Untitled-1
Recunoaşterea valorii culturale a limbilor
regionale în Franţa
Jean Sibille
Recunoaşterea valorii culturale a limbilor este un subiect
vast, care poate fi
abordat în multe feluri. Aş vrea să-l abordez dintr-un punct de vedere în acelaşi
timp sociologic, psihologic şi politic. Nefiind de formaţie juristă, nu voi
intra în
chestiuni tehnice de drept, dar aceasta nu mă va împiedica să exprim punctul de
vedere al unui
non-jurist asupra unor chestiuni juridice. Mai mult, mă voi ocupa
mai degrabă de
limbile regionale sau minoritare decît de limbi în general.
Ce este identitatea?
Limba
este adeseori asociată cu ceea ce se numeşte „identitate”. Identitatea
unei persoane se compune din mai multe faţete: identitate culturală, identitate
sexuală, religioasă, profesională… Există bineînţeles interacţiuni între aceste
diferite faţete ale identităţii, dar acestea sunt lucruri diferite; aici va fi
vorba în
mod esenţial despre identitatea „culturală”.
Deseori,
identitatea culturală este considerată ca un lucru imanent, adică un
fapt preexistent oamenilor, care se identifică cu ceva. De fapt, în opoziţie cu
ceea
ce s-a convenit a se numi „moştenirea culturală”, identitatea e ceva ce se
construieşte aici şi acum. Identitatea constituie faptul de a se identifica în
raport
cu ceva: este o realitate psihologică, rezultat al unui proces actual de
identificare.
Din acest punct de vedere, o întrebare precum „oare limba face parte din
identitate?” n-are sens cîtuşi de puţin: limba face parte din identitatea mea
dacă
eu mă identific cu limba; ea nu face parte din identitatea mea dacă eu nu mă
identific cu ea. Altfel spus: limba face parte din identitatea mea dacă eu o aşez
în
identitatea mea. Dacă mai mulţi indivizi se identifică cu o limbă, această limbă
face parte din identitatea lor: identitatea culturală are de asemenea aspecte
colective.
Prin urmare, identitatea se construieşte hic et nunc.
Dar pe parcursul ultimilor
douăzeci şi cinci de ani, ştiinţele umane au împins fără îndoială prea departe
această
viziune „constructivistă”, ca şi cum ar fi fost vorba despre o tabula rasa, ca
şi cum
identitatea s-ar construi pornind de la nimic sau, ceea ce este acelaşi lucru,
de la
indiferent ce. Identitatea culturală se construieşte în general pornind de la o
moştenire
culturală (în sens larg, cu alte cuvinte, din elemente lingvistice, religioase,
etnice,
„emoţionale” etc), transmise prin familie şi prin mediul social, la care
individul
adaugă elementele pe care le creează, pe care le re-elaborează sau pe care le
împrumută (de la alte „culturi”). Poţi accepta într-o mai mare sau într-o mai
mică
măsură această moştenire, ţi-o poţi asuma sau nu; dar întotdeauna are ceva legătură
cu identitatea, căci moştenirea este şi o memorie şi nu se poate şterge cu totul
me-
moria. Cu alte cuvinte, vom zice că moştenirea culturală este un element
structurant
al personalităţii unui individ şi că orice individ este constrîns să se poziţioneze
în
raport cu această moştenire. Iar în această moştenire există una sau mai multe
limbi.
Limbile au o valoare?
Nu
se poate spune că, prin ele însele, cu alte cuvinte în calitate de sisteme de
comunicaţie compuse din semne vocalice, limbile au o valoare; sau mai degrabă,
că unele ar avea mai multă valoare decît altele. Din acest punct de vedere,
toate
au valoare: chiar dacă nu exprimă toate aceleaşi realităţi în acelaşi mod,
toate pot
să fie la fel de eficace ca mijloc de comunicare şi în aceeaşi măsură capabile
să
exprime aceleaşi realităţi. Aşadar, ce anume ne poate permite să vorbim despre
valoarea culturală a limbilor?
Dintr-un
punct de vedere cultural, o limbă are valoare în primul rînd prin ceea ce
vehiculează, prin operele pe care le-a produs şi le produce. Din acest punct de
vedere,
literaturile în limbă regională constituie o parte cu totul demnă de interes,
dar totuşi
neglijată, a patrimoniului literar al Franţei, fie că este vorba despre
literatura populară
orală sau de literatura savantă. Mai ales, de pildă, literatura în occitană,
care a rămas
o literatură vie şi care este, de departe, cea mai productivă dintre toate
literaturile
europene în limbi minorizate (cu excepţia literaturii catalane, dar catalana nu
se mai
află, în Spania, cu totul în situaţia unei limbi minorizate).
Limbile
au de asemenea valoare pentru că aduc diversitatea în societate. Dacă
există credinţa reală că diversitatea este o bogăţie culturală, atunci trebuie
să luăm
în considerare faptul că limbile au o valoare în calitate de element
constitutiv al
acestei diversităţi. Şi acesta este cazul, în mod cu totul special, al limbilor
minorizate, rezultat chiar din situaţia acestora de minorizare: deseori s-a
avansat
ideea că revendicarea identitară ar prezenta un risc de „închidere identitară”;
de
fapt, experienţa ne arată că recuperarea activă a unei limbi şi a unei culturi
minoritare are ca efect o formidabilă deschidere a spiritului către lume şi către
ceilalţi, permiţînd relativizarea şi repunerea în discuţie a modelelor
ideologice şi politice
dominante. Dimpotrivă, pericolul constă, cu siguranţă, în închiderea în
cultura „naţională”.
Limbile
au valoare şi ca element a ceea ce se numeşte azi patrimoniu, con-
cept pe care aş prefera să-l numesc memorie istorică. Statul francez este un
stat
linguicid care a vrut nu numai să-i înveţe franţuzeşte pe toţi cetăţenii săi
(ceea ce
n-ar trebui să fie considerat un fapt negativ), dar care în acelaşi timp a
dorit
eradicarea limbilor aşa-zis regionale (chiar dacă metodele aplicate s-au
dovedit
puţin eficace atîta timp cît a supravieţuit societatea rurală tradiţională) şi
chiar a
urmărit să le şteargă pînă şi amintirea. Or, nu-i posibil să construieşti o
societate
armonioasă şi democratică bazată pe ştergerea memoriei. Ştergerea memoriei
istorice este o caracteristică a regimurilor dictatoriale.
În
sfîrşit, limbile minorizate au o valoare culturală pur şi simplu pentru că
nişte oameni vor să le vorbească, să le înveţe, să le transmită, să-i înveţe pe
alţii,
la rîndul lor, dar şi pentru că există o activitate culturală în jurul acestor
limbi:
limbile constituie de asemenea un „obiect al dorinţei”. Dimpotrivă, privarea de
exercitarea limbii constituie pentru mulţi o teribilă frustrare care poate avea
consecinţe grave, socio-politice sau psihologice. Nu vedem motivul pentru care
societatea ar trebui să refuze recunoaşterea legitimităţii acestei dorinţe.
Recunoaşterea din partea societăţii
a valorii culturale a limbilor
Din
punct de vedere sociolingvistic, nu trebuie uitat faptul că franceza s-a impus
ca limbă scrisă cu cinci secole în urmă pe întreg teritoriul. În regiunile
alofone periferice
din punct de vedere geografic (Basse-Bretagne, Ţara Bascilor, Roussillon,
Corsica)
şi în sudul Franţei (Aquitania, Limousin, Auvergne, Languedoc, Provence),
franceza
nu s-a impus ca limbă de oralitate cotidiană decît de vreo sută de ani în
marile oraşe şi
de mai puţin de cincizeci de ani în mediul rural1. În
DOM-TOM/Teritoriile de dincolo
de mare, limbile locale sunt încă majoritare, ele rămîn limbile oralităţii
cotidiene, în
vreme ce franceza este limba scrisă şi oficială, de folosinţă publică.
Global,
se poate şti, datorită sondajelor efectuate în decursul anilor, că
francezii manifestă un anumit ataşament pentru limbile numite regionale şi
sunt,
în general, favorabili unor măsuri de protecţie; chiar dacă nu sunt cu toţii
pregătiţi
pentru angajarea activă. Astfel încît, în 1994, un sondaj efectuat de Ifop2
pe un
eşantion reprezentativ din ansamblul populaţiei franceze arăta că 75% dintre
francezi considera că e foarte sau destul de important să fie apărate limbile
regionale. 77% erau favorabili ideii ca Franţa să adopte o lege care să
recunoască
şi să protejeze aceste limbi; acelaşi procent se pronunţa pentru adeziunea Franţei
la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Dintr-un alt sondaj
efectuat
în aprilie 20003 rezultă că 82% dintre francezi sunt favorabili
ratificării Cartei
europene şi 79% sunt favorabili unei modificări constituţionale care să permită
această ratificare.
Dacă însă îi avem în vedere pe cei care vorbesc în numele
societăţii:
intelectuali, jurnalişti, înalţi funcţionari, oameni politici, profesori etc,
cu alte
cuvinte, elitele sociale şi intelectuale, situaţia este cu totul alta.
Atitudinea
majorităţii elitelor faţă de limbile regionale sau minoritare se caracterizează
prin
trei aspecte: ignoranţă, dispreţ şi instrumentalizare politică. Nu vom
demonstra
aici ignoranţa şi dispreţul, e de-ajuns să citeşti presa sau să asculţi declaraţiile
unor oameni politici care se declară republicani; anumite publicaţii precum Charlie
Hebdo, Marianne sau Le Figaro şi-au făcut din asta o specialitate;
unii jurnalişti
au pus bazele unui adevărat comerţ.
Sub
aspect politic, lucrurile stau cam aşa: de două decenii suntem martorii unui
discurs care instrumentalizează idealurile republicane precum laicitatea,
neutralitatea
Statului, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, în serviciul unui naţionalism
unitarist şi
(re)centralizator care este ostil limbilor regionale şi care contravine unor
aspiraţii
identitare ale populaţiei din regiuni istorice legate de o limbă şi o cultură
specifice.
De fapt (în orice caz, în Franţa metropolitană), nu prezenţa limbilor regionale
este cea
care pune probleme societăţii, ci dimpotrivă, din ce în ce mai mult, absenţa
lor,
generatoare de frustrare şi de indispoziţie identitară: pierderea limbii este
resimţită ca
un cusur al fiinţei, ca o mutilare, iar faptul de a nu fi avut posibilitatea de
a o învăţa
sau de a o studia poate fi perceput ca o umilinţă. Amplificarea revendicărilor
lingvistice
şi a sentimentului
identitar este legată de pierderea limbii şi de creşterea nivelului de
instrucţie. Acest
sentiment identitar rămîne foarte înrădăcinat (s-ar putea chiar să aibă
tendinţe de creştere), el trece dincolo de audienţa politică pe care pot s-o
aibă mişcările
„regionaliste”, iar societatea civilă suportă tot mai greu unitarismul cultural
moştenit
dintr-o concepţie retrogradă despre republică. Din nefericire, de vreo treizeci
de ani,
nivelul dezbaterilor privind aceste chestiuni a regresat şi, astăzi, în Franţa,
nu mai
poţi lua apărarea culturilor minoritare fără a fi etichetat de comunitarism, de
„etnism”,
de tribalism, de naţionalism, de separatism, de preconizare a închiderii
identitare sau
a excluderii, de a avea legături cu extrema dreaptă etc. Aceste amalgamări sunt
insuportabile şi nedemne de o dezbatere democratică. Ai impresia că intelighenţia
franceză e lovită de un soi de cecitate intelectuală care o face incapabilă
să vadă în
chestiunea limbilor regionale o adevărată problemă a societăţii şi nu doar un
simplu
instrument al cutărei sau cutărei ideologii politice.
Această
situaţie face ca bătălia pentru limbile regionale şi minoritare să fie
una epuizantă: fiecare pas înainte este rezultatul unor eforturi nemăsurate şi
poate
fi oricînd repus în discuţie. Căci, ceea ce nu vor să vadă clasa politică şi o
mare
parte a intelighenţiei, este faptul că, de-acum, alternativa nu este
între republică
şi particularisme, nici măcar între republică împreună cu particularisme şi
republică
fără particularisme, alternativa se situează între republică împreună cu
particularisme şi particularisme fără republică. Şi tocmai în aceasta rezidă
fondul
problemei corsicane: dacă i s-ar fi acordat, acum douăzeci şi cinci de ani,
Corsicii, ceea
ce se pregăteşte să i se acorde astăzi (fapt care, azi, poate că nu va rezolva
nimic), situaţia probabil că nu ar fi cunoscut derivele ştiute. În opinia unor
observatori, în Corsica, în sînul tinerei generaţii, liantul afectiv cu Franţa
ar fi
deja rupt; şi este pe cale să fie rupt în Bretania şi în Ţara Bascilor.
În
sudul ţării (regiuni occitane), situaţia este mai complexă, dar sentimentul
alterităţii în raport cu Franţa de Nord rămîne foarte înrădăcinat în societate,
mai ales
la tineri şi în marile oraşe. Poate că este încă destul de puternic pentru a fi
integrat de
către populaţiile de origine imigrată, mai ales magrebiană: astfel încît
tinerii marsilieni
de origine magrebiană nu se recunosc în apelativul de „beur”, căci aceşti
beurs „sunt
nişte parizieni”. Este, de altfel, într-un anumit sens, un lucru pozitiv, căci
o integrare
reuşită presupune nu doar integrarea în cultura naţională, ci şi în cultura
locală; în
ziua în care societatea meridională îşi va pierde capacitatea de a integra din
punct de
vedere cultural populaţii de origine străină, riscăm să asistăm la derive
comunitariste.
Acest sentiment de alteritate este intensificat de etnotipurile vehiculate de
cultura
franceză dominantă asupra celor din sud (şi de asemenea, mai mult, asupra
corsicanilor). Aceste etnotipuri sunt în mod special rărspîndite în sînul
elitelor
„pariziene”, ca şi în mentalitatea funcţionarilor sau a oamenilor de afaceri
originari
din nord şi aflaţi în slujbe în sud. Aceştia au adesea afirmaţii şi atitudini
care frizează
rasismul şi sunt foarte dureros resimţite de către autohtoni — e, într-un fel,
o „revenire
a refulării”: ceea ce nu mai este îngăduit să se spună despre evrei, despre
negri sau
despre arabi, se permite încă şi azi să se spună despre corsicani sau despre
meridionali.
Recunoaşterea de către stat a
valorii culturale a limbilor
În
corpusul juridic francez există cîteva texte care se referă la limbile
regionale
(de pildă, textele care permit învăţarea lor). Dar nu există nici un text
oficial care să
le acorde un statut veritabil, nici vreunul care să se străduiască să le
numească şi să
le enumere în mod exhaustiv. Aceasta ar fi fost situaţia dacă procesul de
aderare al
Franţei la Cartă ar fi fost dus pînă la capăt. Există totuşi un raport care
fusese cerut
de către miniştrii Educaţiei Naţionale şi, respectiv, al Culturii şi al Comunicării
profesorului Cerquiglini4 şi care enumeră limbile susceptibile de a
fi recunoscute
de către Franţa în cadrul Cartei. Raportul Cerquiglini fusese precedat de un
raport
al profesorului Guy Carcassonne privind incompatibilitatea Cartei cu Constituţia5.
Carta,
al cărei scop este prezervarea patrimoniului lingvistic european, nu
specifică în mod exact care limbi regionale corespund conceptului de limbi
regionale sau minoritare, dar precizează că nu tratează limbile imigranţilor,
nici
dialectele limbii oficiale. Ea permite totuşi luarea în considerare a limbilor
aşa-
numite „fără teritoriu”. În ultimă instanţă, îi revine fiecărui stat în parte
sarcina
de a determina cărei limbi trebuie să i se aplice prevederile Cartei.
De
asemenea, trebuie remarcat faptul că această Cartă, chiar dacă nu se referă
la dialecte ale limbii oficiale şi la limbi ale imigranţilor, aceasta nu
împiedică statele,
care sunt suverane, să acţioneze şi să dea legi în ce priveşte aceste limbi;
în consecinţă, dacă statele nu fac nimic pentru aceste limbi, responsabilitatea
nu
revine Cartei, ci statelor respective.
Raportul
Cerquiglini sugerează, graţie unei interpretări extensive a noţiunilor
de „limbă minoritară” şi de „limbă fără teritoriu”, să se considere ca „limbi
din
Franţa”, alături de limbile „regionale” propriu-zise, precum şi alături de
limbile
romani şi idiş: berbera, araba magrebiană (numită „araba dialectală” în
raportul
respectiv), armeana occidentală, ca şi hmong-ul vorbit în Guyana.
Pe
de altă parte, acelaşi raport ia în egală măsură în considerare ceea ce
poartă numele de „limbi d’oïl ”: or, chiar dacă se foloseşte expresia
„limbi d’oïl ”,
nu e mai puţin adevărat că este vorba despre ceea ce redactorii Cartei au numit
„dialecte” ale limbii oficiale; dacă se foloseşte terminologia uzitată în
Belgia, se
va zice că limbile alogene intră în sfera de aplicaţie a Cartei, dar că, a
priori,
limbile regionale endogene nu intră în această sferă.
Abordarea
din raportul Cerquiglini este oare de apărat, este ea compatibilă
cu spiritul Cartei? Voi răspunde: „da, dar cu condiţia să nu se meargă mai
departe”.
Fără
îndoială, într-un alt context, o altă abordare ar fi fost posibilă. Într-
adevăr, într-un context marcat de o voinţă afirmată a statului de a legifera în
materie
lingvistică, s-ar putea imagina un întreg dispozitiv juridic cuprinzînd
diferite texte,
adaptate fiecărui caz în parte: limbi d’oïl, limbi regionale alogene,
limbi de origine
străină ameninţate avînd o prezenţă semnificativă în societatea franceză, alte
limbi
etc. Într-un asemenea context, n-ar fi fost necesar să se ia în considerare
idiomurile
d’oïl şi anumite limbi de origine străină în cadrul Cartei.
Raportul
Cerquiglini a fost redactat într-un context în care guvernul se
angajase să semneze Carta, dar în care nu exista, din punct de vedere politic,
o
perspectivă de legiferare asupra unor alte chestiuni lingvistice. Intenţia era
prin
urmare de a „aduna cît mai multe date şi simpatizanţi”, de a da Cartei
interpretarea cît mai extensivă cu putinţă (aceasta explică de asemenea faptul
că au fost luate în considerare limbi din DOM-TOM, în vreme ce, de pildă,
Guvernul olandez a semnat Carta „pentru teritoriul european al regatului Ţărilor
de Jos”).
În
ceea ce priveşte idiomurile d’oïl, există, pentru unele dintre acestea (picard,
saintongeais-poitevin, gallo etc), o adevărată cerere socială şi reale
practici
culturale de care era important să se ţină cont.
În
ce priveşte limbile de origine străină, Guy Carcassonne şi Bernard
Cerquiglini, fiecare în raportul său, şi-au fondat analizele pe un anumit număr
de
criterii, explicite sau implicite6:
-
importanţa demografică şi stabilitatea populaţiei: este necesar un număr
semnificativ de cetăţeni francezi vorbitori ai unei limbi de origine străină
pentru
ca aceasta să fie considerată drept „limbă a Franţei”;
- absenţa de statut oficial într-un stat
străin: într-adevăr, Carta are ca prim
obiectiv protejarea limbilor ameninţate; limbile oficiale ale statelor străine,
precum
portugheza, spaniola, poloneza sau vietnameza etc, nu fac parte în mod evident
din
această categorie şi nici un risc de dispariţie nu apasă asupra lor. Chiar dacă
ele
sunt reprezentate în Franţa, statul francez nu are nici datoria nici
responsabilitatea
să le protejeze, iar acestea intră clar în categoria limbilor străine şi pot
fi, pe deasupra,
recunoscute şi predate cu acest statut prin sistemul educaţiei naţionale;
- existenţa unor circumstanţe istorice
particulare care au condus la pătrunderea
acestor limbi în Franţa: vechimea relaţiilor culturale, politice şi economice
între
Franţa şi Magreb, în special cu Algeria (mai ales, trecutul colonial al Franţei
în
această ţară); sosirea în Franţa a armenilor, victime ale genocidului din 1915,
cu
statutul de apatrizi; deplasarea în Guyana a populaţiei hmong, din care
majoritatea
serviseră în armata franceză. Aceste circumstanţe particulare îi creează Franţei
un fel de obligaţie morală, de responsabilitate specială faţă de aceste limbi.
Voinţa de a include
berbera, araba magrebină şi armeana occidentală în cadrul
Cartei relevă voinţa
de a ţine cont de realitatea culturală şi socială a Franţei de azi
şi de a trata
chestiunile lingvistice într-un spirit de deschidere şi de generozitate.
În final, se poate
considera că a ţine seama de aceste limbi în termenii Cartei
conduce, de acum
înainte, la a considera că ele nu mai sunt nişte limbi ale unor
imigranţi, ci limbi
care fac parte integrantă din patrimoniul cultural francez.
Cu
toate acestea, nu ar fi rezonabil să se dorească tratarea în cadrul Cartei a
ansamblului limbilor de origine străină vorbite în Franţa. Ar însemna
deturnarea
Cartei de la obiectul său şi acest lucru ar goli aderarea Franţei la Cartă de
orice
semnificaţie. De altfel, Carta nu este în nici un caz – căci nu acesta este
obiectivul
ei – instrumentul juridic cel mai adaptat pentru tratarea problemelor
referitoare la
totalitatea acestor limbi, mai ales a chestiunilor care pun în joc problematici
socio-
economice (periferii, imigrare, integrare etc). Dar este important ca aceste
chestiuni să fie tratate – cu instrumente specifice şi adaptate fiecărei situaţii
în
parte – pentru a ţine cont de realităţile sociale şi pentru a manifesta
interesul pe
care Franţa îl are faţă de culturile de origine ale populaţiilor rezultate din
imigraţie.
Recunoaşterea juridică a limbilor
regionale sau minoritare
Recunoaşterea
valorii culturale a limbilor regionale sau minoritare de către
stat trece prin recunoaşterea acestor limbi la nivel juridic. Semnarea Cartei
constituia ocazia unei asemenea recunoaşteri. Faptul că procesul de aderare la
Cartă a fost întrerupt printr-o decizie a Consiliului Constituţional, care a
declarat
Carta contrară Constituţiei, ne determină să ne punem întrebări asupra rolului
acestei instanţe şi asupra funcţionării instituţiilor noastre.
Intenţia
deliberată a redactorilor Cartei – jurişti competenţi printre care figurau
şi specialişti în drept administrativ francez – a fost de a nu pune în Cartă
drepturi
colective:
ea se ocupă de limbi, şi nu de indivizi, grupe de indivizi sau minorităţi,
şi prin urmare nu creează drepturi colective pentru vorbitori, aşa cum
subliniază
raportul explicativ al Consiliului Europei. Consiliul Europei ceruse de altfel
comitetului de experţi însărcinaţi cu redactarea textului să fie foarte atenţi
mai
ales la compatibilitatea acestuia cu legislaţiile ansamblului ţărilor membre.
Cu
toate acestea, Consiliul Constituţional a găsit în text drepturi colective pe
care
redactorii nu au avut intenţia să le introducă. Altfel spus, Consiliul Constituţional
face din Cartă o lectură “comunitaristă” care nu se impune defel.
Chiar
de atunci – fără măcar să consulte textul deciziei Consiliului Constituţional
şi fără să-i facă o analiză juridică –, e greu de crezut în serenitatea judecătorilor
constituţionali şi eşti înclinat să gîndeşti că aceştia au găsit în Cartă
drepturi colective
pentru că trebuiau să le găsească pentru a o putea cenzura. Unii comentatori
nici nu s-
au ferit să afirme, de altfel, că acest Consiliu Constituţional îşi depăşeşte
astfel rolul
de control pentru a se erija în cenzor politic7.
Las
juriştilor grija de a aprofunda aceste chestiuni. În orice caz, Carta neavînd
vocaţia de a suplini normele statale, o recunoaştere deplină şi totală a
limbilor
regionale sau minoritare presupune nu numai ratificarea Cartei, ci şi o recunoaştere
a acestor limbi la nivel constituţional, independent de chestiunea Cartei.
Modificarea Constituţiei
este deci de două ori necesară.
Recunoaşterea prin acte
Recunoaşterea
deplină şi totală a limbilor regionale trece de asemenea printr-o
politică concretă care pune în mişcare mijloace financiare suficiente. O
asemenea politică,
dinamică, voluntaristă şi deschisă, de promovare a limbilor Franţei ar putea
reprezenta
un element important al unei politici de modernizare a societăţii franceze, alături
de alte
elemente care sunt: reforma statului, modernizarea administraţiei, continuarea
descentralizării, promovarea pluralismului cultural, moralizarea vieţii
politice.
O
politică în favoarea limbilor regionale sau minoritare trebuie, prin urmare,
să fie în contact direct cu societatea străduindu-se:
- să răspundă unei cereri sociale,
înţelegîndu-se prin aceasta că există o
dialectică între ofertă şi cerere şi că deseori cererea nu se manifestă decît
dacă
există o ofertă. Trebuie deci să se înceapă cu o dezvoltare progresivă a
ofertei
pentru ca şi cererea să se poată manifesta;
- să încurajeze folosirea limbilor
regionale sau minoritare prin favorizarea
utilizării lor ca limbi de cultură şi ca mijloc de creaţie contemporan, şi prin
favorizarea
transmiterii acestora prin învăţămîntul şcolar, predarea bilingvă sau alte
mijloace,
chiar dacă aceste limbi nu mai sunt limbi de folosinţă cotidiană a întregii
societăţii;
- să le doteze cu mijloacele de
supravieţuire favorizînd “echipamentul
lingvistic”: codificarea limbii şi a grafiei, materiale pedagogice, dicţionare şi
gramatici normative, neologisme, ajutor din partea instituţiilor de referinţă
etc;
-să ajute la popularizarea cunoştinţelor privitoare la
aceste limbi pe întregul
teritoriu. La nivelul învăţămîntului, aceasta presupune luarea lor în
considerare la
elaborarea programelor naţionale de istorie şi de literatură.
Pe
plan şcolar, măsurile luate recent la nivel ministerial constituie un impor-
tant pas înainte. Problema e că „mamutul rezistă”: lucrul de care se plîng cel
mai
mult oamenii care se ocupă de învăţămîntul în limbile regionale este faptul că
sunt supuşi arbitrariului ierarhiei locale a Ministerului Educaţiei Naţionale.
Într-
adevăr, e relativ uşor să dezvolţi învăţămîntul în limbile regionale atunci
cînd ai
un şef de instituţie şi un inspector de academie sau un rector favorabili; în
schimb,
este foarte dificil, ba chiar imposibil, în caz contrar. De exemplu, în
departamentul
Ariège, inspectorul academic practică o obstrucţie sistematică. Ar fi bine deci
să
reflectăm la o modalitate de a-i impulsiona pe funcţionari la mai mult zel în
aplicarea directivelor ministeriale.
O
altă problemă care se pune este aceea a dezvoltării cantitative a măsurilor
puse în aplicare. În această privinţă, s-ar cuveni să se studieze posibilitatea
de a
se fixa nişte obiective cantitative de dezvoltare a acestor tipuri de învăţămînt,
în
relaţie cu formarea învăţătorilor.
În
sfîrşit, ar fi important să se diversifice la maxim secţiile, astfel încît să
li
se permită elevilor să înceapă învăţarea în oricare moment al şcolarizării lor.
De
pildă, sistemul
actual (imersiune, secţii bilingve, sensibilizare în ciclul primar,
diferite tipuri de
învăţămînt opţional în ciclul secundar) ar putea fi în mod eficient
completat prin:
- includerea în programele generale ale
ciclului primar, măcar la nivelele
CM1 şi CM2, a unui învăţămînt de sensibilizare, de o oră pe săptămînă, în limba
şi cultura regionale. Acest învăţămînt nu ar viza atît învăţarea efectivă a
limbii cît
o sensibilizare susceptibilă să-i motiveze pe elevi în alegerea unei opţiuni de
limbă
regională în ciclul secundar;
- crearea unor secţii specializate în limbi
regionale în ciclul secund din treapta
a doua (anul doi, anul întîi, anul terminal), după modelul a ceea ce există
deja
pentru muzică, circ, teatru etc. În cadrul acestor secţiuni specializate,
elevii
beneficiază, în plus faţă de programa normală, de un învăţămînt de zece ore pe
săptămînă în specialitatea aleasă. Astfel de secţii ar permite unor elevi
motivaţi,
dar care nu au studiat neapărat limba înainte, să beneficieze de un învăţămînt
intensiv care să le permită să devină specialişti;
- dezvoltarea în ciclul primar a unor
„centre intensive” de învăţare a limbii
regionale, precum cele care există acum în Bouches-du-Rhône. În aceste „centre
intensive” (care nu sunt secţii bilingve), elevii beneficiază, pe durata
întregului
ciclu primar, de un învăţămînt de trei pînă la şase ore de limbă regională.
Aş
cita, ca un exemplu de ceea ce poate să fie o acţiune dinamică în favoarea
limbilor regionale, obiectivul pe care şi l-a fixat Oficiul Limbii Bretone: la începutul
secolului, numărul vorbitorilor de bretonă era de peste un milion; acum
acesta este de în jur de 250.000, cei mai mulţi avînd peste 60 de ani, iar
limba nu
mai este transmisă în mediul familial; obiectivul fixat este ca, în cîteva
decenii,
numărul vorbitorilor să se stabilizeze la circa 100.000, adică în jur de 7% din
populaţia din Basse-Bretagne, în locul unui procent nul, dacă nu se face nimic.
Este
cît se poate de evident faptul că astfel de obiective nu pot fi atinse printr-
o politică exclusiv de prezervare, care n-ar însemna decît o înmormîntare de
lux,
ci printr-o politică voluntaristă de promovare a limbii, de formare a
vorbitorilor,
de promovare a creaţiei şi a ofertei culturale. Ea trebuie să fie în acelaşi
timp
ambiţioasă şi realistă.
Note:
1.
În
Alsacia, schimbările care au modificat în profunzime situaţia lingvistică nu au
avut
loc decît în anii ’70.
2.
„Francezii
şi limbile regionale”, Ifop, aprilie 1994.
3.
Sondaj
realizat de Ifop, la 6 şi 7 aprilie 2000 la cererea Comitetului Alsace-Moselle
din
cadrul Biroului European pentru Limbile Minorizate, pe un eşantion de 995 de
persoane
reprezentative privind populaţia franceză.
4.
„Les
langues de la France”, raport către miniştrii Educaţiei Naţionale şi al
Culturii şi al
Comunicaţiei,
aprilie 1999.
5. „Studiu privind compatibilitatea Cartei
europene a limbilor regionale sau minoritare cu
Constituţia”, raport adresat Primului ministru,
octombrie 1998.
6. Primele două sunt
exprimate în mod explicit de către Guy Carcassonne (p.119, § 75), cel
de-al treilea se degajă în mod implicit din cele două rapoarte.
7. Vezi mai ales:
Roger Pinto, Excesele Consiliului Constituţional, Le Monde, 4 ianuarie
2001.
Bibliografie:
Benoit-Rohmer Florence, „Les langues
officieuses de la France”, Revue française de droit
constitutionnel,
nr.44, 2001, pp.3-29.
Bistolfi Robert, „Les langues régionales
de France ont-elles un avenir?” [Au un viitor limbile
regionale
din Franţa?], Les idées en mouvement, nr. 70, juin 1999, Se poate
consulta pe
https://www.les-idees-en-mouvement.org
Carcassonne Guy, „Etude sur la
compatibilité entre la Charte européenne des langues régionales
ou
minoritaires et la Constitution”, rapport au Premier ministre [Studiu privind
compatibilitatea
dintre limbile regionale sau minoritare şi Constituţie, raport către Primul
ministru],
octobre 1998. Accesibil pe https://www.admifrance.gouv.fr
Cerquiglini Bernard, „Les langues de la
France”, rapport aux ministres de l’Education nationale
et de la
Culture [Limbile din Franţa, raport către miniştrii Educaţiei naţionale şi al
Culturii],
avril 1999,
Accesibil pe https://www.dglf.culture.fr
Charte européenne des
langues régionales ou minoritaires et Rapport explicatif du Conseil de
l’Europe.
[Carta
europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Raport explicativ al
Consiliului
Europei]. Consultabil pe https://www.coe.fr
Chaker Salem, „Quelques observations sur
la Charte européenne des langues régionales ou
minoritaires.
Un exercice pratique de glottopolitique” [Cîteva observaţii privind Carta europeană
a limbilor regionale sau minoritare. Un exerciţiu practic de glotopolitică], in
Mélanges,
David
Cohen, Peeters, Paris / Louvain, 2000.
Chaker Salem şi Sibille Jean, „Langues de
France non territorialisées: romani, yiddish, berbère,
arabe
maghrébin, arménien occidental” [Limbile din Franţa non-teritorializate:
romani,
idiş,
berberă, arabă maghrebină, armenă occidentală], in Les langues de France.
Tribune
internationale
des langues vivantes, nr. 27, mai 2000, pp. 85-92.
Etienne Bruno, Giordan Henri, Lafont
Robert, Le Temps du pluriel. La France dans l’Europe
multiculturelle
[Timpul
pluralului. Franţa în Europa multiculturală], Editions de l’Aube,
La-Tour-d’Aigues,
1999.
Larralde Jean-Manuel, „La France et les
langues régionales ou minoritaires: sept ans de réflexion
(…)
pour rien” [Franţa şi limbile regionale sau minoritare: şapte ani de reflecţie
(…) pentru
nimic],
Le Dalloz, nr. 39, 1999, commentaire de la décision du Conseil
constitutionnel sur
la
Charte [Comentariu legat de decizia Consiliului constituţional privind Carta].
Pinto Roger, „Les excès du Conseil
constitutionnel” [Excesele Consiliului constituţional], Le
Monde,
24
janvier 2001.
Poignant Bernard, Langues et cultures
régionales, rapport au Premier ministre [Limbi şi culturi
regionale,
raport către Primul ministru], La Documentation française, Paris, 1998.
Poignant Bernard, Langues de France: osez l’Europe [Limbi din Franţa:
îndrăzniţi Europa],
Indigène
éditions, Montpellier, 2000.
Sibille Jean, Les Langues régionales [Limbile
regionale], collection „Dominos”, Flammarion,
Paris,
2000.
Woehrling Jean-Marie,
„Unitarisme ou pluralisme: quelle philosophie politique pour notre société”
[Unitarism sau pluralism: ce filosofie politică pentru societatea noastră], in Elan,
Cahiers
du
FEC, nr
7-8, 1998.
Woehrling Jean-Marie, „Les langues
régionales et le droit constitutionnel français” [Limbile
regionale şi dreptul constituţional francez], in Les
Langues de France. Tribune internationale
des
langues vivantes, nr. 27, mai 2000, pp. 20-24.
Traducere
de Cornelia Cistelecan
Jean SIBILLE, lingvist, însărcinat al
Delegaţiei Generale a limbii franceze şi a limbilor
regionale din Franţa la Ministerul Culturii, şi al cursului de limbă occitană
al Universităţii Paris
VIII, fost redactor-şef al revistei Estudis Occitans. Lucrări: Langues,
dialectes et écritures şi
Les langues régionales.
Jean Sibille, La diversité linguistique en
France, publicat în La Charte Européenne des
Langues Régionales ou Minoritaires et la France. Quelle(s) langue(s) pour la
république? Le
dilemme „diversité/unicité” şi preluat cu permisiunea Consiliului Europei.