Untitled-1
Recenzii
Deficitul
democratic
şi
rolul elitei politice
româneşti
Irina Culic
Cluj, Ed. Limes, 2002, 224 p.
Există un anume gen de studii –
concretizate sau nu în volume independente – care atunci cînd sînt date
publicităţii stîrnesc reacţii puternice şi
amplu mediatizate. Scandalul pe care
acest gen de abordări ştiinţifice îl
declanşează are totuşi în subsidiar efectul
pozitiv al aducerii în dezbaterea publică
a temei cercetate şi îndeamnă la reflexie
pe cei care nu se mulţumesc de a „împrumuta” judecăţi de valoare.
Cartea
Irinei Culic, Cîştigătorii. Elita politică şi democratizare în România
1989-2000 apărută la Editura Limes în 2002 are toate ingredientele necesare
unei
astfel de dezbateri. Dacă Irina Culic ar fi fost o persoană publică, sau dacă
fragmente din cartea sa ar fi văzut lumina tiparului în coloanele editorialelor
unor
cotidiene de mare tiraj probabil că ar fi suscitat polemici şi dezbateri de
cele mai
colorate. În absenţa unei astfel de publicităţi – de fapt în absenţa oricui tip
de
publicitate – cartea rămîne o descoperire plăcută a oricărei persoane
interesate de
angrenajul greoi al originalei democraţii româneşti.
Relevanţa
studiului de faţă este dată – aşa cum mărturisea autoarea – de
abordarea teoretică riguroasă şi de cadrul conceptual comprehensiv utilizat de
teoriile democratice actuale şi problematica consolidării democraţiei şi
instituţionalizării practicilor democratice, şi de metodologia specifică
folosită,
analiza politică instituţională (bazată pe cadre normative şi legale care
definesc
noile instituţii democratice din România, dar şi practicile informale
rutinizate) şi
analiza sociologică (folosind date de anchetă, dar şi analiza structurală bazată
pe date de reţea sau pe date de tip atribut1). Noutatea studiului
precum şi
importanţa lui este dat de perspectiva particulară din care a fost abordat
studiul
tranziţiei politice şi al instituţionalizării practicilor democratice în
România.2
Studiul
se concentrază, în fapt, pe elita politică românească, considerată drept
actor principal în procesul de tranziţie şi de consolidare democratică atîta
timp cît
deciziile ce afectează societatea nu sînt
rezultatul participării maselor, ci interacţiuni ale elitelor, atîta
timp cît nu indivizii sînt actorii principali ci ocupanţii poziţiilor
cheie în instituţii majore ale societăţii şi, atîta timp, cît politicile
publice, în general, reflectă interesele marilor organizaţii şi instituţii care structurează
societatea
şi nu preferinţa majorităţii.
Utilizînd
cadrul conceptual generat de studiile lui Linz şi Stepan, autoarea
reuşeşte să definească regimul Ceuaşescu ca fiind unul de tip sultanist
caracterizat
prin: fuzionarea spaţiului public cu cel privat pentru conducător; nu există
decît
pretenţii şi afirmaţii pentru o ideologie, adesea purtînd numele conducătorului;
mobilizarea maselor ia forma ceremoniilor sau a grupurilor para-statale
asociate
conducătorului şi nu în ultimul rînd caracterizat de conducerea personală fără
constrîngeri.
România
constituie o excepţie în rîndul statelor vecine atît datorită violenţei
ce a însoţit schimbul de regim cît şi a modului în care s-a realizat tranziţia şi
modul în care s-a (sau nu s-a) consolidat democraţia. O variabilă importantă în
evaluarea modului de consolidare a democraţiei îl reprezintă statalitatea,
respectiv
relaţia stat-naţiune-democratizare. România fiind un stat multietnic această
variabilă a suferit modificări de-a lungul timpului legat şi de modul de
raportare
la minorităţile naţionale: Lipsa de consens asupra instituţiilor care să
acomodeze
minorităţile naţionale, în special minoritatea cea mai numeroasă, maghiarii, a
continuat de-a lungul
următorilor zece ani, constituind unul dintre clivajele care
au structurat sistemul
de partide politice din România.3 Conflictul între politicile
statului naţiune şi politicile democratice nu sînt doar apanajul statului
român.
Politicile democratice de consolidare a statului favorizează un tip de cetăţenie
bazat pe drepturi individuale egale pentru toţi. Una din modalităţile de
conciliere
a acestui conflict este federalismul, un alt tip ar fi cel al „democraţiei
consociaţioniste”. Analizînd însă Legea fundamentală precum şi luările de poziţie
ale principalelor partide de pe scena politică românească între 1990 şi 1992 se
constată că, clasa politică conducătoare a condiţionat permanent acordarea de
drepturi minorităţilor în general şi minorităţii maghiare în special prin
dovedirea
loialităţii respectivei minorităţi faţă de stat, loialitate care cel mai adesea
este
pusă la îndoială.
În
ceea ce priveşte integrarea elitei – fapt ce contribuie decisiv la consolidarea
unui nou regim democratic – autoarea analizează atît unitatea cît şi
legimitatea
elitei româneşti în perioadele 1990-1992, 1996-2000. Teoriile clasice ale
elitelor
surprind unitatea acestora prin formula celor trei C: „conştiinţă (în sensul
de
conştiinţă de sine ca grup coeziv), coerenţă (elita nu reprezintă o colecţie de
indivizi izolaţi, ci în general este constituită din persoane care aparţin
aceleiaşi
clase sociale, au trecut prin aceleaşi instanţe de socializare, împărtăşesc
aceleaşi
valori, loialităţi, interese, aparţin aceloraşi reţele sociale), conspiraţie
(în sensul
de voinţă şi intenţii comune, de unitate acţională)4 utilizînd
analiza poziţională, precum şi o riguroasă
analiză a evenimentelor politice ale perioadei şi modul de
raportare la ele, autoarea descoperă clivaje care divizează elita politică
românească.
Principalele linii de diviziune au fost: experienţa comunistă, momentul revoluţiei,
procesul de instituţionalizare a puterii. Pentru a ne face o idee mai amplă
autoarea
aduce în comparaţie exemplul Ungariei. În Ungaria tipul de fragmentare a fost
însă diferit, clivajele de aici s-au constituit la nivelul societăţii „apropiindu-se
astfel într-o măsură de formele de reprezentare instituţionalizată pluralistă
ce
caracterizează democraţiile consolidate5” .
Legitimitatea
politică atestă modul valid de preluare a puterii, a celor
îndreptăţiţi să o exercite şi limitele de exercitare. Legitimitatea politică
cuprinde
şi credinţa celor implicaţi în relaţia de putere, conducători şi subordonaţi
deopotrivă, că aceasta este legitimă. Legitimitatea este o calitate atribuită
de către
populaţie. În perioada 1990-2000, analizînd atît modul de constituire a puterii
dar
şi a sprijinului popular pentru sistem, autoarea ne semnalează o serie de
întrebări
referitoare la îndeplinirea cerinţelor legitimităţii (alegătorii nu sînt
consultaţi la
alcătuirea listelor, candidaţii pot să nici nu locuiască în circumscripţia în
care au
fost propuşi, redistribuirea mandatelor pentru voturile neutilizate se poate
face
chiar prin tragere la sorţi, de-a lungul celor trei legislaturi 10-15% dintre
parlamentari şi-au părăsit partidele pe listele cărora au fost aleşi). În ceea
ce priveşte
legitimitatea prin
performanţă, analiza autoarei pe 24 de sondaje de opinie
reliefează faptul că
în permanenţă populaţia a fost nemulţumită de prestaţia
guvernului şi considera că „ţara merge într-o direcţie greşită”, în condiţiile
în care
nu exista nici un sprijin popular mare pentru democraţie.
Studiul Irinei Culic face permanent diferenţa între un
guvern ales democratic şi
un regim democratic
consolidat şi instituţionalizat concluzionînd pe baza datelor
puse la dispoziţie cu generozitate cititorilor că democraţia românească, în
ciuda
progreselor realizate, nu pare să se
îndrepte ferm către o democraţie reprezentativă.
În acest sens, România mai are de urmat un drum lung şi anevoios.6
□
Laura
Ardelean
Note:
1.
Irina
Culic, Cîştigătorii, Editura Limes 2002, pag. 13
2.
Idem,
pag. 14
3.
Idem,
pag. 205
4.
Idem, pag. 118
5.
Idem,
pag. 134
6.
Idem,
pag. 208