Untitled-1
Libertatea
religioasă şi
integrarea europeană
La data de 26 iunie 2003 a avut loc la Cluj
Forumul Centrului Intercultural al Ligii PRO EUROPA întitulat „Libertatea
religioasă şi integrarea euroepeană”. Au fost invitaţi reprezentanţii cultelor
religioase, autorităţilor publice, partidelor politice democratice, societăţii
civile, presei. Au participat printre alţii Ana Bulai, sociolog, reprezentantă
în România a companiei AB Research Group; Alexandru Vlad, scriitor şi
traducător, redactor la revista Vatra din Tg-Mureş; Ovidiu Pecican, istoric şi
scriitor, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene al Universitatea
Babeş-Bolyai, secretar de redacţie al ediţiei române al revistei Provincia; Dan
Sorin Şandor, lector la Catedra de Administraţie Publică a UBB; Szép Gyula,
vicepreşedinte executiv al UDMR cu probleme de cultură şi culte; Fehér Attila,
secretar eparhial al Bisericii Evanghelice-Luterane; Cornel Vereş, pastor la
Biserica Baptistă din Cluj, preşedintele comunităţii baptiste; Adina Ştefan, redactor
la Radio „Vocea Speranţei” din Cluj; Ştefan Tomoioagă, reprezentant al
Bisericii Adventiste; Kovács Gyula, reprezentant al Eparhiei Reformate din
Ardeal, preot şi consilier în probleme ecumenice; Mircea Marţian, preot
greco-catolic, consilier eparhial al Episcopiei Greco-Catolic de Cluj-Gherla
pentru imagine şi relaţii cu mass-media; Ion Paţiu, purtător de cuvînt al
Comitetului de Acţiune şi Răspîndire al Memorandumului; Ion Mureşan,
editorialist la Evenimentul Zilei; Doina Cornea; Ana Luduşan, preşedinta LADO,
filiala Cluj; Ulrich Bürger, directorul Centrului Cultural German din Cluj,
istoric; Radu Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB Cluj
şi alţii.
Lucrările Forumului au fost moderate de
Smaranda Enache, copreşedintă a Ligii Pro Europa. Din partea organizatorilor au
mai participat Szokoly Elek, directorul Centrului Intercultural şi Laura
Ardelean, coordonatoarea de program a Centrului Intercultural.
I. Relaţia bisericii cu statul.
Rolul cultelor religioase în procesul integrării în
Uniunea Europeană
Smaranda
Enache: Aş vrea
să vă împărtăşesc faptul că ideea acestei mese
rotunde o avem de mai mult timp. Pentru că ne numim, Liga Pro Europa, sîntem
interesaţi de progresele şi de drumul
României pe calea integrării europene, în ultimii
13 ani am promovat în mod constant această integrare europeană şi am
încercat să
desfăşurăm o campanie de sensibilizare pentru respectarea criteriilor politice
ale
integrării europene, criterii care ţin de democraţie, pluralism, drepturile
omului,
drepturile minorităţilor şi o administraţie transparentă. În acest context ne
preocupă
evident şi problema libertăţii religioase şi problema armonizării cît mai
rapide a
politicilor publice, problema relaţiei între stat şi biserică, aşa cum se
prezintă în
România şi cum se prezintă în statele membre ale Uniunii Europene. Tema nu este
numai una românească, dezbaterea despre relaţia stat-biserică este prezentă în
toate
statele membre ale Uniunii Europene. După cum vom afla din prima prezentare
există diverse modele legate de tradiţiile statelor europene în privinţa
acestei relaţii.
Nu putem spune că există vreun standard
unitar pe care România ar trebui să-l adopte.
Dimpotrivă, în domeniul acesta există o multitudine de situaţii. Dar
toate aceste
situaţii au o trăsătură comună şi acestei trăsături comune va trebui să i se
adecveze
şi România înainte de 2007, şi după 2007 cu
atât mai mult. şi anume, această trăsătură
comună este că relaţia
stat-biserică este un transparentă indiferent de tipul ei, în
care transferul de
fonduri, diversele modalităţi de sprijin financiar, logistic pe care
statul îi acordă bisericilor este transaprent. În contrast am putea spune că
încă în
România există o faţă ascunsă a acestei finanţări din bani publici pentru
diversele
culte. Îl invit pe domnul Sorin Dan şandor, lector la Universitatea Babeş-Bolyai,
să
ne prezinte prima expunere: „Relaţia bisericii cu statul”.
Dan
Sorin Şandor: Trebuie
să precizez pentru început că în acest material am
folosit perspectiva specifică domeniului în care activez, deci reflectă punctul
de
vedere al administraţiei publice, şi trebuie să recunosc, nu posed nişte cunoştinţe
religioase deosebite. În primul rînd această
relaţie dintre stat şi biserică are un istoric
destul de lung. Probabil, mi-am permis să emit o ipoteză: în Biblie găsim prima
idee
de separaţie între Stat şi Biserică. Avem: „Daţi dar Cezarului ce este
al Cezarului şi
lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Nu trebuie să uităm că şi persecuţia suferită
de creştini în timpul Imperiului Roman se datora în mare măsură faptului că
negau
divinitatea împăraţilor. Pe parcursul istoriei am putea spune că au fost două
etape
mari în relaţia stat-biserică: o perioadă în care biserica a încercat să-şi
impună
primordialitatea în faţa statului privit ca putere atemporală. Ulterior statul
a reuşit
să devină principalul actor în această relaţie
ajungîndu-se pînă la faptul că monarhul
impunea religia credincioşilor. În perioada reformei s-a văzut cel mai
clar, avem
inclusiv la Dieta de la Ausburg din 1555 la care s-a adoptat principiul conform
căruia populaţia unui stat trebuie să urmeze
religia conducătorului. Ulterior, începînd din secolul 18
lucrurile se pun mai de grabă la ceea ce începea să fie un nucleu de
societate civilă. Pe de o parte în Franţa exista influenţa în principal a
liber-
cugetătorilor care contestă religia şi contestă în acelaşi timp şi statul ca
fiind prea
legat de Biserică. şi ca rezultat avem în timpul revoluţiei franceze declaraţia
drepturilor omului care dincolo de faptul că impune libertatea religioasă, ea
pune de
asemenea bazele unei separări cît mai complete între stat şi biserică.
Pe
de altă parte în SUA avem o reacţie asemănătoare, dar provenită din altă
sursă. Populaţia celor 13 colonii era mult mai diversificată din punct de
vedere
religios şi de aceea în 1791 formularea primului amendament la Constituţia SUA
prevede, pe de o parte, interzicerea stabilirii unei religii oficiale, poate ca
şi reacţie
la anglicanismul care era religie de stat în Imperiul Britanic şi, pe de altă
parte,
încerca să stabilească un zid de separaţie între stat şi biserică. Ulterior
jurisprudenţa
americană a mers pînă acolo încît să ceară ca statul să nu facă absolut nimic
pentru
religie. Inclusiv mergîndu-se pînă la faptul că – acesta este un caz relativ
recent în
statul Georgia – o organizaţie de apărare a drepturilor omului a cerut
conducerilor
comitetelor şcolare să nu mai numească vacanţa de Crăciun, ci să fie de iarnă,
pentru că conceptul de Crăciun este specific doar religiilor creştine şi nu ar
respecta
diversitatea religioasă din SUA. Ca să ajungem la o încheiere a acestei etape
istorice
în cele din urmă avem cîteva trăsături care guvernează această relaţie dintre
stat şi
biserică, deci:
· libertatea religioasă este
recunoscută în toate ţările democratice;
• de asemenea, există un grad de autonomie
a bisericii care merge pînă la
autonomie totală sau în cele care există biserici naţionale, pînă la un anumit
grad,
dar oricum este destul de mare. Există posibilitatea unor servicii religioase
facilitate sau finanţate de stat în aşezăminte
publice, pot exista ajutoare financiare directe
sau sub forma unor reduceri de taxe. Există participare şi/sau
reprezentare în şcoli
şi mass-media, şi mai există un sprijin, bazat însă pe egalitate de tratament
între
biserici în domeniul cultural şi social, cum ar fi în cazul monumentelor
istorice
sau al protecţiei sociale.
Care
este cazul României? Din punct de vedere istoric este clar că în România
biserica a fost subordonată autorităţii statului în mult mai mare măsură decît
erau
în aceeaşi epocă alte biserici din Europa. După 1948 am trăit o perioadă în
care
religia era tolerată, statul comunist era ateu 100%, poate mai mult decît atît,
deşi
totuşi intervenea în treburile bisericii.
Pe de o parte există cazul desfiinţării Bisericii
Române Unite, pe de altă parte, vorbim despre faptul că patriarhul
Bisericii
Ortodoxe era numit cu acordul statului, de faptul că existau preoţi care erau
membri
ai Marii Adunări Naţionale. Cum se regăseşte acest principiu al separării între
stat
şi biserică în Constituţia României? Spre deosebire de Franţa, care din 1905
prevedea că statul francez este laic şi separarea stat-biserică este totală, în
România
probabil că asta este una dintre puţinele părţi din Constituţia franceză care
nu a fost nici măcar introdusă în discuţie ca
propunere. La fel, avem de-a face cu
recunoaşterea libertăţii de gîndire, libertatea credinţei religioase, libertatea
de
conştiinţă. Avem un drept al cultelor religioase de a se organiza conform
statutelor
proprii, şi aveun un paragraf 5 din articolul 129, care prevede autonomia faţă
de
stat, dar cultele se bucură de sprijinul acestuia. Inclusiv prin înlesnirea serviciilor
religioase în armată, în spitale, în penitenciare şi în orfelinate. Discuţiile
au fost
destul de aprige la acest capitol, printre propuneri aş aminti o propunere de
interzicere a prozelitismului religios, asta este o prevedere care se întîlneşte
numai
în Constituţia Greciei, şi în aceleaşi condiţii, în sensul că ideea de bază
este că se
dorea protejarea Bisericii Ortodoxe care în Grecia este recunoscută în Constituţie
ca biserică dominantă. De asemenea, multe propuneri erau legate de obligativitatea
învăţămîntului religios în şcoli. Să încercăm să vedem cum se desfăşoară astfel
de
activităţi înlesnite de stat. Pe de o parte, este armata unde ar merita
remarcat faptul
că această activitate nu s-a desfăşurat pe baza unei legi ci a început
printr-un
protocol între Ministerul Apărării şi Patriarhia Română Ortodoxă, iar
obiectivele
asistenţei religioase în armată ar fi transmiterea elementelor de credinţă
proprii
cultului căruia aparţin militarii, cultivarea sentimentelor patriotice şi
contribuţia
la combaterea manifestărilor antisociale.
În
învăţămînt, religia este prezentă în România în mult mai mare măsură decît
în alte ţări
europene. Dacă ne uităm la clasele I-VIII, am putea să ne dăm seama
cum din aria
curiculară „Om şi societate” religia are un număr de 8 ore în aceşti
ani de şcoală, geografia sau istoria, discipline pentru capacitate, au prevăzute
între
6 şi 10 ore pe totalul celor 8 ani de şcoală generală. În învăţămîntul superior
există facultăţi de teologie la mai multe universităţi de stat din ţară. Pot să
dau
exemplul universităţii noastre unde avem teologie ortodoxă, catolică, reformată.
Există planuri şi pentru o a cincea facultate de teologie, una neoprotestantă, şi
aici
se pregătesc preoţi, dar şi în domeniul asistenţei sociale, comunicare. Ne-am
pune
întrebarea, care este scopul învăţămîntului religios? Ce urmăreşte statul
român?
Am spus să vedem dacă există un scop. În principiu nu s-a declarat nicăieri dacă
am avea sau nu un scop acolo. În parte s-ar putea să fie vorba despre
dobândirea
unei culturi generale în domeniu. Să aflăm ce este religia. În practică s-ar
putea să
fie vorba mai degrabă de a forma copiii ca buni creştini. Dar se mai poate
întîmpla
să fie un fel de evanghelizare a copiilor, ceea ce rămîne de văzut este care ar
trebui să fie obiectivele introducerii religiei în diferite instituţii.
Un
alt aspect important este cel al susţinerii financiare. Statul român acordă
o sumă destul de mare pentru astfel de activităţi. Încă din 2001 aveam circa
860
de miliarde la bugetul secretariatului de stat pentru culte. Aceasta a scăzut
doar
pentru faptul că un număr de angajaţi neclericali au trecut în îngrijirea
bugetelor
locale. Practic în bugetul propus pe 2003 erau 643 de miliarde pentru
salarizarea
personalului clerical, 147 miliarde pentru susţinerea cultelor şi 31 de
miliarde pentru susţinerea aşezămintelor
BOR din afara graniţelor. Ceea ce este o sumă
destul de mare şi mai trebuie spus că, prin Legea 125 din martie 2002 există
posibilitatea ca statul să aloce bani inclusiv pentru construcţia de noi
biserici.
Pînă la apariţia respectivei legi se puteau acorda bani doar pentru restaurarea
bisericilor care erau considerate monumente istorice.
Care
este tratamentul aplicat de către stat religiilor? Toate statele europene,
nu doar cel român, caută să aibă parteneri instituţionali. şi aici discută doar
cu
bisericile care sînt recunoscute. În România problema e că dincolo de cele 14
culte care erau recunoscute de pe vremea comunismului, plus greco-catolicii
care
au redevenit oficiali pe baza unui decret-lege din 1990, celelalte culte nu reuşesc
să fie recunoscute ca parteneri instituţionali, care le-ar da posibilitatea să
pătrundă
şi în şcoli, în armată, să beneficieze de salarii pentru personalul clerical
sau
neclerical, eventual chiar pentru construcţia de biserici. Practic, o
modalitate prin
care se refuză acest lucru ar fi legat de art. 13 din decretul 177 din 1948
care
stipulează că recunoaşterea cultelor oficiale se face pe baza decretului
prezidiului
Marii Adunări Naţionale, şi neavînd respectivul organism, pînă o să apară o nouă
lege a cultelor, nu s-ar putea înregistra nici un nou cult. Acum, în ultimele săptămîni,
s-ar putea înregistra o nouă abordare. Poate aţi citit şi-n ziare că Martorii
lui Iehova
au obţinut o decizie judecătorească prin care sînt recunoscuţi ca şi cult
oficial.
Trebuie
văzut în ce măsură respectiva sentinţă va rămîne definitivă.
O altă problemă ar
putea fi: în ce măsură bisericile încearcă să acţioneze
asupra statului, să impună anumite politici care să fie respectate la nivelul
statului?
Aici ar fi două probleme: în primul rînd, cum ne hotărîm să definim această
relaţie?
Pe plan mondial există trei situaţii: avem o biserică oficială, am putea avea o
biserică dominantă sau declarăm că toate cultele sînt egale între ele. şi noi
la ora
actuală ar trebui să fim în cea de-a treia situaţie, nu există un cult care să
fie,
oficial vorbind, mai presus decît celelalte. O posibilitate ar fi fost dacă se
adopta
legea cultelor în prima variantă elaborată în 1999, cînd Biserica Otodoxă era
declarată biserică naţională, indicînd clar un statut de biserică dominantă.
Dar la
presiuni externe respectiva variantă nu a fost adoptată. Legat de politicile
publice
pe care încearcă să le impună bisericile au existat probleme legate de
dezincriminarea homosexualităţii sau legalizarea prostituţiei la care
bisericile s-
au opus destul de vehement, au mai existat şi mai există unele legate de
avorturi,
multe lucruri legate de morală creştină. De asemenea, mai există propuneri legate
de reprezentarea din oficiu ai reprezentanţilor cultelor religioase în
Parlament.
Un
alt punct de vedere ar fi, în ce măsură statul care finanţează anumite
activităţi ale bisericilor ar putea să privească asistenţa religioasă ca un
serviciu
public – în general partea aceasta este
singura excepţie a asistenţei –, statul finanţînd
servicii publice pentru cetăţenii săi. În ce măsură statul ar putea
impune anumite
condiţii în acordarea acestui serviciu care este măcar în parte finanţat de el.
Ştim că există şi contribuţii pentru biserică.
Cei care nu plătesc respectiva contribuie
ar trebui sau n-ar trebui să beneficieze de serviciile religioase? Aceasta ar
trebui
sau n-ar trebui să fie taxate? Se ştie că există o practică destul de des încetăţenită
a plăţii, în general neînregistrată în documente, a serviciilor religioase. Ca şi
concluzie, România ar trebui să-şi definească cît mai clar care este atitudinea
sa
faţă de biserică. Deci ce dorim să facem în
această relaţie. Care este poziţia statului
faţă de biserică: ce acordă bisericii şi pe ce criterii. Acest aspect al
criteriilor este
deosebit de important. De exemplu, învăţămîntul religios în şcoli: cine trebuie
să-
l asigure? Dacă lăsăm ca biserica să stabilească cine să facă respectivele ore
de
religie sau formăm proprii noştri profesori. În armată: cum asigurăm soldaţilor
de
diferite confesiuni serviciile religioase? La fel în spitale: dacă deschidem
capele
pentru un cult anume sau o capelă care să fie folosită în comun pentru toţi
reprezentanţii cultelor ş.a.m.d. şi în general, dacă statul încearcă într-un
fel sau
altul să influenţeze credinţa pe care şi-o alege fiecare cetăţean. În
principiu, acest
lucru nu trebuie să se întîmple. Deci statul trebuie să lase alegerea credinţei
pe
seama cetăţeanului. şi dacă face altfel, greşeşte profund.
Smaranda
Enache: Mulţumim
foarte mult pentru această introducere şi
mulţumim mult şi pentru detaliile pe care Dumneavoastră, ca autor al acestui
studiu, le-aţi omis, considerînd că sînt
detalii care ar putea să plictisească auditoriul.
Dar
privind la pagina a doua din prezentarea dumneavoastră vedem în ultimul
paragraf o referire
la statutul de religie oficială a diverselor religii în diverse state
ale lumii şi putem să tragem repede concluzia că sînt relativ puţine state
europene,
membre ale UE, în care să există o religie oficială. şi cred că dacă am analiza
mai
detaliat ce înseamnă religie oficială luterană, de exemplu în Danemarca,
probabil
că am ajunge destul de uşor la conlcuzia că aceasta nu oferă un statut
privilegiat
Bisericii Lutherane. Este doar o constatare numerică tradiţională şi istorică.
Deci
există state membre ale UE care au o biserică tradiţională considerată ca
oficială
sau naţională, dar acest lucru nu induce o diferenţiere între statutele
bisericilor.
Cred
că, faptul că am început această discuţie cu o prezentare din perspectivă
administrativă ne introduce direct în miezul problemei. Sîntem în jurul acestei
mese atît reprezentanţi ai cultelor cît şi reprezentanţi ai societăţii civile
seculare
sau laice, şi fără îndoială că avem un scop comun: statul să funcţioneze bine.
Am
vrea să vă invităm să vă spuneţi opinia despre relaţia dezirabilă într-un stat
modern între autorităţi şi biserici, şi relaţia,
aşa cum se prezintă ea, în România, respectiv
care ar fi recomandările pe care le-am putea eventual face. Deci relaţia
stat-biserică,
cum se prezintă ea astăzi în România? Serviciile pe care biserica le
oferă, accesul
egal al diverselor biserici la oferirea acestor servicii?
Ovidiu
Pecican: În
numai cîteva cuvinte vreau să îmi precizez punctul de
vedere pentru că am avut prilejul de-a lungul ultimelor ani să mă refer în mai
multe ocazii la această problematică, atît în presă cît şi în cadrul unor
întruniri cum e cea de astăzi.
şi de fiecare dată am reluat o idee care pe cît e de elementară,
pe atît de greu pare să-şi facă loc în societatea noastră. Statul nostru care
se doreşte
astăzi cel puţin, slavă Domnului, un stat de drept şi un stat democratic, ar
trebui
cred să se întemeieze pe respectarea acestui principiu: al separării puterilor
pe de
o parte, pe de altă parte ar trebui să fie un stat care arbitrează şi nu să
devine un
actor în jocul acesta al relaţiilor între biserici. De asta m-aş şi feri să
vorbesc
despre biserică pur şi simplu cu „B” mare, decît într-un sens foarte metaforic.
Aş
vorbi mai mult despre biserici. Cred că dacă dorim o democraţie, avem nevoie de
o societate şi un stat în cadrul căruia să se exprime în deplină egalitate de şanse
bisericile cel puţin. Numărul enoriaşilor unei biserici, a credincioşilor
afiliaţi unei
asemenea biserici să nu conteze în primul rînd, să nu avem de-a face cu situaţii
aşa
cum sînt cele pe care le relevă ultimul recensămînt în care observăm o majoritate
zdrobitoare – şi nu ştiu cît e de reală situaţia asta – de cetăţeni ortodocşi
(menţionez
că eu sînt ortodox) şi că oricum asta nu ar trebui să fie în primul rînd
relevant,
atunci cînd vorbim de probleme de credinţă, de conştiinţă. Au existat aceste cazuri
pe care le-aţi menţionat în cadrul prezentării: congresul acela al martorilor
lui
Iehova să zicem, sau alte şi alte ocazii, tot acest contencios greco-catolic în
care
observăm că cetăţenii aceleiaşi ţări, egali din punct de vedere constituţional,
ajung
în situaţii intolerabile totuşi. Sîntem cu toţii fraţi, îmi cer iertare pentru
că repet
cuvintele
Mîntuitorului în forma în care o fac, dar asta este, ar trebui să
redescoperim această
formulă şi cu ajutorul experienţei modernităţii, a statului
modern şi cu ajutorul, dacă vreţi, al erudiţiei şi cu ajutorul bunului simţ în
ultimă
instanţă. Cred că este esenţial să amendăm, voi jurnaliştii şi noi în general
cetăţenii
care avem o opinie, excesele atunci cînd ele apar. Mi se pare că este o abatere
de
la Constituţie, de la litera şi spiritul ei, să doreşti să fii numit tu şi
numai tu biserică
naţională. Oare ce înseamnă asta? şi oare ce relevanţă mai are această
expresie?
Ce relevanţă mai are această terminologie
care cramponează totul într-o modernitate
a naţionalismului? Aşadar post 1789, post revoluţia burgheză din SUA sau
Franţa?
Fără îndoială aparţinem unui loc, aparţinem
unei comunităţi, mai multor comunităţi
chiar (sîntem şi cetăţeni şi etnii şi aparţinem şi unei biserici anume),
dar dincolo
de toate astea într-un plan juridic şi administrativ ar trebui ca lucrurile să
se
clarifice, vocile noastre să fie mai sonore şi pînă la urmă aceste voci să se
audă şi
în interiorul bisericilor la care aparţinem: laici sau mai puţin laici, deci
slujitori ai
bisericii. În acest sens aş menţiona că am avut prilejul în acest an să fiu
invitatul
IPS Arhiepiscopul de Alba Iulia la un colocviu despre – m-a surprins plăcut
invitaţia
– globalizare. Iată Biserica Ortodoxă nu s-a repezit să condamne globalizarea,
tendinţele de acest gen şi a preferat să discute efectiv. Eu m-am numărat deci
printre invitaţi, opiniile mele, în nota pe care o sesizaţi, nu au stîrnit o
respingere
de plano, s-a putut dialoga, şi asta este un semn bun. Cel puţin să ne ascultăm
fiecare pe ceilalţi, oricît de diverse ar fi opiniile noastre şi să iniţiem
discuţii. La fel, am avut un
prilej similar de exprimare a unui tip de opinii atunci cînd organizaţia
Kolping România
împreună cu Caritas şi cu alte organizaţii creştine de ajutorare a
persoanelor cu nevoi sociale şi a copiilor cu SIDA s-au adunat la şumuleu Ciuc şi
acolo s-a discutat cum am putea stabili o comunicare dincolo de apartenenţa la
o
biserică anume, aşadar într-o notă pe care o numesc ecumenică, şi am constat şi
acolo cu bucurie că ceva totuşi se întîmplă la nivelul societăţii civile
seculare dar
şi religioase. Oamenii încep să se adune, să schimbe opinii şi acesta este un
bun
semnal. E important să discutăm substanţial, şi mi se pare că deja prin
intervenţia
dumneavoastră discuţia a evoluat în acest fel. Cred, totuşi, că societatea
civilă are
un rol fundamental în a remodela aceste relaţii, în a atrage atenţia pînă şi
statului
că el asumă poveri prea mari, care nu le poate duce în mod evident, nici măcar
nu-
i putem pretinde asta, uneori se împăunează cu orgoliu cu aceste poveri, dar,
eu
zic că ar trebui să le lase şi pe seama cetăţenilor, să fim mai mobili, mai
flexibili.
Ana Bulai: În urmă cu aproximativ un an
Facultatea de Teologie Ortodoxă a
organizat tot la Cluj un seminar pe această
temă: relaţia stat-biserică, la care prezenţa
bisericii majoritare în România a fost de asemenea majoritară, şi acolo
s-au spus o
mulţime de puncte de vedere care într-un
fel justifică poziţia pe care o are în prezent
Biserica Ortodoxă Română în relaţia sa cu statul. Trebuie să spun că din
punct de
vedere profesional, deontologic nu ar trebui să-mi exprim o opinie pentru că
sînt
sociolog şi ar
trebui să am un gen de neutralitate axiologică, însă vreau să remarc
două lucruri: în
lucrarea pe care colegul meu a prezentat-o atît de bine, faptul că
BOR ca biserică majoritară – şi dînsul a trecut cu un gen de eleganţă peste
acest tip
de informaţie – a avut în perioada comunistă o relaţie privilegiată în raport
cu alte
culte, cu autoritatea statală, relaţie privilegiată pentru care a făcut o serie
de
compromisuri, însă în urma căreia încă menţine
o serie de practici. Una dintre aceste
practici fiind accesul privilegiat şi nu foarte transparent la o serie
de fonduri pe care
le obţinea de la bugetul statului. Să nu
uităm că un buget de peste 500 de miliarde de
lei înseamnă contribuţia la bugetul
statului a două judeţe bogate, deci este o proporţie
care avantajează în mod evident,
palpabil acest cult majoritar – BOR. Sîntem absolut
de acord ca şi concluzie, că rolul
societăţii civile este acela de mediator, de negociator
între instituţiile statului şi bisericile nu doar minoritare, pentru că
bisericile minoritare
au practicile necesare unei integrări europene pe criterii europene bine
stabilite, au
această istorie a obţinerii de fonduri, a
obţinerii de adepţi, a negocierii cu societatea
laică, rolul societăţii civile de negociator ar trebui să fie pregnant
între statul român
şi BOR, între aceste două instituţii nu se mai înterpune nimic, sînt relaţii
directe
cum am văzut în cazul BOR şi MAN, relaţii deloc transparente şi care ar trebui
să
fie puse sub lupa societăţii civile.
Cornel
Vereş: Subiectul
este nu numai foarte important ci şi foarte complex,
şi apreciez lucrul pe care organizatorii l-au făcut. Sigur, că ar fi fost
necesare
cîteva referiri şi la o perspectivă teologică în definirea bisericii, pentru că
biserica este
o instituţie ceresc-pămîntească. Persoanele care aparţin bisericii sînt şi cetăţenii
unei ţări, dar aparţin
şi unei împărăţii cereşti, şi din această perspectivă problema
este mult mai complexă. Dar vreau să revin la cele pămînteşti fiind parte a
unei
ţări, a unui pămînt anume. Din perspectiva bisericii baptiste pe care o
reprezint,
unul din punctele de căpătîi pe care Biserica Baptistă le-a avut încă de la
înfiinţarea
ei în 1611, a fost separarea bisericii de stat. Este un lucru la care ţinem de
peste
400 de ani şi pentru care milităm pe toate căile posibile. În acest sens,
Biserica
Baptistă este singura din cîte ştim, singurul cult din cele 15 care nu a
acceptat
finanţare de la stat. Noi ne auto-finanţăm şi am respins orice ajutor financiar
din
partea statului. Mergem pe principiul Bibliei, că cel care propovăduieşte
Evanghelia, trebuie să trăiască din Evanghelie şi este responsabilitatea
comunităţilor locale să-şi susţină proiectele, lucrările şi slujitorii
duhovniceşti din
biserici. Sigur că biserica, din acest punct de vedere, a contestat proiectul
cultelor
care a fost şi prima afirmaţie a BOR ca biserică naţională. În acest sens am făcut
demersurile către Secretariatul de Stat American şi către celelalte foruri, şi
pînă la
urmă acest proiect s-a oprit. A avea o biserică naţională, oficială le-ar
dezavantaja
din start pe toate celelalte biserici. şi aşa, la ora actuală, dacă la nivel
declarativ
toate sînt egale, în practică lucrurile nu stau deloc aşa. Noi întîmpinăm unele
probleme şi obstacole în obţinerea autorizaţiilor de construcţie pentru lăcaşurile
de cult. Nouă ni se
cer liste, şi apoi după ce am pornit, vin tot felul de controale,
şi nu odată s-a întîmplat
ca lucrarea să fie oprită. În schimb, sînt convins că peste
90% dintre construcţiile care au fost făcute de Biserica Ortodoxă au fost fără
autorizaţii, n-a venit nimeni să le controleze. Se contruia aici în Cluj o
biserică, a
venit un control de la pompieri şi a zis: „Opriţi-vă că nu aveţi loc de fumat!”
„Domnilor, dar în practica noastră noi nu fumăm. Noi spunem că această practică
nu ne aparţine.” „Nu?” şi s-au oprit lucrările pînă s-au obţinut de undeva
aprobări
în acest sens. Deci în mod clar sînt unele obstrucţii pentru bisericile
minoritare,
lucru care nu se întîlneşte la biserica majoritară. Ori dacă s-ar declara
oficială,
cred că privilegiile care şi aşa sînt în favoarea sa ar fi mult mai mari. De
aceea ne
declarăm împotrivă. Sîntem toţi cetăţeni ai împărăţiei cereşti, trebuie să ne
privim
egali. Faptul că sînt 86% ortodocşi şi 0,61% baptişti şi alte minorităţi
religioase
este un fapt lipsit de relevanţă. Trebuie să ne privim cu respect unul pe celălalt.
În
ceea ce priveşte reprezentarea în Parlament este o problemă ce ar trebui să fie
promovată. Am discutat recent cu un deputat din Cluj şi mi-a spus aşa: că sînt
minorităţi etnice de mai puţin de 1000 de oameni, dar fiecare minoritate este
reprezentată în Parlament şi mă bucur că au o voce acolo. Or minorităţi
religioase
de peste 100.000 de oameni nu au aproape nici o voce şi nu-i ascultă nimeni.
Din
punct de vedere al practicii sînt multe cazuri de discriminare între biserica
majorităţilor şi bisericile minoritare. Nu odată ni s-a întîmplat ca oameni
care
mergeau pentru obţinerea unor drepturi la instituţii ale statului să li se ceară
să aducă hîrtii prin
care să demonstreze că sîntem recunoscuţi ş.a.m.d. Foarte mulţi
credeau că Biserica Baptistă a apărut după ’90, deşi prima biserică s-a înfiinţat
în
România în 1856 fiind unul dintre cele 14 culte recunoscute. Cu toate acestea
nici
acum nu ni se recunoaşte acest drept şi sînt în mentalitatea unora tot felul de
metehme numai cum să pună piedici în obţinerea unor drepturi.
Ştefan
Tomoioagă: Biserica
Adventistă militează pentru dreptul la exprimare
şi la exprimarea religiozităţii. Biserica Adventistă cere, strigă dacă vreţi,
această
libertate pe care în realitate noi nu o avem. Spunem că o avem, dar nu o avem.
De
ce? Atîta timp cît trebuie să mergem la tribunal şi să cerem posibilitatea ca
elevii
adventişti să poată susţine examenul de capacitate într-o altă zi decît sîmbăta,
aşa
cum a fost cazul. Apoi, avem aici în Cluj foarte mulţi, peste 100 de studenţi
adventişti care îşi desfăşoară activitatea la diferite instituţii de învăţămînt
superior şi care au din ce în ce mai multe probleme în ceea ce priveşte examenele.
Chiar s-a întîmplat ca examenele de licenţă să fie programate sîmbăta. Cu toate
că
se ştia că lucrul acest îi va determina pe unii tineri să nu participe la un
examen de
licenţă după 4-5 ani de şcoală. Este important să gîndim în mod european, independent de integrarea în UE. Atîta timp cît eu ca minoritar sînt privit într-un
anumit
fel de majoritate, în zadar am fi poftiţi să intrăm în UE dacă noi nu am gîndi
ca
nişte europeni. Încă nu am ajuns în acel punct în care să ne înţelegem şi să ne
respectăm reciproc,
să acceptăm că eu gîndesc într-un fel şi tu gîndeşti altfel. Este
alegerea ta şi este
alegerea mea în definitiv.
Mircea
Marţian: Raportul
dintre biserică şi stat dintr-o perspectivă greco-
catolică. Aceasta este tema primei părţi de discuţii în acest frumos forum în
care
ne-am întîlnit. O paranteză şi un început sub aspectul acesta al definirii relaţiilor
care există în România este exact participarea de aici. Am participat şi noi la
alte
asemenea seminarii şi sesiuni ştiinţifice şi proporţia era întotdeauna alta.
Atunci
cînd era implicat vreun reprezentant al statului. Ei bine atunci nu mai încăpeai
de
reprezentanţii bisericii majoritare, de
reprezentanţi ai bisericiilor tradiţionale. Sigur
lipseau acei reprezentanţi de opinie ai societăţii civile, iar o
societate care nu
ascultă şi nu are o societate civilă puternică nu este o societate cu adevărat
liberă.
Pentru că la acest aspect teoretic, ca şi la partea libertăţii religioase, noi
stăm
destul de bine. Adică sînt reglementări care ar crea un cadru în care toţi să
aibă o
libertate şi o egalitate de şanse. Dar în plan practic lucrurile nu stau chiar
aşa. La
fel este şi în această relaţie biserică-stat. Declarativ toate bune şi
frumoase, puteţi
să mergeţi la orice instituţie a unei biserici majoritare din România, este o
relaţie
după modelul italian, de colaborare, sîntem prieteni, colaborăm totul este
perfect.
Dar în plan practic eu calific această relaţie, de facto, ca fiind o relaţie
mai mult
după modelul englez, o relaţiei în care biserica majoritară este într-o coaliţie
aproape totală cu instituţiile statului. şi de aici toate relele. Aşa este şi
cu
Constituţia, cu art. 129, cu România aceasta care semnează tratate internaţionale, este prezentă peste
tot, dă concerte de imagine, organizează la comandă cu invitaţi
speciali din străinătate astfel de simpozioane pe tema: „integrarea europeană şi
drepturile omului cu aplicaţii la drepturile şi libertăţile religioase”, dar
totul
seamănă cu acel fariseism condamnat de Christos în care totul este frumos pe
dinafară dar dacă pătrunzi puţin pe dinăuntru în realitatea faptelor lucrurile
nu
stau chiar aşa. Ca să concretizăm, aţi spus să reliefăm cîteva linii, cîteva
nemulţumiri. Odată ar fi aceasta că trebuie să existe o relaţie după model
italian,
eu cred că aceasta este modelul care se potriveşte României. Acesta este
punctul
de vedere al Bisericii Greco-Catolice.
Ca
să fac o prezentare de ansamblu în relaţia stat şi biserică, sînt o sumedenie
de neajunsuri. Sînt şi elemente pozitive pe care am putea să le spunem, există
oarecum o echitate sub aspectul recunoaşterii studiilor efectuate în străinătate,
a
diferitelor numiri pe care le face un cult. Aici lucrurile nu cred că sînt
extrem de
grave. Chiar ieri m-am întîlnit cu un coleg misionar din Grecia şi ce mi-a spus
dînsul despre relaţia stat-biserică din Grecia, m-a îngrozit. Adică privit din
perspectiva aceasta există nişte plusuri pe care trebuie să le punem în
valoare. Pot
să fac trimitere şi la ce se întîmplă în Rusia, de exemplu, cu biserica catolică
unde
pur şi simplu sînt expulzaţi preoţi catolici. Lucrurile sînt extrem degrave.
Deci
sub aspectul acesta al vizelor, al recunoaşterii studiilor, retribuirea
personalului
de cult, există
oarecum o echitate cu această rezervă pe care aţi subliniat-o pentru
că în România nu se
face nimic transparent. Totul se face pe sub masă, totul se
patrece în această atmosferă a copruţiei generalizate, a prieteniei, se rezolvă
toate
prin telefoane şi atunci nu există controlul societăţii civile asupra
fondurilor. Un
prim sector pe care îl considerăm noi ca fiind cel mai important şi care
afectează
relaţiile dintre biserică şi statul român este cel patrimonial. Iată că
autoritatea
statală are o responsabilitate în contextul în care a executat aceste naţionalizări
forţate, aici cred că a afectat toate cultele din România şi, bineînţeles, cu
acest
„avantaj” al Bisericii Greco-Catolice care a fost dizolvată în mod samavolnic.
Deci aici este un prim pas în care există un conflict între Biserica
Greco-Catolică
şi statul român. Sigur că, sub aspectul specific bisericii noastre, pur şi
simplu,
statul se spală pe mîini deşi este semnatarul unui tratat sau mai multor
tratate
europene sau euro-atlantice. Noi sîntem aruncaţi în acest război penibil şi
umilitor
care nu face bine mesajului creştin în contextul în care există acest
parteneriat
puternic între Biserica Ortodoxă şi statul român. Este împotriva oricărui
principiu
elementar de drept pentru că statul român se spală pe mîini de
responsabilitatea,
de problema pe care el a creat-o. Astfel sîntem aruncaţ în ghearele unui dialog
care este benefic, are elemente pozitive, am început să ne cunoaştem, dar este
interminabil şi din păcate, nu i se văd roadele. Ori aici este un conflict clar
între
Biserica Greco-Catolică şi statul român. Noi considerăm că statul este
principalul
vinovat, el trebuie să se implice. Culmea e că nu respectă nici acel Decret
126.
Parcă-l văd pe preşedintele
Iliescu semnînd acel Decret 126 în decembrie 89, în
care la ultimul articol spune că în cazul
în care lucrurile nu se rezolvă statul intervine
şi rezolvă această problemă într-o parte sau alta pentru ca toţi
credincioşii indiferent
de număr sau de apartenenţă religioasă să fie puşi în drepturile lor.
Aici
sînt o mulţime de abuzuri, hotărîri judecătoreşti care nu se respectă,
memorii la care nu se răspunde. Adică să nu credeţi că Biserica Greco-Catolică
stă în nişte catacombe, ea încearcă să lupte cu statul, încearcă să convingă
statul
că este pe o cale greşită, dar din păcate este ignorată aşa cum este ignorată şi
societatea civilă. Mă duc la al doilea punct aflat în divergenţă între stat şi
Biserica
Greco-Catolică: legea cultelor. şi aici vă relatez o chestiune trăită de un
coleg de
la Biserica Greco-Catolică de la Cluj. S-a discutat un proiect de lege în
cadrul
cultelor, cînd a ajuns să fie aprobat a apărut un alt proiect pe masa de lucru
a
Parlamentului. După acea a fost oprit după intervenţia tuturor cultelor şi a
societăţii
civile din România. Deci, vă daţi seama, care este relaţia dintre biserică şi
stat în
momentul în care tu discuţi aşa cum ne-am întîlnit noi acum un proiect de lege
iar
la Parlament apare un alt proiect, cel de dinainte pe care nu l-a discutat
nimeni.
Pentru că statul român chiar dacă spune că se conduce după legi proprii, deci
respectă dreptul canonic al fiecărei biserici sui iuris al cultului respectiv,
totuşi
intervine, mai ales sub aspectul acesta al proprietăţii, pentru a-şi justifica
mîrşăvia
săvîrşită în 1948 şi
în continuare. Deci şi aici el intervine în aspectul proprietăţii,
ori dacă în dreptul
canonic proprietarul este episcopul patriarhal, adică el este
administratorul bunurilor bisericii nu poate statul să intervină cu această împărţire
a bunurilor după numărul de credincioşi. Este un drept la care Guvernul
României,
statul român rămîne corigent. Mergem la o altă problemă: cum tratează statul
român
ordinele religioase şi bisericile din România. Pur şi simplu, avem o listă cu
zeci
de memorii la care statul român nu răspunde Bisericii Greco-Catolice în
România.
Deci este un tratament al bisericii majoritare, se dă telefon la patriarhie să
se afle
care este poziţia Ministerului Cultelor. Este o realitate pe care am trăit-o cu
acea
ocazie a istoricei vizite, a întîlnirii de la Palatul Ministerului Culturii şi
Cultelor,
în care au dost adunaţi ierarhii Bisericii Greco-Catolice şi Bisericii Ortodoxe
într-
o întrunire de imagine, pur şi simplu. Întrebat alaltăieri domnul director
general
ştefan Ioniţă despre situaţia legii de retrocedare a bunurilor bisericeşti care
interesează toate cultele din România, inclusiv biserica majoritară, răspunsul
a
fost sec şi dureros: „staţi liniştiţi, la nimeni nu s-a aprobat nimic pînă
acuma”. Nu
asta era problema, nu trăim pentru principiul „să moară şi capra vecinului”,
fiecare
are dreptul să existe în România, chiar dacă Guvernul României nu face nimic
pentru ca credincioşii greco-catolici să-şi trăiască propria credinţă într-un
mod
demn. Un alt aspect ar fi că această egalitate a cultelor în România, e pe cale
să se
extindă în România doar sub aspectul principiului proporţionalităţii. Sîntem
egali
doar atîţia cîţi sîntem. Asta este principiul pe care noi îl respingem. Pentru
că aici apare libertatea
personală a individului care are dreptul să-şi manifeste, să creadă
şi să se hrănească într-o confesiune pe care el o alege, în mod liber. Ca o
concluzie,
există plusuri şi minusuri, dar cred că sînt mai multe aspecte negative în relaţia
dintre biserică şi statul român.
Kovács
Gyula: Biserica
Reformată este una dintre cele mai mari din ţară, ea
are în momentul de faţă cca. 700.000 de credincioşi. Dintre problemele relaţiei
stat-biserică aş vrea să menţionez în primul rînd problemele materiale.
Retroceedarea bunurilor bisericeşti confiscate care este într-o legătură foarte
strînsă
cu învăţămîntul confesional, o specificitate a Bisericii Reformate, ca şi a
altor
biserici occidentale. Biserica Reformată a avut un sistem de învăţămînt
confesional
foarte bine dezvoltat şi de foarte bun nivel. Multe personalităţi din ţară, din
cultura
maghiară au frecventat fie Colegiul Reformat din Cluj care a avut un renume
foarte
bun, fie celelalte colegii renumite de la Aiud, Târgu-Mureş sau alte oraşe.
Noi
am început să facem ceva după schimbarea de regim din ’89 dar am avut
foarte multe greutăţi. Cu toate acestea am reuşti să organizăm şase licee de
teologie
– care sînt şi licee de cultură generală însă în spiritul teologiei reformate –,
care
au aceleaşi drepturi ca şi celelalte licee de stat. Dar am avut foarte multe
greutăţi
în recunoaşterea acestor licee şi în funcţionarea lor. Chiar şi în ultimul an
s-a
ridicat problema numărului de şcolarizare care în fine acuma a fost rezolvat,
dar
poate va mai reveni în anii
următori. Înainte vreme Biserica Reformată a avut şi
şcoli elementare,
dar ar fi foarte greu să se revină la acel sistem, chiar dacă
retrocedarea bunurilor ţinteşte mai mult aceste clădiri care au fost şcoli.
Peste 500
de clădiri în Eparhia Reformată de Ardeal au fost şcoli. Retrocedarea lor ar
ajuta
într-un fel sau altul biserica Reformată chiar dacă nu ar redeveni şcoli. Chiar
reprezentanţii statului fac tot ce este posibil ca să împiedice acest proces.
Clujul
este un caz aparte. Aici în strada Kogălniceanu este Colegiul vechi reformat
care
prin hotărîre judecătorească a fost retrocedat, dar ani de-a rîndul nu a putut
fi
ocupat deoarece liceul care se află în cealaltă clădire şi primarul au
împiedicat
aplicarea hotărîrii judecătoreşti. De asemenea, la retrocedarea unor clădiri şi
a
unor bunuri legea prevede că primăriile trebuie să elibereze un certificat din
care
să rezulte situaţia actuală sau de folosinţă a acestor clădiri, certificat
refuzat
sistematic de către primarii în cauză.
Ana
Bulai: Eu vreau
să prezint un studiu pe care l-am făcut într-un program
finanţat de Uniunea Europeană şi Fundaţia pentru o Societate Deschisă.
Programul
viza identificarea actorilor importanţi pe harta integrării în Uniunea Europeană.
Unul dintre actorii pe care noi le-am considerat foarte important sînt cultele
din
România şi am încercat în studiul pe care l-am făcut, să identificăm barierele,
dar
şi oprotunităţile unui mesaj către acest tip de actor social în problema integrării
europene. Studiul a fost unul strict calitativ, s-a rezumat la interviuri şi
focus
grupuri, adunări de grup în care să se discute despre problematica aderării şi
a integrării în
Uniunea Europeană cu reprezentanţi ai tuturor cultelor din România.
Din păcate s-a reuşit doar selectarea informaţiilor şi participarea preoţilor şi
a
reprezentanţilor ortodocşi, catolici şi în mică măsură, doar în două cazuri, a
preoţilor reformaţi, deşi invitaţia, ca şi în cazul acesta, a fost lansată către
toate
confesiunile. Studiul atrage atenţia asupra diferenţelor majore în care
problematica
integrării în Uniunea Europeană este privită de principalele culte din punct de
vedere numeric din România. Este o diferenţă marcantă care se manifestă în
modul
în care este privită problematica integrării de către Biserica Ortodoxă Română şi
felul în care aceeaşi problematică este văzută de Biserica Catolică şi Biserica
Reformată. Principala dramă a Bisericii Ortodoxe Române în comparaţie cu
celelalte două culte este că Biserica Ortodoxă Română, prin reprezentanţii pe
care
noi i-am avut, stă sub ameninţarea periferizării. Dacă Biserica Ortodoxă Română
în situaţia actuală este o biserică majoritară, cu un cuvînt greu de spus în
relaţia sa
cu statul, şi numeric în societate, integrarea în Uniunea Europeană pune în
pericol
acest statut majoritar şi influenţă pe care o poate avea la nivelul statului şi
această
influenţă pe care Biserica Ortodoxă Română presează în continuare să o aibă
asupra
statului. În context european fiind un cult puţin reprezentat numeric. De aceea
ca
şi actor în procesul integrării în Uniunea Europeană, analiza făcută în cadrul
cercetării noastre arată că permisivitatea atît la nivelul mesajului cît şi al
comportamentului a
Bisericii Ortodoxe Române este redusă.
O
altă caracteristică pe care studiul a scos-o în relief este această disimulare,
această discrepanţă între discursul oficial pe care în special Biserica Ortodoxă
Română îl performează şi manifestările practice, comportamentul efectiv de care
dă dovadă. Sigur că la nivelul public, în media apare foarte clar şi explicită
dorinţa
de a susţine decizie statului, de a susţine întreg procesul de integrare,
comportamentul însă şi la nivelul discuţiei private blocajele şi barierele sînt
multiple. Sigur că există o serie de problematici deja cunoscute şi discutate aici
legate
de drepturile omului, de manifestările actuale periferice: prostituţie, homosexualitate, de alte probleme ale minorităţilor sociale, însă blocajul şi
întreg
discursul ăsta disimulant vine dintr-o practică mult mai profundă. Problema
proprietăţii, cum s-a spus şi mai înainte, face o diferenţă foarte clară între
Biserica
Ortodoxă Română şi Biserica Catolică pentru că, dacă negocierea Bisericii
Catolice
cu statul în procesul aderării se reduce la problema proprietăţii, Biserica
Ortodoxă
Română negociază cu statul în problema aderării în încercarea de a-şi impune
statutul de biserică majoritară. De altminteri fiecare dintre cultele din
România
pentru a semna un acord are un proces de negociere cu statul. Sigur că reacţia
statului este total diferenţiată de la un cult la altul. În studiul pe care
l-am efectuat
am observat că fiecare din cultele care au intrat în analiză au ca mecanism de
discurs o referire foarte clară la o perioadă considerată de referinţă în care
situează
momentul optim al relaţiei pe care au avut-o cu societatea. Biserica Ortodoxă Română accentua
momentul în care avea o influenţă politică în spaţiul românesc
fundamentală perioada dinainte de 1900, moment considerat de apogeu. Biserica
Catolică îşi pune problema perioada dintre cele două războaie mondiale pînă la
marele moment de desproprietărire, fiecare dintre culte îşi crează un apogeu al
relaţiei cu societatea şi cu statul în astfel de moment discuţiile între culte
fiind de
cele mai multe ori paralele.
Am
observat la nivelul discursului în analiza de conţinut pe care am efectuat-
o pe interviurile luate reprezentanţilor celor trei culte importante, mai ales
din
punct de vedere numeric, faptul că între aderare şi integrare există o separare
clară la nivel conceptual. Dacă în problema integrării acordul este general
pentru
că toate cultele consideră că România face parte cultural, spiritual din Europa
tradiţională, la nivelul problematicii aderării părerile sunt împărţite pentru
că
diferenţele de agendă sunt mari, în sensul în care (şi aici o să mă refer din
nou,
pentru că este prioritar, la acest studiu au participat reprezentanţi ai
Bisericii
Ortodoxe) agenda Bisericii Ortodoxe diferă foarte mult de agenda Uniunii
Europene. Pe de o parte ca mod de abordare – dacă Biserica Ortodoxă Română ca
şi celelalte culte au o agendă spirituală, morală predominant, Uniunea Europeană
este văzută ca avînd o agendă predominant politică şi economică care
depersonalizează într-un astfel de proces. Această reactivitate pe care am
întîlnit-
o în special la
biserica Ortodoxă Română (nu au participat reprezentanţii cei mai
de seamă, persoane
purtătoare de imagine, ci o seamă de prelaţi care şi-au exprimat
părerile personale şi au vorbit în cazul în care au dorit în numele confesiunii
din
care fac parte). Repet, diferenţa de agendă între felul în care Biserica
Ortodoxă
Română gîndeşte viitorul ei în societatea românească, felul în care Uniunea
Europeană propune o societate românească începînd cu 2007 constituie un factor
mare de blocaj şi de lipsă de permisivitate. Se consideră că integrarea într-o
Europă
a indivizilor, a mercantilismului, a toleranţei maxime ar afecta Biserica
Ortodoxă
Română datorită unui prozelitism de care ea deja se consideră afectată, datorită
unei diferenţe de finanţare pe care o vede ca pe un pericol într-o situaţie a
aderării.
Chiar au fost multe voci care au spus că şi în prezent Biserica Ortodoxă Română
primeşte de la stat mai puţini bani decît primesc celelalte culte din afara
statului şi
că din acest punct de vedere Biserica Ortodoxă Română este mai săracă decît
celelalte culte. Iar un alt semn de întrebare, un alt motiv de teamă este legat
de
faptul că acţiunile politice care pot fi impuse României de un proces al aderării
vor scoate Biserica Ortodoxă Română din rolul ei tradiţional de principal sfătuitor
al aparatului decizional politic. Sigur că la multele dintre acuzele care au
fost
aduse de către membri celorlalte confesiuni Bisericii Ortodoxe, aceasta a răspuns
prin deschiderea culturală a ortodoxiei în istorie şi capacitatea de sinteză
culturală
a ortodoxiei care se consideră a fi un
mecanism prin care Biserica Ortodoxă Română
este favorabilă unui proces de integrare şi chiar îl poate susţine în
mod activ. Pe de altă parte
trebuie să spunem, că această deschidere culturală a ortodoxiei foarte
clar afirmată se bate cap în cap cu modul în care Biserica Ortodoxă Română se
manifestă în relaţia cu celelalte culte, cu lipsa de toleranţă pe care o
menifestă în
această relaţie, cu lipsa de transparenţă pe care o manifestă în această relaţie.
Felul în care îşi autopercepe rolul ca principală instituţie a păstrării sănătăţii
mintale, sănătăţii culturale, sănătăţii morale a poporului român vine să creeze
un
gen de frustrare în cazul unui proces al integrării datorită faptului că acest
rol se
va minimiza foarte clar într-o Europă unificată, într-o Europă a difernţelor
culturale,
într-o Europă în care indivizii, interesele individuale şi libertăţile
individuale sînt
puse înaintea intereselor instituţionale. Sigur că studiul a mai scos în evidenţă
diverse alte problematici care sînt prezentate aici. Ceea ce am vrută să
subliniez o
să subliniez printr-un citat dintr-un interviu care ne-a fost acordat: „Problema
în
cazul integrării europene nu este neapărat acest spirit concurenţial pe care
Europa
ni-l solicită ci înrobirea pe care o provoacă această concurenţă. Nimeni nu
contrazice concurenţa pentru că aduce doar progresul, dar înrobirea faţă de
acest
spirit comercial este foarte periculoasă. Eu văd cum societăţile comerciale
sînt
în stare să nu ia în seamă pericolul de sănătate publică pe care îl presupun
fumatul,
alimentele infestate cu tot felul de substanţe chimice şi chiar problema
carburanţilor În societatea modernă toate aceste sînt tolerate, acceptate
pentru
că aduc bani şi
crează un profit. Eu cred că Biserica Ortodoxă Română trebuie
să vină şi să
diabolizeze economia de piaţă şi spiritul concurenţial şi să atragă
atenţia asupra exigenţelor în privinţa
realizării unei comuniuni şi a unei comuniuni
de interese.” Acesta este un interviu pe care l-am primit de la unul
din reprezentanţii
Bisericii Ortodoxe.
Repet, concluzia studiului se referă la gradul de toleranţă redus
la nivel comportamental pe care această instituţie îl are în privinţa
procesului
integrării şi ca o concluzie şi mai generală studiul scoate în relief nevoia de
societate
civilă în medierea relaţiei între stat şi Biserica Ortodoxă Română în crearea
ideii
de mediere a relaţiei, pentru că deocamdată
nu se simte nevoia unei astfel de medieri
în atragerea atenţiei faţă de problemele care există în acest sistem puţin
transparent. Pe de altă parte, rolul societăţii
civile este acela de a aduce un sens de informaţie
faţă de procesul de integrare în Uniunea Europeană, informaţie care este
puternic
diferenţiată între culte datorită diferenţelor de relaţii cu Europa pe care
cultele
religioase, cultele din România o au. Dacă Biserica Reformată, Biserica Catolică,
bisericile neoprotestante au o relaţie tradiţională cu Europa, Biserica Ortodoxă
Română nu are această experienţă tradiţională şi informaţiile pe care le deţine
sînt
de cele mai multe ori pur individuale şi distorsionate.
Smaranda
Enache: Vă mulţumim
pe această intervenţie şi aş vrea să ne
aplecăm asupra celor spuse. Mi se pare un lucru extrem de interesant cel pe
care l-
aţi semnalat şi acesta este mesajul societăţii civile, cred că într-o Europă
unită
proporţiile şi statutele se schimbă, deci Biserica Ortodoxă Română este astăzi
o biserică majoritară
în România. Într-o Europă unită ea devine o biserică minoritară.
şi cred că de capacitatea Bisericii Ortodoxe Române de a crea relaţii stabile şi
generoase cu minorităţile religioase din România va depinde modul cum aceste
minorităţi devenite majorităţi în Uniunea Europeană vor trata Biserica Ortodoxă.
Alexandru
Vlad: Seamănă
mai degrabă cu cea a Bisericii Ortodoxe greceşti
decît cu altele şi ne-ar fi interesat foarte mult dacă există un studiu
comparativ. Ei
sînt în Uniunea Europeană, şi ştiu că au probleme, nu au putut să-şi şteargă de
pe
buletin apartenenţa religioasă. Sînt şi la Sfîntul Munte tot felul de mişcări.
Deci cum
au rezolvat grecii, ei cum s-au integrat? Dacă există un astfel de material şi
dacă da,
unde pot să văd un studiu comparativ. Ei au intrat în Europa şi au relaţii
europene
solide, dar cum a reacţionat ortodoxia grecească? Tot în defensivă? Întărindu-se
chiar? Că oarecum, cred că avem de învăţat aruncînd o privire şi acolo.
Ana
Bulai: Pot să vă
spun despre un articol pe care l-am citit ca urmare a
unei analize făcute pe situaţia Bisericii Ortodoxe din Grecia în care accentul
se
punea pe „comercializarea” ortodoxiei în Grecia şi transformarea ortodoxiei.
Toleranţa care vine dinspre partea europeană este că Grecia şi-a transformat
această
ortodoxie majoritară într-un element în plus, într-un context turistic şi este
acceptată
ca una dintre particularităţile tipice greceşti. Acuma nu ştiu în ce măsură
poate fi
comparat pentru că şi diferenţele culturale sînt semnificative şi felul în care
susţinerea
ortodoxiei în Grecia la nivelul populaţiei este mult diferită de ce se
întîmplă în România.
Ca sociolog vă pot spune că Biserica Ortodoxă Română prin
instituţiile tradiţionale cu cotă mare de
încredere nu atît datorită implicării religioase
a populaţiei, pentru că nici jumătate nu sînt practicanţi în cazul
ortodoxilor, cît
datorită calităţii de tradiţională, morală în care se investeşte încredere
tocmai
datorită periferizării în viaţa socială. Încrederea nu este o încredere
propriu-zisă,
e o formă de moralitate declarativă pentru
foarte mulţi fără a fi o formă de investiţie
foarte clară într-o instituţie de cult, într-o biserică ortodoxă.
Ion
Paţiu: S-au spus
o mulţime de lucruri pe care le consider substanţiale şi
suficient de multe ca să ne putem da o orientare. Concluzia cu care s-a
încheiat
atît de bine închegatul şi documentatul referat al domnului Sorin Dan şandor a
fost idea că statul ar trebui să lase pe cetăţenii lui să-şi aleagă în mod
liber credinţa
în care vor să trăiască. Temei pentru o
asemenea atitudine există încă de la începutul
Noului Testament unde scrie că nu există iudeu, elin, roman ş.a.m.d., toţi
sîntem
egali. Deci ar exista un suport religios-filosofic pentru acest lucru. De
asemenea
din punct de vedere civic constituţional. Constituţia, legea fundamentală, nu
facedeosebiri între categorii de cetăţeni cu drepturi mai multe decît ceilalţi.
Întrebarea este dacă statul nostru actual român de azi face sau nu face acest
lucru.
Permite oamenilor în mod liber să-şi aleagă o anumită credinţă? În mod teoretic
absolut sigur permite şi chiar, să zicem, laudă o asemenea atitudine. Din punct
de
vedere practic lucrurile nu se întîmplă aşa şi nu-i părerea numai a mea, toţi
care au vorbit pînă acuma au
spus atîtea şi atîtea alte fapte adeveresc, nu toţi credincioşii,
nu toţi cetăţenii din ţara asta se bucură de acelaşi tratament. Atîta vreme cît
faţă de
unii dintre cetăţeni există un anumit tratament favorabil, protector, ceilalţi
se pot
simţi pe drept mai puţin favorizaţi sau mai puţin îndreptăţiţi. Ce se întîmplă,
părintele Marţian a spus că statul nu cunoaşte bine cultele. Din întîmplare eu
sînt
de părere şi cred că le cunoaşte foarte bine, şi cred că s-a aliat cu aceea
care pot
să-l ajute mai mult în menţinerea în continuare a puterii actuale. şi cine
poate să
fie asta decît biserica majoritară, prin numărul predominant pe care îl are.
Notez
că după părerea mea adjectivul de „predominant”, de „naţională” şi altele care
ar
veni să sublinieze o anumită diferenţă între culte, consider că sînt
periculoase. De
ce nu poate să facă actuala putere un alt demers? Pentru că structural,
ideologic
are o altă formaţie. Are o formaţiei, după părerea mea, retrogradă, depăşită şi
de
neunire, de neaderare în mod sincer la valorile Uniunii Europene. Ea mai are
anumite lucruri din trecut peste care nu poate să treacă şi dacă trebuie să
treacă
trece numai împinsă de la spate, trece numai cu forţa. Ori acesta este un lucru
dăunător integrării noastre. Interesul imediat al puterii este menţinerea în
continuare
a puterii. Biserica Ortodoxă prin privilegiile care le primeşte de la statul
român,
prin fel şi fel de înlesniri este aliata lui, să zicem, firească. Firească pînă
la un
punct şi colaborarea merge foarte bine. Eu regret acest lucru pentru că pe
termen
lung interesele atît
a statului, cît şi a Bisericii Ortodoxe sînt altele, şi de aceea
cred că concluziile
care le vom trage la acest mic forum ar fi importante să se audă
şi mai sus şi să se încerce anumite restructurări a concepţiei, a metodelor şi
a
modului în care este privită această situaţie. Mie îmi pare rău că trebuie să
spun, şi
nu vreau să fie interpretat ca o jignire, nici cea mai mică intenţie de a face
acest
lucru faţă de Biserica Ortodoxă, da prea mulţi
prelaţi, prea mulţi preoţi sînt implicaţi
în politica actualei puteri şi o sprijină. Am asistat aici în vecini, la
Ciucea, la nişte
alegeri, unde din doi preoţi unul este viceprimar PSD şi unul este consilier
PSD.
Deci prea apropiate legături ca să nu fie în detrimetrul celorlalţi, care poate
nu au
asemenea privilegii, nu au asemenea acces la beneficiile care momentan poate să
le dea puterea actuală. şi aş mai vra să spun un lucru. Ar trebui să încercăm şi
ce
facem azi pe această linie, să încercăm să deschidem ochii lumii să vadă care
este
realitatea, care sînt adevăratele interese pe termen lung, al nostru în
general, şi
dacă nu spun ceva aparent dăunător, să fim monitorizaţi, ţara noastră să fie
monitorizată de cum duce la îndeplinire aceste lucruri, de cum traduce în viaţă
ceea ce în afară se declară cu atîta uşurinţă şi cu atîta entuziasm. Deci să se
vadă
în viaţa celorlalte culte că sînt într-adevăr egale cu Biserica Ortodoxă şi
interesel
lor, drepturile lor sînt respectate.
Smaranda
Enache: Aş face
doar o simplă paranteză pentru a avea o imagine
luminoasă în faţa noastră. Am petrecut doi ani şi jumătate într-o ţară în care
peste
96% din populaţie era luterană – Finlanda – şi doar o proporţie de 1%, mai puţin de 1% erau ortodocşi.
Cu prilejul zilei naţionale a Finlandei, preşedinta Finlandei
se ducea întîi la slujba ortodoxă a minorităţii ortodoxe de sub 1% şi pe urmă
se
ducea la Catedrala luterană pentru slujba respectivă. Deci şi gesturile vorbesc
uneori despre relaţie.
Doinea
Cornea: S-a
vorbit foarte mult, aproape toată lumea a subliniat
relaţiile oculte care există între statul actual şi Biserica Ortodoxă. Nu sînt
relaţii
transparente nici din punct de vedere financiar, nici din antrenarea bisericii
în
anumite manifestări politice sau cu substrat politic şi relaţia vicioasă,
defectuoasă
a Bisericii Ortodoxe majoritare faţă de alte culte. În primul rînd faţă de
biserica
Greco-Catolică. M-am gîndit de unde ar putea veni aceste relaţii vicioase? Nu
am
studiat foarte mult relaţia bisericilor cu statul de-a lungul secolelor, dar
cred că
există o cauză profundă. Ar fi foarte interesant de făcut un studiu asupra
acestei
teme, pentru că nu răsare nimic aşa spontan. Aşa cît ţin minte din ce mi se
povestea
cînd eram copil şi ce am intuit eu însămi, cred că în perioada interbelică, deşi
Biserica Ortodoxă a jucat un rol important şi în Consiliul de Coroană – dar era
un
rol de înţelept, de sfătuitor –, cred că aceleaşi relaţii erau şi pe vremea
domnitorului
Carol I, dar ceea ce am tăit după instalarea comunismului Biserica Ortodoxă a
trăit o adevărată dramă. Ca toate instituţiile democratice care existau înainte
şi
Biserica Ortodoxă a fost decapitată. Au murit şi episcopi ortodocşi care nu au
acceptat să supună
Biserica statului comunist în perioada, să zicem ’46, ’47, ’48.
Personal
cunosc un caz aici în Cluj. Rectorul Teologiei Ortodoxe, părintele
Munteanu care nu a vrut să facă un catehism aşa cum îi comandau. şi a fost
întemniţat şi a murit în închisoare. După instalarea comunismului aici în anii ’50,
Biserica Ortodoxă adevărată a murit. Instituţia care a apărut a fost o unealtă
a
statului comunist. Ceea ce trăim astăzi şi intoleranţa Bisericii Ortodoxe faţă
de
anumite probleme fie de interes european, fie de interes al celorlalte culte,
un fel
de egoism şi intoleranţă se datorează
acestei drame pe care a suferit-o însăşi Biserica
Ortodoxă, privată de elementele cele mai curate care şi-au dat viaţa
pentru această
instituţie. Ca să supravieţuiască. Dar nu a supravieţuit. Asta e unul din
aspectele
pe care vreau să le subliniez. În concluzie, din motive fie de frustrare, fie
psihologice, Biserica Ortodoxă a devenit oarecum în condiţii de libertate a
cincea
putere în stat, pentru că există interese comune care leagă cele două instituţii.
Pe
de o parte, statul cu cele trei puteri ale
sale care nu sînt separate şi Biserica Ortodoxă
care e protejată. Nu cunosc exact această relaţie pentru că nu este dată
în vileag.
ştiu doar atît că în campaniile electorale preoţii ortodocşi spuneau sătenilor
cu
cine să voteze. E intolerabil. Astăzi biserica din sentimente de frustrare sau
de
putere a devenit a cincea putere în stat. Nedreaptă. Scopul ar trebui să fie
tocmai
educarea noastră, convingerea noastră de a reveni la – eu le zic – virtuţile
creştine.
Cum să practicăm credinţa, cum să ajungem la
ea? Speranţa, iubirea, curajul, simţul
dreptăţii. şi m-aş mai lega de un lucru în legătură cu statul: statul
are o obligaţie de
a proteja monumentele. Îmi aduc aminte de un monument foarte important pentru
noi în Transilvania,
unde noi nu aveam voie să construim biserici de piatră. A fost
dărîmat acest monument din Valea Izei. Prima biserică de piatră pe care
Imperiul
Austro-Ungar l-a îngăduit românilor să-l ridice. Această biserică nu aparţine
numai
greco-catolicilor. Vă aparţine şi dumneavoastră, este a neamului. După cum şi
martirii noştri, episcopii noştri, episcopii care au murit în închisori sînt şi
ai
dumneavoastră, ai neamului, şi sînt ceea ce ne salvează demnitatea. Aşa cum eu
preţuiesc oamenii, ortodocşi, preoţi, episcopi care au murit în închisori şi
spun că
nu sînt numai ai ortodocşilor, sînt şi ai mei, pentru că au reprezentat
demnitatea
neamului. Iată ar fi o cale de împăcare, de convieţuire. Să ne respectăm trecutul,
meritele din trecut. şi să ne ajutăm să ne croim împreună calea spre viitor.
Dar nu
prin intoleranţă.
Radu
Preda: Mă bucur
foarte mult să am ocazia să reprezint aici incriminata
şi să încerc să joc un rol destul de incomod de a o apăra în ideea în care
această
incriminată ar poseda o personalitate juridică şi una fizică de aşa manieră
încît să
poţi pune degetul pe păcatele ei şi eventual să o ajuţi să se vindece. Ori ceea
ce a
fost citat aici deseori într-un registru emoţional şi ştiinţific, acoperă cam
toate care
se pot pune pe seama unei instituţii de la negativ pînă la catrastrofal. Acest
corp,
această instituţie este o realitate socială cu capilarităţi mult mai vaste care
e bine să
le luăm în seamă aşa
cum sînt ele pentru a nu fi ispitiţi să vorbim despre o fantomă.
Aş
începe aşadar prin a răsturna puţin logica enunţată şi în debutul studiului
colegei Bulai, dar şi în comentariul preşedintei de forum şi anume, că odată cu
integrarea europeană, Biserica Ortodoxă Română s-ar teme de o periferizare, pentru
că ar înceta să mai fie o biserică majoritară şi ar deveni una minoritară.
Biserică
minoritară şi majoritară sînt două realităţi care ele însele pot explica foarte
bine
tensiunea de altminteri pozitivă a acestei discuţii, însă nu văd unde am putea
să
identificăm această frică de periferie atîta vreme cît statutul de biserică
majoritară,
numeric vorbind, matematic vorbind, nu se pierde prin înglobarea într-o
structură
politică unde ţările în sine îşi păstrează, oricît am vrea, ori dimpotrivă,
tocmai
pentru că vrem, îşi păstrează fizionomia. Pericolul ar veni din momentul în
care,
să zicem, începînd cu 2007 ortodocşii ar fugi din biserici de le-ar sări
scîntei din
călcîi, atunci într-adevăr am avea o problemă care priveşte însă mai puţin
Europa,
cît pastoraţia unei biserici care fiind mare, are şi tentaţiile majorităţii,
adică o
misiune mai slabă, se culcă pe o ureche, pentru că sondajele sînt bune ş.a.m.d.
Aşadar eu nu aş vedea sub termenii aceştia prezenţa Bisericii Ortodoxe în
Europa
de mîine. Ca fiind o problemă a periferiei care s-ar datora pierderii
statutului de
biserică majoritară. Ea rămîne majoritară pînă în momentul în care în mod
efectiv
datele sociologiei sau de altă natură ar demonstra contrariul. Altă problemă
însă
se pune mult mai realist. Care va fi dialogul acestei majorităţi cu majorităţile
noi
cu care se va confrunta în Europa unificată de mîine. şi aici vreau să vă aduc
în atenţie două realităţi.
Pe de o parte, Biserica Ortodoxă în general în Europa nu
este o rara avis. şi pentru a vă da
un exemplu cantitativ, numai în Germania Biserica
Ortodoxă reprezintă a treia mare confesiune creştină după cea evanghelică
şi cea
catolică cu peste 1.000.000 de credincioşi. şi unde din cele 16 biserici
ortodoxe
recunoscute, opt au deja statutul de părţi
ale dreptului public. Adică sînt recunoscute
de către statul german ca parteneri de dialog social. Mai puneţi la
aceasta o capacitate foarte intensă a comunităţii ortodoxe de toate limbile şi toate
jurisdicţiile
canonice care acoperă de la Atlantic şi pînă la Praga mai toate oraşele mari
ale
Europei şi aveţi o hartă a prezenţei ortodoxe în Europa care pune problema
ortodoxiei şi a integrării europene în cu totul altă lumină.
O
a doua observaţiei pe care aş vrea să o fac este acea că Biserica Ortodoxă,
în ceea ce priveşte relaţiile ei cu alte tipuri de majorităţi confesionale, nu
datează
de ieri de azi. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române – şi aţi
pomenit
de perioada interbelică – noi sîntem membri de peste 30 de ani în Conferinţa
Europeană a Bisericilor, care este o asociaţie la nivel european cu 120 de
membri,
şi care de peste trei decenii nu face altceva decît să militeze într-o manieră
specifică
bisericilor pentru unitatea spirituală a continentului. Iată aşadar un rol pe care
nici
o sociologie de pînă acum – dovadă că informaţiile sînt parţiale şi asta este
vina
noastră, pentru că nu ştim să ne prezentăm bruma de bunătate, elementele
pozitive
– nu l-a remarcat. E o chestiune de
lobby pe care va trebui să o învăţăm cît mai
repede cu putinţă
dacă nu vrem să fim cu adevărat la periferia informaţiei, că cine
nu este în fluxul informaţional, care va să zică, cu o vorbă a lui Caragiale,
nu
există. Aşadar, aş vrea să reţin aceste două elemente. Prezenţa Bisericii
Ortodoxe
Române nu este exotică, pe de altă parte prezenţa noastră în Conferinţa
Europeană
a Bisericilor este o realitate care se traduce printr-un dialog intens cu
celelalte
biserici majoritare, în speţă cu cea catolică şi cea evanghelică.
Acuma
cît priveşte relaţia cu statul. Aici eu sînt de părere că într-adevăr sînt
elemente cu adevărat oculte, dar nu din datele propriu-zise se poate deduce
dimensiunea ocultă a acestor relaţii, ci mai degrabă dintr-o anumită
mentalitate a
clasei noastre politice care înţelege să-şi aservească cam tot ceea ce mişcă
din
punct de vedere propagandistic. Eu personal am şi scris împotriva fariseismului
de partid şi de stat în ceea ce priveşte prezenţa oamenilor politici la slujbe.
Sînt
oripilat, ca ortodox şi creştin în primul rînd, de această paradă care
reprezintă
luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, de aceea şi vă rog să reţineţi acest
detaliu,
în cuprinsul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului care cuprinde judeţele
Cluj şi Bistriţa-Năsăud, din porunca expresă a arhiepiscopului Bartolomeu
Anania
nici un om politic nu are voie să vorbească la hramuri. O singură dată, şi
pentru că
aţi făcut apologia regimului fără prihană a domnului Contantinescu, o singură
frază
la Nicula, în calitate de preşedinte, cînd a citit decretul de numire a
arhiepiscopului
vicar Vasile Fluieraş, dar doar atunci, pentru că era de faţă şi oricum cineva
trebuia să citească
decretul. şi a fost cel mai simplu să citească chiar autorul decretului.
Dar în rest, oricine vine de pildă la Nicula, nu ia cuvîntul. Asta spre
stupoarea şi
spre uimirea oamenilor politici care sînt obişnuiţi în alte eparhii şi cu
prilejuri
similare să ia cuvîntul. O să vedeţi anul viitor la Putna cum se vor întrece în
a-l
lăuda pe ştefan cel Mare oamenii politici. Aşadar şi pe noi ne oripilează
această
demagogie. Dar, pe de altă parte eu am în vedere faptul care şi aici a reieşit
foarte
limpede, că există o mentalitate a minoritarului pe care, iertaţi-mă, trebuie să
o
identificăm ca atare şi pe care trebuie să o tratăm cu înţelegerea de rigoare.
De
aceea multe dintre acuzele pe care le aud la adresa Bisericii Ortodoxe Române,
nu
pentru că aş apăra-o în bloc, ar fi o fantomă dacă aş apăra-o în bloc, pentru că
este
un corp social mult mai vast decît un simplu nume, cînd aud astfel de acuzaţii
iau
seama şi de existenţa unui fond emoţional care poate fi decriptat printre
altele
prin această existenţă a minorităţilor care au o mentalitate diversă. Eu însumi
am
trăit ani de zile în Occident într-o minoritate ortodoxă într-o majoritate
catolică şi
protestantă şi înţeleg o parte din resorturile acestea mentale. Dar faptul că
minoritatea aşteaptă ca majoritatea să facă primul pas, şi faptul că acuză
majoritatea
de relaţii oculte cu statul, mi se pare nedrept. Pentru că, iertaţi-mă, dacă
luaţi
datele concrete ale problemei veţi vedea că majoritatea cîştigurilor pe care şi
le-a
adjudecat majoritate au fost şi în favoarea minorităţilor. Fie că este vorba de
salarizarea
clerului, fie că este vorba de introducerea religiei în şcoală, fie că este
vorba de asistenţa
în armată sau penitenciare, tot ceea ce a negociat pentru sine
Biserica Ortodoxă Română, a negociat în aşa manieră încît de beneficiile
acestei
negocieri s-au bucurat şi se bucură, slavă Domnului, şi cultele minoritare.
Unde
relaţia Bisricii Ortodoxe cu statul pare
ocultă este, bineînţeles, tot la nivel simbolic.
Cum am spus, prezenţa politicienilor, prezenţa în presă, la 1 Decembrie
la Alba-
Iulia ş.a.m.d. Dar la nivel financiar veţi vedea că nu este chiar aşa. şi
pentru a vă
da un exemplu foarte evident, Arhiepiscopia Clujului în anul care s-a încheiat
a
depus mai multe proiecte la organizaţiile statului care sînt abilitate să
sprijine
astfel de proiecte şi dintr-un total de o anumită sumă a primit nici măcar 1%. şi
ca
răspuns la acest mod de abordare a problemelor noastre printre care unele de
urgenţă socială, fiind şi o policlinică aici în Cluj care tratează 5.000 de
pacienţi pe
an, avem şi o şcoală pentru copiii cu abandon şcolar, avem şi un azil pentru bătrîni
la Mociu, pentru sprijinirea acestor proiecte sociale, iar nu pentru înfrumuseţarea
Catedralei – că asta o facem din fonduri proprii –, aşadar pentru aceste
proiecte s-
a primit nici măcar 1%. şi atitudinea noastră a fost, cum n-o să vă vină să
credeţi,
foarte neortodoxă în viziunea respectivă, în sensul că am trimis banii înapoi
arătînd
că există şi o faţă demnă a ortodoxiei şi nu doar cea care spune săru’ mîna
conaşului
şi speră că şi pe viitor conaşu va catadicsi să-i mai dea cîte ceva din pungă.
Aşadar,
eu zic că apelul meu în încheiere, pentru a nu fi mai lung decît e cazul, ar fi
la
nuanţă. Dar a fi biserică majoritară nu este tot timpul un avantaj, este şi o
cruce. Şi asta au cunoscut-o
toate religiile majoritare. E de ajuns să mă gîndesc la bisericile
catolică şi evanghelică în timpul celui de-al treilea Reich, este suficient să
mă
gîndesc la biserica catolică din Croaţia în timpul lui Tito, e suficient să mă
gîndesc
la biserica poloneză catolică pe parcursul succesivelor separări şi împărţiri
ale
Poloniei între puterile europene. Aşadar peste tot pisica moartă pute, nu numai
în
curte la ortodocşi.
Smaranda
Enache: Mulţumim.
Ulrich
Bürger: Am de
fapt trei întrebări. Prima este că anul trecut la Nicula
au fost 500 de ani de aniversare a mănăstirii şi acolo partidul de guvernămînt
a
răspîndit icoane. Asta s-a făcut cu aprobarea Patriarhiei sau patriarhul a
protestat?
Radu
Preda: Noi am făcut
un comunicat de presă la epoca acea şi am trimis
inclusiv preşedintele filialei judeţene a PSD un protest din acest punct de
vedere
arătînd că un hram nu poate fi subminat fără acordul celui ce organizează şi
transformat într-o manifestare electorală. Din acest punct de vedere PSD-ul, ca
şi
orice alt partid de pînă acuma, a arătat o gravă lipsă de sensibilitate faţă de
momentele de masă, înţelegîndu-le doar ca modalităţi de manifestare politică. şi
asta nu numai PSD-ul a făcut-o. şi PUNR şi CD, adică eu acuma n-am nici un fel
de opţiune fixă, dar vreau să spun că acest mod de a trata un moment masiv numeric, vorbind de unul cauzat de o pricină religioasă, de a-l transforma într-o
tribună electorală,
ispitei acesteia nu mai rezistă nici un partid oricît de democrat
ar fi or creştin
declarat ar fi.
Ulrich
Bürger: După
21-22 decembrie Patriarhul i-a condamnat pe cei care
au făcut tulburări la Timişoara. Eu nu înţeleg de ce oameni care au susţinut
regimul
lui Ceauşescu, mai sînt în funcţie la biserică.
Radu
Preda: Este o
neînţelegere care se întîlneşte cu neînţelegerea mea, dar
asta e altă problemă. Aş vrea însă, pentru echilibrul informaţiei Dumneavoastră
şi
a celor care participă la această masă rotundă să aduc un element. Există un
foarte
bogat – şi noi avem aici la porţile Levantului o înclinaţie narcotico-mitică de
aşa
manieră încît Călinescu identifica, nu întîmplător, onirismul ca fiind filonul
literaturii române – o tendinţă mitizantă. Unul dintre miturile regimului
comunist
în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română a fost că Patriarhul ar fi trimis
o
telegramă expresă lui Ceauşescu prin care şi-ar fi reafirmat vechea lui
adeziune la
Partidul Comunist şi la politica acestuia, şi ar fi condamnat, în consecinţă,
pe cei
care la Timişoara sau la Bucureşti îşi manifestau dezacordul. Aş vrea să vă
precizez,
nu pentru a-l disculpa pe Prea Fericitul, ci pentru a avea o imagine corectă, aşa
cum şi doamna Cornea, cu nobleţea care o caracterizează, a ştiut să precizeze că
au existat şi martiri ortodocşi, aş vrea ca în virtutea acestui drept al
dumneavoastră
la corecta informare să precizez faptul că acea telegramă nu era nimic altceva
decît obişnuitele telegrame pe care toţi liderii religioşi le trimiteau la sfîrşit
de
decembrie pentru a fi publicate în ziarele de mare tiraj cu ocazia încheierii
anului şi, mă rog, cu
ocazia Anului Nou. Aşadar telegrama patriarhului respectiv nu exista
în forma pe care noi tot o pomenim de fapt, că de citat nu am văzut-o citată de
nimeni, aşa cum nu am văzut citate de nimeni declaraţia Sinodului din februarie
’90 cînd şi-a asumat vina de a fi colaborat de o manieră tacită, directă sau
indirectă,
cu regimul comunist. şi mi se par totuşi nişte gesturi bune. Adică măcar odată
în
viaţă Sinodul a fost lucid. Măcar pentru acest moment de luciditate e bine să-l
încurajăm, să-i readucem aminte măcar ca să-şi dea seama că trebuie să fie în
continuare atît de lucid. Eu cred că societatea civilă nu trebuie să aibă rolul
unei
muşte ţeţe, iertaţi-mi acuma comparaţia, metafora dar luaţi-o ca atare, care să
împungă elefantul mereu, să-l enerveze şi să se mire că suportă consecinţele
unei
mişcări neelegante şi necoreografice, ci să aibă şi rolul acelei păsări foarte
frumoase, nu ştiu cum se cheamă, cu un cioc lung care scoate resturile din gura
crocodilului, astfel încît umanizează monstrul. Eu zic, că din acest punct de
vedere
e bine să ajutăm instituţiile mamut şi să le virusăm nu numai atacîndu-le
permanent, ci să le şi încurajăm în momentele lor de normalitate dacă vreţi. De
aceea
îmi pare foarte rău să găsesc permanent această referinţă la scrisoarea
patriarhului,
dar nu o văd niciunde citată pentru că pur şi simplu nu există, iar pe de altă
parte,
acel document din februarie ’90 al Sinodului, singurul document de o demnitate
fără cusur iarăşi nu este luat în seamă, şi atunci normal că imaginile şi
miturile
noastre balcanice
conturează mai departe imaginea şi provoacă. şi un corp eclezial
are nişte legi ale răspunsului
mai compelexe decît un corp social mai restrîns.
Ulrich
Bürger: A treia
întrebare este următoarea. Nu ştiu dacă Biserica
Ortodoxă, şi eu respect biserica ca o instituţie în stat care are un cuvînt de
spus,
dacă Biserica Ortodoxă cîteodată a cerut de la stat predarea arhivelor fostei
Securităţi. şi de ce nu a cerut, dacă nu a cerut?
Radu
Preda: Acuma şi
eu personal am pus problema asta în revista eparhială
şi în alte studii şi mi-am dat seama că nu poţi să ceri din partea, de pildă, a
unor
episcopi care sînt de o manieră evidentă
implicaţi în structura, cel puţin demagogică
a vechiului regim, să-şi ceară ei înşişi ghilotina livrată la poartă. Nu
văd logica.
Doamnă
Cornea şi iubiţi participanţi, există o tendinţă tot pur românească –
scuzaţi-mă că cad în astfel de platitutidini, dar platitudinile ascund de multe
ori
mult adevăr – angelizantă. Pe cît de evident este noroiul social în care trăim,
pe
atît sîntem de angelizanţi. şi de aceea nu găsim calea de mijloc. Ori calea de
mijloc în politică se cheamă realism. Ori aceşti oameni sînt realişti pentru că
sînt
oameni de putere care nu ar face nimic, ar schimba inclusiv Biblia, ca să rămînă
încă un mandat în scaun, la o adică şi-ar face operaţie de înfrumuseţare ca să
nu
arate de 75 de ani, ca să-şi dea demisia în faţa Papei. Astfel de oameni există
şi în
ortodoxie şi, vă rog să-i acceptaţi ca atare. Problema îi alta însă. Nu că nu
avem
atît de mulţi angelici cît ar trebui să fie, pentru că nu avem nici în altă
parte.
Problema este una de sistem. În momentul în
care într-o ţară preşedintele României, el însuşi, nu-şi
retrage propria candidatură cînd se ştie foarte clar ce a făcut, cînd
corpul diplomatic – şi doamna Enache este martoră – este în proporţie de peste
jumătate virusat de o mentalitate cadristă şi care nu face nici un serviciu
acestei
ţări, în condiţiile în care noi am ajuns la
un pact social iar un proces al comunismului
s-a făcut, iertaţi-mă, doar dintr-o perspectivă partinică, pentru că dacă
Memorialul
durerii şi toate celelalte s-ar fi promovat pe piaţa mentală românească
scutite de
etichete confesionalizante şi partinice, eu cred că un proces real al
comunismului
ar fi avut loc. Ori aşa, procesul comunismului a devenit problema societăţii
civile
care este o minoritate şi a devenit problema PNŢ-ului. şi aici, iertaţi-mă,
biserica
clar majoritară nu a contribuit cu nimic şi nu a avut oamenii ei să contribuie
la un
proces al comunismului. Dar trebuie să luăm lucrurile aşa cum sînt. Eu nu apăr,
eu
doar descriu. şi acest fapt trebuie să-l avem permanent în vedere cînd acuzăm.
De
aceea confesionalizarea şi politizarea procesului comunismului au fost cei doi
viruşi care – că-mi daţi sau nu dreptate – au compomis ireparabil acest
proiect.
Aşa încît circul cu nu-i dosarul, ia dosarul de după aceea e o consecinţă
malignă a
începutului acesta de proces. Îmi pare foarte rău, dar eu sufăr la fel de mult
ca şi
dumnevoastră, şi la o adică aş zice ca toţi cei care au fost colaboratori în
biserică
să se ducă la mănăstire. Problema e că s-ar umple mănăstirile. Nu, da dincolo
de
glumă, problema asta este una de sistem. De aceea, haideţi să vedem colaborarea
bisericii cu statul,
cu regimul, în context social românesc complet. Să vdem şi să-
i luăm şi pe cei de
la greco-catolici, să vedem episcopii dubli, cei care au făcut
jocul puterii, i-au spionat pe adevăraţii martiri, care i-au turnat la poliţie.
Haideţi
să vedem de o manieră echilibrată.
Smaranda
Enache: Discuţia
este foarte bogată. Eu mă găsesc în situaţia
realmente dificilă de a putea trage concluzii. Nu putem să pierdem din vedere
chestiunea pe care ni le-am fixat ca temă: relaţia stat-biserică. Trebuie să ne
gîndim
la 2007. Analiza scoasă din context este riscantă, iar noi analizăm o situaţie
românească aşa cum este ea. Nu putem să o
analizăm în afara procesului de integrare
europeană în care ne găsim, şi foarte mulţi din liderii de opinie a
acestei ţări susţin
că integrarea va fi posibilă în 2007. Dacă privim relaţia dintre stat şi
biserică cum
se prezintă ea astăzi – spun biserică la singular, permiteţi-mi totuşi, pentru
că nu
este vorba de relaţiile dintre biserici încă, ci este vorba mai degrabă de relaţie
între stat şi Biserica Ortodoxă Română – aceasta ridică nişte semne de
întrebare.
Ea nu pare să semene cu standardele de transparenţă, de responsabilitate, de
echidistanţă şi neutralitate din celelalte state. Nu vorbim de legitimitatea
bisericii
pe care cu toţii o înţelegem, nu vorbim de egalitatea între biserici pe care de
asemenea o înţelegem, ci vorbim de fenomene care fie sînt induse de persoane,
fie
că sînt induse de instituţii, dar în momentul de faţă, în forma în care se
manifestă
constituie obstacole ale integrării. În situaţia în care mai mult de 70% din
români
doresc integrarea europeană trebuie să abordăm şi această problemă a relaţiei
stat-biserică pentru a ne
putea pregăti şi din acest punct de vedere pentru integrarea
europeană. Deci plecăm de la premisa că toţi din jurul acestei mese vrem
integrarea
europeană. Trebuie să vedem ce trebuie să se schimbe pentru a fi calificaţi.
Alexandru
Vlad: Se face că
trăiesc într-un sat o parte din zilele mele şi văd
comunitatea locală relativ închisă, solidară în cele ale vieţii şi morţii, ce
probleme
are. şi cum spunea antevorbitorul meu că trebuie să vorbim cu realism, că există
o
mentalitate a minoritarului, mi-ar place să existe şi una a majoritarului care
să se
considere gazdă. şi ca orice gazdă să fie darnică şi politicoasă, cum ştim că a
fost
românul dintotdeauna. Deci, am înţeles că vizita Papei Ioan Paul al II-lea a
fost
negociată cu mult realism de Biserică. N-am citit asta în presă, mi-ar fi plăcut
să
văd asta în presă, să existe destulă străvezime. Am citit în memoriile unui
purtător
de cuvînt care nu-mi vine să cred că crează legende. Cu acelaşi realism cu care
biserica şi-a negociat un punct care o interesa şi statul la rîndul lui poate să
negocieze cu biserica. Propunerea mea este ca în fiecare sat, în această mică
comunitate rurală, să se termine războiul rece. Preotul care este majoritar
acolo,
indiferent care este el, să ştie că ceilalţi sînt amicii şi tovarăşii lui cu
care pot face
planuri, cînd vine un belgian cu bani, cu idei, ei împreună trebuie să facă
acest
lucru. Asta nu se întîmplă aproape în niciun sat. Preotul este terorizat că
gestul lui
normal de bunăvoinţă va fi rău privit la centru sau mai sus. El promite în faţa
oamenilor, zice şi
pe urmă se ascunde. Deci, statul ar putea să comunice că este în
interesul lui, ca în
comunităţi să existe pace şi linişte. Să comunice odată cu banii
pe care-i dă, că acest război trebuie să se termine, iar ceilalţi sînt colegii
pentru
viaţa socială a comunităţii, că nu-i vorba de o vînătoare de enoriaşi. Vorbesc
de
satele în care nu există conflicte pentru lăcaşurile de cult. Acelea sînt
altceva, dar
în fiecare sat există această mentalitate pe care statul o poate corecta chiar
cu
banii pe care-i dă. Poate trimiţînd nişte inspectori, oricum spunînd preotului
că
este în interesul lui, al statului că în aceste mici comunităţi să existe o
schimbare
benefică de mentalitate. Statul dă banii, pune şi-o condiţie.
Ioan
Mureşan: După părerea
mea problema relaţiei bisericii cu statul
comunist s-a dezbătut şi s-a răsdezbătut cu arhivele Securităţii. Dacă e bine
sau nu
cu înţeparea mamutului, care s-a înţepat foarte bine în Germania şi n-a crăpat
nici
ţînţarul şi nici mamutul, şi în Bulgaria s-a făcut mai mult. Marius Oprea, care
a
fost cu cîteva zile în urmă aici, ne spunea că este mai uşor de obţinut dosarul
Pacepa din Germania, de la STASI i-au trimis tot, ba mai mult fără să plătească
100 de file, numai restul, pe cînd la noi nu se poate obţine nimica, dar asta
nu este
problema bisericii. Eu cred că problema integrării noastre în Europa în ceea ce
priveşte instituţiile bisericeşti şi instituţia bisericească majoritară,
Biserica
Ortodoxă, ţine de un reper fundamental al
civilizaţiei europene şi anume, de raportul
cu proprietatea. Or, aici cred eu că biserica majoritară nu are tocmai o
relaţie bine
armonizată cu legislaţia europeană şi nici cu legislaţia ţării chiar, cu
legislaţia României. În
momentul în care Biserica Ortodoxă Română vrea să-şi impună
dreptul canonic peste legislaţia ţării, în care dreptul canonic să aibă
prioritate faţă
de legislaţia ţării, nu mai poate să fie o ţară europeană. Deci cînd e vorba de
biserici, ele au alte cadre juridice de retrocedare, şi ele nu pot fi
retrocedate pentru
că se invocă dialogul care este purtat în termeni de drept canonic. Ori în
orice ţară
europeană legislaţia acelei ţări primează asupra tuturor drepturilor
particulare. La
noi nu. Sigur că şi asta poate fi nuanţată, că bisericile aparţin comunităţii,
că
comunitatea nici măcar acolo unde erau două lăcaşuri de rugăciune, nu a fost
dată
una celor care aveau acte de proprietate pe ea. Cunosc cazuri în care o biserică
care era pe cale să fie retrocedată a fost înconjurată cu zid şi a fost demolată.
Relaţia cu proprietatea cred că este una la care comunitatea ţine foarte mult.
Nu
sînt peste tot la fel lucrurile. De exemplu în Banat, lucrurile s-au rezolvat
la modul
cel mai european, cel mai civilizat, cel mai elegant; pe cînd în zona noastră a
Clujului, a Maramureşului, tensiunile sînt foarte mari. În rest Biserica
Ortodoxă
poate să facă toate bunele declaraţii, dar este o chestiune care se vede cu
ochiul
liber: raportul defectuos cu proprietatea.
Ulrich
Bürger: Eu pot să-mi
exprim dorinţele dintr-o altă perspectivă. Eu
sînt deja cetăţeanul unui stat care este membru în Uniunea Europeană. Eu aştept
de la ţările care vor să intre în Uniunea Europeană să-şi trateze trecutul aşa
cum
trebuie, să scoată
adevărul la lumină. şi oricine este la putere, nu contează pentru
mine atîta vreme cît
trecutul este tratat în mod cinstit. Cei care doresc să devină
membri UE trebuie să accepte anumite proceduri, şi pentru mine contează foarte
mult dacă oamenii sînt cinstiţi cu trecutul de dinainte de ’89. Am şi o altă
întrebare
către reprezentanţii bisericilor aflaţi aici: a fost întotdeauna o problemă mai
ales
pentru Rusia şi pentru România cînd vin străinii să-şi cumpere pămînt. şi mulţi
oameni au spus că nu se poate vinde pămîntul nostru sfînt către străini. Dar în
Uniunea Europeană există o piaţă imobiliară liberă. şi aş vrea să ştiu dacă
reprezentanţii cultelor acceptă toate condiţiile Uniunii Europene. şi în
Uniunii
Europene s-a discutat acest aspect pentru că foarte mulţi germani îşi cumpără
pămînt în Silezia.
Radu
Preda: Vroiam numai
să repunctez, aşa cu insistenţă şi cu fraternitate,
faptul că serenitatea de care vorbea şi domnul Mureşan şi pledoaria pentru
valorile
şi virtuţile comune la care făcea referiri doamna Cornea nu sînt atît de îndepărtate
cît ni se par, dar în acelaşi timp presupun elaborarea unor tehnici, dacă vreţi,
de o
manieră foarte prozaică pe care trebuie să ni le însuşim. Iar o caracteristică
generală
a societăţii noastre româneşti – şi profit de ocazie că mă aflu la o
manifestare
organizată de societatea civilă – este lipsa culturii dialogului. Această
cultură a
dialogului ori neputinţă comunicaţională, se cam vede în toate. De la lipsa
unei
deontologii jurinalistice care în conflictul ortodox – greco-catolic de multe
ori am
sesizat acest lucru, asta fără să acuz sau să judec pe nimeni, că s-a cerut în
mod predominant părerea
doar a unei părţi. Aşa cum într-un talk-show la televiziune
părţile nu sînt egal moderate, aşa cum
într-o coaliţiei de guvernămînt miniştrii preferă
să dialogheze între ei prin intermediul presei, iar nu în interior. Fie
că luăm exemple
majore, fie minore, acelaşi deficit comunicaţional îl identificăm pe toată
scala
realităţilor sociale româneşti de astăzi. Iar la nivel eclezial acest lucru mi
se pare cu
atît mai grav cu cît, dacă a existat ceva bun în perioada pre-’89 pentru
cultele din
România a fost existenţa acelor conferinţe interconfesionale cu caracter
teologic
care aveau două părţi evident distincte: o parte ideologică, de aplauze şi de
citate
din Ceauşescu şi o parte evident clar teoleogică, unde se discutau teme ca:
Sfînta
Scriptură ca bază pentru toate
confesiunile, „Sfintele Taine”, „Ecumenismul” ş.a.m.d.
Ori după ’89, ceea ce constat ca teolog şi om al bisericii, este absenţa
unui forum
permanent de dialog al cultelor între ele. Singura formă de dialog între culte
care a
existat pînă acuma au fost acele mese rotunde cu capete de obicei pătrate,
iertaţi-
mă, de la Secretariatul de Stat pentru Culte în marginea proiectului de altminteri
avortat al Legii cultelor. şi care nu a reuşit decît să pună în evidenţă şi mai
mult
unghiurile, colţurile, asperităţile,
neajungîndu-se nici pe departe la un numitor comun
în cea ce priveşte lobbyul comun al bisericilor pentru o lege a
voluntariatului. Cultele
nu au reuşit în atîta vreme să-şi impună în punct comun pentru o Lege a
sponsorizării
şi a mecenatului care să asigure, de pildă, iniţiativelor culturale şi sociale
ale
bisericilor şi
cultelor un sprijin legal astfel încît să nu fim acuzaţi unii de alţii ori că
noi primim bani
într-o manieră ocultă de la stat, ori că Dumneavoastră ori mai ştiu
eu cine primeşte bani de la americani, olandezi, norvegieni. În al treilea rînd
nu s-a
format un front comun de aşa manieră încît problemele grave ale societăţii – pentru
că problema prostituţiei, a traficului de droguri nu este numai problema
bisericii
majoritare, sau problema copiilor străzii cu atît mai puţin – aşa încît pe
scurt, ceea
ce mi-aş dori ar fi ca cel puţin unul dintre impulsurile care să se desprindă,
să
pornească de la această întîlnire de la Cluj, mi-aş dori să fie acest apel către
culte de
a permanentiza un forum de dialog permanent. Pentru că fără acest forum de
dialog
vorbim împreună şi ne înţelegem separat, şi reiterăm de o manieră vinovată în
plină
libertate, reiterăm şi chiar prelungim suspiciuni care, iertaţi-mă, de multe
ori sînt
exagerări ale mentalului colectiv, dar prea puţin au bază în realitate. şi de
aceea
pentru a reveni, pentru a fi cu atît mai apropiaţi de Dumnezeu, trebuie să fim
cu atît
mai apropiaţi de oameni. Ori oamenii au alte preocupări decît certurile
noastre. De
aceea insist asupra acestui mod de dialog prin care inclusiv bisericile pot să
arate
societăţii româneşti că se poate dialoga fără riscul de a pierde identitatea,
ca şi fără
riscul de a jigni sau leza pe cineva.
Smaranda Enache: Mulţumesc. Avînd în
vedere că Dumneavoastră veţi pleca
iar eu am, dimpreună
cu alţi colegi din socitetatea civilă, o experienţă durearoasă
de-a lungul a 13 ani de organizări de seminarii în care am avut de multe ori
invitaţi
care au sosit tîrziu şi au plecat devreme şi nu au ascultat, de fapt, mesajul
acestei întîlniri, eu nu vă
voi transmite mesajul întîlnirii pentru că nu am fost mandatată,
dar vă voi transmite mesajul a ceva ce este o parte din societatea civilă
românească
pe care doamna Bulai o invita să participe la o mediere între biserică şi stat,
între
Biserica Ortodoxă Română şi stat, o mediere pe care nici Biserica Ortodoxă
Română, nici statul nu o simt necesară, drept care noi nu mediem neaveniţi, să
zicem, dintr-un exces de zel într-o zonă în care nu am fost invitaţi. Dar
pentru ca
lucrurile să fie limpezi sentimentul nostru este că lucrurile se vor îndrepta.
Dar
pînă în 2007 cînd lucrurile se vor îndrepta se mai pot întîmpla cîteva ravagii.
Deci
problema amînării unei abordări serioase, neascunse în spatele politeţii a
restituirii
bunurilor Bisericii Greco-Catolice de către statul român nu trebuie amînată pînă
în 2007, pentru că prelungirea acestei agonii a Bisericii Greco-Catolice ar
putea
să ne facă pe noi toţi, indiferent de religia noastră, dacă sîntem cetăţeni oneşti,
să
avem sentimentul că am participat împreună la prelungirea acelui gest pe care
regimul comunist l-a declanşat de nimicire a acestei biserici, care şi-a permis
să
aibă o altă loialitate externă.
Noi
credem că baza statului trebuie să fie Constituţia. Ea este votată şi
respectată de noi toţi. Separarea puterilor în stat face ca ea să fie funcţională
într-
un stat de drept. Situaţia în care există vizibil, deci la nivel al evidenţei,
o relaţie
ne-neutră între stat şi biserica majoritară numeric ne îngrijorează. Noi nu
atribuim
bisericii majoritare
vina principală al acestei relaţii distorsionate, noi considerăm
că statul este în
primul rînd de vină pentru lipsa sa de imparţialitate, pentru
nerespectarea Constituţiei şi a angajamentelor sale internaţionale. Deci
criticismul
nostru nu se adresează Bisericii Ortodoxe Române sau altor biserici decît
într-o a
doua fază. Primul nostru interlocutor este statul căruia îi cerem neutralitate.
În
acelaşi timp cerem o sinceritate şi o consideraţie şi din partea BOR care nu
poate
să rămînă în această postură de a ne considera pe toţi ignoranţi şi pînă la urmă
proşti. Pentru că ni se servesc pînă la urmă nişte stereotipuri pe care orice
om care
s-a pregătit în acest domeniu le poate respinge cu uşurinţă. Unul dintre aceste
stereotipuri este că BOR nu are un program de misionariat, de expansiune. Ceea
ce noi remarcăm este că în Transilvania există o deosebită înflorire a
fenomenului
monahal ortodox, inclusiv în zone locuite în proporţie de 80-90% de maghiari.
Există un pattern care poate fi descris astfel: cineva merge într-o pădure,
creapă
un buştean, în acel buştean se vede o cruce. În urma comunicării acestui fenomen
apar cîţiva oameni, se pun bazele unui schit, pe parcurs de doi ani au loc nişte
donaţii misterioase şi în următorii doi ani se ridică o enormă aşezare monahală!
Acest lucru se petrece, şi societatea civilă are datoria morală să analizeze
acest
fenomen în cifre şi bani. Există legea liberului acces la informaţii publice
care ne
permite acum să abordăm această chestiune şi să cerem statului toate cifrele
legate
de acest fenomen. În cazul în care fenomenul este natural şi această deosebită
expansiune a fenomenului monahal în Transilvania este natural, este un fenomen cerut de enoriaşi,
atunci sîntem gata să susţinem această naturaleţe în faţa tuturor
acelor care ar privi cu suspiciune fenomenul. În cazul în care nu este, trebuie
oprit
înainte de anul 2007.
Pe
de altă parte, există problema religiei în şcoli. Nu voi invoca toate situaţiile
mărunte, care nu sînt de loc mărunte pentru destinele individuale, în care unii
tineri, copii sînt mai mult sau mai puţin obligaţi să participe la orele unui
cult sau
altuia căruia nu-i aparţin şi cărora li se refuză dorinţa lor de a nu participa
la nici
o oră religioasă pentru că, cu toată consideraţia pentru reprezentanţii
cultelor, noi
respectăm la fel de mult şi pe cei care sînt atei. Trebuie să ştiţi că în
societate
există şi atei, există şi agnostici, există tot felul de oameni. Chiar dacă le
spunem:
săracii de ei, ei există şi sînt legitimi. Dar marea noastră problemă este
atunci cînd
într-o instituţie şcolară întreprindem o vizită şi remarcăm existenţa unui
laborator
de educaţie religioasă care este puramente ortodox, care nu ţine cont de faptul
că
în şcoala respectivă predarea se petrece în două sau trei limbi, copiii aparţin
de
cinci-şase confesiuni. Reprezentarea egală şi neutră a confesiunilor în acest
laborator este inexistentă şi avem deja o listă a acestui fenomen. Asemenea
lucruri
sînt probate, existente, nenumărate. Sîntem convinşi că, pe de altă parte,
statul
român şi Biserica Ortodoxă Română cunosc activitatea societăţii civile şi sînt
în
clar cu faptul că societatea civilă română este gata să facă propunerea pe care
domnul doctor a menţionat-o,
de monitorizare a României din punctul de vedere
al respectării
principiilor neutralităţii, egalităţii cultelor înainte de 2007. Pentru
că acest 2007 ar putea să devină prin diverse întîmplări 2010 sau nu ştiu cît şi
nu
putem să prelungim această situaţia fără a crea în societatea românească noi
inegalităţi. Sîntem convinşi, noi cei puţini, organizatorii acestui dialog, că
nu se
poate schimba situaţia printr-o relaţie de confruntare. Vă dau perfectă
dreptate. E
nevoie de mai multe forumuri, e nevoie de sinceritate, dar este nevoie odată
pentru
totdeauna, pentru numele lui Dumnezeu, ca şi statul român şi Biserica Ortodoxă
Română să nu privească toată societatea română ca o adunare de persoane
arierate
mintal care nu pot vedea dincolo de cuvinte.
Trăim în epoca internetului, putem face calcule,
investigaţii, există o legislaţie
care ne permite.
Dorim ca Biserica Ortodoxă Română ca şi toate celelalte să se
dezvolte pe măsura dorinţei enoriaşilor săi. Nu dorim ca acei credincioşi din
România care sînt aparţinătorii altor culte să contribuie peste voinţa lor
personală
din taxele şi impozitele lor pentru creşterea unui cult căruia nu-i aparţin.
Din acest
punct de vedere critica care într-un fel, mai mult sau mai puţin voalată o
auzim în
legătură cu necesitatea de a echilibra ajutoarele care vin din America, din
Australia pentru neoprotestanţi, pentru protestanţi, pentru catolici, de o politică
mai
favorabilă financiar Bisericii Ortodoxe Române, nu se justifică. Pentru că noi
vorbim de două tipuri de bani. Odată avem banii publici care sînt din taxele şi
impozitele tuturor românilor şi care trebuie administraţi absolut transparent
nu numai în această
relaţie ci în toate relaţiile şi pe urmă mai vorbim de surse private.
Deci nimeni nu se referă la sursele private ale Bisericii Ortodoxe Române care
există şi ele, şi australiene şi americane şi germane, pentru că sînt mulţi
ortodocşi
care trăiesc în afara frontierelor şi contribuie. Pot să contribuie în proporţia
în
care doresc. Pot să-mi imaginez chiar şi o contribuţie mai mare a catolicilor
pentru
ortodocşi dacă ne gîndim la un fond de solidaritate pentru o perioadă delimitată
şi
în mod transaparent. Deci problema acum este în aceşti termeni: dorim un stat
neutru, finanţe transparente, echidistanţă, pentru că numai acestea pot
constitui
solul pe care creşte libertatea religioasă. Ori libertatea religioasă este una
dintre
libertăţile fundamentale pe care este construită Europa. şi care trebuie să
privească
din punctul nostru de vedere şi creştinii şi noncreştinii în egală măsură.
Acesta
este punctul meu de vedere, care sper că dincolo de severitatea termenilor l-aţi
luat ca unul empatic. Numai pentru că ne interesează prestigiul, prestanţa
Bisericii
Ortodoxe Române în faţa naţiunii române, în
Europei şi în faţa propriilor credincioşi
îi dăm atîta atenţie. Altminteri am neglija şi am lăsa Biserica să se
compromită
dacă aşa doreşte. Dar este biserica majorităţii românilor şi nu ne este
indiferent
cum performează ea în ţară, în lume şi în Europa Unită.
II. Situaţia bisericilor din România şi
criteriile de integrare. Cazul Bisericii
Române Unite
Smaranda
Enache: Permiteţi-mi
să nu detaliez conţinutul Memorandumului
pe care îl aveţi fiecare dintre dumneavoastră în dosarul conferinţei şi pe care
probabil îl cunoaşteţi foarte bine. De altfel, el a fost publicat şi în numărul
19 al
revistei noastre Altera. Aş vrea doar să fac două-trei remarci legate de acest
Memorandum din punctul de vedere al societăţii civile. Mi-aş aminti cu plăcere – şi
cu
neplăcere totodată – de faptul că societatea civilă, doamna Doinea Cornea, alţi
cîţiva dintre cei de aici am participant la Bucureşti la Grupul pentru Dialog
Social
pentru a lansa dezbaterea publică asupra conţinutului Memorandumului şi a
revendicărilor care sînt înscrise în acest document, în speranţa că societatea
intelectuală română va reacţiona pozitiv la conţinutul acestuia, că vom avea o
solidarizare în jurul lui şi o sprijinire prin instituţii ale societăţii
civile.
Sînt nevoită să menţionez că majoritatea dintre membri
importanţi ai GDS-ului
nu au participat la
acea discuţie. Pe de altă parte, aş vrea să vă spun că, deşi am fi
dorit, conţinutul Memorandumului şi al
discuţiilor noastre nu a fost găzduit de Revista
22. Cum în jurul acestei mese ni s-a atras atenţia să nu fim suspicioşi,
aş vrea să nu
luaţi aceste remarci ca atare. Vreau doar să observ că un document – după
opinia
noastră care avem un birou pentru drepturile omului – elaborat cu mult
profesionalism, cît de greu găseşte drumul către susţinerea publică. De aceea vă
invit să participaţi la această discuţie şi
pe marginea conţinutului Memorandumului
dar şi despre modul cum am putea face din acest Memorandum un instrument pentru a atinge scopurile
unei societăţi democratice. Memorandumul este poate cel mai
complet document pe care Biserica Greco-Catolică l-a elaborat în ultimii 13 ani
şi
el, într-un fel, a contrazis faptul că protestele, intervenţiile în justiţie au
avut un
caracter rapsodic. Memorandumul este, din punct de vedere al drepturilor
omului,
un material substanţial. El a fost trimis la importante instituţii europene şi,
aşa cum
mi-am permis să menţionez într-o discuţie în afara seminarului, susţinerea sa
la
instituţiile europene ca a unui document privind încălcarea dreptului la
proprietate,
respectiv a Bisericii Greco-Catolice din România însăşi se loveşte de
dificultatea că
ea este percepută ca un fragment al puternicei Biserici Catolice universale. şi
de
aici provine o oarecare inhibiţie. E mult mai uşor să atragem atenţia, empatia,
chiar
acţiunea instituţiilor internaţionale, a grupurilor internaţionale de
drepturile omului
asupra unor biserici mici sau culte neoprotestante sau oricărui alt cult care
sînt
restrînse numeric, decît asupra acestei situaţii. Cred că lucrul cel mai
important este
ca să încercăm să transmitem instituţiilor internaţionale şi instituţiilor
româneşti
faptul că este vorba de două probleme distincte de drepturi fundamentale. Pe de
o
parte, dreptul la proprietate care în noua Constituie va fi înscris ca atare şi
va
constituio bază pentru toate revendicările şi reparaţiile ulterioare. Pe de altă
parte,
problema protecţiei minorităţilor, care este o problemă de importanţă europeană
şi
de la care nici un stat democratic nu-şi poate permite să facă rabat. Este
vorba de o
biserică minoritară a cărei
protecţie ca minoritate religioasă nu se realizează. Vă
invit să participaţi
la această discuţie legate de statutul Bisericii Greco-Catolice, cu
recomandarea ca societatea civilă să încerce să aibă o atitudine mai vizibilă,
mai
profesionistă, pentru că relaţia stat-biserică este una dintre cele mai
vulnerabile în
procesul de integrare europeană fiind totodată una dintre cele mai imperfecte
în
momentul de faţă.
Ana
Luduşan: În urmă
cu un an am asistat – cum amintise mai de vreme
reprezentantul Bisericii Greco-Catolice – la
o conferinţă pe tema libertăţii religioase
iniţiată de Biserica Ortodoxă. S-au spus foarte multe lucruri bune şi
acolo, în fond
a fost acceptată ideea că libertatea religioasă trebui respectată şi de instituţiile
statului şi trebuie asumată de toţi cetăţenii. Sînt ortodoxă şi vorbesc de pe o
poziţie
în care nu sînt foarte mîndră de atitudinea bisericii din care fac parte. În
primul
rînd ca mesaj. Biserica Ortodoxă dacă vrea să rămînă ca o biserică cu aderenţi şi
ca o biserică care contează în viitor, trebuie să-şi reformuleze mesajul.
Mesajul
naţionalist de acum nu va rezista multă vreme. În primul rînd că oamenii se
europenizează şi se globalizează mai uşor decît am crede noi. Să ne gîndim doar
la faptul că acum zece ani foarte mulţi dintre noi nu credeam că o să intre în
casele
noastre internetul şi comunicarea prin internet şi acuma devine aproape un fapt
cotidian. Aşa vine valul peste noi, vrem nu vrem trebuie să ne adaptăm unei
lumi
care se mişcă. Deci Biserica Ortodoxă trebuie în primul rînd să-şi reformuleze
mesajul către comunitatea căruia se adresează. Mesajul naţionalist va rezista o vreme, dar nu multă
vreme. Apoi eu ca sociolog aş face o diferenţă între instituţia
bisericii ca instituţie formală şi între stat ca instituţie formală, respectiv
între statul
subteran şi biserica subterană. Adică există un stat şi o biserică reglementată
de
anumite legi şi anumite reguli, şi există o acţiune a statului şi a bisericii
subterane,
aşa cum există o economie subterană într-un stat care funcţionează prost. Toată
poveste asta a statului subteran şi a bisericii subterane, ca şi a economiei
subterane,
este o problemă a nefuncţionării statului. A unui stat slab, aşa cum ne atrage
atenţia
şi Gabriel Andreescu în studiul care se află în mapă, că statul român este un
stat
foarte slab. Eu aş spune că este slab pentru că vrea să fie slab.
Aş mai atrage atenţia asupra unui pericol care vine tot
dinspre Biserica Ortodoxă,
deci biserica din
care fac parte: pericolul etnocraţiei, a teocraţiei. Adică Biserica
Ortodoxă tinde să confişte spaţiul politic ceea ce este din punctul de vedere
al
Constituţiei ilegal, din punctul de vedere al normelor europene cu atît mai
periculos
şi mai prost pentru România pentru că ajungem pe terenul acela în care încălcăm
reglementările europene de aderare. Soluţia pentru această problemă a instituţiilor
paralele – a statului subteran, Biserica Ortodoxă subterană şi, mă rog, chiar
economia
românească subterană – ar fi aceea în care clasa politică, fie cea care există
acuma,
fie un nou partid, şi-ar asuma un program, o misiune în care funcţionarea
statului să
fie în coordonatele unui stat realmente de drept. Adică legea să fie respectată.
În
cazul acesta nici
Biserica Ortodoxă, nici statul nu poate spune că, mă rog, Biserica
Greco-Catolică are
dreptul la retrocedarea proprietăţii, la fostele biserici care i-au
fost confiscate, dar nu le dăm înapoi. Din punct de vedere legal dăm
proprietatea
înapoi, din punctul de vedere al acţiunii
concrete, a acţiunii politice, a acţiunii sociale,
nu dăm. Pur şi simplu nu aplicăm legea. Această disconcordanţă între
norma legală
şi acţiunea socială e doar o problemă de asumare politică. Eu nu văd ca actuala
guvernare şi partidele care guvernează acum să rezolve această problemă. În
2004
se pune o problemă majoră: dacă noi vrem să schimbăm ceva din aceste lucruri,
pentru că riscăm să ajungem în 2007 nepregătiţi, să nu facem faţă la criteriile
de
aderare, şi putem ca pînă în 2004 să mişcăm ceva în acest mecanism foarte
nefuncţional. Din punctul meu de vedere problema principală şi foarte vizibilă
a
Bisericii Ortodoxe şi a statului român este că nu respectă legile de
retrocedare ale
proprietăţii. Atunci cînd îmi respect
proprietatea, îmi respect cetăţeanul, îmi respect
chiar instituţiile. Proprietatea dă conţinut atît cetăţeanului care are
respectiva
proprietate cît şi instituţiei. şi cetăţeanul şi instituţia au dreptul la
resurse, pot
funcţiona. Pot avea anumite strategii de
supravieţuire. În cazul în care îi iei resursele,
îi iei proprietatea, degeaba îi garantez libertatea de religie, de
confesiune, aceasta
nu funcţionează dacă nu are şi resurse ca să funcţioneze. Nu are biserică, nu
are o
şcoală pentru preoţi, ş. a. m. d. Instituţia nu funcţionează dacă nu are
resurse. Deci
retrocedarea proprietăţilor şi a bunurilor
bisericeşti este o condiţie esenţială a libertăţii
de conştiinţă. şi un drept fundamental care a fost prins şi în legea
fundamentală şi în legi
organice. Eu cred că putem face un lucru. România negociază acum la capitolele
de aderare pentru
Uniunea Europeană. Trebuie să vedem la capitolele de aderare
unde se află libertatea religioasă, unde se află problema proprietăţii.
Proprietatea
bisericilor şi proprietatea cetăţeanului.
Eu mă duc mai departe cu proprietatea, pentru
că noi lucrăm de cinci ani pe probleme de restituirea proprietăţii şi ştiu
că aşa cum
se încalcă legile de retrocedare spre biserici, aşa se încalcă şi spre cetăţean.
Legile
proprietăţii sînt foarte foarte prost puse în aplicare. Nu vom avea un stat de
drept
pînă nu va fi respectată proprietatea şi nu ştim fiecare ce avem. Deci trebuie
insistat
în cadrul negocierilor cu Uniunea Europeană
asupra acelor capitole unde se regăseşte
problema proprietăţii şi trebuie influenţat parlamentarul european să
vadă ce face
statul român în problema proprietăţii. Fie spre cetăţeni, fie spre biserici.
Smaranda
Enache: Da,
într-adevăr, problema libertăţii religioase a fost
despărţită de problema proprietăţii. S-a spus că toată lumea, în conformitate
cu
legea fundamentală, cu Constituţia, dar şi cu alte legi, beneficiază de
drepturile şi
libertăţile fundamentale. Opinia noastră a fost atunci cînd am lansat
Memorandumul
că în lipsa proprietăţii nu există libertate religioasă. şi această conexiune
încercăm
în permanenţă să o transmitem la Comisia Europeană. La Comisia Europeană se
lucrează acum din nou la un raport de ţară. Raportul de ţară privind România va
ieşi, probabil, în luna octombrie sau noiembrie. Noi vom încerca să trimitem o
asemenea interpretare în
legătură cu criteriile politice. Criteriile politice au fost
considerate satisfăcute în
1999 cînd România a început negocierile de aderare şi
de atunci în fiecare raport scrie că România le îndeplineşte. Odată a scris
„încă”,
altădată n-a mai scris „încă” România îndeplineşte criteriile politice pentru că
un
criteriu al proprietăţii nu există, cu atît mai mult că aici este vorba de o
retrocedare.
Acum juridic noi nu putem demonstra că anumite lucruri aparţin Bisericii Greco-
Catolice, tocmai pentru că proprietarul a fost schimbat. Deci trebuie făcută o
retrocedare. Dar legînd proprietatea de libertatea religioasă există şanse.
Ana
Bulai: Din
punctul meu de vedere, ca un gen de concluzie a ceea ce s-a
discutat aici, eu văd situaţia în următorul fel. Orice cult minoritar din România,
fie
că este greco-catolică, fie că este de alt tip, se află într-o relaţie de
minoritate nu
doar religioasă, în raport cu cultul majoritar, cu Biserica Ortodoxă Română,
este
într-o relaţie de minoritate de agendă
socială. S-a spus aici de repetate rînduri şi este
un exemplu ilistrativ pentru această stare, cultele minoritare impun în agenda
publică
probleme ca proprietate, toleranţă, protecţia minorităţilor, libertate
religioasă, teme
care să spunem foarte simplu nu se alfă pe agenda socială sau sînt
privite negativ de
majoritatea populaţiei care este încă, şi poate şi datorită bisericii
majoritare, destul
de naţionalistă, xenofobă, paternalistă etc. Ori această stare de minoritate în
raport
cu principalele sisteme face din orice cult
religios minoritar şi din orice cult minoritar
un luptător de tip Don Quijote la prima vedere. Asta pentru că s-a pus
întrebarea:
care ar fi mecanismele de impunere a unui Memorandum în opinia publică? Astfel de mecanisme trebuie
să se adreseze nu doar unuia politic, nu doar unui palier
confesional sau unui palier
cultural-simbolic, ci tuturor în acelaşi timp prin impunerea
în agenda publică a temelor de interes european. Dorinţa societăţii române de
aderare
la Uniunea Europeană, acele procente senzaţionale vin din lipsă de
informaţie, vin
dintr-un mit al bunăstării pe care l-am îngurcitat foarte repede într-o goană
de mituri
salvatoare şi discuţiile publice legate de valorile europene, legate de
problemele
aderării, de schimbările de mentalitate la nivelul fiecărui cetăţean în acest
context
sînt foarte reduse şi de cele mai multe ori inaccesibile ca tip de discurs
pentru
majoritatea populaţiei. Eu cred că schimbările fundamentale la nivelul cetăţeanului,
indiferent de apartenenţa religioasă se vor produce atunci cînd aceste valori
devin
valori individuale şi nu valori ale agendei politice impuse acum sau peste trei
ani
sau peste zece ani sau cînd vor fi. De aceea cred că rolul societăţii civile
este
deopotrivă unul de a atrage atenţia într-un sens negativ asupra abaterilor care
se fac
faţă de aceste imperative europene atît în cazul cultelor cît şi în alte
cazuri, şi pe de
altă parte, de a construi discursuri de nivel public, de a construi discursuri
accesibile,
manifestări care să aducă în agendă valorile europene, valori care ar putea să
ducă
la schimbarea de mentalitate şi implicit la îmbunătăţirea situaţiei în care se
află
minorităţile religioase în România.
Ovidiu
Pecican: În legătură
cu acest raport care va fi redactat poate n-ar fi
inutil să se
specifice o situaţie existentă pe care o putem constata şi care a reieşit şi
din discuţiile
noastre de pînă acuma. La noi biserica se confundă cu statul, biserica
se confundă cu naţiunea, statul asumă o identitate naţională chiar şi dincolo
de
marginile între care acest lucru se petrece în restul Europei şi în toate
aceste
identificări, autoidentificări sau, dacă vreţi,
chiar reflexe, că uneori nici nu sînt meditate, descoperim de fapt nişte semne
ale premodernităţii, ale refuzului acestor instituţii
de a se contemporaneiza. Dincolo de faptul că instituţiile sînt sisteme
mai mult sau
mai puţin funcţionale, îndărătul lor sînt oameni. şi cred că aici putem
descoperi un
mecanism specific celor care, ca şi Julien Sorel odinioară în faimosul roman a
lui
Stendhal, îşi punea problema cum să-şi promoveze persoana în societatea
timpului,
îmbrăcînd uniforma neagră de preot sau îmbrăcînd uniforma cea roşie de dragon?
Cred că tot aşa se întîmplă cu oamenii, oameni ca şi noi, cu bune şi cu rele,
în
momentul în care îmbracă o uniformă,
uniforma statului, uniforma bisericii dominante
– a tot revenit obsesiv biserică majoritară, biserică minoritară, asta
deja este o optică
contaminată de optica statului. Noi înşine
intrăm în această constrîngătoare şi oarecum
umilitoare situaţie dacă ne considerăm minoritari. Eu aş vrea, totuşi, fără a
fi Ludovic
al XIV-lea să pot să spun că statul sînt şi eu. Adică că statul se referă
şi la mine. Mi
se pare că în acest moment statul se rezumă la un sistem de reprezentare a unei
oligarhii reduse a cărui principală preocupare este de a-şi prezerva legile pe
care le
are. Nicidecum de a fi în slujba cetăţenilor. Dacă această situaţie este dublată
şi de
un suport la nivelul bisericii, am
încurcat-o. Va fi teocraţie cum aţi spus, şi este deja, şi atunci nu ar
trebui să ne mirăm că pot apărea şi reacţii de tip anarhic în raport cu
un asemenea establishment. Nu sînt pentru reacţii de tip anarhic, sînt
pentru o ieşire
din orice fel de anomie printr-o organizare treptată la nivelul societăţii
civile şi în
acest sens cred că este semnificativ că avem după 13 ani un Memorandum, un alt
Memorandum. Am avut şi după 12 ani, unul cu regionalizarea, şi vai, lumea s-a
scandalizat că suprimăm dreptul sfînt la titlul de memorandişti al altora. Iată
că mai
vine cineva cu încă un Memorandum şi n-am mai auzit un scandal similar ceea ce
este deja un semn de normalizare, cred eu, un lucru bun. Documentul este, după
cum spunea distinsa noastră gazdă, comprehensiv, este bogat, este abordabil din
multiple perspective. De pildă, s-ar putea oricînd discuta pe marginea lui cu o
echipă
de arhitecţi. Ce se întîmplă cu aceste situri care dispar uşor, pentru că iată
nu mai
sînt la fel de moderne, interesante, de înalte, somptuoase ca şi celelalte care
se
construiesc în preajma lor. La fel ar fi de meditat, dacă vreţi, chiar cu nişte
istorici,
ce facem totuşi cu trecutul ăsta. Cu trecutul materializat în cărămizi puse
unele peste
altele, nişte clădiri. Nu? şi bisericile sînt nişte exemple de arhitectură şi
de artă din
alt punct de vedere. Le dărîmăm? Le recondiţionăm? şi aici este o întreagă
filosofie
în subiacent pe care eu personal am putut-o constata şocat la vremea respectivă
în
Italia. Oameni care plăteau averi ca să
recondiţioneze un pălăţel mic şi relativ anonim,
dar făcut de Paladio cu secole în urmă. şi preferau să aducă specialişti
din Suedia ca
să scoată carii din
lemn în loc să înlocuiască acel lemn cu totul. Discuţia a avut loc
şi în legătură cu
coloana lui Brîncuşi pe care au vrut să o recondiţioneze într-o
manieră neconsacrată, au fost acuzaţi chiar că vor să înlocuiască originalul cu
un un
fals. Lucru grav. Aşadar, uneori lucrurile se fac şi pentru că nu se ştiu sau
se fac
printr-o alunecare uşoară dinspre legal spre ilegal, dinspre permis spre
nelegitim
dar aici, subliniez şi eu ca şi toţi ceilalţi
care au vorbit pînă acum, noi, vocea noastră,
societatea civilă, slabă sau tare cum se va auzi ea, avem datoria să
spunem pe cît
posibil răspicat, să tăiem firul în patru şi să arătăm ce e de realizat şi ce
nu.
Documentul e important, cred şi pentru că emană de la o elită intelectuală care
se
face simţită ca prezenţă în viaţa publică. şi acolo găsim de la critici
literari, cum e
prietenul Cistelecan, pînă la ingineri, la oameni de suflet care luptă pentru o
cauză
absolut legitimată, de adeziunea de inimă a enoriaşilor la această biserică.
Nici eu
nu sînt un membru al acestei biserici, dar am toată simpatia pentru lupta
oricui care
vrea să apere nişte valori şi să relanseze
chiar un anumit tip de acţiune civică, fiindcă
despre asta este vorba. Eu aş vedea îndărătul Memorandumului şi un mare
act de
conştiinţă şi, dacă vreţi, o chemare a restului societăţii la toată această
relansare a
discuţiei pînă cînd vom avea acest reflex pe care-l are şi diplomaţia română,
deci îl
are statul însăşi, care altminteri se comportă destul de autoritar. Poate
tocmai de
acea este un stat slab. Dacă ar fi mai puternic, mai sigur pe el, ar fi mai
flexibil, ar
găsi soluţii, alternative etc. Dar pînă cînd vom avea acest reflex de a reacţiona,
mereu reacţionăm. Deocamdată în acest Memorandum o să avem de-a face cu un recensămînt
în teren, cu o reacţie ofensată şi cu o reacţie de justificare a justiţiei. De
abia aştept, nu
vreau să fiu nici prea pesimist, sper să trăim atîta cît să rezolvăm
problema retrocedării şi să vedem iniţiative
nu reactive ci active. Propuneri. Propuneri
de îmbunătăţire a vieţii noastre publice. Că mă gîndesc că dincolo de
toate aceste
frămîntări, iată statul e vinovat că nu le curmă măcar acolo unde ar putea.
Dincolo
de ele avem de-a face cu o situaţie care,
pe alocuri este disperată. Avem de-a face cu
o resurecţie a analfabetismului, avem de-a face cu un tineret care nu-şi
găseşte locul
în societatea noastră şi aleargă deseori în Occident sau aleargă spre nicăieri,
aleargă
spre delincvenţă. Sînt toate aceste situaţii cu care avem de a sta la masă.
Deci
Memorandumul cred că este un punct de
plecare. Nu cred că este un punct de sosire.
De aici încolo vor urma lucruri importante. şi e foarte bine că discutăm
nu doar
între greco-catolici şi nu doar în cadrul unui dialog între ortodocşi şi
greco-catolici,
ci să discutăm mult mai mulţi despre o problemă care este a noastră a tuturor.
Smaranda
Enache: Întrebarea
mea despre ce am putea să întreprindem vine
şi din considerentul că după 2007 transferurile netransaprente de fonduri şi
practicile actuale de relaţii financiare oculte între stat şi biserică nu vor
mai putea
avea loc. şi sentimentul nostru este că pînă atunci, în schimb, va avea loc o
revărsare
întreită, ca să zic aşa, de fonduri, canalizări masive pentru a satisface o aşteptare,
şi electorală, şi mai puţin electorală, care nu va mai putea fi posibilă dacă
2007
rămîne într-adevăr
anul aderării noastre. Deci se va face o fidelizare pe termen
lung a unor clienţi
politici printre care s-ar putea să figureze şi Biserica Ortodoxă
Română. şi pînă atunci s-ar putea ca inclusiv problema retrocedării să fie ţinută
sub control pentru ca exact ca în cazul amintit al persoanelor care sînt
îndreptăţite
să primească reparaţii în urma confiscărilor regimului comunist, eventual să
sucombe din cauza vîrstei sau să-şi piardă speranţa sau să nu mai aibă voturile
necesare să plătească avocaţi. În acest sens mi-aş permite să adresez o
întrebare în
legătură cu căile din justiţie. După cum aţi menţionat există deja demersuri la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi dacă aţi putea să ne spuneţi ceva mai
mult în această privinţă.
Mircea
Marţian: Vreau să
vă mulţumesc tuturor pentru că iată, o biserică
minoritară incită atenţia societăţii civile. ştiu că nu o faceţi pentru mulţumirea
cuiva. Sînteţi societate civilă care vegheaţi ca legea să fie aplicată în mod
unitar
în România, indiferent de număr, de apartenenţă religioasă sau de naţionalitate,
etnie. Trecînd peste această introducere vreau să vă spun că în contextul
actual
chiar dacă în 1998 s-a început această rezolvare a diferendelor patrimoniale
prin
comisia mixtă creată, acceptată de biserica noastră – sigur, unii spun, şi
poate
chiar că este legat de presiunea venirii Sfîntului Părinte în România –,
considerăm
că am dat girul acestui dialog care are şi elemente pozitive, chiar dacă nu
roade.
Ţinînd cont de situaţia aceasta, tocmai această lipsă de dialog a născut
conflicte
interconfesionale care nu sînt benefice imaginii României, integrarea României
în Uniunea Europeană
este pusă sub semnul întrebării tocmai pentru că dialogul nu a
rezolvat problemele. Aceste lucru este încercat să fie demonstrat şi explicat părţii
ortodoxe de fiecare dată cînd ne întîlnim. Vreau să vă spun în două vorbe cam
cum a evoluat acest dialog. Am să apelez la cîntecelul cu „zece negri mititei”
în
care ştiţi, unul şi-a pierdut ghiozdanul şi au mai rămas nouă. şi uite aşa
cererile
noastre care au pornit de la situaţia actuală, au fost nişte cereri extrem de
relaxate.
Am cerut doar anumite biserici simbol şi acolo unde este o singură biserică,
slujirea
alternativă. Ei bine, din toate acestea s-au rezolvat foarte puţine. De fiecare
dată
venind cu aceeaşi soluţie: „Uite în asta nu se poate, dar în altele nouă rezolvăm.”
La următoarea şedinţă: „Din aceste nouă am discutat cu vreo două nu se poate,
dar
în astea şase rezolvăm”. şi uite aşa am ajuns în eparhia noastră cu un singur
rod –
şi datorită presiunilor statului, prima oară cînd au făcut-o –, ne-au
retrocedat o
biserică închisă dar, printr-un concurs de împrejurări, ei numind încă un preot
în
parohie. Un fapt reprobabil şi extrem de grav.
Regret
că colegul nostru, reprezentant al BOR, nu a rămas cu noi, pentru că
sînt cîteva elemente de spus, şi nu am vrut să pară că este un atac împotriva
unei
biserici. Este o realitate. În acest context în care nu sînt semne reale de
succes,
biserica noastră a hotărît să rămînă în acest dialog pentru că dialogul este
cel care
crează, îmbogăţeşte anumite valori locale. Lucrurile n-au mers bine. De fapt,
avem
sentinţe şi nu le
putem excuta tocmai datorită grupurilor de presiune, şi atunci
preferăm acest
dialog. Dacă eşuează, Consiliul Ierarhilor a hotărît să accepte acest
apel normal şi perfect utilizat în toată lumea normală civilizată şi anume,
calea în
instanţă. Ei bine şi aici observaţi ce se întîmplă, nu numai în cazul cu
proprietatea:
una se cîştigă, două nu. Nu există un mesaj
clar din partea instanţei. Dacă instanţele
din România ar fi fost libere cu adevărat ar fi dat un mesaj în două-trei-patru
procese. şi eu cred că comisia ar fi reuşit să rezolve problemele punct cu
punct
mult mai simplu. Din păcate această nerespectare a separaţiei puterilor în stat
a
dus la conflicte care se accentuează. În acest sens se încearcă evitarea unui
conflict deschis cu toată lumea.
Gîndiţi-vă că sîntem o minoritate, chiar dacă nu este o
chestiune de compromis.
Rămînem o biserică
tradiţională pe care o iubim, pe care o stimăm şi a cărei linie
o păstrăm. Să nu o priviţi ca pe o laşitate, Dumnezeu fereşte! Eu cred că aplicăm
un principiu biblic: Christos şi biserica ne învaţă că trebuie să fim isteţi ca
şarpele
şi blînzi ca porumbeii. Cînd una, cînd alta, rămîne de văzut. Sigur că în acest
context există pe rol şapte procese la Curtea Europeană; să vedem ce putem face
în aceste procese împreună cu reprezentanţii societăţii civile, împreună
Biserica
şi laicatul greco-catolic şi nu numai laicatul greco-catolic ci şi ortodox,
oameni
aici de faţă care au alte confesiuni şi susţin acest demers. Salut acest
principiu al
convieţuirii paşnice pe care acest Memorandum îl exprimă fundamental şi se vede
din fiecare document. Această este calea: atacăm punct cu punct, să vedem cum reuşim împreună să
creăm un lobby ca cel puţin unul din aceste cazuri să fie
soluţionat ferm. În special cel de la Biserica Vicarială din Bucureşti pentru că
este
prima biserică a greco-catolicilor de acolo după foarte multă luptă de-a lungul
istoriei, căci foarte greu au reuşit românii de acolo să aibă şi ei o biserică
în capitală.
Este cel mai vechi dintre procese. Noi nu dorim – asta este linia bisericii – să
se
repete nedreptatea din 1948. Dar dorim să se ştie că Biserica Greco-Catolică
există
şi că are nişte drepturi şi credincioşi. Ei să poată să celebreze pe întreg
teritoriul
României propriile convingeri de credinţă pentru că avem peste 350 de locuri
unde credincioşii sînt umiliţi şi obligaţi să celebreze sfintele taine în
locuri
improvizate. Este un lucru extrem de grav şi eu cred că aici se pune problema
încălcării libertăţii religioase. Este o libertate formală pe care am cîştigat-o.
Aş
vrea să văd cine are curajul să meargă la acei bătrîni cu răni pe mîini de la
atîta muncă care află că nu se mai poate să tragă clopotul după atîta timp, nu
mai
pot să-şi cunune fata pentru care au muncit o viaţă în biserica pe care au
îngrijit-
o înainte şi în timpul comunismului. Este o durere, însă nu văd cine poate să-i
privească pe aceştia în ochi şi să le spună că suferiţi de un „complex al
minoritarului”. Este extrem de dureros. Eu fac pastoraţie şi ştiu ce înseamnă
asta.
Calea este aceasta de a acţiona punct cu punct acolo unde dialogul eşuează. Nu
vrem să părem nişte oameni cu care nu se poate discuta. Există această
încercare
de a muta conflictul
real patrimonial într-un conflict interconfesional şi naţional.
Se
încearcă tot felul de strategii abile prin care zic să facem comisii, să ne
cunoaştem
mai bine, numai să
nu discutăm problema propriu-zisă. Deci ne luptăm cu cineva
versat şi puternic ca şi – nu eu am folosit această analogie – un „elefant”.
Ana Luduşan: Sînt absolut consternată de această
situaţie pentru că ea dovedeşte
cît de slab funcţionează
statul şi cît de subteran. şi sînt consternată şi de Biserica
Ortodoxă. Eu în primul rînd n-aş putea discuta în termeni de minoritari şi
majoritari
cînd e vorba de credinţă. Aici nu mai există minoritari şi majoritari decît
numai şi
numai la nivel statistic. Numărul de
credicnioşi nu dă nici verticalitatea, nici consistenţa
bisericii. Pot fi trei oameni, trei credincioşi care pot constitui o
biserică foarte foarte
importantă. Deci nu se potriveşte deloc să discutăm aici despre biserică
majoritară şi
minoritară. Discursul şi mentalitatea există.
Faptul că reprezentantul Bisericii Ortodoxe
a folosit acea metaforă cu elefantul
arată că ei se cred un elefant, societatea civilă este
o muscă care-i deranjează şi
celelalte biserici sînt alţi ţînţari care vor să dialogheze cu
ei. Deci stăm foarte prost. Cum se
poate debloca această situaţie? În primul rînd cred
că reprezentanţii bisericilor care au mai puţini credincioşi, alte
confesiuni decît cea
ortodoxă, ar trebui să cîştige consţiinţa
libertăţii religioase, că ei sînt la fel de importanţi
ca şi ortodocşii şi drepturile lor sînt la fel de importante. şi ele pot
fi atacate pe două
planuri: în justiţie pe cale administrativă pînă la Strasbourg şi în
strategiile Bisericii
de a forma o conştiinţă a enoriaşilor de
oameni liberi, de a practica credinţa pe care şi-
au ales-o.
Smaranda
Enache: Eu cred
că v-aţi raliat la ceea ce a spus şi Ovidiu Pecican,
şi anume că, nu putem să gîndim în termeni de majoritate şi minoritate ci să
gîndim
în termeni de biserici, comunităţi care sînt egale din punct de vedere juridic,
convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor etnice, lingvistice şi
religioase din
Europa fiind un instrument de protecţie şi pentru minorităţile religioase. Deci
din
punctul de vedere al Curţii Europene, Biserica Greco-Catolică este o biserică
minoritară şi dacă noi vrem să aibă instrumente eficiente în aş reclama
drepturile
care nu-i sînt respectate, trebuie să recurgă inclusiv la convenţiile privind
protecţia
drepturilor minorităţilor. România a semnat Convenţia-cadru şi este obligată să
o
implementeze. Scurt.
Doinea
Cornea: Restituirea
lăcaşurilor de cult, eu spun, este o obligaţie
cetăţenească. Am impresia că biserica este şi ea vinovată, pentru că participă
alături
de cei care au maltratat-o la propria ei maltratare. Am impresia că se lasă
sedusă
de bucăţica de zahăr care i se arată: „dacă eşti cuminte şi nu vei spune nimic şi
nu
te vei adresa justiţiei atunci o să-ţi meargă bine”. Este cea mai oribilă
atitudine pe
care un cetăţean o poate avea. Un cetăţean trebuie să lupte pentru drepturile
sale,
şi nu numai pentru ale sale ci pentru drepturile întregii societăţi.
Nu
vreau să mă lungesc, este mesajul meu pentru această biserică şi eu cred
că dacă pînă acum 13 ani, nu a reuşit să reintre mai bine în drepturi, are şi
ea o
vină. Dacă era hotărîtă
şi nu se lăsa ademenită de bucăţica de zahăr nenorocită:
„să
tăceţi din gură, să nu audă Occidentul”. Eu ştiu asta de pe vremea lui Ceauşescu.
Este tactica comuniştilor.
Mie ce-mi spuneau la anchetă Securitatea: „Orice, fă
aici ce vrei numai să nu audă Occidentul”. „Ah – mi-am zis – asta vă doare,
asta
trebuie să fac. Vă mulţumesc – îmi ziceam mie – că îmi arătaţi calea”. Asta era
calea şi asta e calea bisericii. Asta nu înseamnă că va exclude dialogul, faceţi
opere de binefacere, colaboraţi cu biserica soră, cu atît mai mult o să vă
respecte
cetăţenii cu cît o să vadă că sînteţi dîrji şi hotărîţi să luptaţi pentru un
drept. Vor
simţi că luptaţi şi pentru dreptul lui la proprietate pe care nu şi-o capătă:
casa sau
vila sau, ştiu eu, ce i-a fost confiscat. şi combat iarăşi un argument: de ce
unde s-
au restituit bisericile, imaginea Bisericii Greco-Catolice nu s-a deteriorat,
dimpotrivă, şi nici credincioşii greco-catolici şi ortodocşi nu s-au luat de păr.
E
pace tocmai unde s-a respectat proprietatea. şi o sugestie în legătură cu acest
raport pe care vreţi să-l faceţi. Eu zic să stăruie asupra dreptului bisericii,
asupra
dreptului de a informa forurile europene, să vadă de ce se tot tergiversează
aceste
procese inadmisibil de mult. şi a doua sugestie este că eu cred că ar fi bine
ca
organizaţiile neguvernamentale reprezentate aici să semneze în calitate de
organizaţii acest raport, ca să fim mai mulţi.
Ioan
Mureşan: Mie nu
mi se pare viciată legătura cu dumnezeirea. Mie mi se
pare viciată, ca mentalitate, raportul ăsta
între majoritar-minoritar. Statistic ele există,
bineînţeles. Dar relaţia cu legea
este viciată, căci majoritarul are mai multe drepturi în faţa legii, iar
minoritarul mai puţine. Exact cum, ştiu eu, este cazul Funar. El are
procese pentru miliarde, nu ia nici o pedeapsă, şi cel care a furat un borcan
de
castraveţi cornişon, ia doi ani de zile. Deci relaţia aceasta este viciată, nu
cu
dumnezeirea, ci raportul faţă de lege a minoritarilor. Acestea sînt noţiuni
statistice,
sînt reale. Deci aici este viciat, şi aici – cum spunea Ovidiu Pecican – mentalitatea
este bolnavă. M-am ocupat de problema asta a relaţiei greco-catolici-ortodocşi
din
’90 încoace. Am făcut anchete pentru revista
Tribuna, am stat de vorbă cu PS Lucian,
cu PS Iustinian Maramureşanul şi ce este ciudat, cînd li se pune
problema clar în
faţă, toţi vin cu metafore. Iustinian Maramureşeanul îmi spunea: „ce pastor
sînt eu
dacă-mi alung oile?” Cînd a fost problema Mănăstirii Nicula am publicat
Memorandumul, a dat un răspuns „Nu putem să judecăm fenomenele Maicii
Domnului”. Ce tribunal e ăla care judecă fenomenele Maicii Domnului? Eu am
spus:
„Nu e vorba de nici un fenomen al Maicii Domnului. E vorba de un pămînt. Acolo
este o biserică, care e făcută din lemn, din piatră, sînt nişte icoane acolo.
Nu pentru
fenomenele Maicii Domnului. Astea le discutăm mai încolo, eventual dacă vreţi să
ţinem un colocviu pe teme teologice, discutăm şi fenomenele astea, cine are sau
nu
dreptate în legătură cu ele. E vorba de măsura în care te supui legilor
statului. Ori
majoritarii îşi impun dreptul în faţa statului şi biserica vine cu această
chestie că nu
putem să judecăm fenomenele Maicii Domnului, nu putem să ne alungăm oile din
staul. Această
evadare într-un discurs paralel sau într-un discurs convenabil este cel
care perverteşte dialogul.
Eu cred că problema retrocedării nu se va rezolva pînă în
momentul în care ierarhii nu vor dori acest lucru. Eu ştiu că dacă preotul
merge cu
misiunea de la episcop să le spună: „Uite dragi enoriaşi, dragi credincioşi,
avem
două biserici. Sînt şi ceilalţi acolo, haide să le dăm lor una ca să fie pace
în sat.”
Sătenii vor fi de acord. Ce spune popa, aia fac. Ori cîtă vreme popa le
transmite
mesaje contrare, venite de la ierarhi, se va
ajunge la aceste tensiuni interconfesionale.
Prin ’91-’92, de exemplu, în Maramureş, în satul Sărăsău de lîngă Sighetul
Marmaţiei
s-au despărţit pînă şi cireada satului. Au fost vaci „greco-catolice” şi vaci
„ortodoxe”.
L-am întrebat pe Iustinian Maramureşanul dacă ştie de situaţie. A spus că
da, ştie,
sînt într-adevăr două cirezi, dar dau la fel de puţin lapte. Cu astfel de răspunsuri
nu
am lămurit mare lucru.
Vă
spun, cînd se va schimba mentalitatea ierarhilor, cînd ei vor voi, atunci
bisericile noastre se vor retroceda, pentru că este foarte uşor să se
retrocedeze. Nu
trebuie atîtea procese, dacă biserica vrea. Altfel le poate tergiversa ani
întregi şi
fără să se întîmple absolut nimica, făcînd tot felul de presiuni prin stat
asupra
justiţiei, pentru că este această mentalitate care ne ţine departe de
normalitate.
Deci, majoritar şi minoritar trebuie priviţi nu favorizaţi şi defavorizaţi, ci
normali
şi egali. şi majoritarul şi minoritarul trebuie să fie egal în faţa legii. Deci
cînd vor
voi, o vor face. Pînă atunci schimbarea mentalităţii ierarhilor este principala
problemă a retrocedărilor.
Alexandru
Vlad: Eu cred că
momentul vorbelor începe să treacă. Pînă în
2007 mai sînt patru ani. Avem patru ani în faţă, avem 13 ani în spate. Aceşti
13 ani
ne-au arătat cum se duce dialogul, la ce duce el, manierismele şi motivaţiile
fiecăruia din părţi. Noi am avut un exemplu aici în care un vorbitor, foarte
simpatic
de altfel, a haşurat terenul 360 de grade şi orice am fi spus, ne situam în
terenul
lui. Ori aşa nu se poate dialoga. Dialogul întotdeuna încetează acolo unde
începe
monologul. Nu ştim care sînt strategiile Bisericii Greco-Catolice pînă în 2007,
dar dacă nu le are, cred că e momentul să şi le facă aproape la modul militar.
Trebuie să-şi facă un inventar a bisericilor care sînt cazuri juridice clare
sau cele
mai clare, cu cele mai multe şanse, şi să pornească bob cu bob, cîte două, cîte
trei
la Curtea de la Strasbourg sau altundeva, şi în vremea aceasta dialogul cu
Biserica
Ortodoxă, care trebuie să recunoaştem se consideră beneficiara sau moştenitoarea
subconştientului colectiv, el poate să aibă loc ca şi pînă acum. Nu? Dar o
strategie
foarte clară cu ajutorul unor avocaţi, cu ajutorul legilor, profitat de orice
pentru
obţinerea acelor biserici care sînt cazurile cele mai clare. ştiu că există biserici în
care actele n-au suferit nici un fel de modificare, adică actele au rămas în
arhive
şi edificiul nu a fost trecut ortodocşilor. Au rămas cazuri juridice relativ
simple. O
strategie pentru obţinerea acestor lăcaşuri, pentru că am observat cu toţii, că
acolo
unde există lăcaşuri pentru ambele culte societatea este calmă. Vă dau un
exemplu:
satul Floreşti, sat
bogat, care beneficiază de bani mai mulţi, de un primar mai
priceput, au
construit lăcaşurile care le-au lipsit. şi n-au avut niciodată probleme.
Nu în fiecare loc se poate. Dar este momentul unei astfel de strategii. Nu
trebuie
să încercăm să mai convingem pe cineva care este atît de elastic în argumente,
atît
de metaforic. Au rămas puţini ani, mulţi au trecut. Trebuie să tragem învăţătura
din aceşti 13 ani, că sînt importante mişcările care se fac practic pe tabla de
şah.
şi cred că e momentul să înceapă. Nu trebuie să contenească dialogul, nu
trebuie
să devină mai dur, nu trebuie să fie mai ultimativ, dar aceşti paşi concreţi
pînă în
2007 trebuiesc făcuţi. Trei anul ăsta, patru anul viitor, cinci în anul următor.
şi
cuceriţi în fiecare lună, în fiecare an un punct.
Ovidiu
Pecican: Eu
propun ceva foarte simplu şi care ne stă în putinţă. Ce
poate în acest context să facă societatea civilă? Să numească o comisie, dar nu
care să înmormînteze problema cum se întîmplă în parlament, ci una care să fie
alcătuită, pe de o parte, din personalităţi ale societăţii civile – o avem pe
doamna
Cornea de pildă, printre noi, dar mai sînt şi alţii. Pe de altă parte, din
experţi
jurişti. şi să fie interconfesională, să fie mai multă lume decît doar ortodocşi,
doar
greco-catolici. şi din cînd în cînd această comisie să notifice public ce a
constatat.
Ce a constatat în legătură cu semnalările Memorandumului, ce a constatat în
legătură cu dialogul, ce a constatat cu ce face statul. Ba chiar, dacă vrea să
aibă şi
iniţiative în acest dialog sau în relaţia cu statul. Cred că ar fi extrem de
util şi se
poate face nu cu prea mare efort.
Mircea
Marţian: Vreau să
spun că în privinţa acestor acţiuni punctuale de
care ziceaţi ca strategie, avem un caz grăitor
la cum funcţionează justiţia în România.
Într-adevăr, este chiar Nicula. Un caz în eparhia noastră, un caz foarte
simplu din
punct de vedere juridic. Este un bun al episcopiei. A fost un bun al episcopiei
greco-
catolice, administrat de către Ordinul Sfîntului Vasile cel Mare. Egumenul de
acolo
a fost arestat şi a murit martir în închisoarea de la Gherla, iar alţi călugări
au fost
alungaţi. S-a încălcat tot ce se putea încălca acolo. Ei bine, acest proces
este
tergiversat de un an de zile. Nu s-a
întîmplat nimic. Este la prima instanţă, în timp ce
există o ordonanţa prezidenţială care nu se poate executa în România. Nu
ştiu dacă
toată lumea a înţeles gravitatea situaţiei de la Nicula. Vreau să precizez un
singur
lucru. Ortodocşii au început acolo nişte lucrări prin care vor să facă dispărută
vechea
biserică. S-a făcut o plîngere. S-a hotărît de către o instanţă superioară din
Cluj
sistarea lucrărilor. O altă instanţă de
grad inferior dă un fel de aprobare ca să se facă
consolidări şi aşa mai departe. Se ignoră total hotărîrea justiţiei şi
se face la Nicula
ce se vrea. Aici îi pericolul: cu hîrtia în mînă, cu justiţia solicitată
lucrurile merg
aşa. Deci unde se poate omul adresa într-o asemenea situaţie?
Deci
lucrurile acestea sînt frumoase într-un stat care funcţionează, adică are
o justiţie independentă. Sigur că în spatele acelui Comitet de Rectitorire
există
preşedintele, primul ministru şi o grămadă de elite puternice ale lumii. Dar
asta
este realitatea. S-a zis
mai înainte că luptăm ca Don Quijote. Ei, cred că luptăm ca
Sancho Panza de multe ori.
Din păcate ne raportăm cu realism la o situaţie reală.
Situaţia este destul de dramatică. Avem aici circa zece memorii. Pur şi simplu
nu
se răspunde la memoriile noastre. Este un lucru elementar. Statul nu vrea să
rezolve
problema. Statul s-a spălat pe mîini. Dacă un institut de presă cere poziţia
Ministerului Culturii şi al Cultelor, acesta se serveşte de Constituţia
României
după care zice: „Domnule, e dreptul canonic al fiecărei biserici şi noi nu ne
putem
amesteca.” Deci ei s-au spălat, pur şi simplu, pe mîini. Este o situaţie
penibilă.
Mie îmi pare rău că Biserica Ortodoxă nu realizează penibilul situaţiei şi cît
de
mult rău ne facem noi, dacă sîntem cu adevărat credincioşi. Pentru că Sfîntul Părinte
a afirmat de nenumărate ori că „cel mai mare rău al bisericii este această
ruptură şi
fricţiune între creştini”. Aceasta este răul numărul unu. Nu păcatul, nu lumea,
nu
diavolul, nu, ci noi între noi din momentul în care nu avem o comuniune
autentică.
Într-adevăr, dacă lucrurile ar fi rezolvate prin prizma acestei convertiri,
convertirea
„elefantului”, lucrurile ar fi bune.
Alexandru
Vlad: Tocmai de
aceea am zis, din moment ce interlocutorul nu
se poate convinge şi dialogul acesta a devenit un dialog al surzilor, nimeni
nu-i
mai rău decît cel care nu vrea să audă. Cred că puţinul care a mai rămas pînă
la
intrarea noastră în comunitatea europeană trebuie folosită punctual pentru obţinerea
acelor lăcaşuri care sînt cazuri juridice, care se pot exploata în patru ani.
Trebuie
făcută o strategie aproape militară. Dincolo de faptul că dialogul trebuie
continuat cu ce lucru bun
poate veni din acest dialog. Dar 13 ani ne-au învăţat că punctele
cucerite sînt cele care devin oaze de împăcare şi linişte, chiar şi în comunităţile
acelea. Deci mai trebuiesc cîştigate cîte puncte se pot cîştiga în aceşti patru
ani.
Şi
atunci nu mai discutăm despre „elefanţi”, nu mai discutăm despre memorii
la care nu se răspunde. Pentru că mi-a spus cineva cînd am întrebat: de ce nu aţi
pus problema în Parlament? Mi-a spus: dacă am fi pus-o, am fi avut şi mai multe
voturi împotrivă şi ar fi ieşit un document şi mai împotriva Bisericii
Greco-Catolice
decît această ordonanţă scoasă de o comisie. Aceasta este calitatea
Parlamentului.
Eu nu cred că se va îmbuntăţi, ca urmare nu de acolo putem aştepta soluţii. Dacă
13 ani au fost acordaţi dialogului, eu cred că patru ani se pot acorda şi unor
mişcări
concrete, juridice, un pic mai agresive.
Smaranda
Enache: Dacă îmi
permiteţi, aş vrea să încerc să trec în revistă
cîteva dintre strategiile pe care dumneavoastră le-aţi recomandat şi de care
noi am
vrea să ţinem cont. Fără îndoială, cu toţii am văzut integrarea europeană a
României
şi ca unul dintre instrumentele cele mai puternice de democratizare a ţării.
Noi, în
calitate de societate civilă ştim că pînă la integrarea europeană se mai pot
face
reforme. După aceea poate să intervină o situaţie oarecum de particularizare a
unor ţări. Cazului Greciei i se mai poate adăuga şi cazul României. Excepţia
grecească poate fi întărită de excepţia românească. Deci trebuie să fim realişti.
Lucrurile trebuie făcute în
această fază. şi există două lucruri importante. Toate
materialele privitoare la
nerespectarea drepturilor de proprietate, drepturilor
omului, drepturilor minorităţilor religioase trebuie documentate profesionist,
cu
sînge rece, fără nici un fel de pasiune, ci
pe baza faptelor. Acestea trebuie constituite
într-un inventar şi trebuie depuse la acele instituţii interne, în
primul rînd, şi în al
doilea rînd internaţionale, care pot schimba ceva. Eu nu aş împărtăşi
scepticismul
unora dintre noi. Iată că într-o situaţie cum a fost construcţia Dracula Park
care
încălca patrimoniul naţional al saşilor, rezervaţia naturală şi aşa mai
departe, o
coaliţie de organizaţii neguvernamentale, de instituţii şi personalităţi a
putut să
oprească un proiect. Deci putem face acest lucru, dar trebuie să ne coalizăm,
trebuie
să formăm o coaliţie pentru sprijinirea acestui Memorandum.
Va
trebui să facem sinteza punctelor de vedere, îngrijorările care s-au exprimat
în jurul acestei mese în legătură cu relaţia
dintre stat şi biserică, lipsa de echidistanţă
a statului, lipsa de transparenţă a statului, ocultarea unor relaţii,
favorizarea unei
sau unor biserici în defavoarea altora, utilizarea fondurilor publice în mod
netransparent.
Cred
că există o conjunctură favorabilă. În zilele trecute am citit cu toţii că în
cadrul Consiliului Europei s-a făcut propunerea ca în fiecare fost stat
comunist,
membru al Consiliului Europei, să existe o comisie naţională de prelucrare a
trecutului comunist, şi noi considerăm problema Bisericii Greco-Catolice ca o
parte integrantă a procesului comunismului.
Cred
că este, dacă-mi permiteţi, o recomandare din partea societăţii civile.
Această operaţiune de a face pledoarie unor drepturi, nu poate să se facă în
condiţiile unor intermitenţe. Ea trebuie să fie o preocupare continuă a unui
birou
specializat din cadrul comunităţii care o doreşte. E bine să nu uităm cum
lucrează
comunitatea maghiară sau comunitatea germană. Au jurişti care sînt pregătiţi
pentru
a elabora materialele la standardele instituţiilor europene pentru a putea desfăşura
această muncă la nivel european şi cu eficienţă. Eu sînt convinsă că vom avea
eficienţă. Există multă atenţie faţă de România acum pentru că, într-un fel,
s-a
terminat o perioadă de oarecare entuziasm pentru acest Guvern, iar unele libertăţi
fundamentale: libertatea de asociere, libertatea de expresie a jurnaliştilor,
libertatea
de asociere politică, au fost afectate în ultimul an. Iar libertatea religioasă,
iată,
este sub presiune şi ea.
Există
o oportunitate de a cere ca lucrurile să fie accelerate ca să ne mişcăm
într-o direcţie bună. Eram convinşi că trebuie să facem ceva, dar discuţiile ne-au
ajutat să vedem mult mai clar ce putem să facem. Am dori ca această campanie de
susţinere a Memorandumului să se deschidă. Există un site deja la adresa
Bisericii
Române-Unite, dar cred că şi o participare a societăţii civile separat, privind
problema nu din punct de vedere confesional, ci al libertăţilor civice
fundamentale,
poate să aibă eficienţă. □