Editorial
Editorial
Fidelă
politicii sale editoriale de a conferi dezbaterilor publice un suport teoretic
solid, altera
continuă
în acest număr dublu să furnizeze subiecte de reflecţie autorilor de programe
de guvernare
şi politici
publice în chiar momentul în care subiecte repudiate încă – regionalizarea,
autonomia,
statul
multietnic, dilemele identitare – covîrşesc prin impetuozitate superficială
orice încercare de
abordare
raţională. În plin vacarm legat de respingerea cupidă în România a dialogului
privind
forma pe
care statul o va îmbrăca dacă doreşte să devină democratic şi just, Europa
Centrală şi de
Est se mişcă
lent, dar palpabil, în direcţia unei regîndiri fundamentale a structurii
statului post-
comunist, căruia libertatea de expresie, pluralismul politic şi spiritul civic
i-au purificat treptat
trecutul totalitar. Obsesiv, în
România regionalizarea, autonomia, statutul minorităţilor sînt
prezentate opiniei publice şi, din păcate, resimţite de aceeaşi opinie publică,
drept o siluire a
suveranităţii naţionale de către oculta
internaţională. Deşi statul se reclamă, prin constituţie,
tratate şi mai nou prin aderarea la organismele euroatlantice, drept
depozitar şi protector al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
al demnităţii umane în ultimă instantă, prin vocile sale
autorizate, preşedinte, prim-ministru, parlamentari reprimă sever orice
dezbatere de forme de
libertate cum ar fi, de pildă, autonomiile. Aruncarea în derizoriu şi
clandestinitate a temelor
politice majore face ca, sistematic,
România să fie ocolită de modernitate.
La polul
opus, Cehia, Ungaria şi Polonia au considerat reforma administraţiei la nivel
subnaţional
drept o
sarcină esenţială în procesul reconstrucţiei sistemelor lor politice şi
administrative de
după 1989. Contextul politic şi
intelectual remarcabil de liberal şi deschis a permis încă la
începutul anilor 1990 includerea reformei stucturii statului în primul pachet
de schimbare a
constituţiei. Deşi fiecare din cele trei
state a ales, cum e şi firesc, stilul şi ritmul propriu, a existat
pe parcursul întregii perioade de
tranziţie de la totalitarism la libertate un grad ridicat de similitudine,
rezultat, desigur, şi din apropierea
şi armonizarea pe care li le-a conferit frăţietatea de la Vişegrad.
Studiile comparative de înaltă ţinută ştiinţifică ai unor experţi consacraţi în
literatura domeniului
– Michal Illner sau Gyula Horváth – încearcă
să ofere un sprijin analitic util decidenţilor preocupaţi
sincer de reforma administrativă a societăţii româneşti.
Cursa pentru Europa se apropie de
momentul adevărului. Dincolo de oratoria politică şi
politicianistă şi de mimarea
descentralizării şi regionalizării aceasta implică asumarea unor obligaţii
şi valori, aplicarea în practica de
zi cu zi a unor reforme autentice şi profunde. Una dintre tarele fundamentale şi permanente,
aproape unanim recunoscute ale societăţii româneşti este lipsa
capacităţii administrative în condiţiile
unui stat de drept, democratic. Ceea ce în sistemele autoritare
– de dreapta sau de stînga – părea să dea roade – odată ce nu era vorba
decît de executarea
orbească a directivelor venite de sus -, în
cadrul unui sistem cît de cît democratic s-a dovedit a fi
un eşec desăvîrşit. Teama viscerală a oricărei puteri de a pierde controlul
deplin asupra supuşilor
contribuabili, asupra unui electorat care ar putea eventual să se administreze
(mult mai eficient)
singur, devenind astfel „autonom”,
paralizează orice încercare de reformă administrativă profundă.
Publicarea
studiului exhaustiv dedicat de parlamentarul elveţian Andreas Gross
experienţelor pozitive
ale regiunilor
autonome coincide cu furtuna declanşată în opinia publică, dar întreţinută
îndeosebi
de o elită
politică suficientă şi subintelectuală, privind autonomiaŢinutului Secuiesc. Ne
vom abţine
să acordăm
calificative acestor demersuri politice minoritare, dar altera îşi
propune ca prin
publicarea
studiului şi raportului Gross la Consiliul Europei să readucă în atenţia
analiştilor grăbiţi
chestiunea
legitimităţii autonomiilor, ca instrument eficient de asigurare a dezvoltării
armonioase şi
a prevenirii
conflictelor interetnice. Cu riscul repetiţiei didactice, Gross reaminteşte că
structura
statelor
europene, rezultat al succesiunii conflagraţiilor continentale, nu coincide cu
teritoriile locuite
de naţiuni,
mai precis, naţiunile transcend fruntariile de stat, fiecare naţiune europeană
trăind dubla
ipostază de
majoritate şi minoritate. Aspiraţia spre unitate naţională, percepută ca un
rezervor
perpetuu de iredentism şi secesionism, a fost reprimată constant de statul
naţional, ceea ce nu a
făcut decît
să accentueze tendinţele separatiste. Modelul lui Gross, propus Consiliului
Europei şi
statelor
membre, inclusiv România, porneşte de la premisa că autonomia regională, oferă
cadrul
optim pentru
realizarea, pe de o parte a aspiraţiilor identitare, iar pe de altă parte
permite păstrarea
status
quo-ului
la care statele europene continuă să ţină, în ciuda gradului avansat de
integrare.
Conform lui
Gross, de vreme ce nu fiecare minoritate poate înfiinţa un stat propriu,
statele europene
trebuie să
adopte prevederi constituţionale care să permită transferul de puteri de la
nivelul central
în beneficiul
acestor minorităţi. Diviziunea puterilor, federalismul, regionalismul, sistemul
devolutiv,
asocierea
liberă, organizarea teritorială asimetrică, statutele speciale sînt amplu
tratate de autorul
elveţian,
spre beneficiul celor care doresc să aprofundeze acestă temă printr-o abordare
sistematizată.
Raportul
Gross, devenit Recomandarea 1609, apoi Rezoluţia 1334 a Consiliului Europei,
deschide
o cale nouă de reflecţie asupra autonomiei regionale ca sursă de armonie
interetnică şi va conduce,
fără
îndoială, pe termen mediu şi lung, la adoptarea de noi standarde europene în
domeniu, chiar
dacă, pentru moment, Convenţia Europeană, aseptică, evită subiectele
generatoare de pasiuni şi
umanism,
mărginindu-se la cel mai mic divizor comun. Astăzi, într-adevăr, cea mai mare
parte a
crizelor
politice din Europa se petrec în interiorul statelor, este în interesul
stabilităţii şi securităţii
continentale ca sursele de tensiune să dispară, mai mult, autonomiile conferă
comunităţilor etnice,
lingvistice
şi religioase minoritare acea egalitate de şanse care constituie condiţia
primordială a
afirmării
demnităţii umane. Majoritatea celorlalte studii publicate în acest număr dublu
vin să
ilustreze şi să sublinieze tocmai
această filozofie.