Untitled-1
Oaspeţi sau cetăţeni cu drepturi depline?
Alternative pentru comunităţile
germane din România*
Paul Philippi
* Discurs rostit cu ocazia celei de-a şasea ediţii
a „Zilelor şvabilor bănăţeni” (Banater
Heimattage) la sfîrşitul lunii mai la Timişoara.
Aţi
pus punctul pe „i” cu această întrebare pe care, deşi mi-aţi adresat-o mie
v-aţi pus-o şi vouă, întrebare la care ar trebui să răspundem voi cu
existenţa voastră
şi noi cu existenţa noastră, şi anume: sîntem hier Gebliebene (doar
rămaşi aici)
sau hier Lebende (care vrem să trăim aici)? Cum să ne percepem?
Întrebarea, în inocenţa ei, este aproape perfidă, căci
pentru generaţia mai în vîrstă
– şi „mai în vîrstă”
în acest caz înseamnă toţi cei peste 32 de ani! – sînt valabile
ambele variante: ei (noi) au (am) rămas după
1990 aici, şi acum trăiesc (trăim) aici. Şi
totuşi, fiecare dintre noi auzind
acel „sau” între cele două posibilităţi („hier Gebliebene”
sau „hier Lebende”?), fiecare dintre noi simte că este o diferenţă hotărîtoare
între a
privi existenţa noastră într-un fel sau altul. Şi este un merit al
organizatorilor acestor
zile, al şvabilor din Banat, de fi pus – prin formularea temei – degetul pe rană.
Fiindcă
aţi invitat un sas ardelean să scoată castanele din foc, permiteţi-i
acestui „oaspete” al vostru să deschidă sacul istoriei (cum ne stă bine nouă,
saşilor!)
şi să scoată din acest sac un exemplu scurt (dar după părerea noastră, potrivit):
Cînd strămoşii noştri, ai saşilor, au venit acum aproape 900 de ani în
Transilvania,
în contractele prin care regii le acordau drepturi şi obligaţii, erau numiţi hospites.
Hospites înseamnă în latină, cred că o ştim cu toţii, „oaspeţi”. Şi adesea
cuvîntul
a fost tradus în acest mod. Dar un oaspete, ştim şi acest lucru, vine şi pleacă.
Şi
cînd au trecut mai bine de 400 de ani de la colonizare, politicienii unguri din
dietă, cam pe la 1590, au început să întrebe: „Ce căutaţi voi orăşeni, ţărani,
meşteşugari în viaţa noastră politică? Că peste tot în lume doar nobilii au un
cuvînt de
spus. În afara de aceasta voi sînteţi oaspeţi, doar oaspeţi, nu cetăţeni cu
drepturi
depline, autohtoni
ca noi, care aparţinem ţării, pe care deci numai noi sîntem
chemaţi s-o reprezentăm pe plan politic. Doar noi sîntem naţiunea de stat. Voi
sînteţi oaspeţii noştri. Şi nu aveţi putere de decizie în acest stat.”
Oare
nu vi se pare cunoscut acest ton? Eu însumi am luat bătaie la vîrsta de 12
ani, cînd aşteptam nişte prieteni la o
trecere de cale ferată: „Ce cauţi aici, măi sasule?”
„Ăsta-i pămînt românesc!” Iar despre
pîinea românească, pe care chipurile o mîncăm
şi noi, am mai auzit în anii aceştia cu toţii. Sub cuvîntul de ordine al
statului naţional
şi astăzi există politiceni şi jurnalişti care nu ne privesc pe noi,
minoritarii, ca membri
ai naţiunii de stat, ci ca nou veniţi, chiar ca pe nişte străini, care datorează
dreptul de
cetăţenie doar ospitalităţii acelora care se consideră a fi naţiune de stat.
Atunci,
în 1591, reprezentantul saşilor în dieta din Transilvania, Albert Huet,
a luat cuvîntul răspunzînd acestor atacuri într-un discurs politic de
principiu, devenit
celebru: „Într-adevăr – le-a spus nobililor (nemeşi) maghiari – „noi sîntem sutores
şi sartores, cizmari şi croitori. În această calitate, Domnul fie lăudat,
putem trăi
din munca noastră, aşa cum ne-a povăţuit Sfîntul Apostol Pavel, el însuşi un textor
acceptissimus, un ţesător recunoscut. Astfel plătim statului impozite grase
şi de
aceea ne numim mai bine ‚varga’ şi ‚szabó’ decît ‚ fosztó’ şi
‚kóborló’ (mai bine
cizmar şi croitor decît jecmănitor şi pribeag – vizîndu-i direct pe nobilii
care făceau
doar politică în
dietă, fără să muncească şi fără să plătească impozite). Prin prestaţia
noastră în timpuri
de război şi pace nu mai sîntem de mult advenae ac peregrini
(nişte nou veniţi) ci cives confirmati, cetăţeni dovediţi, de acelaşi
rang cu voi care
vă credeţi autohtoni.”
Asta
se întîmpla atunci. Sîntem oare noi, cei de astăzi, într-un stat naţional
democratic – România – străinii veniţi cîndva şi rămaşi aici, deci obiecte ale
ospitalităţii poporului majoritar sau ne percepem pe noi înşine ca aparţinînd
acestei
ţări, cu drepturi egale şi, fireşte, co-responsabili faţă de viitorul acestei ţări?
Ne
percepem – referindu-ne din nou la Sfîntul Apostol Pavel – ca pe nişte oaspeţi
şi
străini sau ca cetăţeni şi compatrioţi în acest Banat? Este o
chestiune hotărîtoare.
Este
vorba de autoaprecierea noastră. Depinde aceasta de atmosfera pe care
ne-o pregăteşte poporul majoritar (noi făcîndu-ne obiecte pasive ale evaluării
altora) – sau ne privim ca pe nişte subiecte politice, care oferă
conlocuitorilor
noştri, fără agresivitate dar cu claritate, autopercepţia noastră? Aşa cum a făcut-o
deja vechiul dumneavoastră cîntec bănăţean, atunci, ce-i drept, cu un anumit
substrat agresiv, sau cel puţin belicos (asupra căruia trebuie să revenim):
„Sînt
cetăţean aici, nu oaspetele tău, maghiarule!”?
Cel ce cîntă astfel, dragi prieteni, acela spune despre
sine: şi noi sîntem naţiune
de stat. Nu spune: „şi
noi aparţinem naţiunii de stat”, în sensul că noi ca indivizi să
ne uităm descendenţa sau chiar să o negăm, pentru a fi recunoscuţi ca aparţinînd
pe de-a întregul statului – atunci de către populaţia majoritară maghiară, astăzi
de către români –, şi
nici în sensul că doar noi să ne identificăm cu doleanţele ţării în
care trăim, ci aşteptăm şi cerem ca statul în care trăim, să se identifice şi
cu noi,
recunoscînd şi afirmînd că şvabii bănăţeni, germanii din Banatul montan, şvabii
sătmăreni, saşii ardeleni – toţi aceştia, cu personalitatea lor proprie de
comunitate
germană sînt parte constitutivă a statului – România.
Permiţîndu-mi
să spun aceste lucruri, nu încerc doar un prim răspuns la
întrebare („hier Gebliebene” sau „hier Lebende”?), ci definesc totodată
un ţel,
în conformitate cu care, după părerea mea ar trebui să trăim aici. Noi cei mai
în
vîrstă am rămas de bună seamă aici, cînd majoritatea dintre noi au plecat, dar
am
rămas pentru a trăi aici cu copiii noştri, în aşa fel încît să avem un viitor.
Pentru a
cîştiga un viitor. Aici! şi este foarte important să nu ne definim din prisma
celor
care au plecat – şi pentru care noi cîteodată sîntem doar „rămaşi în urmă” – ci,
din
prisma viitorului spre care tindem aici.
*
Pentru
a justifica acest prim răspuns, este necesar să fac cîteva precizări:
Se
poate ca unii dintre noi, germani bănăţeni şi ardeleni, să fie doar rămaşi
aici după 1989 – şi să trăiască aici doar resemnaţi că împreună cu copiii lor
mîine
vor fi asimilaţi de poporul majoritar. Ar putea fi şi aşa. Pot exista astfel de
cazuri.
Noi,
reprezentanţii Forumului German, nu vom ataca sau condamna astfel de decizii
personale, dar cu siguranţă,
vom regreta o astfel de hotărîre. Şi celor care au decis
să rămînă şi care poate nu au dorit să se asimileze poporului majoritar, dar nu
s-au
opus ci doar s-au resemnat, trebuie să le
arătăm poziţia noastră. Noi sîntem convinşi
că putem aduce servicii europene, atît nouă cît şi întregului stat, în
această ţară,
care este şi a noastră, în vederea unui viitor în care vom putea trăi ca o
comunitate
germană, contribuind prin valorile noastre culturale, sociale şi economice în
folosul
întregii societăţi.
Dorim
să fim o comunitate de limbă germană în România, contribuind cu
valorile noastre culturale, sociale şi economice la întreaga societate.
În
acest context, noi trăim aici nu doar prin simpla noastră existenţă ca indivizi
şi comunitate care încă nu a plecat, ci trăim aici cu un scop constructiv, bine
definit. Caracterul constructiv al scopului nostru priveşte atît germanii din
România
cît şi România ca întreg. Noi nu ne-am resemnat doar să trăim aici, ci dorim ca
prin existenţa noastră să participăm la formarea României. Iar pentru viaţa
noastră
acest lucru înseamnă nu numai păstrarea şi continuarea comunităţii germane ci
înseamnă şi participarea la o convieţuire corespunzătoare cu, şi printre
celelalte
comunităţi culturale şi lingvistice din acest stat.
*
Şi
dacă noi privim acest lucru împreună, aceasta înseamnă şi o provocare
pentru noi. Trebuie să redefinim împreună rolul nostru în societatea civilă românească. Este
evident că sîntem prea puţini pentru a juca un rol important.
Important este nu atît mărimea rolului, ci modul în care convieţuim şi gîndim
în
această ţară. Cînd spunem „este şi ţara noastră” şi „sîntem parte integrantă a
acestei
ţări”, atunci noi vom încerca să gîndim pentru această ţară cum să-şi definească
cel mai eficient poziţia sa în contextul european.
Poate
că Bucureştiul nu se aşteaptă să fim preocupaţi de soarta ţării, pentru
că în evoluţia istorică a statului naţional român nu era tradiţională nici
participarea
minorităţilor şi nici contribuţia tradiţiilor politice bănăţene şi ardelene la
formarea
conştiinţei naţionale. Imaginea statului-naţional este impregnată de o
caracteristică
profund monoetnică. Termenul de „patriotism constituţional” a pătruns doar în
puţine cercuri intelectuale şi nu a fost transpus corect în contextul românesc
sau în
cel sud-est-central-european. Da, se poate spune că o imagine deformată etnic-
naţională a istoriei stă în calea dezvoltării unui patriotism care să-i unească
pe toţi
cetăţenii ţării, şi nu doar pe cei „cu
sînge de roman” (pentru a aminti doar o expresie
simbolică). Dar ideea patriotismului constituţional care îi reuneşte pe
toţi cetăţenii
ţării dincolo de caracterul lor etnic, există. Porţile unei asemenea convieţuiri
s-au
deschis şi în ţara noastră, trebuie doar să păşim înăuntru.
Între
1918 şi 1945 s-au risipit şansele creării unui alianţe patriotice ale tuturor
grupurilor etnice din România Mare, tînără
de atunci (care încă în 1939 fusese compusă
în
proporţie de 30% de minorităţi etnice). Între 1945 şi 1989 părea că în comunism
a
dispărut definitiv
posibilitatea creării unei Românii a tuturor etniilor. Aceasta a fost
cauza principală a emigraţiei masive a conaţionalilor noştri germani din Banat şi
Transilvania. Cei mai mulţi dintre noi nu au mai văzut un viitor şi o viaţă cu
sens
pentru comunităţile germane în România pentru că doctrina de stat al lui Ceauşescu
îmbina foarte periculos, primitiv, etno-naţionalismul
romantic al XIX-lea (căruia ne-
am închinat şi noi, germanii în felul nostru) cu centralismul nivelator a unei
unificări
controlate de comunişti. Am ajuns la momentul redefinirii imaginii de
sine a statului
român. Cu toate că clişeele patetice preconcepute îşi fac încă simţită prezenţa
la
suprafaţă, exemple de gîndire mai raţionale
pătrund din ţările vestice şi aduc pluralismul
faţă de care România, prin preşedintele
lui, s-a angajat în data de 22 decembrie 1989.
Aceasta
înseamnă că trăim într-o ţară în a cărei situaţie politică are loc o
dezvoltare spirituală. Întrebarea nu este dacă această dezvoltare va continua
sau
nu. Întrebarea constă în faptul dacă vom contribui sau nu la aceasta.
*
Participarea
sau neparticiparea la această dezvoltare nu depinde de ponderea
demografică ci de potenţialul spiritual şi de angajamentul asumat. Cu siguranţă
şi
numărul persoanelor active are un rol important, dar nu este hotărîtor. Hotărîtor
este dacă comunitatea germană care locuieşte pe aceste meleaguri, prin experienţa
sa a contribuit la autopercepţia politică post-decembristă a statului român cu
ceva care, faţă de
dialogul dintre majoritatea română şi minoritatea maghiară, activă
din punct de vedere politic, poate constitui o viziune alternativă; o viziune
care ar
putea fi considerată ca o poziţie de mediere şi spre alte comunităţi minoritare
cît
şi spre minţile deschise ale majorităţii româneşti.
Nu
vrem să exagerăm, dar nici nu dorim să ne subapreciem. Vorbim despre
participarea noastră la gîndire şi la exprimare, pentru ca statul naţional de
tip
vechi, definit doar din perspectiva etniei majoritare, să se transforme într-un
stat
al tuturor cetăţenilor şi comunităţilor cetăţeneşti. În baza principiilor
subsidiarităţii
avem modele de oferit. În primul rînd, avem cea mai veche şi mai pregnantă
experienţă de minoritate politică în această ţară. Nici un alt grup etnic nu a
demonstrat loialitatea sa de grup minoritar faţă de majoritate atît de
îndelungat şi
atît de consecvent. În al doilea rînd sîntem de încredere din trei puncte de
vedere:
1) numărul mic – nici o majoritate sau minoritate în acest sens nu trebuie să
ne
considere un pericol; 2) un renume relativ bun – sîntem priviţi de către concetăţenii
noştri ca oameni de încredere şi capabili; 3) lipsa oricărei pretenţii
teritoriale sau
imixtiunea din partea unei aşa-zise ţări-mame. În al treilea rînd, dincolo de
numărul
mic de persoane, ne putem baza pe resurse spirituale care vin din spaţiul
nostru
lingvistic mai mare, un spaţiu cu care sîntem în dialog permanent tocmai
datorită
păstrării identităţii noastre germane. Prin acest dialog putem participa, dacă
dorim,
la o discuţie mai largă a
conceptelor politice. Sarcina noastră, a acelora care trăim
aici, constă, în mod
evident, în receptarea şi implementarea acestor concepte astfel
încît ele să constituie răspunsuri la întrebările cu care se confruntă ţara.
Nu sînt sigur că vom avea puterea pentru a ne asuma o
astfel de co-responsabilitate
pentru
dezvoltarea europeană a realităţilor noastre româneşti. Dar sînt sigur că în
acest
sens contribuţia noastră la România de azi ar avea şanse de reuşită, şi măcar
încercarea
de a participa la
realizarea acestor deziderate face parte din scopurile noastre, prin
care doream să justific afirmaţia că nu
sîntem doar rămaşi aici, ci dorim să trăim aici,
cu o viziune de viitor, gata să acţionăm în consecinţă.
Desigur, primul deziderat al reprezentanţei noastre
politice, Forumul Democrat
German,
este să luptăm pentru drepturile care ne permit nouă, ca şi comunitate germană
din România, să ne dezvoltăm în deplină libertate. Şi ca să ne putem dezvolta
în libertate
trebuie
să fim reprezentaţi în mod corespunzător atît la Bucureşti, Berlin cît şi la
Viena
(poate
şi la Berna, Luxemburg şi la Bruxelles). Dar această reprezentare la partenerii
noştri interni şi
externi are sens pe termen lung doar dacă noi, cei care trăim aici,
putem arăta generaţiei tinere o imagine convingătoare şi atrăgătoare a comunităţii
germane. Viaţa noastră socială, culturală şi spirituală ca şi comunitate germană,
va
trebui să poată surclasa atracţia
alternativelor vestice sau mioritice (care cu siguranţă
există) care să nu poată să-i atragă pe tinerii noştri în altă direcţie. Pentru
că trăim aici
cu adevărat nu trebui să fim percepuţi de către generaţia viitoare ca
sfîrşitul unui
model, ci am putea fi un model în care să merite să-ţi investeşti propriul
viitor.
Cu
toţii ne bucurăm de defilările portului popular, de dansurile populare şi de
posibilitatea ca tinerii să se cunoască şi să se unească în acest cadru pentru
munca şi
bucuria comună. Tocmai aici la Timişoara se poate observa, începînd cu 1991, că
dansul popular este mult mai mult decît dansul popular în sine. Şi chiar
trebuie să fie
mai mult! Tinerii noştri purtători ai portului popular ar trebui să înţeleagă
practic
dansînd, că această comunitate a germanilor din Banat, în cadrul căreia trăiesc,
vrea
să fie mai mult decît un element folcloric
demn de apreciat. Folclor de ieri. Dimensiunea
profundă, provocarea spirituală,
politică ce rezidă în a fi germani trăitori aici în Banatul
românesc, trebuie să capete un profil în viaţa noastră
comunitară, pentru ca viitorul,
pe care vrem să îl cîştigăm ca
germani „hier Lebende” – aici trăitori – să fie mai vizibil
–ca o şansă, ca o sarcină meritorie, dar şi ca o problemă la a cărei
rezolvare tinerii şi
bătrînii îşi pot măsura forţele (şi prin discuţii) împreună.
Scopul
pentru secolul XXI al globalizării trebuie reformulat. Convieţuirea va
trebui să ne preocupe mult mai profund în viitor decît am făcut-o în cei 13 ani
de
la Revoluţie. În definirea acestei viziuni, precum am menţionat anterior, ne
pot fi
de folosi legăturile noastre cu spaţiile lingvistice germane şi nu în ultimul
rînd,
legătura cu concetăţenii noştri care au emigrat. Cu toate că, în privinţa
schimbărilor
care ne aşteaptă în viitoarea Românie europeană, tocmai concetăţenii noştri
plecaţi
vor avea mai mult de învăţat decît noi. Legăturile cu spaţiul lingvistic german
ne
poate ajuta să ne
regăsim venind din folclorul de ieri în realitatea de mîine ca o
comunitate germană
unită, care se ajută atît spre bucuria lor cît şi spre folosul
întregului stat. Acest proces de tranziţie de la ieri spre mîine, pe de o
parte, şi de
la Europa de Vest la sud-estul românesc european, pe de altă parte, va trebui să-l
parcurgem şi noi înşine, aşa cum au făcut şi strămoşii noştri. Va trebui să
facem
acest lucru în contextul unor condiţii şi modalităţi noi. Locul patosului lor
luptător,
trebuie să fie preluat de munca de convingere şi strîngerea rîndurilor. Această
provocare ne poate încuraja şi ne poate asigura că, pentru noi germanii din
România
merită efortul de a rămîne şi de a trăi împreună aici.
Traducere
de László Kacsó
*
Paul PHILIPPI (n. 1923), istoric,
doctor în teologie, doctor honoris causa al Institutului
de Teologie Protestantă din Cluj, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, preşedinte
de onoare
al Forumului Democrat al Germanilor din România, autor a numeroase studii de
istorie şi
teologie, printre care: Kirchengemeinde als Lebensform (1959), Abendmahlsfeier
und
Wirklichkeit der Gemeinde (1960), Christozentrische Diakonie (1963), Als
Lasarus leben (1983),
Diaconica über die soziale Dimension kirchlicher Verantwortung (1984),
editor al seriei
Siebenbürgisches Archiv şi Studia Transylvanica.
Paul
Philippi, Gäste oder Vollbürger?, publicat cu permisiunea autorului.