Untitled-1
Naţiuni şi regiuni în Europa Occidentală
Brigid Laffan
Introducere
Ritmul,
proporţia şi mediul integrării europene s-au modificat după 1985 în
urma deciziei ţărilor membre de a demola frontierele din spaţiul economic
european.
După 1989, în urma încheierii războiului rece, mediul geopolitic al integrării
s-a
modificat şi mai mult. Comunitatea Europeană, devenită astăzi Uniune, în această
perioadă s-a evidenţiat ca o instituţie regională centrală în Europa de Vest,
fostele
state ale blocului sovietic considerînd-o drept elementul cheie al tranziţiei
lor spre
economia de piaţă şi un regim democratic de tip liberal. Uniunea Europeană,
preocupată de propria agendă internă încărcată, a omis să ia în consideraţie
nevoile
reale ale unui mediu european mai larg. Schimbările fundamentale din Europa au
repercusiuni şi asupra instituţiilor Europei Occidentale care luaseră fiinţă
treptat în
perioada postbelică. Fundamentele filozofice şi real-politice ale concepţiei
bazate
pe confruntarea blocurilor şi existenţa unei Europe Occidentale separate, bine
conturate, au luat sfîrşit. Termenul „Europa” a devenit o valoare respectabilă
în
discursul politic referitor la viitorul structurilor continentale.
Un program de cercetare în
extindere
Pe măsură ce
politologii, economiştii şi juriştii încercau să înţeleagă natura
Uniunii Europene şi dinamica procesului de integrare, integrarea europeană a
devenit din nou obiectul unei extinse cercetări ştiinţifice. În anii ’70 – începutul
anilor ’80, atunci cînd însăşi Comunitatea Europeană stagna, s-a putut observa
o
lîncezeală şi în cercetarea integrării. În această perioadă – după o muncă de
pionierat efectuată de Hass, Lindbergh, Schmitter şi alţii – interesul cercetătorilor
americani a scăzut în mod fundamental în privinţa fenomenului integrării.
(Caporoso şi Keeler, 1993) Cei care au scris despre integrare, s-au limiat la
studii
empirice de detaliu referitoare la procedurile politice ale Comunităţii sau la
chestiuni instituţionale. Inflaţia de studii de caz părea să acopere problemele
mai profunde
legate de schimbările la nivel macro. Renaşterea integrării oficiale în
Europa de Vest, respectiv prăbuşirea sistemului comunist au constituit o
serioasă
provocare teoretică pentru discipolii integrării. Wallace face referire la
absenţa
conceptelor sau a cadrelor de referinţă tradiţionale. (Wallace, 1990:3) După
opinia
lui Keohane şi Hoffman teoriile mai vechi au fost eliminate de o serie de
aspecte
ale integrării fără ca locul lor să fie ocupat de altele. (Keohane şi Hoffman,
1991:9)
Importanţa
provocărilor conceptuale şi teoretice cu care se confruntă cercetătorii
integrării o depăşeşte pe cea ştiinţifică, ele putînd afecta acele probleme
politice,
economice, culturale şi instituţionale cu care se confruntă Uniunea Europeană.
Temele cele mai semnificative cu care Uniunea trebuie să se confrunte privesc
politica
democratică, securitatea şi bunăstarea economică. Schimbările sistematice din
Europa pun sub semnul întrebării competenţa instituţiilor care au fost create
în
Europa Occidentală după război pentru rezolvarea acestor probleme. Rolul
Germaniei în „noua Europă”, lărgirea, apariţia regionalismului, toate ridică
probleme
privind frontierele Europei, „identitatea europeană”, „proiectul european”.
Aceste
cazuri nu se limitează la dimensiunea „cine ce primeşte, unde şi cum” a
politicii, ci
ating imperiul său suprem, adică esenţa sa etică şi morală. (Krasner, 1984:233)
Devine
tot mai evident că studierea integrării are nevoie de noi abordări, şi
este tot mai acceptată opinia conform căreia cunoaşterea optimă a forţelor
motrice
ale integrării
trebuie să să rezulte în urma aplicării informaţiilor oferite de diferite
discipline. (Mayes,
1993:265, Wallace, 1993:272). În altă ordine de idei, cercetarea
integrării nu se poate limita la disciplinele tradiţionale ale politologiei,
economiei
şi dreptului, ci trebuie să cuprindă sociologia, geografia şi antropologia. În
lucrarea
sa „Europa, o provocare pentru ştiinţele sociale”, Hamm argumentează că
„procesul european este mult prea complex şi are mult prea multe consecinţe
teoretice şi practice ca să poată fi analizat în mod corespunzător din
perspectivă
unidisciplinară. Dacă acceptăm provocarea să contribuim la profilarea acestei
societăţi în formare, atunci abordarea trebuie să fie dintr-o perspectivă
holistică
şi problematizată” (Hamm:15). Rezervele faţă de modalitatea formării
conceptelor
referitoare la procesul integrării au îndemnat o serie întreagă de cercetători
irlandezi să elaboreze o abordare alternativă. Deşi scopul urmărit este acela
de a
înţelege natura UE, forţele motrice ale integrării şi dinamica procesului de
integrare
suntem convinşi că toate acestea, la o primă tentativă, pot fi mai bine însuşite
pe
cale indirectă. Cunoştinţele despre integrare pot fi mai bine aprofundate dacă
ne
întoarcem la realitatea economică, politică şi socială ascunsă în spatele
integrării.
(Laffan şi O’Donnell, 1993).
Stabilirea
corectă a forţelor motrice ale integrării presupune reamplasarea
statului vest-european în centrul dezbaterii. În Europa de Vest are loc cea mai
rapidă
transformare a „marelui stat consolidat, centralizat, puternic fixat” (Tily
1992:329).
Are loc o importantă dezbatere ştiinţifică despre efectul integrării europene
asupra statelor.
Unii autori interpretează integrarea drept un proces care conduce la un
organism politic transnaţional care pune în pericol suveranitatea membrilor săi
şi
preia toate funcţiile lor esenţiale. Cu alte cuvinte, integrarea duce la „un
sistem
politic semievoluat” care cuprinde atît particularităţile construcţiei statale,
cît şi
cele ale transformării instituţionale. (Wallace 1993, Wessels 1992).
Alţi
autori consideră Comunitatea drept „un regim inter guvernamental de
succes care serveşte la administrarea dependenţelor economice reciproce prin
coordonarea unor politici pe calea tratativelor.” (Moravcsik, 1993:30). O
primă
proiecţie are în vedere transformarea statului, iar ultima, păstrarea şi
adaptarea
statului. Prezentul studiu analizează dintr-o plajă mult mai largă două benzi
înguste
care pot influenţa viitorul ordinii politice europene: naţionalismul şi
regionalismul.
Ordinea politică în Europa se va configura mai ales din jocul forţelor
regionale/
naţionale şi naţionale/internaţionale. Atît regionalismul cît şi naţionalismul
constituie dovezi ale deosebitei diversităţi ale organizării culturale şi
politice a
Europei. Administrarea diversităţii constituie una dintre temele centrale cu
care
se confruntă sistemul politic în procesul integrării europene. Atitudinea
conform
căreia diversitatea constituie o valoare indiscutabilă în cadrul exprimării
identităţii
europene, poate fi deci legitimă. (Gillespie, 1994:1).
Naţiuni şi naţionalisme
Atît
în cadrul dezbaterilor politice cît şi în cel al cercetării ştiinţifice a
integrării europene, statele membre – fie direct, fie indirect – beneficiază de
accente
deosebite. De o atenţie mai redusă a beneficiat existenţa în timp a naţiunilor şi
statelor europene, ceea ce constituie expresia propriu-zisă a acestor „identităţi
naţionale”. Articolul lui Hoffman, de mare rezonanţă, din 1966, despre viitorul
statului naţional, a pus în centrul discuţiei chestiunea diversităţii europene,
iar
problema naţionalismului a fost abordată trasînd distincţii clare între conştiinţă
naţională, situaţie naţională şi naţionalism. Hoffman definise conştiinţa
naţională
drept sentiment, situaţia naţională drept împrejurare, iar naţionalismul drept
o
ideologie care acordă prioritate absolută naţiunii. Interesul naţional, izvorît
din
diferite situaţii naţionale, limitează integrarea politică. Hoffman ne zugrăveste
proiecţia originală a naţionalismului. Deşi observă că statul naţional a fost păstrat
în Europa Occidentală, recunoaşte că proiectul integrării poate duce în direcţia
unei noi construcţii politice. (Hoffman, 1966). Accentele puse de Hoffman
asupra
naţionalismului sunt rar citate sau recunoscute, autorul fiind identificat mai
degrabă
cu o abordare interguvernamentală a integrării.
Oare
naţionalismul poate să determine formele pe care le îmbracă integrarea
europeană, respectiv limitele comunităţii politice în Uniunea Europeană? Ne-ar
fi de mare ajutor în înţelegerea integrării europene dacă am putea evalua
autenticitatea ipotezelor ascunse în spatele acestei întrebări. Proiectul
integrării a fost
susţinut în calitatea sa de instrument util al combaterii caracterului iraţional
şi periculos al naţionalismului care a dus la două războaie mondiale şi la
ascensiunea fascismului. Anii 1930 au însemnat în Europa de Vest culmea
Weltanschaung-ului naţionalist. (Dorgan, 1993:178) În cadrul mişcărilor
de
rezistenţă combaterea exceselor naţionaliste era evidentă. Idealiştii
Congresului
de la Haga au prevăzut depăşirea naţionalismului printr-o colaborare europeană
care să ducă la o uniune europeană originală şi la formarea unei identităţi
europene
autentice. Naţionalismul a fost înlocuit de un obiectiv mult mai acceptabil,
cosmopolitismul. (Wallace, 1993:80). După Weiler, supranaţionalitatea în cadrul
Comunităţii „nu înseamnă lichidarea statului naţional, ci constituirea unui
regim
care îşi propune îmblînzirea interesului naţional printr-o nouă disciplină.
Starea
idilică ar fi aceea în care s-ar pune capăt exceselor naţionalismului,
provocarea
constînd în capacitatea controlului social asupra reflexelor interesului naţional
incontrolabile de altfel la nivel internaţional”. (Weiler, 1993:10).
A
fost oare îmblînzit naţionalismul în Europa Occidentală, i s-au diminuat oare
ascuţişurile? (Garvin, 1993, Smith 1990) Integrarea europeană a contribuit la
ceea
ce Hass a denumit în Europa de Vest, naţionalism liberal. (Hass, 1990:311) Urmărirea
interesului naţional este influenţat de dezvoltarea formelor intensive ale
colaborării
economice şi politice la nivel de Comunitate. Excesele naţionalismului au fost
în
esenţă reţinute, cu excepţia acelor teritorii ale Europei în care influenţa
problemei
suveranităţii – în Irlanda de Nord şi în Spania –, a fost prezentă.
Pe
parcursul identificării componentei naţionale a guvernării vest-europene,
una dintre dificultăţi era caracterul atotcuprinzător, dar imperceptibil al
naţionalismului. Poate ar fi necesar să facem o distincţie între diferitele
modele şi
dimensiuni ale naţionalismului. Modelele istorice diferă de la naţionalismul
american din secolul al XVIII-lea, prin naţionalismul european al secolului al
XIX-lea pînă la naţionalismul lumii a treia din secolul al XX-lea şi, prin adăugarea
unei categorii distincte de Hobsbawn, pînă la naţionalismul sfîrşitului de
secol
XX. (Hobsbawn, 1990) În Europa trebuie să facem distincţie între statele naţionale
dezvoltate ale Occidentului şi acele state est-europene care s-au născut din
prăbuşirea imperiilor Romanovilor, ale Habsburgilor şi cel Otoman, şi care nu
posedă un trecut istoric independent îndelungat. În Europa de Est se poate
observa
a legătură strînsă între religie, etnicitate, limbă şi naţionalitate (Dorgan,
1993:181).
Întrucît aceste imperii aveau un caracter multinaţional, grupurile erau nevoite
să-
şi dezvolte naţionalitatea pe baze etnice, neputînd s-o facă în cadrul unor
state
separate. Căderea comunismului a atras după sine renaşterea naţionalismului în
această regiune a Europei. Regiunile a două state multinaţionale, Uniunea
Sovietică
şi Iugoslavia, nu şi-au putut înfrîna tendinţele secesioniste şi s-au divizat
în unităţi
politice mai mici. Cehoslovacia la fel. Europa păşise din nou în epoca construcţiei
statale. Dat fiind profilul etnic complex al Europei de Est, problema minorităţilor devenise o sursă potenţială de conflict.
Clasa politică a depus eforturi pentru
restabilirea suveranităţii naţionale şi refacerea economiei naţionale chiar şi
în
acele state ale căror frontiere au rămas neschimbate. Datorită nivelului de
dezvoltare politică şi economică radical diferit, relaţia stat/naţiune este
foarte
diferită în cele două părţi ale Europei.
Smith
face distincţie între abordarea „originală” şi cea „instrumentală” a
naţionalismului (Smith, 1993). Prima abordare priveşte naţionalismul ca o
reflexie a
unei structuri aflate în fundal, în timp ce cel din urmă îl vede ca un argument
utilizat
în competiţia politică. Imaginea zugrăvită de Gellner despre naţionalism este
una
„instrumentalistă”, care subliniază legătura acestuia cu modernizarea şi
industrializarea,
respectiv cu necesitatea exploatării unor noi modalităţi ale loialităţilor cetăţeneşti
într-o epocă post-agricolă (Gellner, 1983). Explicaţiile puternic cauzale ale
naţionalismului efectuate de Gellner sunt criticate pentru că nu răspund în mod
corespunzător la multitudinea experienţelor observate. Naţionalismul, ca unic
criteriu
al unui guvern şi al unei politici legitime, a apărut în urma Revoluţiei
franceze.
Concepţia dominantă era că fiecare naţiune trebuie să posede un stat propriu şi
să
aibă posibilitatea utilizării politicii pentru formarea propriei vieţi
economice, sociale
şi spirituale în conformitate cu spiritul naţional propriu (Garvin, 1993:66).
Naţionalismul devenise cheia legitimităţii politice tocmai în perioada în care
foarte
populara suveranitate se instaurase în Europa (Connors). Principiul naţionalităţii
devenise atît de
penetrant încît nici un stat nu s-a putut dispensa de el (Llobera,
1993:65). Din punct de vedere occidental, elementele principale ale fiinţei naţionale
pot fi exprimate astfel: „naţiunea trebuia să posede un teritoriu unitar şi
bine definit,
o patrie istorică, conştiinţa acestei patrii, ansamblul legilor şi instituţiilor
reprezentînd
o singură voinţă politică, conştiinţa egalităţii în drepturi a membrilor
acestei
comunităţi cetăţeneşti, valorile şi tradiţiile comune ale populaţiei bazate pe
mituri de
origine şi memorie comune.” (Smith, 1991:8-12)
Imaginarul
existenţei naţionale înzestrează naţionalismul atît cu o specificitate
privind originea cît şi cu una privind instrumentarea. Pe de o parte accentul
cade pe
cetăţenie şi egalitatea în drepturi, ca parte a moştenirii raţionaliste a
iluminismului,
pe de altă parte el cade pe conceptul de identitate care se hrăneşte din
miturile
originare şi din memorie. Aceste mituri şi amintiri se construiesc de preferinţă
pe
tradiţii arhaice mai vechi şi pe sisteme de credinţe colective, prezente pînă
astăzi în
culturile moderne. (Garvin, 1993) Această relaţie între naţionalismul modern şi
legăturile etnice premoderne sunt subliniate şi de Smith, care spune că
„numeroase
state moderne, printre care şi pionierii cei mai influenţi ai modernităţii, au
fost
construite în jurul unui nucleu etnic dominant, ale cărui valori, tradiţii,
mituri şi
simboluri au constituit apoi formele şi forţele motrice specifice ale naţiunii
de mai
tîrziu.” (Smith, 1990:13) Dacă naţiunile sunt „comunităţi imaginare” (Anderson,
1983), atunci ataşamentul lor faţă de puterea de stat le înzestrează cu o
puternică prezenţă
în viaţa socială şi politică. Christiansen consideră că „atît statul, cît şi
naţiunea – respectiv relaţia dintre ele – există datorită intensităţii prezenţei
lor
practice.” (1992:6) Două caracteristici specifice ale naţionalismului au
relevanţă
deosebită pentru integrarea europeană. În primul rînd, naţionalismul a creat
forma
cea mai viguroasă a identităţii colective în lume. În al doilea, relaţia
simbiotică a
naţionalismului cu statul a înzestrat legitimarea puterii politice cu un rol
central.
Naţionalismul oficial
Pentru
a putea defini componenta naţională a guvernărilor europene
contemporane este util să facem distincţie între naţionalismul oficial, naţionalismul
politic şi naţionalismul cultural. (Breully, 1985) Naţionalismul oficial,
naţionalismul guvernelor, s-a adaptat proiectului european, mai mult, l-a îmbrăţişat
în multe state membre. Proiectul european a fost asimilat ca parte a unui
proces
de modernizare, a deschiderii către lumea externă. Acest lucru a fost valabil
mai
ales pentru Franţa de după război, atunci cînd Monnet, în calitate de şef al
Comisiei
de Planificare, a hotărît să creeze nişte cadre în care Franţa să poată deveni
competitivă din punct de vedere economic. În afară de aceasta, politicieni de
frunte
francezi şi-au proiectat cu dibăcie viziunile naţionale asupra proiectului
european.
În anii ’60, De Gaulle a acceptat necesitatea colaborării europene, dar numai o
colaborare planificată şi controlată de „l’Europe des patries”. În
1983-1984 a
avut loc o deplasare în politica franceză în măsura în care Franţa începuse să
susţină o Europă cu cele mai multe caracteristici de tip statal. După Weawer,
începînd din 1984 în gîndirea politică franceză „Europa trebuie să devină
ceea
ce ar fi trebuit să devină Franţa, şi ceea ce ar trebui cumva să rămînă.
Trebuie să
cuprindă o identitate politică şi de apărare, valorile sale proprii şi recunoaşterea
de către actorii externi.” (Weawer, 1990:481) În declaraţia ministrului
european
al Franţei „Cred că cu cît este cineva astăzi mai naţionalist, cu atît este
mai
european. În lumea de mîine nu mai există posibilitatea ca cineva să fie mare,
liber şi respectabil fără ca mai întîi să-şi croiască drum prin Europa” (Bosson,
1987:59) se reflectă concepţia France par lEurope.
Această
declaraţie a fost riguros testată cu ocazia referendumului de la
Maastricht cînd cauza cetăţeniei a creat serioase resentimente, caracterizată
fiind
prin acest discurs puternic naţionalist. (Holm, 1992)
Proiectul
european a devenit unul dintre pilonii sistemului politic german,
respectiv structura cadru a exprimării identităţii într-o ţară şi un continent
divizat.
Aspiraţia spre unitatea germană a fost inclusă în dreptul fundamental. Pentru
RFG
integrarea europeană a constituit o arenă pentru învingerea traumelor provocate
de fascism, Holocaust şi pierderea războiului. „Ostpolitik”-ul lui Willy Brandt
îşi
propusese să îmbunătăţească nivelul de trai în RDG şi să lărgească posibilităţile
legăturilor familiale între cele două Germanii. Spre deosebire de Franţa,
Germania a
renunţat în mod conştient la rolul de lider şi la grandoarea naţională. Noul
stat
german şi-a canalizat energiile către imperiul economic şi „identitatea mărcii
ger-
mane”. Reunificarea din 1990 a avut efectul unui şoc asupra RFG, deoarece clasa
politică germană acceptase de fapt divizarea ţării. Cînd odată cu dărîmarea
zidului
din Berlin reunificarea devenise inevitabilă, cancelarul Kohl şi ministrul de
externe
Genscher au recurs la viziunea lui Tomas Mann – „mai bine o Germanie
europeană
decît o Europă germană” – pentru a potoli temerile vecinilor. Reunificarea
germană şi integrarea europeană fuseseră prezentate ca proiecte paralele şi
complementare. Dacă Germania a reuşit să biruie consecinţele politice,
economice
şi psihologice ale reunificării, rolul ei în noua Europă este neclară. Clasa
politică
este angajată în continuare alături de proiectul european, deşi faimosul
consens
privind Europa este pus sub semnul întrebării. Primul ministru al Bavariei, H.
Stoiber (CSU) priveşte cu multă antipatie Tratatul de la Maastricht şi
aprofundarea
integrării europene. Germania este din ce în ce mai îngrijorată pentru
stabilitatea
politică a Europei de Est şi recurge la ajutorul Europei Occidentale pentru
stabilizarea teritoriilor de la răsărit.
Aşezate
între doi vecini mai mari, statele Benelux privesc integrarea europeană
ca pe un mijloc de întărire a autonomiei naţionale. Proiectul european a
devenit
parte a identităţii lor de stat. Pentru Belgia, construcţia europeană a făcut
posibilă
modificarea
fundamentală a sistemului statal între 1980 şi 1993, ajungînd în final
la un sistem
federal. În partea flamandă există voci care ar prefera disoluţia Belgiei
în Europa. Elita irlandeză a acceptat integrarea europeană ca pe unul dintre
instrumentele realizării proiectelor economice şi sociale ale anilor ’50.
Programul
Expansiunii Economice din 1958, care a dus la prima candidatură a Irlandei la
Comunitatea Europeană, a fost prezentat oamenilor ca un lucru „necesar
consolidării independenţei bazelor noastre economice.” (citat de Baker,
1986:61)
Mai tîrziu calitatea de membru al CE a fost prezentată ca următorul pas spre
obţinerea independenţei irlandeze. S-au folosit aşadar argumente naţionaliste
pentru legitimarea proiectului european.
Angajamentul
politic italian la nivel retoric faţă de integrarea europeană poate
fi explicat parţial şi prin dorinţa de a păstra într-un cadru mai larg şi mai
stabil un
stat slab cu un guvern slab. Menţinerea regimului din Italia a avut drept
element
central tocmai construcţia europeană. Elitele politice italiene vroiau de la
bun
început să aibă mîinile legate ca să diminueze spaţiul de mişcare intern.
Italia
trece acum printr-un proces de schimbare fundamental, care poate modifica rolul
proiectului european în cadrul sistemului. Liga Lombardă a fondat o platformă
federalistă făcînd campanie cu sloganul „mai aproape de Bruxelles decît de
Roma”. Pentru Grecia, Spania şi Portugalia aderarea la Comunitatea Europeană
a
însemnat sfîrşitul dictaturii şi o barieră externă faţă de posibilitatea
reinstaurării
sale. Aderarea la CE poate fi zugrăvită – ca în cazul Irlandei – ca o întărire
a statului
naţional, respectiv ca o sursă a modernizării care este capabilă să aducă
mai aproape de inima Europei zonele mai sărace.
Se
remarcă faptul că două state, Danemarca şi Regatul Unit, au reuşit cel mai
greu să se adapteze dimensiunii politice a Comunităţii, datorită faptului că
identitatea lor naţională nu a fost stimulată de către proiect. Ambele state
sunt
ostile faţă de orice formă de supranaţionalism. Danemarca este una dintre cele
mai vechi state constituţionale din Europa, cu o identitate naţională excesivă şi
cu o identitate extranaţională manifestată prin modelele sociale şi politice şi
cele
de colaborare nordice. Pentru Danemarca relaţia dintre Europa şi statul naţional
danez este un joc cu sumă nulă. Guvernele daneze care s-au succedat au căutat să
exploateze dimensiunea politică a integrării şi să reducă consecinţele aderării
la
CE asupra suveranităţii daneze. Aderarea a creat un cadru pentru dezbaterea
chestiunii naţionale şi în Regatul Unit.
Naţionalismul politic
În
politica europeană îşi găseşte loc pe mai departe naţionalismul politic,
ostil faţă de apariţia oricărui sistem politic mai puternic în cadrul CE. În
anii ’60,
purtătorul de drapel al statului naţional era De Gaulle, decis să revendice
preponderenţa statului naţional în cadrul Comunităţii. Retorica acestuia a fost
continuată în anii
’80 de prim-ministrul britanic Margaret Thatcher. Ea combătuse
vehement viziunea
europeană a lui Delors, conform căreia dreptul economic ar
proveni cu timpul în proporţie de 80% din Europa. Thatcher, în 1988, în
discursul
său de la Brugges, subliniase: „Europa va fi mai puternică tocmai pentru că
are
o Franţă ca Franţa, o Spanie ca Spania şi o Mare Britanie ca Marea Britanie,
fiecare cu obiceiurile sale, cu tradiţiile sale şi cu identiatea sa. Ar fi o
prostie să
le comasăm într-o personalitate de tip mozaic.” (Thatcher, discursul de la
Brugge,1988) Din citatul de mai sus reiese că Thatcher era neîncrezătoare în
privinţa metodei continentale a integrării şi nu concepea să renunţe la
caracterul
suveran şi unitar al Regatului Unit.
În
numeroase state europene, forţele conservatoare opuse integrării europene
şi-au redobîndit prezenţa electorală. Extrema dreaptă, din nou întărită în
Austria,
Germania, Belgia, Norvegia şi Italia este profund xenofobă, dovedind o mult mai
redusă toleranţă faţă de imigranţii din afara CE, decît faţă de cei din
Comunitate.
Problema imigranţilor a adus brusc în centrul atenţiei publice ideea identităţii
în
Europa. Atacurile rasiste împotriva străinilor sunt în creştere, iar guvernele
înăspresc reglementările referitoare la dreptul de azil. Deşi nu există
pericolul ca
dreapta extremă să acceadă la putere în nici unul dintre aceste state, tendinţa
are
un efect asupra partidelor principale, susţinerea lor fiind în creştere. Nu
este exclus
ca proiectul de integrare să fie responsabil pentru revigorarea dreptei,
deoarece
forţele conservatoare reacţionează la cosmopolitismul accentuat al societăţii europene,
respectiv la reducerea restricţiilor prezente în mod tacit în programul
din 1992. Se observă că, în numeroase state europene „există o clasă de jos,
semidoctă şi ostilă, care ridică cu îndîrjire ca simbol propriu drapelul naţional
abandonat de către elite”. (Citat din Robins:385)
Ratificarea
Tratatului de la Maastricht a provocat un discurs naţionalist în
mai multe state. Susţinătorii campaniei negative din Franţa, din cercurile
Frontului
Naţional, ai Partidului Comunist, ai socialiştilor şi gaulliştilor au prezentat
Tratatul
UE ca pe o distrugere a statului naţional. Fostul ministru al apărării, J.
Chevenment,
identificase Maastrichtul cu răpirea Europei. Bruxelles era privit ca un taur
care
se apleacă în mod înşelător la picioarele statelor-naţiuni ale Europei ca să le
poată
zdrobi. (Holm, 1992:11) Problema cetăţeniei s-a dovedit deosebit de delicată în
dezbaterea franceză. Pe de o parte preşedintele Mitterand considera că
extinderea
drepturilor cetăţeneşti limitate face parte din tradiţiile universaliste ale
Franţei.
Pe de altă parte, după părerea lui Le Pen, străinii rezidenţi temporar pe
teritoriul
Franţei nu sunt capabili să creeze o relaţie de angajament faţă de naţiune, faţă
de
specificul său cultural şi istoric (Holm, 1992:12), ceea ce nu-i îndreptăţeşte
să
participe la alegerile locale. Moştenirea iluminismului trebuie, pur şi simplu,
păstrată în Franţa pentru francezi. Dezbaterea franceză a avut ecou şi în
Danemarca,
Irlanda, Regatul Unit şi Germania. Discursul naţionalist a fost prezent peste
tot,
doar caracterul a
fost diferit de la o ţară la alta.
Identitate şi legitimitate
Pînă
acum am discutat despre faptul că naţionalismul oficial a contribuit în
fiecare stat – cu excepţia Regatului Unit şi Danemarcei – la realizarea
„proiectului
european”. Una dintre proprietăţile cele mai importante ale naţionalismului, alături
de universalism şi atotputernicie – este „capacitatea excepţională de
adaptare”
(Connors). Tocmai deosebita elasticitate a naţionalismului face posibil ca
elitele
naţionale să accepte proiecte de genul celor ca integrarea europeană şi să le
prezinte
publicului autohton ca făcînd parte din proiectul naţional. Pe de altă parte,
experienţa războiului a slăbit miturile naţionale în multe state îndemnînd
elitele
politice naţionale să caute noi strategii de guvernare. Se poate observa o
oarecare
diminuare istorică a importanţei naţionalismului. În opinia lui Inglehart,
semnificaţia naţionalismului ca valoare fundamentală s-a uzat. El ajunge la
concluzia că „în general, din Europa Occidentală contemporană a dispărut
sentimentul că statul naţional ar întrupa o valoare supremă, ca refugiu şi
ocrotitor
al unui mod de viaţă unic” (Inglehart, 1990:412). Dorgan împărtăşeşte
această
opinie. Utilizînd parametrii de genul: mîndrie naţională, încredere în armată,
acceptarea sau refuzul luptei pentru apărarea ţării, încrederea sau absenţa
acesteia
faţă de statele vecine, atitudinea faţă de integrarea în UE, Dorgan constată că
intensitatea naţionalismului scade în Europa Occidentală, mai ales în rîndul generaţiilor
tinere. Scăderea este spectaculoasă în rîndurile păturilor culte (Dorgan,
1993:192). Însă diminuarea intensităţii naţionalismului nu trebuie să ne
orbească
în legătură cu existenţa curentelor naţionaliste occidentale ascunse sau faţă
de
semnele reînvierii sentimentelor naţionale. Acest lucru se reflectă şi în
revigorarea
dreptei. Caracteristicile celor trei referendumuri despre Tratatul UE exprimă
rolul
unor factori social-economici cum ar fi învăţămîntul şi ocuparea forţei de muncă.
Populaţia cu un grad de pregătire şi nivel de retribuire mai înalt din Franţa,
Danemarca şi Irlanda a votat în mai mare măsură pentru Tratatul de la
Maastricht.
Majoritatea angajaţilor şi „gulerelor albastre” din Franţa a votat împotrivă.
În
mod similar s-a întîmplat cu ocazia primului referendum din Danemarca, cînd
două treimi din rîndurile muncitorilor necalificaţi au votat cu „nu”. Bazele
rezistenţei faţă de integrare sunt furnizate de păturile societăţii occidentale
care
nu au fost avantajate în urma „europenizării”. Vocea acestora poate fi auzită
mai
ales în rîndurile partidelor de dreapta.
Chiar
dacă acceptăm, luînd în considerare şi forţele conservatoare, că
intensitatea ideii naţionale este în scădere în Europa de Vest, Comunitatea
Europeană nu a condus la depăşirea identităţilor naţionale. Integrarea europeană
nu ameninţă identităţile naţionale, regionale sau locale. Analizele efectuate
de
Reiff asupra datelor Eurobarometrului relevă faptul că ataşamentul faţă de sat
(85%) şi ţară (88%) depăşeşte cu bine proporţia ataşamentului faţă de CE (48%).
În afară de aceasta, deşi 62% din cei chestionaţi au considerat că „identitatea
europeană este compatibilă cu sentimentul identităţii naţionale”, în medie 51%
dintre cetăţenii europeni au declarat că nu se simt niciodată „europeni”
(Reiff,
1993:138-40). După Hass, „nici o identitate mai nouă sau mai mare nu a luat
locul identităţii naţionale slăbite ale francezilor, germanilor, italienilor şi
belgienilor” (Hass, 1993:544). Multiplele ataşamente faţă de sat, regiune
sau ţară
reliefează faptul că ataşamentul naţional este doar unul în ierarhia ataşamentelor
şi că identitatea naţională este compatibilă cu alte identităţi de grup.
Păstrarea
identităţii naţionale – ca una în ierarhia identităţilor – exclude oare
formarea unei „identităţi europene”? Integrarea europeană presupune oare o
astfel
de „identitate europeană”? Tratatul de la Roma exprima de la bun început
obiectivul: „o uniune cît mai strînsă între popoarele Europei” şi nu
doar între
state. Nevoia ca integrarea europeană să fie susţinută de „un sentiment
comun” -
ca să folosim termenul lui Deutsch –, a cîştigat în importanţă în anii 1980
atît în
gîndirea Comisiei cît şi în declaraţiile Consiliului European. Constituirea
Comisiei
Adonnino Despre Europa popoarelor în 1985 demonstrează dorinţa ca
preocuparea
să se concentreze nu numai asupra formării comunităţii statelor, ci şi a
popoarelor.
Comisia a înaintat o serie de propuneri referitoare la drepturile cetăţeneşti,
cultură,
schimburile de studenţi, sănătate, asigurări sociale, înfrăţirea oraşelor şi
simbolurile
identităţii europene. Uniunea se poate mîndri deja cu un drapel comun, un imn comun,
un paşaport comun şi anumite reglementări standardizate. Schimburile de
studenţi, reţelele regionale, organizaţiile şi grupurile de interes transnaţionale
pot
duce la formarea unei societăţi civile europene. Manifestările sportive
europene
şi „oraşele culturale”, „Anul European al Vîrstnicilor” ş.a.m.d., toate fac
parte
din acea politică conştientă menită să amplifice conştiinţa identităţii
culturale
europene a cetăţenilor. Comisia, asemenea altor constructori ai statelor din
trecut,
caută să elaboreze o „identitate europeană”. Tratatul Uniunii Europene, prin
capitolul consacrat cetăţeniei, a transformat statutul persoanelor rezidente
într-
una din ţările membre, fără să aibă însă cetăţenia ţării respective, din
„privilegiat”
în „cetăţean al Uniunii”.
Căderea
comunismului şi criza ratificării Tratatului de la Maastricht a readus
brusc în centrul atenţiei cauza „identităţii europene” şi a „Europei
popoarelor”. Cu
toate acestea, identitatea europeană şi însuşi conceptul de Europa sunt
deosebit de
problematice. „Europa este un termen geografic cu importanţă politică şi cu
o
deosebită greutate simbolică, dar fără să aibă o definiţie clară şi frontiere
stabilite.”
(Wallace, 1990:7) Crearea „identităţii europene” şi modul de stabilire a
frontierelor
Europei vor avea un efect imprevizibil asupra fostelor state comuniste şi
asupra
imigranţilor din societatea vest-europeană. Pentru multe state şi indivizi are
o
deosebită importanţă locul pe care îl ocupă în relaţia „Europa – non-Europa”.
Elitele
politice trebuie să
se ferească de pericolul real de a defini „identitatea europeană”
în raport cu „ceilalţi”.
Barraclough ţine să ne amintească că „atunci cînd s-a pus
problema definirii caracteristicilor din care se compune Europa, s-a dovedit a
fi
fost mult mai uşor să se dea o definiţie negativă, exclusivă, îndreptată
împotriva
unei presupuse tendinţe neeuropene sau antieuropene, decît să se găsească un
scop
paneuropean, acceptabil pentru toată lumea.” (Barraclough, 1963:41).
În
noua Europă politica identitară are o semnificaţie deosebită. După opinia
lui Cable, noua politică a identităţii culturale depăşeşte în importanţă
politica de
stînga şi dreapta de după războiul rece. „La unul dintre poli se află cei
care îşi
definesc atît propria identitate cît şi identitatea celorlalţi prin noţiuni
închise, de
excluziune. Însăşi existenţa şi practicile străinilor constituie o ameninţare
pentru
aceste identităţi. Iar la polul opus se află cei care îşi exprimă un angajament
excesiv pentru o opţiune personală a moravurilor şi stilului de viaţă.
Identitatea
culturală este flexibilă, multilaterală sau în mod fundamental superficială.”
(Cable, 1994) Polul de excluziune este exprimat prin renaşterea forţelor naţionaliste
de dreapta. În acelaşi timp, în ierarhia valorilor creşte importanţa
individualismului.
Conform unui sondaj efectuat pe şapte ţări democratice, cel mai important lucru
pentru majoritatea adolescenţilor şi adulţilor este „împlinirea propriei vieţi”.
(Dorgan, 1993:191) Pentru tratamentul politicilor identitare Cable prevede o
serie
de principii cu implicaţii serioase pentru ordinea politică europeană, cum ar
fi:
necesitatea identităţii multilaterale, apărate de principii juridice evoluate
care să plaseze
drepturile individuale deasupra celor de grup; descentralizarea în cadrul
democraţiei; ordinea în cadrul dreptului; sentimentul comun al egalităţii;
globalism
practic. (Cable, 1994) Aceste principii, respectiv valorile universale
reprezentate
de acestea, constituie o recuzită mult mai potrivită pentru crearea identităţii
europene decît mythomotours cu valoare istorică îndoielnică. Aceste
principii
trebuie să fie fundamentate pe concepţia mai puţin sentimentală, dar nu mai puţin
convingătoare ale cetăţeniei şi drepturilor sociale. Cu toate acestea, reacţia
la
drepturile cetăţeneşti destul de limitate ale Tratatului UE, respectiv evidenta
supraîncărcare a sistemului occidental al bunăstrării subliniază greutăţile cu
care
se confruntă căutarea unei noţiuni a identităţii europene care „conţine în
sînul
său valori politice închise” (Garcia, 1993:173).
Legătura
dintre statul naţional şi guvernul legitim în Europa de Vest modelează
în continuare în mod foarte real structurile politice, ducînd la un deficit
politic în UE.
Această afirmaţie poate să pară în contradicţie cu faptele dacă o analizăm pe
fondul
conflictelor şi tratativelor de la Bruxelles. Uniunea este fondată însă pe
amestecul a
numeroase regimuri politice, a numeroase reguli de decizie, a diferiţilor
piloni şi
„geometrii variabile”. În privinţa ethosului său politic, CE este în mod fundamental
pragmatică şi tehnocratică, ghidată permanent de negocierile şi tratativele
intrastatale,
ceea ce îi slăbeşte capacitatea de a aborda chestiunile cardinale. Politica
democratică
se derulează în spaţiu
politic naţional, modelată de culturile politice naţionale.
Argumentarea lui
Habermas este clarvăzătoare: „Statele naţionale constituie o
problemă pe cărarea spinoasă care duce la Uniunea Europeană, dar acest lucru se
datorează mai puţin pretenţiilor lor irepresibile de suveranitate, cît faptului
că
procesele democratice s-au desfăşurat pînă acum doar între graniţele naţionale.
Sfera
publică a politicului a fost divizată pe unităţi naţionale” (Habermas,
1990) .
Aceasta
a fost argumentaţia Curţii Constituţionale din Germania privitor la
sentinţa referitoare la Tratatul UE cînd a afirmat că, dacă o uniune a statelor
democratice posedă atribuţiuni suverane, atunci aceasta se află deasupra
tuturor
popoarelor statelor membre, pentru legitimarea căreia sub formă democratică
acestea sunt chemate să se exprime prin intermediul parlamentelor lor. (Jus
letter,
36/93) Politica în Europa Occidentală rămîne o chestiune naţională. Rolul
partidelor politice, într-o analiză convingătoare a celor trei referendumuri
pentru
Tratatul UE, este subliniat astfel: „Interesele Europei sunt prost servite
de către
politicienii şi partidele naţionale, acestea fiind conduse adesea de interese
lo-
cale să recurgă la obnubilarea chestiunilor europene. Dacă există astăzi criză
de
legitimitate în Europa, ea se datorează, se pare, mai degrabă partidelor naţionale
şi liderilor acestora decît populaţiei UE sau eurocraţilor de la Bruxelles.”
(Franklin, Marsh şi McLaren, 1993)
Problema
în UE nu constă atît în „deficitul democratic” propriu-zis, cît în
slăbiciunile culturii politice de deasupra nivelului politicului şi a statului,
şi a tehnicilor
care implementează politicile naţionale. Integrarea europeană a avut
un efect mult mai pronunţat asupra statelor decît asupra structurilor politice.
Regiuni şi regionalism
O
temă mereu revenită în atenţia cercetării europene este caracterul
teritorialităţii şi creşterea unui nou tip de regionalism. În unele cazuri
regionalismul
este sinonim cu renaşterea naţionalismului în statele naţionale europene.
Regionalismul, din cauze diferite, cere o cumpănire raţională pentru a putea
de-
duce noi concepte din integrarea europeană. Argumentele conform cărora statul
se uzează deopotrivă de jos şi de sus sunt considerate deja locuri comune. Este
important să analizăm izvoarele politice, economice şi culturale ale noului re-
gionalism. Noţiunea de regiune este problematică şi, deşi este folosită în mod
curent în discursul politic, acoperă sensuri foarte diferite de la o
subdiviziune
administrativă pînă la un spaţiu cultural şi economic.
Renaşterea
în anii 1960 în statele Europei de Vest a mişcărilor regionale
politice şi culturale a luat prin surprindere guvernele. Au fost redescoperite şi
exprimate politic identităţile dizolvate în stat. Renaşterea politicii
teritoriale a
fost evidentă în regiuni ca Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Bretagne,
Corsica,
Languedocq, Catalonia, Ţara Bascilor şi Belgia între valoni şi flamanzi. Apariţia
Ligii Nord în Italia
în anii ’80 a fost de asemenea un simptom al amplificării
regionalismului. În
Irlanda de Nord şi Ţara Bascilor conflictul a îmbrăcat forme
violente. Partidul Naţionalist Scoţian şi naţionaliştii basci (PNV) erau de
fapt
separatişti parlamentarişti care vroiau să creeze noi state naţionale pe cale
paşnică.
Există şi forţe politice autonomiste neseparatiste ca CiU din Catalonia, mişcările
bretone şi corsicane sau Plaid Cymru din Ţara Galilor. Obiectivul lor este
reconstrucţia statului. (Keating, 1991:126) Ceea ce pare să fie surprinzător în
aceste mişcări este faptul că privesc integrarea europeană ca un posibil cadru
pentru o construcţie paneuropeană, în cadrul căruia să-şi poată dezvolta
propria
identitate. De aici provine sloganul Partidului Naţionalist Scoţian „independenţă
în Europa” şi afirmaţia Ligii Lombarde conform căreia „sunt mai aproape de
Bruxelles decît de Roma”. Aceste mişcări doresc să participe la structurile
politice
şi economice ale unei Europe mai largi în timp ce îşi exprimă identitatea şi
autonomia în interiorul propriilor state. Mişcările regionaliste exprimă
viziunea
„Europei regiunilor” în care statele, cu timpul, se vor dizolva. Parţial
datorită
revendicărilor autonomiste, parţial ca răspuns la necesitatea reorganizării
funcţionării politicilor publice, aşa-zisul nivel „mezo” sau regional a devenit
tot
mai important în multe state europene. Forţa motrice a dezvoltării regionale
are o
componentă funcţională şi una normativă. Din punctul de vedere al abordării
funcţionale, întărirea autoguvernărilor regionale a fost un răspuns la
supraîncărcarea guvernărilor centrale, respectiv la nevoia descentralizării distribuţiei
bunurilor publice. Elementul normativ este clădit pe teoria democraţiei.
Conform unuia dintre argumente, dacă scade distanţa dintre cetăţean şi statul
cen-
tral, se întăresc condiţiile democraţiei participative. (Christiansen, 1992:5)
Începînd cu Italia în 1972, Spania în 1978, Belgia în 1980 şi Franţa în
1981-82,
numeroase state vest-europene au demarat restructurarea puterii centrale,
regionale
şi locale. Restructurarea cea mai radicală a avut loc în Belgia care a devenit
stat
federativ. Spania de după Franco a acordat o autonomie însemnată „comunităţilor
autonome”, îndeosebi acelora care aveau o îndelungată tradiţie istorică.
Sprijinirea
actualei guvernări pe CiU din Catalonia împrumută o însemnătate deosebită
cauzei
naţionale. În Franţa, preşedintele Mitterand a înfiinţat în 1982 consilii
regionale
alese în mod direct, cu atribuţiuni mai largi chiar decît cele ale regiunilor
din
Italia care-şi începuseră activitatea în anii ’70. În numeroase state mici au
avut
loc reforme substanţiale ale administraţie locale.
Noul
regionalism are o importantă dimensiune economică. Internaţionalizarea
economiei mondiale se dezvoltă, se pare, în paralel cu diferenţierea sa; tocmai
caracterul
internaţional al producţiei amplifică semnificaţia economică a diferenţelor
teritoriale.
Se pare că există o corelaţie între caracterul global al întreprinderilor şi
pieţelor, şi
caracterul local/unic al tuturor spaţiilor în care se desfăşoară producţia şi
consumul.
Rolul autorităţilor şi unităţilor locale creşte în cadrul coordonării
economice. Acest
lucru se reflectă în diminuarea tratării pretenţiilor naţionale şi în decepţia
faţă de
mijloacele tradiţionale ale politicii regionale de după război. (Albrechts et
al, 1989)
Intervenţiile regionale tot mai semnificative se concentrează asupra unor
factori care
este de presupus că vor crea avantaje concurenţiale regionale. Sprijinul
acordat
economiei regionale este luat în serios sub forme inedite anterior. (Chrisholm,
1990)
În pofida internaţionalizării, iniţiativele locale beneficiază de un rol mai
însemnat.
După Nanetti, nu este întîmplător că regionalizarea se produce în statele
membre ale
CE tocmai în perioada în care asupra modelului fordist al organizării producţiei
şi a
întreprinderilor acţionează o puternică presiune. (Nanetti, 1993:3) Paralel cu
dezvoltarea instituţiilor regionale are loc o creştere şi diversificare a
întreprinderilor
mici şi mijlocii. Noile forme ale politicii structurale regionale sunt
planificate adesea
într-o combinaţie între planificarea şi colaborarea la nivel naţional-supranaţional,
venite
de sus în jos, respectiv afirmarea de jos în
sus a actorilor esenţiali ai acesteia. Importanţa
amplificată a implicării regionale este în strînsă corelaţie cu căutarea
avantajelor
competiţionale într-o lume a concurenţei generalizate.
Existenţa
Comunităţii Europene şi acumularea treptată a competenţelor provenite
din anumite politici influenţează structura politică din interiorul statelor
membre,
îndeosebi în Germania. Procesul intern de piaţă şi Documentul Unic European şi-au
manifestat influenţa asupra sistemului federal german. Landurile au devenit tot
mai
sensibile la influenţa exercitată de integrare asupra puterii lor din cadrul
sistemului
federal german. Ele s-au folosit de procesul ratificării Documentului Unic
European ca
să exercite presiuni asupra guvernului federal pentru a obţine înlesniri
privind
rolul jucat în procesul unor politici comunitare. Aceeaşi strategie de întărire
a poziţiilor
lor în cadrul sistemului instituţional al Comunităţii şi în reprezentarea
intereselor
germane în cadrul Consiliului a fost urmărită de ele în procesul ratificării
Tratatului
de la Maastricht. Meritul includerii Comitetului Regiunilor în Tratatul UE aparţine
landurilor germane în aceeaşi măsură în care aparţine regiunilor belgiene.
Reprezentanţii regiunilor sunt decişi să utilizeze posibilităţile de acuplare
instituţională
pentru a putea deveni actori ai proiectului integrării. La Bruxelles se poate
observa o
multiplicare exponenţială a reprezentanţelor regionale. De la mijlocul anilor
’80 au
fost create circa 45 de birouri regionale.
Sprijinul
Comitetului şi iniţiativa regională au constituit bazele acţiunilor
interregionale transfrontaliere, caracterizate adesea drept para-diplomaţie.
Con-
form acestora „întrepătrunderea dintre statul naţional şi forţele integrării
europene lasă unităţile subnaţionale fără un «cordon sanitar» protector al
statului
respectiv, expunîndu-l astfel presiunilor concurenţiale internaţionale în creştere
(vulnerabilitate). Pe de altă parte, li se oferă o varietate mai mare de
factori de
producţie şi modalităţi de stimulare a construcţiei reţelelor lor internaţionale.”
(Soldatos şi Michaelmann, 1992:134)
Politicile
cu caracter teritorial sunt reprezentate tot mai mult de societăţile
transnaţionale de
diferite tipuri. Euro-oraşele, regiunile limitrofe ale Atlanticului,
asociaţiile
regiunilor europene, respectiv Consiliul Puterilor Locale şi Regionale
împrumută un accent transnaţional unităţilor teritoriale aflate sub nivelul
guvernării
centrale. Au luat fiinţă iniţiative transfrontaliere speciale în zonele de
frontieră
cum ar fi în regiunea Saar, între Luxemburg şi Lorena. Astfel de dezvoltări pot
profita din programul InterReg al Comitetului. Aşa-numita iniţiativă a „celor
patru
motoare” reuneşte patru regiuni specializate în tehnologie înaltă. Acestea
sunt:
Baden-Württemberg, Lombardia, Rhone-Alpes şi Catalonia. Ţara Galilor a aderat
la această iniţiativă în 1990, fără a putea avea statut de partener egal,
neavînd un
parlament regional. Colaborarea se referă la dezvoltarea economică, schimbul de
studenţi, informaţiile cu privire la mediu, rezultatele cercetării ştiinţifice şi
transferul de tehnică. (Harvie, 1993)
Care
sunt învăţămintele acestor evoluţii pentru dinamica statului naţional şi
a integrării europene? Legăturile regionale în Europa nu se suprapun cu
frontierele
naţionale. Statele devin tot mai poroase în timp ce competenţele lor politice
se
deplasează pe de o parte în sus, către nivelul UE, pe de altă parte în jos,
spre
nivelul „mezo” al guvernării. În unele cazuri, conştiinţa politică regională
influenţează structura şi procesele politice ale statelor membre. În Spania,
Belgia
şi Regatul Unit politica teritorială are o dimensiune naţionalistă/separatistă.
Revendicările mişcărilor regionaliste sunt influenţate de forţele integrării
europene
şi de existenţa Uniunii Europene. Uniunea asigură o arenă politică la nivel supranaţional
şi constituie o resursă pentru mişcările regionale în mediul lor
naţional. Cu toate acestea, pentru aceste mişcări centrul este reprezentat de
statul
căruia îi aparţin. Orice regionalism are un caracter naţional într-un fel sau
altul,
fiind modelat de mediul naţional căreia îi aparţine. Relaţia UE/regional este
determinată de relaţia naţional/regional.
Rolul
îndeplinit de regiuni în guvernarea economică se leagă în mod paradoxal
de extinderea internaţionalizării economiei mondiale. Piaţa internă exercită o
influenţă asupra distribuţiei teritoriale a activităţii economice între
diferitele zone
ale Europei. Una dintre componentele importante ale avantajelor economice ale
regiunilor de frunte ale Europei constă în capacitatea lor de dezvoltare şi de
exploatare a resurselor locale. Confruntate cu noi presiuni concurenţiale,
regiunile
Europei aplică politici deschise pentru obţinerea sau păstrarea avantajelor
competiţionale. O dovadă a reorganizării infrastructurii economice o constituie
reînnoirea interesului pentru planificarea teritorială în întreaga Europă.
Acest lucru
ridică un semn de întrebare privind diferenţele uriaşe între nivelul bunăstării
economice ale diferitelor regiuni. Oare „Europa regiunilor” ar contribui la
consolidarea coeziunii europene sau ar amplifica ceea ce a fost denumit de
Harvie
drept „regionalism burghez” sau „particularism al bogaţilor”? (Harvie,
1993:72)
Ar slăbi oare
solidaritatea din interiorul statelor şi între state?
Concluzii
Prezentul
studiu susţine că pentru înţelegerea dinamicii integrării europene trebuie
să ne concentrăm asupra relaţiei dintre naţional şi internaţional, respectiv
dintre naţional
şi regional. Numai prin analiza importanţei „statelor”, „naţiunilor” şi
„regiunilor”
existente în Europa contemporană putem începe să ne ocupăm cu probleme de genul
celor ca identitatea europeană sau caracterul comunităţilor europene în
formare.
Integrarea europeană a reuşit să anihileze caracterul nociv al naţionalismului
în relaţiile
statelor vest-europene; le-a făcut apte pentru menţinerea între limite
acceptabile a
rivalităţilor dintre ele. De aici izvorăşte uşurinţa cu care s-au adaptat
guvernele
occidentale la „proiectul european”. Cu toate acestea, naţionalismul politic nu
a dispărut
din Europa. Întărirea extremei drepte semnalează nemulţumirile faţă de
principalele
partide politice şi reapariţia rasismului. Forţele conservatoare utilizează
simbolurile
naţionale pentru a-şi întări prestigiul propriilor opinii şi sunt ostile în
general faţă de
întărirea unităţii politice din interiorul UE. Forţele care reprezintă aceste
curente
naţionaliste pot duce la ceea ce Hass numea „blocadă naţională” iar
Miall „o Europă
fărîmiţată”. (Hass, 1990:320, şi Miall, 1993:17) Atît „blocada naţională”
cît şi
„Europa fărîmiţată” fac trimitere la reînnoirea naţionalismului politic şi
la frontiere,
ca sisteme de includere şi excludere.
Pe
de altă parte, există suficiente probe care demonstrează o îmblînzire a
naţionalismului, dacă nu neapărat în Europa de Est, cel puţin în cea de Vest. Două aspecte
ale naţionalismului, şi anume legătura dintre statul naţional şi autoritatea
legitimă, respectiv afirmarea identităţii naţionale, îşi păstrează importanţa
în cadrul
sistemului politic occidental. Legătura dintre statul naţional şi puterea
legitimă
îngreunează demersurile democratice din interiorul UE. Uniunea suferă nu numai
de slăbiciunile democraţiei, dar şi de cele ale politicii. Cît timp mediul
public
rămîne în mod predominant naţional, acest lucru frînează dezvoltarea politicii
adevărate în UE. Dezvoltarea comunităţii politice este frînată şi de afirmarea
identităţii naţionale. Identitatea naţională nu a fost înlocuită de identitate
regională,
nici măcar acolo unde cea dintîi a fost mult slăbită. Totuşi, experienţa
Tratatului
UE ne sugerează că o anumită identitate europeană, respectiv un fel de legătură
cu Uniunea, este necesară dacă Uniunea vrea să se ridice deasupra firavelor
sale
rădăcini politice. Majoritatea populaţiei vest-europeane pur şi simplu nu se
simte
niciodată europeană. Cei care se simt europeni provin de obicei de pe treptele
mai
înalte ale scării economico-sociale. Accentuarea unor probleme ca extinderea,
securitatea, imigraţia şi altele, plasează în mod acut în centrul dezbaterii
chestiunea
frontierelor şi a identităţii europene. Există pericolul real ca renaşterea
naţionalismului politic să ducă la o definiţie cu caracter exclusiv privind
întrebarea
„cine este european?” În procesul formării identităţii europene, Europa ar
trebui
să se aplece asupra drepturilor cetăţeneşti şi sociale care au devenit în
perioada
post-belică componentele esenţiale ale identităţii europene.
Una
dintre trăsăturile cele mai accentuate ale guvernării în Europa Occidentală
este regionalismul. Regionalismul are atît dimensiuni economice, cît şi
politice.
În unele ţări regionalismul constituie un răspuns adecvat la mobilizarea forţelor
separatiste şi autonomiste. În altele este o încercare de a răspunde la
rezolvarea
unor probleme îngemănate cum ar fi asigurarea serviciilor publice şi
necesitatea
participării. Extinderea administraţiei de nivel „mezo” constituie o încercare
de a
aduce guvernarea mai aproape de cetăţean. „Europa regiunilor” este un instru-
ment atrăgător pentru umplerea golului căscat între structurile politice şi
cele
administrative ale Europei. Situaţia politică şi constituţională a regiunilor
europene
însă sunt profund determinate de statele în componenţa cărora se află. Poziţia
sigură a landurilor germane se datorează poziţiei lor puternice ocupate în
cadrul
sistemului politic german. Prezenţa lor accentuată în cadrul structurilor
guvernamentale ale UE are un efect stimulativ şi asupra celorlalte regiuni
pentru
a-şi mări participarea. Corelaţia dintre regiuni, naţiuni şi state constituie
un mo-
ment critic în definirea structurilor guvernamentale europene în viitor.
Bibliografie:
Aberechts L., Moulaert F., Roberts P. şi
Swyngedouw E., Regional Policy at the Crossroads
(London:
Kingsley Publishers, 1989).
Anderson B., Immagined Communities (Verso:
1983).
Baker S., Nationalist ideology and the
industrial policy of Fianna Fail, Irish Political Studies
(1:
1986), pp. 57-67.
Barraclugh G, European Unity in Theory and
Practice (Oxford: OUP, 1963).
Bosson B., citat din L ’Express, 27
februarie 1987.
Breuilly J., Reflections on Nationalism, Philosophy
and Social Science (15: 1985), pp. 65-75.
Cable V, The World’s New Fissures: Identities in Crisis
(London: Demos paper no. 6., 1994).
Caporaso J. A. şi Keeler J. T. S., The
European Community and Regional Integration Theory,
studiu
prezentat la cea de-a treia Conferinţă Internaţională a ECSA, mai 1993.
Christiansen T., Regionalism and
Supranationalism in Western Europe, lucrare de seminar la
EUI,
martie 1992.
Chrisholm M., Regions in Recession and
Resurgence (London Unwin Hyman, 1990).
Connor W., Nationalism: Competitors and Allies, Canadian Review of
Nationalism.
Dorgan M., Comparing the decline of nationalism
in Western Europe: the generational dynamic,
International
Social Science Journal, (136/1993), pp. 177-198.
Franklin M., Marsh M., McLaren L., Uncorking
the Bottle: Popular Opposition to European
Unification
in the Wake of Maastricht, studiu prezentat la întrunirea anuală a Societăţii
de
Ştiinţe
Politice din zona central-vestică a SUA, din, aprilie 1993.
Garvin T., Ethnic Makers, Modern
Nationalism and the Nightmare of History, in Kruger P.,
Ethnicity
and Nationalism (Marburg; Hitzroth, 1993), pp. 61-74.
Gellner E., Nations and Nationalism (Ithaca:
1983).
Gillespie P., Diversity in the Union,
Draft paper, IEA, Dublin, 1994.
Habermas J., Citizenship and National
Identity: some Reflections on the Future of Europe,
intervenţie în cadrul conferinţei, Bruxelles, mai 1991.
Hamm B., Europe – a challenge to the
social sciences, International Social Science Journal
(131/1992),
pp. 3-22.
Harvie C, The Rise of Regional Europe (London:
Routledge, 1994).
Hass, E. B., The Limits of Liberal Nationalism
in Western Europe, in B. Crawford şi P. Schulze,
The
New Europe Asserts Itself (California: University of Berkeley Press),
1990.
Hass, E. B., Nationalism: An Instrumental
Social Construction, Millenium (Winter, 1993).
Hobsbawn E., Nations and Nationalism Since
1870 (Cambridge: University Press, 1990).
Hoffman S., Obstinate or Obsolete? Tha Fate of
the Nation-State and the Case of Western-
Europe,
Daedalus (85: 1966), pp. 872-877.
Holm U., The French Discourses on Maastricht,
studiu prezentat la Conferinţa omagială pan-
europeană,
septembrie 1992, Heidelberg, Germania.
Ingelhart R., Cultural Shift in Advanced
Industrial Society (Princeton, NJ Princeton, UP, 1990).
Keating M., Regionalism, Peripheral Nationalism,
and the State in Western Europe: A Political
Model,
Canadian Review of Studies in Nationalism (18: 1991), pp. 117-29.
Keohane R. O. şi Hoffman S., The New European
Community, (Boulder: Westview, 1991).
Krasner S. D., Approaches to the State:
Alternative Conceptions and Historical Dynamics, Com-
parative Politics (16: 2), pp. 223-246.
Laffan B. şi O’Donell R., Economy Society and
Politics in the European Community: A Frame-
work
for Analysis, prelegere
susţinută la ESCA, Washington, mai 1993.
Llobera J. R., The Role of State and Nation in
Europe, in Garcia S., ed., European Identity and
the
Search for Legitimacy (London: Pinter, 1993), pp. 64-80.
Mayes D., The Future Research Agenda, Bulmer S. şi
Scott A., Economic and Political Integra-
tion in Europe (Blackwell: Oxford, 1994), pp. 29-85.
Nanetti R. Y, Cohesion
Policy and territorial Restructuring in the Member States, studiu prezentat
la
conferinţa dedicată politicii de coeziune a CE şi reţelelor naţionale, Nuffield
College,
Oxford,
2-5 decembrie 1993.
Reift K. H., Cultural convergence and
Cultural Diversity as factors in European Identity, in
Garcia
S. ed.
Robbins K., National Identity and
History: Past, Present and Future?
Smith A., Ethnic Identity and Nationalism,
History Today, (33: 1983), pp. 47-51.
Smith A., The Supersession of Nationalsim,
International Journal of Comparative Sociology
(31:
1990), pp. 1-31.
Smith A., National
Identity (London: Penguin, 1991).
Soldatos P. şi Michelmann H. J., Subnational Units’
Paradiplomacy in the Context of European
Integration,
Journal of European Integration (15: 1992), pp. 129-134.
Thatcher M., Address to College of
Europe, Brugge, 1988.
Tilly C, Prisoners of the state,
International Social Science Journal (133/1993), pp. 329-342.
Wallace W., European Governance in
Turbulent Times, Journal of Common Market Studies (31:
1993),
pp. 293-303.
Wallace W., The Transformation of
Western Europe (London: Pinter 1990).
Wallace W., ed. The Dynamics of
European Integration (London: Pinter 1990).
Wallace W., Theory and Practice in
European Integration, Economic and Political Integration
in
Europe (Blackwell:
Oxford, 1994), pp. 272-278.
Weiler J. J., Fin-de-Siecle, prelegere susţinută
la ESCA, Washington, mai 1993.
Wessels W., Statt und (westeuropäische)
Integration: die Fusionsthese: Politische
Vierteljahresschrift, Sonderheft, Die Integration Europas, ed. M.
Krelie).
Traducere
de Elek Szokoly
Brigid LAFFAN este profesor Jean Monnet
de politică europeană, Visiting Proffesor la
Colegiul Europei din Brugge, cercetător coordonator în cadrul Institutului
European din Dublin,
membră a Consiliului Institutului Afacerilor Europene din Dublin. Cercetarea sa
ştiinţifică, axată
pe formele de guvernare din Uniunea Europeană, elaborarea constituţională din
Uniunea
Europeană, aspectele financiare ale UE şi integrarea europeană, s-a
materializat în numeroase
articole — „The politics of identity and political order in Europe”, Journal
of Common Market
Studies (1996); „Organising for a changing Europe: Irish central government
and the EU”, Trin-
ity Blue Paper (2001) — şi volume: Integration and Co-operation in
Europe (Routledge, 1992);
Constitution-building in the European Union (editor colaborator;
Institute of European Affairs,
1996); The Finances of the European Union (Macmillan, 1996); Europe's
Experimental Union:
Rethinking Integration (coautoare, Routledge, 1999).
Brigid Laffan, „Nations and Regions in
Western Europe”, articol preluat cu permisiunea
autoarei.