Transindex - Altera

Untitled-1

Istoria românilor sub semnul Reformei

Ambrus Miskolczy

Reforma a fost marea revoluţie a secolului al XVI-lea, o mişcare care a cuprins întreaga Europă. Obiectivul declarat fiind reîntoarcerea la izvoare, la formele arhaice ale cretinismului. Pentru Reformă, unica mărturie a expresiei divine este Biblia. Fusese respinsă astfel „tradiţia sacră”, de a cărei forme se cramponase atît ortodoxia greco-orientală cît şi catolicismul roman. În timp ce aceştia din urmă consideraseră că preotul este intermediarul dintre enoriaşi şi divinitate, Reforma se pronunţase pentru o preoţime universală, considerînd că pastorul este dascăl. Reforma respinsese posibilitatea dobîndirii mîntuirii divine prin fapte merituoase, susţinînd faţă de această religiozitate aritmetică mîntuirea prin credinţă. Condiţia fundamentală a misionariatului fiind traducerea Bibiliei în limbile naţionale. Această mare revoluţie culturală îşi arătase efectul şi asupra istoriei româneşti.

Reforma, contrareforma şi naşterea cărţii româneşti

Românii din Transilvania au pătruns relativ repede în curentul Reformei mai ales datorită faptului că saşii, avînd strînse legături cu Germania şi devenind adepţii lui Luther după părăsirea bisericii catolice, căutaseră să-i cucerească şi pe români, în speranţa cîştigării creştinismul oriental pentru reformă.

În 1544 apare la Sibiu primul catehism în limba română, apoi diaconul muntean Coresi, înzestrat cu spirit întreprinzător, pune bazele unei tipografii şi editează o serie întreagă de cărţi în limba română începînd cu un catehism, continuînd cu cărţi bisericeşti şi de rugăciuni şi terminînd cu cele patru evanghelii.

Tipăriturile româneşti ale lui Coresi evitaseră confruntarea cu creştinismul oriental în timp ce popularizau perceptele Reformei. Este caracteristic faptul că pînă şi prefaţa la catehismul din 1660 susţinea că lucrarea a fost tradusă în româneşte din limba sîrbă. Prin referire la acest inexistent catehism sîrbesc, respectiv la limba slavonă bisericească, încercau să creeze impresia autenticităţii în faţa cititorului român asupra căruia putea să aibă un efect de înstrăinare dacă afla că textul fusese transpus din limba maghiară. Pe lîngă aceasta, catehismul fusese dedicat mitropolitului Valahiei care, cu siguranţă că nu putea accepta ceea ce se petrecea în Ardeal: traducerea celor zece porunci, a lui Tatăl nostru „ca să priceapă fiecare om care e creştin român, precum a zis sfîntul apostol Pavel către corintieni: «În sfînta besearecă mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles, decît 10 mie de cuvinte neînţelese în limba striină»”1

În anii 1570 se încheie perioada tipăriturilor româneşti de la Braşov. Între timp apăruseră şi preoţii români adepţi ai noii credinţe, îşi aleseseră şi episcopul - pe numele său maghiar – György Szentgyörgyi, care se bucurase de întregul sprijin al principelui Ioan Sigismund al Ardealului. Începuse să se contureze un fel de biserică reformată românească.

Neutralitatea protectoare a puterii otomane, interesată în slăbirea puterii papale, a priit expansiunii reformei în Transilvania. Nobilimea şi burghezia s-a străduit să pună mîna pe bunurile catolice cu tot elanul autoafirmării propriilor interese. Dezbaterile teologice constituiseră un deliciu atît pentru Ioan Sigismund cît şi pentru populaţie în general. Mai toate orientările Reformei reuşiseră să prindă rădăcină. Saşii rămăseseră fideli orientării lutherane. Majoritatea nobilimii şi burgheziei maghiare aderase la orientarea reformată calvină. În timp ce şi orientarea antitrinitariană unitariană, ce se bucura de susţinerea principelui, a reuşit să se fortifice într-un mod unic în Europa. Uneori politica religioasă a principelui fusese copleşit de exces de zel şi intoleranţă, în acelaşi timp elita nobilimii şi burgheziei ardelene devenise conştientă de rolul existenţial al toleranţei religioase. Aşa a devenit Transilvania patria libertăţii religioase, în care principele încerca totuşi să-şi impună hegemonia propriei religii. În final, în anii 1560-1570 egalitatea şi libertatea celor patru religii – catolice, reformate, lutherane şi unitariene – au fost recunoscute prin lege. Creştinismul oriental rămăsese în centrul atenţiei prozelitismului. Dar acesta, beneficiind de sprijinul mitropoliţilor din Moldova şi Valahia, a rezistat cu succes. Creştinismul oriental românesc se cramponase deocamdată de limba liturgică slavonă, deşi nici enoriaşii, nici preoţii nu o înţelegeau, vorbele străine însă aveau o putere magică, în timp ce pentru observatorul străin totul părea doar o bolboroseală lipsită de sens. Dieta transilvană vroia chiar să-i constrîngă pe creştinii orientali să participe la o dezbatere deschisă cu episcopul român de credinţă reformată asupra Bibliei, dar dezbaterea nu a mai avut loc. Nu este de mirare că provocarea la dezbatere a rămas fără răspuns, odată ce edictul lăsa să se înţeleagă că vor fi destituiţi din preoţie „cei care nu ar cădea de acord cu adevărul care s-a copt oricum.” Dezbaterea eşuată fusese în schimb urmată de hotărîri drastice prin care preoţii români ce orbecăiau în „bezna papistaşă” şi „nu vroiau să slujească în biserică şi să laude Domnul în limba proprie valahă pe înţelesul comunităţii, ci în cea străină sîrbească”², ar fi trebuit să se supună neîntîrziat episcopului reformat György. (Prin limba sîrbească înţelegîndu- se limba slavonă bisericească de origine bulgară medievală.)

Între timp dieta luase noi hotărîri. Încă în 1566 a fost decretat ca „cuvîntul Domnului să fie răspîndit în voie, mai ales în rîndul valahilor ale căror păstori orbi fiind, pe orbi îi îndrumă, ducîndu-se pe ei înşişi ca şi pe sărmana lor comunitate în mare primejdie”.³ Reformaţii se consideraseră singurii capabili de mîntuire, la fel ca oricare altă confesiune care ţintise puterea. (Se autodefiniseră ortodocşi, adică drept credincioşi, ca şi cei de religie greco-orientală.) Dar faptul că, decretul de mai sus, urmărea să emancipeze ţăranul român, să se adreseze omului individual, nu turmei, şi să-i mîntuiască sufletul, a însemnat o evoluţie calitativ nouă. Această mîntuire a sufletelor ar fi putut avea şi consecinţe politice, dat fiind faptul că în anii 1550 au fost adoptate mai multe decrete dietale conform cărora românul nu avea dreptul să fie reclamant împotriva ungurului sau sasului, ori în cadrul unui proces juridic împotriva unui ţăran ungur era nevoie de şapte martori „creştini”, împotriva românului ajungeau trei martori „creştini” sau şapte martori români. Răspîndirea reformei în rîndurile românilor ar fi putut pune capăt tocmai acestei discriminări. Din punct de vedere lingvistic zeloşii nobili maghiari nu intenţionaseră să-i ademenească pe enoriaşii români. În fervoarea misionaritului a fost îmbrăţişată tocmai limba română. Moşieri maghiari înstăriţi tipăriseră pe propria lor cheltuială cărţi româneşti. Această misiune religioasă fusese stimulată nu numai de puterea de iluminare a actului de credinţă sau de intenţia de a mîntui sufletele, ci şi dorinţa ca deosebirile sociale să fie depăşite prin comunitatea de credinţă, identitatea credinţei şi a obiceiurilor apărînd ca o condiţie a supravieţuirii.

Ultimul produs tipografic românesc semnificativ al secolului XVI., Palia de la Orăştie editată în 1582, cuprinzînd primele două cărţi ale lui Moise, este traducerea cuvînt cu cuvînt a Bibliei maghiare al lui Gáspár Heltai. Tipărirea afost sprijinită şi de căpitanul suprem al ţării Ferenc Geszti de la Deva, ceea ce reflectă îmbinarea dintre strădaniile misionariatului religios cu cele umanitare. În prefaţa acestei lucrări întîlnim pentru prima dată termenul de român faţă de forma folosită pînă atunci de rumân. Ceea ce putea fi o referire la originea romană, acceptată de opinia publică a epocii. Savanţii umanişti o răspîndeau prin întreaga Europă. Bonfini – măcar în interesul accentuării legendei Corvinilor – subliniează în mod repetat romanitatea românilor care: „Chiar şi în barbaria în care s-au afundat răzbate latinitatea limbii, mare grijă i-au purtat să nu o piardă de tot, parcă mai de grabă s-au bătut pentru întregimea limbii decît pentru propria lor viaţă.”⁴ Această fidelitate lingvistică este expresia acelui entuziasm sub semnul căruia savantul umanist căutase şi descoperise relicvele antichităţii. În acelaşi timp, figura imaginară Philodacus, adept al puterii centralizate, a cărţuliei publicate în 1584 „Despre administrarea Ardealului”, scrisă de savantul cancelar transilvan Farkas Kovacsóczy susţinea că „valahii noştrii se laudă peste tot că sunt romani”. Mai adăugase că în limba română sînt mai multe cuvinte latine decît în italiană. La care Eubolus, ceealaltă figură imaginară, care susţinea că ţara trebuie administrată de consiliul principatului, recurgea la argumente de genul: „da, dar s-au corcit în descreieraţi şi nemernici”. Căzuseră de acord că nu e indicat să li se spună acest lucru în faţă, pentru că sînt răzbunători, Philodacus încercase însă să le găsească scuze prin apelul la „soarta lor vitregă”. Din această stare psihologică, românilor li s-au oferit două posibilităţi de ieşire. Reforma şi/sau cultul romanităţii, ridicat la rang de mit politic. Următoarele două secole vor ilustra tocmai aceste alternative.

Deocamdată părea că nici în atmosfera reformei, nici în cea a contrareformei conturate între timp, nu exista o cerere puternică pentru mitul politic roman=român Reformaţii români erau ocupaţi cu revoluţia vieţii religioase. Ortodoxia a trebuit să bată în retragere, vroia să-şi trăiască viaţa ferită de influenţele din afară, Roma însemnînd pentru ea sursa răului. Contrareforma, reforma de înnoire a religiei catolice, zelul religios, recuperarea enoriaşilor pierduţi în interesul asigurării hegemoniei şi unităţii pierdute a bisericii, atragerea ortodocşilor se contura încet după puternicele frămîntări care avuseseră loc.

Arhiespicopul de Strigoniu (Esztergom), Nicolaus Olahus (1493-1568), unul dintre liderii contrareformei din Ungaria era pe jumătate de origine română. ştia probabil şi româneşte, deşi corespondase cu soră-sa în limba maghiară. Tatăl său era de os domnesc care se refugiase din faţa rivalului său la curtea lui Matei, care vroia chiar să-l ajute să ocupe tronul. „Dar tatăl meu – scria în amintile sale Nicolaus Olahus – văzînd schimbarea lucrurilor, ce treburi primejdioase sînt în stare să săvîrşească acolo pentru domnie, mai bine s-a însurat în Ardeal cu Huszár Borbála alegînd viaţa privată, decît să ajungă la putere expunîndu-se la mii de primejdii şi să fie ucis ca şi predecesorii lui.”⁵ Nicolaus Olahus fusese un nobil maghiar Hungarus care nu şi-a renegat niciodată originea română, ba mai mult, se pare că inspirase personal textele diplomelor regale care îi acordaseră titlul nobiliar, apoi cel de baron, care îi subliniaseră în mod special strămoşii romani şi domnitori români, respectiv înrudirea cu Ioan de Hunedoara. În marea sa lucrare „Ungaria şi Atila” scria despre români ca despre descendenţi ai romanilor, evitînd repetarea – aptă şi pentru jigniri a – dualităţii trecutului glorios şi a prezentului mizer: „Aici locuiesc patru naţiuni diferite: maghiarii, secuii, saşii, valahii. Printre ei saşii sînt mai puţini apţi pentru război. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă. [...] Saşii au fost trimişi de Carol cel Mare [...]. Tradiţia spune despre valahi că sînt coloniştii romanilor. Dovada constă în faptul că au multe cuvinte comune cu limba romanilor, şi multe monezi ai acelui popor se găsesc în locurile acestea”.⁶

Nu este întîmplător că Nicolaus Olahus a corespondat cu Erasm sub semnul idealurilor umaniste universaliste şi creştine. Arhiepiscopul de Strigoniu, în ciuda diferenţelor dogmatice, îi considerase creştini şi pe ortodocşi. Despre originea hunică şi dragostea de libertate a secuilor a scris adevărate ode, chiar dacă şi tatăl său a avut probleme cu ei cînd aceştia au refuzat să plătească darea boilor (ököradó, „qinqegesima pecorum”) şi a fost nevoit să-i constrîngă cu armele. Spiritul său armonios şi discernămîntul l-au ferit de construirea unei istorii pătrunse de ură şi răzbunarea suferinţelor.

Între timp cedase şi zelul îndreptat spre biserica răsăriteană a reformei întru- cît, prin întronarea catolicului Ştefan Báthory în 1571, acesta a decretat îndată libertatea propovăduirii şi practicării religiei. Ştefan Báthory a reprezentat varianta blîndă a contrareformei care nu periclita pacea religioasă. Recunoscuse biserica orientală drept religie creştină, iar dieta a decretat dreptul de a-şi alege episcopi „ca preoţii valahi de religie creştină care vor să-şi aleagă episcop dintre dînşii, să- l poată alege liber.”⁷ Astfel a luat fiinţă episcopia ortodoxă de la Alba Iulia. Iar puterea domnească sprijinea deja tipărirea cărţilor în limba slavonă. Apoi avangarda contrareformei, ordinul iezuiţilor, s-a stabilit şi în Transilvania.

Puterile catolice se angajaseră într-o nouă mare campanie creştină de înlăturare a puterii otomane şi în 1593 a izbucnit un război de cincisprezece ani care a răscolit şi lumea românească.

Încercările şi cuceririle veacului al XVII-lea

Actorul principal român al războiului de cincisprezece ani a fost domnitorul muntean Mihai Viteazul. Atît popii greci, cît şi elementele militare sîrbeşti – inclusiv Balcanii în fierbere – îl considerase drept liderul lor. În 1594 a fost ridicat drapelul de luptă. În timp ce Mihai se războia cu turcii, boierii săi au încheiat un pact cu principele transilvan Sigismund Báthory care recunoscuse în numele său şi al lui Rudolf de Habsburg că Ardealul este o provincie vasală a coroanei ungare. Acum însă, îl făcuse vasal cu sprijinul boierilor pe Mihai. Aceştia, în dorinţa transpunerii sistemului de stări în Muntenia, subordonaseră finanţele domnitorului către dieta transilvană, cu condiţia participării şi a reprezentanţilor sfatului domnesc. Încercaseră astfel să-şi asigure o imunitate juridică asemănătoare cu cea a nobililor maghiari. Totodată, prin acest pact, autoritatea mitropolitului Munteniei a fost extinsă şi asupra Ardealului, un deziderat mai vechi, consemnat pentru prima oară printr-un tratat între state. Sfînta Ligă creştină condusă de Habsburgi nu a reuşit însă să obţină un succes decisiv pe cîmpul operaţional principal din Ungaria. Mai mult, Transilvania ieşise chiar din război. Tronul a fost ocupat de cardinalul Andrei Báthory cu sprijinul Poloniei neutre faţă de turci. Ardealul şi Valahia au încheiat un nou tratat. Mihai îl recunoscuse pe principele Ardealului drept suveran, iar acesta a recunoscut dreptul veşnic al familiei lui Mihai la tronul Munteniei. Domnitorul român căzuse totuşi între două focuri, întru-cît nici turcii nu aveau încredere în el, iar Andrei Báthory l-a somat să se retragă. Între timp şi Mihai se pregătea de luptă cu sprijinul Habsburgilor. În toamna lui 1599 a intrat în mod neaşteptat în Ardeal, l-a învins la şelimbăr pe fostul său suveran şi a intrat cu pompă în Alba Iulia. Ideea unităţii statale nu este decît un mit istoriografic. Deşi uneori se considerase, în stil muntenesc, stăpînul autoritar al Ardealului, căuta să stăpînească provincia prin funcţionarea sistemului instituţional al stărilor

Baza militară a lui Mihai consta în primul rînd din acei secui decăzuţi în stare de iobăgie care fuseseră eliberaţi deja de Sigismund Báthory pentru a participa la bătăliile antiotomane din Muntenia, ca apoi să-i lase de izbelişte, iar acum îşi reprimiseră libertatea din mîna viteazului voievod român. Este de notat că Mihai nici nu a încercat să-i elibereze şi pe români. Pe vremea lui jus valachicum şi a lumii cnezilor şi a voievozilor de odinioară nu s-a constituit un spirit al libertăţii publice care să fi putut mobiliza masele. Singura îngăduinţă „socială” făcută de Mihai faţă de populaţia românească a fost obţinerea la presiunile sale de la dietă a dreptului la păscut a animalelor mari. Aceasta fiind o problemă importantă, întru- cît, mai ales pe Pămîntul Regesc, saşii căutaseră să limiteze activitatea de creştere a animalelor de către români, îndeosebi păscutul oilor, la hotarele satelor. Întru- cît românii aveau puţine animale de tracţiune, dieta l-a cam tras pe sfoară pe Mihai, nevrînd să-şi facă duşmani din saşi, astfel privilegiul acordat nu a putut avea decît valoare simbolică. Domnitorul român fusese sprijinit o vreme şi de către împărat şi nobilimea catolică regalistă. Dar fusese cu atît mai intolerant faţă de reformaţi. Împăratul îi dăduse mînă liberă: „Eu împăratul rog domnia ta să nu laşi multe credinţe acolo decît trei: grecii [ortodocşii], francii [catolicii] şi lutheranii, pe calvini şi pe unitarieni să-i prigoneşti, să le iei bisericile şi le dai cui vei dori.”⁸ Nu a încercat să convingă dieta ca religia ortodoxă să fie declarată religie receptă, însă îşi susţinuse în aşa măsură propria biserică încît aceasta ajunsese să încurce iţele intereselor contrareformei catolice. În acelaşi timp frecventase şi biserica catolică, ceea ce nu era nicidecum pe placul ortodocşilor, ca în final părţile asociate să cadă de acord doar asupra jefuirii unitarienilor. Astfel pacea religioasă dintre ortodocşii greco-răsăriteni şi romano-catolici nu s-a dovedit a fi fost lipsită de fricţiuni. Este caracteristic faptul că, în timp ce Sigismund Báthory le permisese celor dintîi să-şi construiască la Alba Iulia o mănăstire servind drept sediu episcopal, episcopului catolic, care importase spiritul contrareformei din exterior, nu-i mai convenea ca „schizmaticii să-şi cînte izbînzile” tocmai vis-à-vis de catedrala catolică.⁹ Politica imperială era deranjată mai ales de faptul că Mihai se comporta ca un domnitor, se şi denumea astfel, deşi la început se prezentase ca locumtenens (locţiitor) imperial. Între timp ocupase şi Moldova care pactizase cu turcii, dar tocmai Muntenia începuse să-l părăsească datorită ameninţării presiunilor turceşti. Poziţia sa fusese zdruncinată în Ardeal din cauza greutăţilor economice. Pentru întreţinerea oştilor era nevoit să stoarcă noi şi noi sume de la dietă. Ofiţerii trebuiau să fie răsplătiţi cu fel şi fel de demnităţi militare. Aceştia procedaseră fireşte cu brutalitatea balcanică cunoscută. Astfel că, în cele din urmă căzuse victimă propriei dominaţii militare şi presiuni fiscale. Nobilimea s-a răsculat, iar aliatul său ocazional, comandantul armatei imperiale Basta la ucis în 1601, ca pe urmă şi el să fie nevoit să părăsească Ardealul. Rezultatul a fost – după formularea cronicarului moldovean Miron Costin – multă vărsare de sînge printre creştini¹⁰, şi reculul solidarităţii creştine şi aşa destul de parţiale. Atunci începuse să fie denumit Ardealul de contemporani Ţara zînelor, unde nimic nu mai e sigur, nici ceea ce se vede cu ochii, ca şi cum totul ar fi sub stăpînirea acestor primejdioase fiinţe: zînele.

În urma marilor distrugeri provocate de războaiele şi catastrofele meteorologice ale secolului al XVII-lea sîntem martorii unei pauperizări de masă. Secolul al XVII-lea este epoca descreşterii economice în întreaga Europă, a cărei consecinţă va fi izbucnirea războiului de treizeci de ani în 1618, în cursul căruia Imperiul Habsburgic catolic a suspendat relativa independenţă a provinciei de coroană, Cehia, a nimicit nobilimea cehă, în timp ce a trebuit să ducă o luptă aprigă împotriva Suediei protestante.

Transilvania a fost caracterizată în decursul veacului XVII. de împletirea sporadică a unei politici reformiste, ce urmărea ieşirea din criză, cu o rigoare conservatoare şi rutină inteligentă, a unei politici externe ferme cu un aventurism de rău augur. Răspunsul dat crizei era diferit din partea fiecărui strat social. Iobagii români, păturile nevoiaşe în general, erau siliţi să-şi schimbe mereu domiciliul fie din cauza mizeriei, fie în speranţa unei vieţi mai bune. Era modul în care încercau să scape de poverile fiscale şi de teroarea moşierească. Această „pribegie” lua uneori proporţii de masă. Nici lanţul Carpaţilor nu le putea sta în cale. Distrugerile războiului îi afectase mai ales pe înstăriţii satelor, cei care avea mai mult de pierdut. În primul rînd pe saşi şi pe maghiari, ale căror număr scăzuse în felul acesta din totalul populaţiei, în timp ce cel al românilor crescuse, crescîndu-li-se astfel şi importanţa. Războaiele de la cumpăna veacurilor şi molimele care le-au urmat decimaseră populaţia satelor maghiare din centrul Ardealului, de pe Cîmpie şi valea Someşului. La începutul secolului al XVII-lea cade primul val semnificativ al colonizării românilor în Secuime. La 1614 populaţia românească a Ţării Secuilor era deja de 5%.

În scopul vindecării rănilor produse de război şi a asigurării ordinii economice, nobilimea moşierească şi puterea promisese pe de o parte scutiri de impozite celor care se stabileau, pe de altă parte încercaseră să pună capăt pribegiilor prin măsuri drastice. În acelaşi timp căutaseră să eternizeze starea de supunere a iobagilor vechi, să anuleze dreptul de mutare liberă a acestora. Dacă după 1514 era prescrisă ca pedeapsă o singură zi de robotă, în secolul XVII. puteau fi executate şi două- trei-patru zile. Moşiile nobiliare funcţionaseră ca nişte uzine complexe ce încorsetaseră gospodăriile ţărăneşti, oferind totuşi o anumită stabilitate economică. Moşierii îşi asiguraseră dreptul de desfacere a vinului şi ţuicii în cea mai mare parte a anului, au încercat să-şi asigure şi monopolul măcinatului, respectiv, ca o evoluţie nouă, şi-au extins suprafeţele pămînturilor moşiereşti aflate în administrare proprie. Creşterea numărului gospodăriilor de tip fermă este legată de productivitatea deosebit de scăzută. Moşierul nu putea asigura aprovizionarea proprie şi a personalului casei, precum şi a celui militar şi gospodăresc decît prin însuşirea mijloacelor de producţie şi administrarea proprie a producţiei. O astfel de evoluţie a marilor proprietăţi funciare nu a fost un specific transilvan, ea era prezentă în întreaga Europă la răsărit de Elba. Este cunoscută sub denumirea de a doua iobăgie, dar ar putea fi numită şi a doua servitute întru-cît elementele libere şi semi-libere ale ţărănimii, printre care şi foştii iobagi, fuseseră aruncate într-o stare asemănătoare cu vechea robie. În Ardeal însă, fiind un spaţiu mărginaş, acest proces a fost şi mai crunt şi apăsător, şi datorită faptului că potenţialul de export al agriculturii ardelene era mult mai limitat. Occidentul era departe, iar la marginea lumii economice otomane cele două voievodate româneşti vecine se luptau cu griji asemănătoare.

Transilvania însă a putut profita din evoluţia conjuncturală a marilor puteri. Imperiul Habsburgic căzuse între două focuri, de la sud şi răsărit ameninţarea înnoită a Imperiului Otoman, de la nord pretenţiile hegemonice şi afirmarea intereselor protestante. În secolul al XVII-lea Transilvania a fost garantul libertăţilor religioase în Ungaria. A reuşit să impună prin acte militare dure libertatea religioasă a protestanţilor şi totodată respectarea constituţionalităţii regimului stărilor, în timp ce cîte o personalitate mai însemnată îşi pusese în gînd chiar şi reunificarea ţării.

Într-o astfel de situaţie integrarea lumii româneşti a devenit pentru puterea principatului o chestiune serioasă ce-şi aştepta soluţia. Cu atît mai mult cu cît prestaţia lui Mihai Viteazul a provocat reacţii vehemente. Dieta a interzis ca – aşa zişii – valahi, tărani, secui de rînd să poarte armă. Au fost adoptate hotărîri speciale pentru expulzarea „popilor valahi instigatori şi incendiatori”.

Ştefan Bocskai, primul mare principe reformat, nobil moşier bihorean, trasase noua orientare în urma unor amare experienţe. Jucase un important rol în intrarea Transilvaniei în războiul de cincisprezece ani. La început luptase alături de Mihai Viteazul. El a fost cel care comandase oştirile care împreună cu cele ale lui Mihai dăduseră o lovitură puternică trupelor turceşti la Giurgiu. Apoi s-a pus în fruntea răscoalei provocate de politica imperială. Cînd în 1605 l-a numit pe Spiridon episcop al românilor din întregul Ardeal şi Părţi, în diploma emisă a ţinut să sublinieze că Ardealul stă în multitudinea popoarelor sale şi „noi sîntem chemaţi prin voinţă divină să păstrăm şi să întărim prin puterea noastră legile şi obiceiurile acestor popoare”.¹¹ Gabriel Báthory în spiritul curentului tolerant al catolicismului asigurase scutirea de impozite a preoţilor români. Aceasta era politica continuată de cel mai mare principe transilvan al secolului, Gabriel Bethlen. El încercase deja să tatoneze la patriarhul Constantinopulului posibilitatea convertirii românilor la reformă, iar după ce s-a războit de trei ori – cu un succes mai mare sa mai mic – cu împăratul german, se jucase chiar şi cu ideea să supună cele două voievodate româneşti creînd un fel de Dacie, neavînd destulă putere să restabilească unitatea Ungariei, şi după cum afirmase: „ acelea sînt ţările mai fericite unde există cele mai puţine diferenţe religioase în vigoare.” Patriarhul – care mai tîrziu fusese acuzat de adoptarea tezelor calvine şi fusese chiar otrăvit – nu acorda şanse reformei printre români, subliniind în răspunsul său „legătura de sînge şi atracţie, deşi secretă, dar cu atît mai strînsă, existentă între românii din Ardeal şi cei din Muntenia şi Moldova.” şi mai sublinia că domnitorii principatelor române „nu vor accepta niciodată reforma, şi chiar dacă nu i se vor opune cu armele, dar vor crea fel şi fel de obstacole prin instigare tainică.”¹²

Odată cu domnia lui Gheorghe Rákóczi a început perioada măsurilor dure. În această perioadă – îndeosebi la mijlocul veacului – se născuseră acele legi care decretaseră naţiunea română şi biserica ortodoxă drept tolerate. Istoricii maghiari caută în general scuze, sau trec pur şi simplu peste aceste – putem spune – legi ale valahilor – ca şi cum ar dori să echilibreze exagerările colegilor români – cu cîteva excepţii. László Makkai, exprimînd parţial şi opinia istoricilor români, era de părere în 1948 că: „Antipatia excesivă a nobilimii faţă de români era adresată boierilor imperialişti [cortegiului muntenesc al lui Mihai, cuceritorului Ardealului], deşi lovise în ţăranul român ardelean, care fusese obiectivat în final în faimosul articol IX., respingător de egoist, al codului legislativ al Transilvaniei mijlocului de secol XVII.: «deşi naţiunea valahă fusese admisă propter bonum publicum în această patrie; neluînd în seamă starea sa inferioară, unii dintre fraţii noştri nobili fuseseră împiedecaţi ca la sărbătorile lor să nu fie voie să se lucreze. S-a dispus deci împotriva celora care să nu prescrie naţiunii maghiare şi ca urmare nimeni să nu fie tulburat din motivele de mai sus.»”¹³

În 1948, cînd idealul epocii era egalitatea în drepturi, aprecierea de mai sus este explicabilă. Dar unde poate fi aşezat şirul de legi care urmăreau reglementarea situaţiei românilor în desişul interdependenţelor istorice ale epocii?

În acest sens trebuie să observăm că prima lege a Approbatelor interzicea - ca semn al conservării ordinii sociale – reformarea celor patru religii recepte care provocase atîta dezbinare internă, înşirînd îndelung procedura şi subliniind că „Aici nu înţelegem pe valahi şi cei aparţinînd sectei greceşti care suferă pro tempore, usque beneplacitum principum et regnicolarum”. Deci pînă cînd e „pe placul principelui şi a locuitorilor ţării”, prin locuitori înţelegîndu-i pe membri, respectiv reprezentanţii naţiunilor regimului de stări.

Legea mai sus citată, întitulată „Despre valahi”, vroia să rezolve în felul său conflictul conform căruia iobagii români nu vroiau să lucreze în sărbătorile ortodoxe, temîndu-se că sfîntul, în ziua cîruia ar lucra, s-ar putea răzbuna. Conflictul avea totuşi şi remedii. Unii au acceptat să lucreze în ideea că sfîntul respectiv va lovi roadele moşierului. Uneori moşierii sau înţeles cu popii ca aceştia să anunţe sărbătoare, căci în felul acesta iobagii vor muncii pentru ei, în schimbul unor cantităţi de ţuică. Aceste legi s-au născut pentru rezolvarea unor conflicte locale şi se potriveau cu strategii – adesea altele de la un sat la altul – diferite. Se pare că a avut loc o luptă crîncenă pentru puterea locală. Din această cauză dieta a decis ca „popii valahi să nu afurisească”, adică să nu poată ameninţa pe nimeni cu excomunicarea, căci au existat cazuri în care popii au interzis unora să intre în biserică şi au refuzat înmormîntarea.¹⁴ Miza luptei pentru putere era în primul rînd însuşirea plusprodusului. Dieta din 1626 de exemplu interzisese majorarea taxei bisericeşti, iar apoi au vrut să limiteze cutuma conform căruia iobagii puteau fi ridicaţi la rang de preot contra unei sume de bani. A fost interzisă cununarea celor care îşi răpeau nevestele. A fost interzis amestecul episcopilor şi preoţilor în litigiile dintre moşieri şi iobagi, li s-a interzis să judece şi să pedepsească.

Legea VIII. „Despre preoţii valahi” a Approbatelor reglementa situaţia bisericii şi a religiei: „Deşi naţiunea valahă din ţară nu a fost enumerată printre stări, şi nici religia lor nu a fost cuprinsă printre religiile recepte; ca atare propter regni emolumentum (de dragul interesului ţării) pînă cînd vor fi toleraţi, stările bisericeşti valahe trebuie să se conformeze: Episcopul – care să fie considerat competent în mod egal de către popii valahi – să fie cerut de la principe; care dacă este considerat corespunzător de principe, să i dea confirmarea, pentru loialitatea faţă de principe şi în beneficiul ţării, în conformitate cu condiţiile şi modalităţile privind alte lucruri necesare.”

Această lege consacrase în mod tacit subordonarea de către autoritatea princiară a capului bisericii ortodoxe episcopului reformat, care la rîndul său stabilise nişte condiţii dure. Printre altele interzisese manifestările religiozităţii populare şi impusese folosirea limbii române în biserică. Cu cît succes şi cu ce urmări, vom vedea în continuare. Deocamdată să facem un bilanţ al activităţii de legiferare.

Dietele încercaseră să reglementeze problemele locale specifice, datorate şi crizei secolului, prin legi simplificatoare, cu caracter global. Declararea „naţiunii valahe” în întregul său, şi a religiei sale drept tolerate constituia un instrument de putere pentru stăpînirea indivizilor şi a comunităţii, întru-cît comunitatea română cu obicieiurile sale, cu religia sa, parţial cu modul său de trai, îşi trăia viaţa în mod independent, constituind un fel de ordine teocratică neoficială, întru-cît puterea bisericească îndeplinea atribuţii destinate în lumea occidentală autorităţilor laice. Prin aceste legi încercaseră să reglementeze această viaţă considerată ca fiind în afara societăţii – dacă prin societate înţelegem o societate a stărilor medievale -, şi totodată integrînd-o într-un fel. Astfel, adevărul este că, tolerarea nu a însemnat persecutare, religia tolerată era în acelaşi timp o religie sprijinită de autoritatea principelui, şi nu era persecutată ca de exemplu cea a sîmbătiştilor maghiari numiţi „jidoviţi”. Pe termen lung însă legile valahe însemnau o povară, întru-cît individul era tratat ca membru a unei comunităţi, comunitatea fiind stigmatizată (tolerată, nu receptă) ca fiind de rang secund. Marginalizarea a devenit cu timpul o practică şi o tradiţie, astfel pe Pămînturile Săseşti românii pînă la 1781 nu puteau obţine dreptul de cetăţenie, iar liderii judeţelor nu puteau fi aleşi decît din rîndul confesiunilor recepte.

Caracterul ambiguu al integrării era ilustrat şi prin faptul că românul stabilit pe un pămînt iobăgesc creştin plătea zeciuială bisericii catolice. Iar dacă acest obicei în mare parte dispăruse la nivelul judeţelor odată cu reforma, pe Pămînturile Săseşti rămăsese o practică generalizată. Aici ţăranul ortodox plătea zeciuiala bisericească preotului sas lutheran. La nivelul judeţelor, ţăranul maghiar sau sas nu se bucura de vreun privilegiu pentru că era maghiar sau sas. Nici ei nu aveau voie să se îmbrace ca nobilii. În schimb religia lor îi lega de lumea stărilor. Acest lucru însă nu atenua conflictele sociale. Să ne gîndim la Secuime unde, între secuii decăzuţi în stare de iobăgie şi cei care cîştigaseră privilegii nobiliare erau confruntări deosebit de sîngeroase. Umbla chiar o vorbă prin cercurile moşiereşti care zicea că „iobagul maghiar e tovarăş de ceartă, iobagul valah e bidon de untură” - dacă se lasă. Tocmai de aceea a fost limitat dreptul de port-armă a ţăranilor şi „valahilor”. În acelaşi timp, relaţia stăpîn-iobag a fost impregnat de un patriarhalism supranaţional. Iobagul avansat la rang de administrator sau cel devenit servitor se putea simţi membru deplin al familiei, îndeplinindu-şi obligaţiile pentru o viaţă întreagă cu loialitate.

Instrumentul cel mai eficace al integrării a fost înnobilarea în masă. Principii transilvani au reconfirmat în mod repetat privilegiile boierilor români din Ţara Făgăraşului. În a doua parte a secolului s-a întărit mica nobilime românească din zona Chioarului. Din rîndurile acestei mici nobilimi s-au ridicat acei cîţiva intelectuali români care au urcat pe scara ierarhică a slujbaşilor principatului. În felul acesta s-a realizat şi în lumea românească acea mobilitate socială care fusese caracterizată de Antal Verancsics acum un veac în felul următor: „Pentru obţinerea unui titlu nobiliar nici o meserie, nici o ocupaţie nu este mai prielnică decît milităria şi literatura.”¹⁵

Ca urmare a integrării bisericeşti s-au născut şi literaţii români. Provocările reformei transilvane au contribuit şi la înnoirea ortodoxiei. După ce în 1640 fusese editat şi în limba română Catehismul de la Heidelberg, mitropolitul Varlaam al Moldovei îşi exprimase într-o cărticică în limba română răspunsurile la învăţăturile „plini de otravă” ale Catehismului. Clericul moldovean devenise astfel primul scriitor român.¹⁶ Peste un deceniu a apărut şi o replică transilvană la această sciere polemică, fără ca numele autorului să fie menţionat. O operă durabilă a fost Noul Testament editat în 1648 la Alba Iulia. Prefeţele scrise la unele cărţi sfinte îmbinau tezele teologice ale ortodoxiei şi reformei. Episcopul român, în prefaţa adresată principelui subliniase – pentru prima dată în gîndirea politică românească – responsabilitatea domnitorilor şi a nobililor faţă de supuşi.

Contrareforma răspunsese în mod eficient la provocările reformei în cursul secolului XVII. Figura conducătoare a acesteia a fost arhiepiscopul de Strigoniu de origine bihoreană, Péter Pázmány, care a înnoit literatura polemică religioasă maghiară şi, aflîndu-se în fruntea ordinului iezuit, a reorganizat şi sistemul de învăţămînt teologic. La teologia de la Nagyszombat pătrunseseră şi români. Dar după ce mişcarea reformistă cucerise pătura micii nobilimi româneşti care cochetase mai devreme cu uniunea bisericească, în condiţiile politice date contrareforma nu avea încă o bază de mase. Gabriel Ivul, care editase la Viena lucrarea în limba latină dedicată regelui Sfîntul Ladislau, era originar din Caransebeş. Tot de la Caransebeş era şi George Buitul, cel care tradusese catehismul în limba română.

Epoca de aur a culturii transilvane şi a celor două voievodate româneşti se plasează în deceniul patru şi cinci al secolului XVII. Baza ei o constituie liniştea şi colaborarea politică. Principii ardeleni şi voievozii români corespondau în limba maghiară. Buna vecinătate fusese fireşte întreţesută şi de ameninţări reciproce. Domnitorul Munteniei Matei Basarab ajunsese la putere datorită sprijinului lui Gheorghe Rákoczi, care în acelaşi timp sprijinea boierimea împotriva domnitorului, în interesul afirmării propriei sale influenţe, boierime ce vroia să impună, în limita posibilităţilor, modelul ardelean al libertăţilor regimului de stări. Domnitorul moldovean Vasile Lupu, în mirajul dorinţei sale de putere de sorginte bizantină, rîvnise şi la tronul Ardealului, vroind să exploateze faptul că – aşa cum subliniase şi în epistola trimisă sultanului – mai mult de o treime din populaţia ţării vecine este românească. Împotriva sa principele transilvan îl sprijinise pe Matei Basarab care în schimb se jucase şi cu gîndul – după cum scrisese – că „sîrbii şi valahii deacum se bucură de-a dreptul că ar putea reveni la sînul sfintei coroane maghiare cum fuseseră odinioară.”¹⁷ În anii 1650, în schimb, Gheorghe Rákoczi al II-lea îşi luase titlul de suveran al Moldovei şi Munteniei. În 1657 principele transilvan atentase la tronul Poloniei, ceea ce s-a soldat cu o catastrofă pentru el şi pentru ţară. Ardealul ajunsese din nou la sapă de lemn, una dintre cele mai importante părţi ale sale, Oradea şi împrejurimile, fusese înghiţită de Imperiul Otoman. Elanul reformei româneşti fusese stăvilit pentru vreo două decenii.

Episcopul Sava Brancovici, care ieşise în evidenţă şi în luptele împotriva turcilor, încercase să pună în valoare fidelitatea faţă de tradiţiile ortodoxe, obstrucţionase editarea cărţilor româneşti, ascunzînd tiparniţele. Politica sa fusese sprijinită nu numai de către voievozii români ci şi de ţarul Rusiei. Însă după ce se împlicase şi în hăţisurile politicii interne transilvane, sinodul bisericesc îl destituie în 1680, principele îl aruncă în temniţă, ba chiar fusese biciuit în public. După acest episod editarea cărţilor româneşti ia un nou avînt. Ion Zoba este un autor care iese din anonimat prin editarea unei cărţulii moralizatoare la Alba Iulia, precum şi a unei culegeri a sfintelor predici româneşti sub titlul „Sicriul de aur”. Anna Bornemissza, nevasta principelui Mihály Apafi, sprijinise şi administrase chiar şcoala românească de la Făgăraş. În acelaşi timp, majoritatea nobilimii se temea de înmulţirea numărului popilor. Dieta din 1678 a interzis înnobilarea preoţilor, în schimb a recunoscut înnobilările mai vechi.

Ultimul sfert al secolului al XVII-lea reprezintă o nouă relansare a spiritualităţii româneşti. Necesitatea folosirii limbii materne a cîştigat cu încetul teren şi în ortodoxia românească, în aşa măsură, încît a fost tradusă Biblia – apărută în 1688 la Bucureşti – şi în Muntenia. Oricît de neavenită să fi fost în principatele române Noul Testament de la Alba Iulia, el a fost cel care a stat la baza editării Bibliei de la Bucureşti.

Bilanţul reformei în memoria istorică a românilor nu este univoc. Valenţele sale culturale sînt apreciate, din punct de vedere social însă este condamnată, deoarece românii care adoptaseră noua credinţă, după ce nu fuseseră urmaţi de mase, s-au izolat, şi cu excepţia a cîtorva sate, s-au asimilat şi lingvistic majorităţii maghiare care constituia comunitatea reformată. Din acest motiv, unul dintre cele mai prestigioase personalităţi ai lumii româneşti, Gheorghe Bariţiu, în 1879, în prefaţa la noua ediţie a textelor polemice reformate româneşti împotriva lui Varlaam – afirmase cu o amară pasiune revanşardă, că jumătate din populaţia maghiară a Ardealului este de origine românească. Expansiunea reformată fusese curmată de Imperiul Habsburgic. În anii 1680-1690 turcii fuseseră izgoniţi de pe teritoriul Ungariei, cu excepţia Banatului. Habsburgii obţinuseră Ardealul în baza dreptului la coroana ungară, dar faţă de tradiţia de dinainte de 1526, fusese tratat ca principat autonom al coroanei, recunoscîndu-i-se constituţia proprie.

Contrareforma deschisese o nouă epocă în viaţa românimii. Autoritatea vieneză şi ordinul iezuit organizaseră unirea ortodoxiei greco-orientale cu Roma mai întîi în Ungaria, şi constituirea eparhiilor greco-catolice. După îndelungate tratative, în 1699 aderase şi episcopul român din Ardeal împreună cu eparhii săi, confirmînd uniunea bisericească prin semnarea Diplomei Leopoldiene, reînnoită în 1701 cu promisiuni şi mai hotărîte. Masa enoriaşilor nu aveau cum să afle mare lucru despre această uniune. Preoţii preferau s-o ţină în secret, iar Roma era mulţumită că i s-a recunoscut autoritatea şi cîteva dogme. Iezuiţii, împreună cu discipolii lor români pare să fi învăţat din experienţa reformei şi s-au ferit să se atingă de aspectele exterioare şi obiceiurile vieţii bisericeşti. Ritualul oriental fiind sfînt şi intangibil. Iar aşa-zisele superstiţii şi credinţe populare reglementau de fapt viaţa în întregul său îmbrăcînd forme ritualice. Iată un exemplu despre impactul acestora: cînd cu ocazia înmormîntărilor se trecea o găină deasupra răposatului, atunci prin această practică se căuta asigurarea plecării nestînjenite a sufletului, găina fiind chemată să purifice drumul de pe lumea de apoi. Interzicerea acesui ritual ar fi creat pericolul ca sufletul să se reîntoarcă ca vampir şi să facă rău oamenilor şi animalelor. Conducerea bisericii reformate încercase să înterzică aceste practici prin acele „conditio”, ca în cursul secolului al XVIII-lea în mai multe locuri nobili reformaţi să se coalizeze cu ortodocşii români. Deşi în mod paradoxal uniunea a fost pregătită oarecum tocmai de către reformă, mare parte a preoţimii române fiind forţată să se adapteze la cerinţele autorităţilor, contrareforma oferea o perspectivă mai încurajatoare, promiţînd privelegii mult mai mari, pentru că în timp ce domnitorii reformaţi dăduseră privilegii individuale, diplomele unioniste promiteau preoţimii greco-catolice în ansamblu o situaţie similară cu cea a preoţilor religiilor recepte.

Reacţia ortodoxă la contrareformă – în ciuda discreţiei impuse – nu s-a lăsat aşteptată. Iar nemulţumirile s-au transformat în luptă armată îndată ce Francisc Rákoczi ridicase drapelul de luptă în 1703 în Ungaria de Nord, fiind primul om de stat maghiar care adresase „naţiunii valahe” o chemare la luptă. I s-au alăturat mai ales elementele micii nobilimi, unii ca Grigore Pintea sau Balica dîndu-şi chiar viaţa. Memoria lor a supraviaţuit în folclorul românesc ca a unor haiduci care îi ajutau pe săraci. Francisc Rákoczi, care fusese ales şi principe al Transilvaniei, angajase mai mulţi români ca diplomaţi în zona dificilă a Orientului, la Moscova sau Constantinopol. Această toleranţă fusese sugerată principelui catolic profund religios – care fusese nevoit să plece în exil în 1711, după opt ani de luptă -, de necesitatea situaţiei, o judecată politică înţeleaptă şi o tradiţie multiseculară. După aceasta, contrareforma a putut să treacă din nou la ofensivă. Faptul că în zona Haţegului, în unele locuri, reformaţii şi ortodocşii puteau folosi împreună aceeaşi biserică – întorcînd în timpul slujbei reformate icoanele, care pentru ei reprezentau nişte exteriorităţi ce falsificau esenţa credinţei –, rămăsese mai de grabă o curiozitate a istoriei.

După 1711 românitatea Ungariei şi Ardealului păşise în lumea barocului şi a luminilor.

Traducerea de Elek Szokoly

Note:

1. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Red. Ion Gheţie. Bucureşti, 1982. p.101.

2. Cf. Juhász Ferenc: A reformáció az erdélyi románok között [Reforma printre românii ardeleni], Budapest, 1940, p.79.

3. Cf. Makkai László: Magyar-román közös múlt [Trecutul comun româno-maghiar], Budapest, 1989. p.99.

4. Antonio Bonfini: A magyarok története tizedekben [Istoria maghiarilor în zeciuieli], Budapest, 1995. p.713.

5. Cf. Ioan Lupaş: Cronicari şi istorici români din Transilvania, Craiova, 1934, p.6.

6. Makkai László (red.) – Cs. Szabó László (colabor.): Erdély öröksége [Moştenirea Transilvaniei], vol.I. – Tündérország [Ţara Zînelor]. Budapest, 1993, p.2.

7. Citat de Juhász: Op.cit. p.93.

8. Ştefan Andreescu: Restitutio Daciae. Vol.III., Bucureşti, 1997, p.251.

9. Citat de Juhász: Op.cit. p.128.

10. Miron Costin: Opere, Bucureşti, 1958, p.30.

11. Citat de Augustin Bunea: Vechile episcopii româneşci. Blaş, 1902, p.73.

12. Citat de Jancsó Benedek: A román nemzetiségi mozgalmak története és mai állapota. [Istoria mişcărilor naţionale româneşti şi starea lor actuală], Budapest, 1896. p.505.

13. Makkai: Magyar-román közös múlt, p.105.

14. Jancsó: Op.cit. p.567.

15. Makkai-Cs.Szabó: Erdély öröksége, vol.I., p.14.

16. Eugen Ionesco: Littérature roumaine, Paris, 1998, p.14.

17. Citat de Makkai: Magyar-román közös múlt, p.122.

Ambrus MISKOLCZY (n. 1947), doctor în istorie, absolvent al Facultăţii de Filozofie- Istorie a Universităţii Eötvös Lóránd din Budapesta, secţia istorie-franceză. Este şeful catedrei de Limba şi Literatura Română a aceleiaşi universităţi. Autor a numeroase lucrări, printre care: A brassói román levantei kereskedőpolgárság kelet-nyugati közvetítő szerepe, 1780-1860 [Rolul intermediar al negustorimii levantine româneşti din Braşov între Răsărit şi Apus, 17801860]; A legendák varázsa: Jules Michelet kelet-európai mítoszai és a magyar-román párbeszéd a 19. század derekán [Farmecul legendelor: miturile est-europene ale lui Jules Michelet şi dialogul maghiaro-român la mijlocul secolului al 19.]; „A Führer olvas”: tallózás Hitler könytárában [„Führerul citeşte”: spicuiri din biblioteca lui Hitler]; A zsidóemancipáció Magyarországon 1849-ben : az 1849-es magyar zsidóemancipációs törvény és ismeretlen iratai [Emanciparea evreilor în 1849 în Ungaria: legea maghiară a emancipării evreilor din 1849 şi documentele sale necunoscute]; Henri H. Stahl – a kelet-európai népélet egy román szociológus-történész kutatója [Henri H.Stahl – un sociolog-istoric român cercetător al vieţii populare din Europa Răsăriteană]; Erdély története [Istoria Transilvaniei – (capitolele referitoare la perioada 1830- 1849)]; Eszmék és téveszmék: Kritikai esszék a román múlt és jelen vitás kérdéseit tárgyaló könyvekről [Idei şi erori: eseuri critice despre cărţile care tratează probleme discutabile ale trecutului şi prezentului românesc]. A fost distins cu premiul Academiei şi premiul Ránky.

Ambrus Miskolczy, Román történelem a reformáció jegyében, preluat cu permisiunea autorului.