Consideraţii
despre specificul identităţii
evreieşti în Transilvania interbelică
Lya
Benjamin
Menirea
istoriografiei evreimii transilvane este de a pune în lumină cine au
fost şi cine sînt evreii din Transilvania, experienţa lor de o anume
particularitate
în ansamblul existenţei de diaspora a evreimii europene, dar şi locul lor în
contextul general al istoriei locale.
În prezentarea fenomenului istoric nu ne putem limita la o simplă
înlănţuire
cronologică şi factologică a evenimentelor, nu este suficientă o istorie eveni-
menţială, trebuie să înţelegem şi cine este cel care produce evenimentul, cu ce
implicaţii şi cu ce consecinţe. În viziunea unei cercetări istorice complexe, o
colectivitate umană închegată pe un teritoriu limitat şi unitar nu poate fi concepută
doar ca o noţiune geografică, ea este eo ipso şi purtătoarea unei
identităţi, a unui
întreg univers cultural-spiritual, a unui mod de a trăi şi de a gîndi, de a se
percepe pe
sine şi pe alţii.
În lumina unei atari concepţii, evreii din Transilvania nu se prezintă nici
ei
doar ca o simplă noţiune geografică, ci au o identitate comunitară, o entitate
etno-culturală, cu anume diferenţieri şi diversitate în structura ei internă.
Ce-i drept
legarea problemei identităţii de un context istoric dat poate să
pară temerară la prima vedere, atunci cînd de fapt, identitatea comunitară
bazată
pe limbă, cultură, religie, tradiţie comună ş.a. constituie un dat anistoric şi
transistoric care străbate timpul, orientîndu-se mai degrabă, într-un sens sau
în
celălalt, către o sursă originară, un moment întemeietor sau un destin fără
referinţă, decît spre o definire istorică sau socială.
Şi totuşi, experienţa istorică a evreimii diasporei demonstrează o profundă
dialectică a acestei identităţi, care, de fapt, este un dat istoric şi nu
organic-
natural. Identitatea intrată în cel mai adînc şi profund strat al
inconştientului şi
subconştientului nostru individual şi colectiv este un dat al culturii şi nu al
naturii.
Erich Fromm subliniază nu
o dată că psihanaliza demonstrează puterea de
influenţă a universului ideatic asupra structurării inconştientului.
Aşadar cine sînt, sub raportul
identităţii lor, evreii ardeleni aşa-zis asimilaţi?
De regulă, în conştiinţa comună, dar şi în literatura istorică şi
social-politică
din trecut şi din prezent evreii ardeleni sînt contabilizaţi la rubrica „evrei
maghiari”.
Constatarea
reflectă, fără îndoială, o realitate istorică. Căci o evreime aflată
pe solul unei culturi spirituale maghiare, emancipată în a doua jumătate a
secolului
al XIX-lea, după modelul cel mai autentic al principiilor Revoluţiei Franceze,
dar şi influenţată de modernitatea vieneză de la întretăierea veacurilor
XIX-XX,
convieţuind într-un mediu transilvan de diferite naţionalităţi, nu putea să
nu-şi
forjeze o identitate de o coloratură de o extremă complexitate.
Particularităţile acestei identităţi se manifestă cu o anume continuitate
în
noul context istoric survenit în anul 1918, după unirea Transilvaniei cu
România,
deşi asistăm, cel puţin parţial, la ceea ce Heinz Kohut numea o „remaniere de
sine”.
Schimbările istorice nu numai că-l obligă pe individ să-şi construiască o
nouă
identitate, dar obligă şi întregi grupuri sociale la anume redefiniri în
structura
identităţii asumate.
În cazul evreimii transilvane Ernő Marton, într-un articol semnificativ
intitulat „Mişcarea naţională evreiască împlineşte trei ani”, explică în
următorii
termeni primele semne ale unei mutaţii cvasi-structurale în conţinutul
identităţii
evreimii avute în vedere aici: „Emanciparea a declarat că naţiunea evreiască
nu există. Emanciparea a eliberat evreul doar ca individ nu şi ca popor,
evreitatea
a fost considerată a fi un cult, nu o etnie sau o naţionalitate. In virtutea
acestei
concepţii, timp de 50 de ani s-a practicat o maghiarizare forţată. Dar, conchide
Ernő Marton, mai ales după izbucnirea războiului, ritmul asimilării a fost
încetinit, făcîndu-şi drum o nouă formă a conştiinţei de sine evreieşti.
Evreimea
a început să-şi revină la matca firească. Asimilaţionismul începe să devină
anacronic”.
Acest
proces de metamorfoză relevat de Ernő Marton se referă în primul
rînd la evreimea asimilată, care a dat contur personalităţii evreilor ardeleni
în
afirmarea lor pe tărîm cultural şi politic şi în relaţiile cu ceilalţi.
În epoca la
care ne referim aceşti evrei au intrat pe un nou făgaş al istoriei,
de post-asimilaţionism şi post-emancipaţionism orientîndu-se, în
principal, spre
sionism sau spre o anume autonomie cu revendicări politice şi culturale proprii
în vederea „vieţuirii” şi supravieţuirii în contextul galuth-ului*.
Exponenţii
acestei evreimi, — conform aprecierii lui Ernő Márton —, se implică
în mişcările naţional-revoluţionare din monarhia austro-ungară în plină
descompunere cu revendicări proprii, dînd expresie unei conştiinţe de sine
evreieşti.
Cum bine se ştie, la 20
noiembrie 1918, ia fiinţă Uniunea Naţională a
Evreimii Ardelene, organism cu un pronunţat caracter naţional, care
revendică
statutul de minoritate naţională pentru evreii ardeleni.
S-a încheiat, deci, prima etapă a emancipării, cînd evreimea din Ungaria a
evoluat spre dizolvarea ei în naţiunea maghiară; a doua etapă a fost aceea a
autodefinirii evreieşti, cu revendicări în spiritul principiilor Declaraţiei
de la
Alba Iulia.
Şi totuşi, în ciuda acestei renaşteri a conştiinţei de sine, dubla
identitate
evreo-maghiară rămîne o realitate culturală şi existenţială. De fapt,
majoritatea
evreilor ardeleni erau vorbitori de limbă maghiară: dacă este să dăm crezare
unei statistici din 1910, atunci se pare că aproximativ 70% aveau limba maternă
maghiară, realizîndu-se o legătură intimă şi indestructibilă între esenţa
fiinţei
lor culturale şi această limbă. Rămîn emblematice cuvintele poetului Ernő
Salamon, citate de profesorul Gáll în profesiunea sa de credinţă asupra
statutului
său de dublă minoritate: „În orice altă limbă mă bîlbîi”, scria Ernő
Salamon cu
cîteva zile înaintea de moartea sa survenită în Ucraina unde a fost trimis la
muncă forţată de autorităţile maghiare horthyste.
Trebuie însă menţionat că sentimentul de apartenenţă este de natură cul-
tural-spirituală. Din punct de vedere etnico-naţional, psihologic şi emoţional,
al
simţirilor şi trăirilor, evreii acestei perioade post-asimilaţioniste se
delimitează
de minoritatea maghiară. Crearea organismelor politice şi comunitare proprii cu
revendicări proprii, după unirea Transilvaniei cu România, nemaivorbind de
variatele documente de mentalitate, o atestă. Fapt ce nu exclude poziţii
individuale
de aliniere la partidul maghiar, spre exemplu. Au existat evrei membri ai
partidului maghiar deputaţi în parlament, dar au fost şi evrei daţi în judecată
pentru revizionism maghiar.
Complexitatea acestei experienţe demonstrează cît de încîlcită este
realitatea
istorică a vieţii evreieşti de diasporă. Se cer disociate toate ipostazele şi
toate
palierele acestei existenţe. Lucrurile nu sînt univoce: adevărul include nuanţe
decisive, tocmai de aceea discursul adevărat trebuie să asume în mod simultan
pluralitatea pentru a nu cădea, prin evaluări istorice simpliste, în viciul
culpabilizării.
Dar
în mod bizar această evreime ardeleană se vrea delimitată, în contextul
României Mari, nu doar faţă de minoritatea maghiară sau majoritatea română,
dar şi faţă de evreii din celelalte provincii istorice româneşti. Cînd Octavian
Goga, în ajunul alegerilor în vara anului 1920, vine la Cluj să propună
evreilor
ardeleni să-l voteze pe H. Streitman, pentru că românii „ar privi cu ochi buni
dacă un intelectual evreu din Vechiul Regat ar reprezenta evreimea ardeleană
în parlament, iar Streitman care cunoaşte cultura statului şi limba română ar
fi
cel mai nimerit”, evreii ardeleni resping propunerea: ei încă din noiembrie
1918 s-au situat pe poziţii
naţionale proprii şi doresc să se integreze în noul stat ca minoritate
naţională de sine stătătoare. Vor autoadministrare confesională, culturală şi
politică,
vor şcoli cu limba de predare ebraică ş. a. Dar toate acestea în limitele
loialităţii faţă
de noul stat român.
Noua orientare a evreimii ardelene asimilate a întîmpinat o puternică
opoziţie
din partea minorităţii maghiare, a exponenţilor cercurilor maghiare
naţionaliste.
Era un interes politic la mijloc. Partidul maghiar s-a vrut reprezentantul
tuturor
cetăţenilor vorbitori de limbă maghiară din România. Acest fapt a fost formulat
şi în programul partidului. Toţi vorbitorii de limbă maghiară au fost
consideraţi
o masă omogenă, fără interese particulare. Poziţia respectivă n-ar fi trebuit
să
deranjeze dacă ar fi avut acoperire în realităţile sociale, politice, culturale
şi
economice ale timpului. Este poate un caz mai neobişnuit, pentru epoca post-
emancipaţionistă şi post-asimilaţionistă evreiască, ca o colectivitate
neevreiască
să fie atît de lezată în interesele sale de antiasimilaţionismul evreiesc, cum
a fost
cazul exponenţilor minorităţii maghiare în Transilvania interbelică.
Principalul purtător de cuvînt al opoziţiei evreieşti, ziarul Új Kelet reflectă
concludent problematica acestor realităţi: „Să-mi răspundă ungurii — se
scria
într-un articol intitulat Sufletele
evreieşti se trezesc la conştiinţă — dacă în
mod sincer ne consideră maghiari ca şi pe secui, sau pe ţăranul din Ungaria
mamă, sau pe ceangăii din Bucovina? Şi să răspundă la această întrebare şi
evreii unguri dacă şi ei ar putea pretinde că se confundă cu secuiul sau cu
ţăranul ungur?”
În revanşă, cei de la Magyar
Kisebbség, o publicaţie ce pretindea că
militează pentru conveţuirea minorităţilor, atacă şi insultă de-a dreptul
activitatea
mişcării sioniste în Ardeal şi politica evreiască de autodefinire, tendinţa
evreilor
de a înfiinţa instituţii de cultură şi de învăţămînt proprii.
Este de menţionat că aceste disensiuni evreo-maghiare erau, nu de puţine
ori, în mod politicianist exploatate de presa naţionalistă românească. Ziarul
Înfrăţirea, spre pildă, din 15 noiembrie 1924 consemna: „maghiarii
ardeleni
sînt profund deranjaţi de mişcarea sionistă şi de sprijinul material acordat de
evreii ardeleni pentru reconstrucţia Palestinei. Liderii partidului maghiar
apelează la evrei nu pentru că ar fi iubitori de evrei, ci pentru că au nevoie
de
sprijinul lor financiar şi moral. Căci, de altfel, — conchide ziarul, — nu
există
naţie mai antisemită decît naţia maghiară”.
Nu
pentru prima şi nici pentru ultima oară apare problema evreiască în atenţia
disputelor dintre cercurile naţionaliste române şi maghiare, acuzîndu-se
reciproc de
antisemitism.
Desigur, antisemitismul maghiar în primul deceniu de după unire era încă
mascat avînd în vedere interesele conjuncturale ale partidului maghiar care,
printre altele, avea nevoie de voturile evreilor
maghiari.
Astfel, ziarul Ellenzék, cotidianul politic maghiar din Cluj, stigmatizează
ca infidel şi trădător pe orice evreu asimilat care nu va vota în alegerile din
vara
anului 1931 lista de candidaţi ai partidului maghiar. Aceste insinuări venite
de
la un Miklós Krenner, zis Spectator, cunoscut pentru vederile sale
democratice,
prilejuiesc noi luări de poziţii din partea unor intelectuali evrei în apărarea
demnităţii evreieşti.
„A venit momentul să vorbim deschis despre relaţiile minorităţii maghiare
ardelene cu minoritatea evreiască din Ardeal şi să ne clarificăm, căci nici una
din părţi nu poate reproşa nimic celeilalte — scria un avocat evreu pe nume
Erdős Izor din Diciosînmartin (astăzi Tîrnăveni, n. red.) în Új Kelet din
20 mai
1931. După 1918, se scria în articol, populaţia maghiară a devenit
aici o
minoritate cum este evreimea în diaspora ei de două milenii. De ce nu pot uita
ungurii că nu ne mai pot trata de pe poziţiile de pe care ne-au tratat atunci
cînd
eram o minoritate sub stăpînirea lor? În Ungaria de dinainte de război, evreii
aveau interese comune cu maghiarii, au avut drum comun cu naţiunea maghiară
care i-a acordat emanciparea în secolul al XIX-lea. Pentru acest lucru evreii
sînt recunoscători şi astăzi, din acest motiv ei şi-au vărsat sîngele în primul
război mondial. În 1918 însă evreimea în mod firesc a depus jurămîntul de
fidelitate faţă de noua putere, cu firescul cu care şi ungurii din Ardeal au
adoptat
cetăţenia română. În noile condiţii situaţia evreimii crescute în spiritul
culturii
şi al tradiţiei maghiare este infinit mai complicată decît situaţia maghiarilor
înşişi. Mă simt legat de spiritualitatea maghiară, dar în cadrul legalităţii
statului
român. Aşadar, un judecător obiectiv trebuie să înţeleagă că avem drept la
candidaţii noştri în parlament şi la un partid politic propriu. Cred că
dreptatea
este de partea acelora care nu instigă partidele minoritare între ele, ci le
invită
la acţiune comună. Minoritatea evreiască se constituie în partid propriu, nu
împotriva partidului maghiar, ci alături de el. Deasupra leagănului meu, conchide
E.I. în articolul său, s-au declamat poeziile lui János Arany şi ale lui
Petőfi. În
familie l-am citit pe Jókai şi pe Mikszáth. Şi dacă mă doare că Antal Radó,
József Kis şi Ferencz Molnár au fost eliminaţi de extremiştii rasişti din
rîndul
poeţilor maghiari, am zîmbit cu un zîmbet amar, dar faptul că domnul Krenner
ne-a făcut trădători mi-a produs o veritabilă suferinţă fizică”.
Am reprodus in
extenso acest articol pentru că este relevant pentru înţelegerea
traiectoriei pe care a parcurs-o unui din protagoniştii liberalismului evreiesc
(care la
sfîrşitul secolului al XIX-lea îşi schimbă numele din Engelman în Erdős), de la
tendinţa de dizolvare a evreimii în comunitatea maghiară la tendinţa de
autoconservare
a identităţii evreieşti. Şi bineînţeles nu a fost unica poziţie în acest sens.
Problema evreiască este o prezenţă aproape constantă în coloanele revistei
Korunk. Originalitatea poziţiei acestei reviste în problema evreiască nu
constă
în faptul că manifestă un anti-antisemitism militant. Pentru cei de la Korunk o atare poziţie intra în
domeniul firescului. Un interes deosebit prezintă însă tezele
avansate de ei în legătură cu noile tendinţe de autoafirmare a evreimii
ardelene
asimilate şi de delimitare a ei faţă de minoritate maghiară. Şi chiar dacă unii
dintre
autorii scrierilor resping conceptul de naţionalitate în cazul definirii
identităţii
evreieşti, fără nici o încercare de nuanţare a problemei şi judecă problema
evreiască
în lumina unor concepţii cvasi marxist-dogmatice, totuşi aceste texte pun în
evidenţă
post-asimiliaţionismul ca orientare dominantă pentru colectivitatea evreiască
transilvană. Am putea exemplifica cele afirmate cu analizele lui Imre Bányai,
Ferenc
Vida ş.a.
Relevante şi revelatoare sînt scrierile pe această temă ale celui care a
fost
profesorul Gyula Csehi. Scriind despre tipologia evreimii transilvane, Gyula
Csehi
considera că fenomenul cel mai surprinzător pentru atitudinea evreimii ardelene
este orientarea ei sionistă, atunci cînd sionismul din Ungaria a rămas aceeaşi
sectă neînsemnată ca şi înainte de război. Csehi defineşte sionismul local ca
fiind „transilvanismul evreimii din
Ardeal”.
Dar textele lui Csehi din această perioadă vădesc şi o implicare personală
în
problema evreiască. Astfel, în 1936, făcea următoarea profesiune de credinţă: „Vorbesc
despre acei evrei care ca şi mine şi-au păstrat din etnia evreiască doar
resturile
unei educaţii mai mult sau mai puţin religioase, credinţa în naţionalismul
evreiesc
postbelic, experienţa celui asuprit şi marginalizat, dar mai presus de orice
solida-
ritatea cu cei aflaţi în suferinţă, a căror limbă maternă nu este ebraica nici
idişul,
dar care astăzi nu mai pot afirma că fac parte din acel popor a cărui limbă o
vorbesc.”
Csehi se afirmă ca un prototip al evreului modern pentru care comunitatea
de destin (Schiksalsgemeinschaft-ulformulat de Otto Bauer) era un factor de
coeziune a identităţii etnice şi naţionale a unei minorităţi ca aceea
evreiască. Cu
conştiinţa pericolului care ameninţă evreimea şi pe meleagurile noastre, el se
simţea unit şi solidar cu toţi cei care suferă, indiferent cărei clase aparţin.
Aceeaşi idee de asumare activă a destinului colectiv hărăzit de istorie
etniei
evreieşti străbate şi dintr-o antologie a tineretului evreiesc din Transilvania
editată
în 1937 şi semnificativ intitulată Kelet
és Nyugat Között (Între Est şi Vest). Un
tineret evreiesc care vrea să-şi regăsească rădăcinile istorice orientale, dar
care
din punct de vedere spiritual este legat, de acum. cu mii de fire, de cultura
Occidentului European. Acest tip de evreu de cultură modernă, format şi pe
solul
Transilvaniei şi în mediul evreimii transilvane este plastic caracterizat de
György
Ligeti, de origine ardelean, unul dintre cei mai înseninaţi compozitori ai
muzicii
moderne contemporane.
„Limba
mea maternă, spune György Ligeti, este limba maghiară. Dar totuşi
nu sînt un ungur chiar veritabil, căci sînt evreu. Totuşi, nu sînt membru în
vreo
comunitate evreiască, deci sînt un evreu asimilat. Dar nu sînt asimilat complet pentru că nu sînt
convertit. Astăzi trăiesc în Austria şi sînt de mult cetăţean
austriac. Dar nici austriac veritabil nu sînt, ci doar un imigrant, iar germana
mea rămîne pentru totdeauna de nuanţă maghiară.”
Aşadar de la evreii sionişti şi pînă la evreii europeni, evreimea ardeleană
nu şi-a renegat identitatea evreiască şi în forme foarte nuanţate şi-a definit
apartenenţa la naţiunea maghiară.
„A te interoga asupra identităţii evreieşti înseamnă a o fi pierdut deja,
spune
Emmanuel Levinas. Dar înseamnă şi că mai ţii la ea, altminteri ai
evita întrebările asupra ei.”
Evreii ardeleni, aşa-zis post-asimilaţionişti, care s-au aventurat, ca
tendinţă predominantă, în reafirmarea identităţii lor evreieşti, nu s-au
interogat asupra ei, ci au afirmat pur şi simplu o conştiinţă evreiască.
Trebuie
să-i dăm dreptate lui Bromlej care găseşte în conştiinţă elementul cel mai
important al identităţii etnice:,, Conştiinţa apartenenţei comune este deja
o
garanţie a supravieţuirii”. În menţinerea conştiinţei, cultura şi tradiţia
sînt
factori aproape decisivi.
Prin mijloacele culturale ale ştiinţei spera şi Jakob Niemirower în
posibilitatea unirii în spirit a evreilor din toate provinciile României. Încă
în 1928, rabinul filosof al evreimii române scria: „România Mare cuprinde
mai multe feluri de evrei, după cultura ţărilor cărora le-au aparţinut înainte
de război. Noi vrem să unim aceste forme diferite de evrei spre a forma un
nou tip nobil al evreului român. După teoria mea Jabneistă**, acest
ideal
se poate realiza mai uşor prin mijloacele culturale ale ştiinţei iudaismului.”
Procesul istoric la care m-am referit a fost curmat prin evenimentele
tragice bine cunoscute. Nu-mi propun să trag concluzii. Intenţia mea a fost
să încrec să conştientizez cercetătorii domeniului asupra necesităţii de a
trata
nuanţat conţinutul sintagmei „evreu-maghiar” căreia de multe ori i s-a dat o
conotaţie negativă atît în literatură cît şi în viaţa de toate zilele. Evreii
ardeleni erau priviţi cu dublă suspiciune, căci nu era suficient că erau evrei,
mai erau şi unguri pe deasupra.
Demersul meu nu are scopuri conjuncturale. Ca evreică din Ardeal nu
simt nevoia să scuz apartenenţa evreimii ardelene în majoritatea cazurilor
la spiritualitatea maghiară. Doresc doar să explic fenomenul ca un proces
firesc al existenţei de diaspora şi să pun în evidenţă toate contradicţiile şi
tensiunile interne ale acestei realităţi atît de complexe.
Doresc să
pledez în favoare depolitizării cercetării istorice, ea nu se
confundă cu interpretările politicianiste tendenţioase. Să sperăm că Paul
Valéry n-a avut dreptate atunci cînd a susţinut că lucrările de istorie aparţin
celor mai periculoase otrăvuri spirituale pentru că insuflă ură între
naţiuni.□
NOTE
1. Reiner Funk, Erich Fromm mit Selbstzeugnissen un Bilddokumenten, Hamburg,
1983, p. 29
2. Cf.
Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, Editura
Universităţii
Al. I. Cuza, Iaşi, 1995, p. 368
3. Marton
Ernő, A zsidó nemzeti mozgalom három éves în Új Kelet évkönyve,
1921-1922.
4. Gáll
Ernő, A kettős kisebbségi sors în Korunk, 8/1991.
5. Új
Kelet, 15 august 1920
6. Cf.
Mikó Imre Huszonkét év. Az Erdélyi Magyarság Politikai Története, 1918
december 1-től 1940 augusztus 30-ig, Budapest 1941
7. Új
Kelet, 21 mai 1931
8. Revista Korunk nr. 8/1935
9. Csehi
Gyula, Zsidók Európában, în Csehi Gyula, Felvilágosodástól
felvilágosodásig,
Bucureşti 1972, p. 195
10. Loc.
Cit.
11. Kelet
és Nyugat Között. Zsidó fiatalok antologiája. Cluj 1937
12. Mein
Judendum. Herausgegeben von Hans Jurgen Schultz, Berlin 1978, p. 236
13. Cf.
Jacques Le Rider, op. cil. p. 265
14. Cf.
Gáll Ernő, Keleteurópai írástudók és a nemzeti-nemzetiségi törekvések,
Budapesta 1987, p. 25
15. Revista Sinai de studii iudaice, anul 1928.
* Galuth (ebraică) — diasporă (n. red. )
** Jabne — străveche universitate de
iudaistică şi, prin extensiune, nume dat concepţiei
doctorului J. I. Niemirower (n. red. )
Lia
BENJAMIN (n. !931) — autoare a mai multor volume privind viaţa evreilor între
anii 1940-1944, din care menţionăm Legislaţie
antievreiască, Bucureşti 1993 şi Evreii
din
România între anii 1940-1944 (id.). A publicat studii şi articole în presa
de speciali/ale, este
membră în forurile mondiale evreieşti şi doctorand în istorie al Universităţii
din Bucureşti.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006