benjamin

Menirea istoriografiei evreimii transilvane este de a pune în lumină cine au fost şi cine sînt evreii din Transilvania, experienţa lor de o anume particularitate în ansamblul existenţei de diaspora a evreimii europene, dar şi locul lor în contextul general al istoriei locale.

În prezentarea fenomenului istoric nu ne putem limita la o simplă înlănţuire cronologică şi factologică a evenimentelor, nu este suficientă o istorie eveni- menţială, trebuie să înţelegem şi cine este cel care produce evenimentul, cu ce implicaţii şi cu ce consecinţe. În viziunea unei cercetări istorice complexe, o colectivitate umană închegată pe un teritoriu limitat şi unitar nu poate fi concepută doar ca o noţiune geografică, ea este eo ipso şi purtătoarea unei identităţi, a unui întreg univers cultural-spiritual, a unui mod de a trăi şi de a gîndi, de a se percepe pe sine şi pe alţii.

În lumina unei atari concepţii, evreii din Transilvania nu se prezintă nici ei doar ca o simplă noţiune geografică, ci au o identitate comunitară, o entitate etno-culturală, cu anume diferenţieri şi diversitate în structura ei internă.

Ce-i drept legarea problemei identităţii de un context istoric dat poate să pară temerară la prima vedere, atunci cînd de fapt, identitatea comunitară bazată pe limbă, cultură, religie, tradiţie comună ş.a. constituie un dat anistoric şi transistoric care străbate timpul, orientîndu-se mai degrabă, într-un sens sau în celălalt, către o sursă originară, un moment întemeietor sau un destin fără referinţă, decît spre o definire istorică sau socială.

Şi totuşi, experienţa istorică a evreimii diasporei demonstrează o profundă dialectică a acestei identităţi, care, de fapt, este un dat istoric şi nu organic- natural. Identitatea intrată în cel mai adînc şi profund strat al inconştientului şi subconştientului nostru individual şi colectiv este un dat al culturii şi nu al naturii.

Erich Fromm subliniază nu o dată că psihanaliza demonstrează puterea de influenţă a universului ideatic asupra structurării inconştientului.

Aşadar cine sînt, sub raportul identităţii lor, evreii ardeleni aşa-zis asimilaţi?

De regulă, în conştiinţa comună, dar şi în literatura istorică şi social-politică din trecut şi din prezent evreii ardeleni sînt contabilizaţi la rubrica „evrei maghiari”.

Constatarea reflectă, fără îndoială, o realitate istorică. Căci o evreime aflată pe solul unei culturi spirituale maghiare, emancipată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după modelul cel mai autentic al principiilor Revoluţiei Franceze, dar şi influenţată de modernitatea vieneză de la întretăierea veacurilor XIX-XX, convieţuind într-un mediu transilvan de diferite naţionalităţi, nu putea să nu-şi forjeze o identitate de o coloratură de o extremă complexitate.

Particularităţile acestei identităţi se manifestă cu o anume continuitate în noul context istoric survenit în anul 1918, după unirea Transilvaniei cu România, deşi asistăm, cel puţin parţial, la ceea ce Heinz Kohut numea o „remaniere de sine”.

Schimbările istorice nu numai că-l obligă pe individ să-şi construiască o nouă identitate, dar obligă şi întregi grupuri sociale la anume redefiniri în structura identităţii asumate.

În cazul evreimii transilvane Ernő Marton, într-un articol semnificativ intitulat „Mişcarea naţională evreiască împlineşte trei ani”, explică în următorii termeni primele semne ale unei mutaţii cvasi-structurale în conţinutul identităţii evreimii avute în vedere aici: „Emanciparea a declarat că naţiunea evreiască nu există. Emanciparea a eliberat evreul doar ca individ nu şi ca popor, evreitatea a fost considerată a fi un cult, nu o etnie sau o naţionalitate. In virtutea acestei concepţii, timp de 50 de ani s-a practicat o maghiarizare forţată. Dar, conchide Ernő Marton, mai ales după izbucnirea războiului, ritmul asimilării a fost încetinit, făcîndu-şi drum o nouă formă a conştiinţei de sine evreieşti. Evreimea a început să-şi revină la matca firească. Asimilaţionismul începe să devină anacronic.

Acest proces de metamorfoză relevat de Ernő Marton se referă în primul rînd la evreimea asimilată, care a dat contur personalităţii evreilor ardeleni în afirmarea lor pe tărîm cultural şi politic şi în relaţiile cu ceilalţi.

În epoca la care ne referim aceşti evrei au intrat pe un nou făgaş al istoriei, de post-asimilaţionism şi post-emancipaţionism orientîndu-se, în principal, spre sionism sau spre o anume autonomie cu revendicări politice şi culturale proprii în vederea „vieţuirii” şi supravieţuirii în contextul galuth-ului*.

Exponenţii acestei evreimi, — conform aprecierii lui Ernő Márton —, se implică în mişcările naţional-revoluţionare din monarhia austro-ungară în plină descompunere cu revendicări proprii, dînd expresie unei conştiinţe de sine evreieşti.

Cum bine se ştie, la 20 noiembrie 1918, ia fiinţă Uniunea Naţională a Evreimii Ardelene, organism cu un pronunţat caracter naţional, care revendică statutul de minoritate naţională pentru evreii ardeleni.

S-a încheiat, deci, prima etapă a emancipării, cînd evreimea din Ungaria a evoluat spre dizolvarea ei în naţiunea maghiară; a doua etapă a fost aceea a autodefinirii evreieşti, cu revendicări în spiritul principiilor Declaraţiei de la Alba Iulia.

Şi totuşi, în ciuda acestei renaşteri a conştiinţei de sine, dubla identitate evreo-maghiară rămîne o realitate culturală şi existenţială. De fapt, majoritatea evreilor ardeleni erau vorbitori de limbă maghiară: dacă este să dăm crezare unei statistici din 1910, atunci se pare că aproximativ 70% aveau limba maternă maghiară, realizîndu-se o legătură intimă şi indestructibilă între esenţa fiinţei lor culturale şi această limbă. Rămîn emblematice cuvintele poetului Ernő Salamon, citate de profesorul Gáll în profesiunea sa de credinţă asupra statutului său de dublă minoritate: „În orice altă limbă mă bîlbîi”, scria Ernő Salamon cu cîteva zile înaintea de moartea sa survenită în Ucraina unde a fost trimis la muncă forţată de autorităţile maghiare horthyste.

Trebuie însă menţionat că sentimentul de apartenenţă este de natură cul- tural-spirituală. Din punct de vedere etnico-naţional, psihologic şi emoţional, al simţirilor şi trăirilor, evreii acestei perioade post-asimilaţioniste se delimitează de minoritatea maghiară. Crearea organismelor politice şi comunitare proprii cu revendicări proprii, după unirea Transilvaniei cu România, nemaivorbind de variatele documente de mentalitate, o atestă. Fapt ce nu exclude poziţii individuale de aliniere la partidul maghiar, spre exemplu. Au existat evrei membri ai partidului maghiar deputaţi în parlament, dar au fost şi evrei daţi în judecată pentru revizionism maghiar.

Complexitatea acestei experienţe demonstrează cît de încîlcită este realitatea istorică a vieţii evreieşti de diasporă. Se cer disociate toate ipostazele şi toate palierele acestei existenţe. Lucrurile nu sînt univoce: adevărul include nuanţe decisive, tocmai de aceea discursul adevărat trebuie să asume în mod simultan pluralitatea pentru a nu cădea, prin evaluări istorice simpliste, în viciul culpabilizării.

Dar în mod bizar această evreime ardeleană se vrea delimitată, în contextul României Mari, nu doar faţă de minoritatea maghiară sau majoritatea română, dar şi faţă de evreii din celelalte provincii istorice româneşti. Cînd Octavian Goga, în ajunul alegerilor în vara anului 1920, vine la Cluj să propună evreilor ardeleni să-l voteze pe H. Streitman, pentru că românii  „ar privi cu ochi buni dacă un intelectual evreu din Vechiul Regat ar reprezenta evreimea ardeleană în parlament, iar Streitman care cunoaşte cultura statului şi limba română ar fi cel mai nimerit”, evreii ardeleni resping propunerea: ei încă din noiembrie 1918 s-au situat pe poziţii naţionale proprii şi doresc să se integreze în noul stat ca minoritate naţională de sine stătătoare. Vor autoadministrare confesională, culturală şi politică, vor şcoli cu limba de predare ebraică ş. a. Dar toate acestea în limitele loialităţii faţă de noul stat român.

Noua orientare a evreimii ardelene asimilate a întîmpinat o puternică opoziţie din partea minorităţii maghiare, a exponenţilor cercurilor maghiare naţionaliste. Era un interes politic la mijloc. Partidul maghiar s-a vrut reprezentantul tuturor cetăţenilor vorbitori de limbă maghiară din România. Acest fapt a fost formulat şi în programul partidului. Toţi vorbitorii de limbă maghiară au fost consideraţi o masă omogenă, fără interese particulare. Poziţia respectivă n-ar fi trebuit să deranjeze dacă ar fi avut acoperire în realităţile sociale, politice, culturale şi economice ale timpului. Este poate un caz mai neobişnuit, pentru epoca post- emancipaţionistă şi post-asimilaţionistă evreiască, ca o colectivitate neevreiască să fie atît de lezată în interesele sale de antiasimilaţionismul evreiesc, cum a fost cazul exponenţilor minorităţii maghiare în Transilvania interbelică.

Principalul purtător de cuvînt al opoziţiei evreieşti, ziarul Új Kelet reflectă concludent problematica acestor realităţi: „Să-mi răspundă ungurii — se scria într-un articol intitulat Sufletele evreieşti se trezesc la conştiinţădacă în mod sincer ne consideră maghiari ca şi pe secui, sau pe ţăranul din Ungaria mamă, sau pe ceangăii din Bucovina? Şi să răspundă la această întrebare şi evreii unguri dacă şi ei ar putea pretinde că se confundă cu secuiul sau cu ţăranul ungur?”

În revanşă, cei de la Magyar Kisebbség, o publicaţie ce pretindea că militează pentru conveţuirea minorităţilor, atacă şi insultă de-a dreptul activitatea mişcării sioniste în Ardeal şi politica evreiască de autodefinire, tendinţa evreilor de a înfiinţa instituţii de cultură şi de învăţămînt proprii.

Este de menţionat că aceste disensiuni evreo-maghiare erau, nu de puţine ori, în mod politicianist exploatate de presa naţionalistă românească. Ziarul Înfrăţirea, spre pildă, din 15 noiembrie 1924 consemna: „maghiarii ardeleni sînt profund deranjaţi de mişcarea sionistă şi de sprijinul material acordat de evreii ardeleni pentru reconstrucţia Palestinei. Liderii partidului maghiar apelează la evrei nu pentru că ar fi iubitori de evrei, ci pentru că au nevoie de sprijinul lor financiar şi moral. Căci, de altfel, — conchide ziarul, — nu există naţie mai antisemită decît naţia maghiară”.

Nu pentru prima şi nici pentru ultima oară apare problema evreiască în atenţia disputelor dintre cercurile naţionaliste române şi maghiare, acuzîndu-se reciproc de antisemitism.

Desigur, antisemitismul maghiar în primul deceniu de după unire era încă mascat avînd în vedere interesele conjuncturale ale partidului maghiar care, printre altele, avea nevoie de voturile evreilor maghiari.

Astfel, ziarul Ellenzék, cotidianul politic maghiar din Cluj, stigmatizează ca infidel şi trădător pe orice evreu asimilat care nu va vota în alegerile din vara anului 1931 lista de candidaţi ai partidului maghiar. Aceste insinuări venite de la un Miklós Krenner, zis Spectator, cunoscut pentru vederile sale democratice, prilejuiesc noi luări de poziţii din partea unor intelectuali evrei în apărarea demnităţii evreieşti.

„A venit momentul să vorbim deschis despre relaţiile minorităţii maghiare ardelene cu minoritatea evreiască din Ardeal şi să ne clarificăm, căci nici una din părţi nu poate reproşa nimic celeilalte — scria un avocat evreu pe nume Erdős Izor din Diciosînmartin (astăzi Tîrnăveni, n. red.) în Új Kelet din 20 mai 1931. După 1918, se scria în articol, populaţia maghiară a devenit aici o minoritate cum este evreimea în diaspora ei de două milenii. De ce nu pot uita ungurii că nu ne mai pot trata de pe poziţiile de pe care ne-au tratat atunci cînd eram o minoritate sub stăpînirea lor? În Ungaria de dinainte de război, evreii aveau interese comune cu maghiarii, au avut drum comun cu naţiunea maghiară care i-a acordat emanciparea în secolul al XIX-lea. Pentru acest lucru evreii sînt recunoscători şi astăzi, din acest motiv ei şi-au vărsat sîngele în primul război mondial. În 1918 însă evreimea în mod firesc a depus jurămîntul de fidelitate faţă de noua putere, cu firescul cu care şi ungurii din Ardeal au adoptat cetăţenia română. În noile condiţii situaţia evreimii crescute în spiritul culturii şi al tradiţiei maghiare este infinit mai complicată decît situaţia maghiarilor înşişi. Mă simt legat de spiritualitatea maghiară, dar în cadrul legalităţii statului român. Aşadar, un judecător obiectiv trebuie să înţeleagă că avem drept la candidaţii noştri în parlament şi la un partid politic propriu. Cred că dreptatea este de partea acelora care nu instigă partidele minoritare între ele, ci le invită la acţiune comună. Minoritatea evreiască se constituie în partid propriu, nu împotriva partidului maghiar, ci alături de el. Deasupra leagănului meu, conchide E.I. în articolul său, s-au declamat poeziile lui János Arany şi ale lui Petőfi. În familie l-am citit pe Jókai şi pe Mikszáth. Şi dacă mă doare că Antal Radó, József Kis şi Ferencz Molnár au fost eliminaţi de extremiştii rasişti din rîndul poeţilor maghiari, am zîmbit cu un zîmbet amar, dar faptul că domnul Krenner ne-a făcut trădători mi-a produs o veritabilă suferinţă fizică”.

Am reprodus in extenso acest articol pentru că este relevant pentru înţelegerea traiectoriei pe care a parcurs-o unui din protagoniştii liberalismului evreiesc (care la sfîrşitul secolului al XIX-lea îşi schimbă numele din Engelman în Erdős), de la tendinţa de dizolvare a evreimii în comunitatea maghiară la tendinţa de autoconservare a identităţii evreieşti. Şi bineînţeles nu a fost unica poziţie în acest sens.

Problema evreiască este o prezenţă aproape constantă în coloanele revistei Korunk. Originalitatea poziţiei acestei reviste în problema evreiască nu constă în faptul că manifestă un anti-antisemitism militant. Pentru cei de la Korunk o atare poziţie intra în domeniul firescului. Un interes deosebit prezintă însă tezele avansate de ei în legătură cu noile tendinţe de autoafirmare a evreimii ardelene asimilate şi de delimitare a ei faţă de minoritate maghiară. Şi chiar dacă unii dintre autorii scrierilor resping conceptul de naţionalitate în cazul definirii identităţii evreieşti, fără nici o încercare de nuanţare a problemei şi judecă problema evreiască în lumina unor concepţii cvasi marxist-dogmatice, totuşi aceste texte pun în evidenţă post-asimiliaţionismul ca orientare dominantă pentru colectivitatea evreiască transilvană. Am putea exemplifica cele afirmate cu analizele lui Imre Bányai, Ferenc Vida ş.a.

Relevante şi revelatoare sînt scrierile pe această temă ale celui care a fost profesorul Gyula Csehi. Scriind despre tipologia evreimii transilvane, Gyula Csehi considera că fenomenul cel mai surprinzător pentru atitudinea evreimii ardelene este orientarea ei sionistă, atunci cînd sionismul din Ungaria a rămas aceeaşi sectă neînsemnată ca şi înainte de război. Csehi defineşte sionismul local ca fiind „transilvanismul evreimii din Ardeal”.

Dar textele lui Csehi din această perioadă vădesc şi o implicare personală în problema evreiască. Astfel, în 1936, făcea următoarea profesiune de credinţă: „Vorbesc despre acei evrei care ca şi mine şi-au păstrat din etnia evreiască doar resturile unei educaţii mai mult sau mai puţin religioase, credinţa în naţionalismul evreiesc postbelic, experienţa celui asuprit şi marginalizat, dar mai presus de orice solida- ritatea cu cei aflaţi în suferinţă, a căror limbă maternă nu este ebraica nici idişul, dar care astăzi nu mai pot afirma că fac parte din acel popor a cărui limbă o vorbesc.”

Csehi se afirmă ca un prototip al evreului modern pentru care comunitatea de destin (Schiksalsgemeinschaft-ul formulat de Otto Bauer) era un factor de coeziune a identităţii etnice şi naţionale a unei minorităţi ca aceea evreiască. Cu conştiinţa pericolului care ameninţă evreimea şi pe meleagurile noastre, el se simţea unit şi solidar cu toţi cei care suferă, indiferent cărei clase aparţin.

Aceeaşi idee de asumare activă a destinului colectiv hărăzit de istorie etniei evreieşti străbate şi dintr-o antologie a tineretului evreiesc din Transilvania editată în 1937 şi semnificativ intitulată Kelet és Nyugat Között (Între Est şi Vest). Un tineret evreiesc care vrea să-şi regăsească rădăcinile istorice orientale, dar care din punct de vedere spiritual este legat, de acum. cu mii de fire, de cultura Occidentului European. Acest tip de evreu de cultură modernă, format şi pe solul Transilvaniei şi în mediul evreimii transilvane este plastic caracterizat de György Ligeti, de origine ardelean, unul dintre cei mai înseninaţi compozitori ai muzicii moderne contemporane.

„Limba mea maternă, spune György Ligeti, este limba maghiară. Dar totuşi nu sînt un ungur chiar veritabil, căci sînt evreu. Totuşi, nu sînt membru în vreo comunitate evreiască, deci sînt un evreu asimilat. Dar nu sînt asimilat complet pentru că nu sînt convertit. Astăzi trăiesc în Austria şi sînt de mult cetăţean austriac. Dar nici austriac veritabil nu sînt, ci doar un imigrant, iar germana mea rămîne pentru totdeauna de nuanţă maghiară.”

Aşadar de la evreii sionişti şi pînă la evreii europeni, evreimea ardeleană nu şi-a renegat identitatea evreiască şi în forme foarte nuanţate şi-a definit apartenenţa la naţiunea maghiară.

„A te interoga asupra identităţii evreieşti înseamnă a o fi pierdut deja, spune Emmanuel Levinas. Dar înseamnă şi că mai ţii la ea, altminteri ai evita întrebările asupra ei.”

Evreii ardeleni, aşa-zis post-asimilaţionişti, care s-au aventurat, ca tendinţă predominantă, în reafirmarea identităţii lor evreieşti, nu s-au interogat asupra ei, ci au afirmat pur şi simplu o conştiinţă evreiască. Trebuie să-i dăm dreptate lui Bromlej care găseşte în conştiinţă elementul cel mai important al identităţii etnice:,, Conştiinţa apartenenţei comune este deja o garanţie a supravieţuirii”. În menţinerea conştiinţei, cultura şi tradiţia sînt factori aproape decisivi.

Prin mijloacele culturale ale ştiinţei spera şi Jakob Niemirower în posibilitatea unirii în spirit a evreilor din toate provinciile României. Încă în 1928, rabinul filosof al evreimii române scria: „România Mare cuprinde mai multe feluri de evrei, după cultura ţărilor cărora le-au aparţinut înainte de război. Noi vrem să unim aceste forme diferite de evrei spre a forma un nou tip nobil al evreului român. După teoria mea Jabneistă**, acest ideal se poate realiza mai uşor prin mijloacele culturale ale ştiinţei iudaismului.”

Procesul istoric la care m-am referit a fost curmat prin evenimentele tragice bine cunoscute. Nu-mi propun să trag concluzii. Intenţia mea a fost să încrec să conştientizez cercetătorii domeniului asupra necesităţii de a trata nuanţat conţinutul sintagmei „evreu-maghiar” căreia de multe ori i s-a dat o conotaţie negativă atît în literatură cît şi în viaţa de toate zilele. Evreii ardeleni erau priviţi cu dublă suspiciune, căci nu era suficient că erau evrei, mai erau şi unguri pe deasupra.

Demersul meu nu are scopuri conjuncturale. Ca evreică din Ardeal nu simt nevoia să scuz apartenenţa evreimii ardelene în majoritatea cazurilor la spiritualitatea maghiară. Doresc doar să explic fenomenul ca un proces firesc al existenţei de diaspora şi să pun în evidenţă toate contradicţiile şi tensiunile interne ale acestei realităţi atît de complexe.

Doresc să pledez în favoare depolitizării cercetării istorice, ea nu se confundă cu interpretările politicianiste tendenţioase. Să sperăm că Paul Valéry n-a avut dreptate atunci cînd a susţinut că lucrările de istorie aparţin celor mai periculoase otrăvuri spirituale pentru că insuflă ură între naţiuni.□

NOTE

1.   Reiner Funk, Erich Fromm mit Selbstzeugnissen un Bilddokumenten, Hamburg, 1983, p. 29

2.   Cf. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1995, p. 368

3.   Marton Ernő, A zsidó nemzeti mozgalom három éves în Új Kelet évkönyve, 1921-1922.

4.   Gáll Ernő, A kettős kisebbségi sors în Korunk, 8/1991.

5.   Új Kelet, 15 august 1920

6.   Cf. Mikó Imre Huszonkét év. Az Erdélyi Magyarság Politikai Története, 1918 december 1-től 1940 augusztus 30-ig, Budapest 1941

7.   Új Kelet, 21 mai 1931

8.   Revista Korunk nr. 8/1935

9.   Csehi Gyula, Zsidók Európában, în Csehi Gyula, Felvilágosodástól felvilágosodásig, Bucureşti 1972, p. 195

10.  Loc. Cit.

11.  Kelet és Nyugat Között. Zsidó fiatalok antologiája. Cluj 1937

12.  Mein Judendum. Herausgegeben von Hans Jurgen Schultz, Berlin 1978, p. 236

13.  Cf. Jacques Le Rider, op. cil. p. 265

14.  Cf. Gáll Ernő, Keleteurópai írástudók és a nemzeti-nemzetiségi törekvések, Budapesta 1987, p. 25

15.  Revista Sinai de studii iudaice, anul 1928.

* Galuth (ebraică) — diasporă (n. red. )

** Jabne — străveche universitate de iudaistică şi, prin extensiune, nume dat concepţiei doctorului J. I. Niemirower (n. red. )

Lia BENJAMIN (n. !931) autoare a mai multor volume privind viaţa evreilor între anii 1940-1944, din care menţionăm Legislaţie antievreiască, Bucureşti 1993 şi Evreii din România între anii 1940-1944 (id.). A publicat studii şi articole în presa de speciali/ale, este membră în forurile mondiale evreieşti şi doctorand în istorie al Universităţii din Bucureşti.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006