Cetăţenie şi identitate naţională în România: o trecere istorică în revistă

Constantin Iordachi

În ultima vreme s-a înregistrat un interes reînnoit al intelectualilor faţă de conceptul de cetăţenie, într-un efort interdisciplinar al politologilor şi istoricilor, antropologilor şi sociologilor.¹ Confruntaţi cu evoluţiile socio-politice din era post- comunistă şi post-Maastricht, mulţi intelectuali au reexaminat definiţiile fixate pentru cetăţenie şi relaţiile lor cu problemele identităţii, societăţii civile şi bazelor democraţiei. Totuşi, după cum subliniază pe bună dreptate Bryan Turner, corpusul crescând al studiilor ştiinţifice referitoare la cetăţenie se concentrează cu precădere asupra aspectelor teoretice astfel că istoria instituţiei cetăţeniei în Europa de Vest şi de Est a rămas în cea mai mare parte prea puţin cercetată.²

Studiul de faţă este conceput ca o primă trecere istorică în revistă a legislaţiei româneşti referitoare la cetăţenie din 1866 şi pînă în prezent, un subiect care s-a bucurat pînă în momentul de faţă de o atenţie limitată din partea specialiştilor.³ El se concentrează asupra rădăcinilor istorice ale instituţiei cetăţeniei în România, asupra principalelor trăsături ale legislaţiei româneşti referitoare la cetăţenie şi asupra relaţiei dintre cetăţenie şi problemele formării statului, construcţiei identităţii naţionale şi a structurării sferei private şi a celei publice. O atenţie specială este acordată grupurilor sociale, etnice, religioase şi sexuale excluse de la cetăţenia română, strategiilor lor de emancipare şi relaţiei lor cu ideologia naţională dominantă.

Un studiu comprehensiv asupra cetăţeniei ridică mari provocări teoretice şi metodologice. Conceptul de cetăţean poate fi folosit pentru a se referi la o paletă foarte largă de chestiuni, precum un set de drepturi şi îndatoriri, calitatea de membru într-o comunitate naţională, o idee filosofică sau un ideal moral. Fiecare dintre aceste definiţii ale cetăţeniei cuprinde un număr de concepte rivale dintre care nici unul nu poate fi acceptat ca adevăratul său sens. Cetăţenia poate fi privită, de aceea, ca un „concept contestat în mod esenţial”, al cărui sens nu este stabilit niciodată, ci se modifică în funcţie de fenomene socio-politice mai ample din societate.⁴ În abordarea acestei probleme, articolul de faţă apelează la definiţia relaţională, culturală, istorică şi contingentă a cetăţeniei, formulată de Charles Tilly. În viziunea lui Tilly, cetăţenia este concomitent (1) o categorie care desemnează „o mulţime de actori – cetăţeni – ce se disting prin poziţia lor privilegiată comună vis-à-vis de un stat anume”; (2) o legătură care desemnează „o relaţie executorie reciprocă dintre un actor şi agenţi ai statului”; (3) un rol care include „toate relaţiile unui actor cu alţii care depind de relaţia actorului cu un stat anume”; (4) o identitate care se referă „la experienţa şi reprezentarea publică a categoriei, legăturii sau rolului.”⁵ Această definiţie instrumentală a cetăţeniei consideră statul ca pe o mulţime de agenţi specializaţi şi chiar divergenţi şi nu ca pe un actor unitar şi indivizibil; şi urmăreşte impactul cetăţeniei asupra diferitelor categorii, roluri şi identităţi sociale. Această definiţie explică astfel o multitudine de actori, relaţii şi domenii ce ţin de cetăţenie, şi redirecţionează cercetarea de la aspectul formal-legal al cetăţeniei la chestiunea „practicilor statului şi interacţiunii stat-cetăţean.”⁶ Drept urmare, în locul unui statut universal şi dinainte dat, cetăţenia este privită ca o serie continuă de tranzacţii, „o mulţime de revendicări reciproce, contestate, între agenţi ai statului şi membri ai categoriilor construite social: sex, rase, naţionalitate şi altele”.⁷ Pe această bază, se poate distinge între forme mul- tiple şi ierarhice de cetăţenie şi funcţia poziţiei specifice social a actorului şi un tip de legătură faţă de statul din care fac parte.

I. Cetăţenia şi naţiunea şi construirea statului în România, 1866-1918

După un secol de izolare socio-politică fără precedent, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea Pricipatele Moldovei şi Valahiei au traversat o perioadă de intensă dezvoltare socio-politică. O componentă centrală a procesului de „occidentalizare” a constituit-o introducerea legislaţiei moderne referitoare la cetăţenie. Aceasta a implicat consolidarea autonomiei interne a ţărilor în relaţie cu Imperiul Otoman, dezvoltarea şi continuarea centralizării administraţiei şi delimitarea formal-legală dintre cetăţeni şi străini. Într-un prim stadiu, primele coduri civile moderne ale Principatelor, Legiuirea Caragea în Valahia şi Codul Calimach în Moldova, au încercat să omogenizeze masa supuşilor. Mai tîrziu, Regulamentele Organice (1831), prima constituţie a Principatelor (adoptată sub ocupaţie militară rusă), a pus bazele legislaţiei moderne referitoare la cetăţenie. Regulamentele au instituit un autentic Commonwealth legal între Moldova şi Valahia, locuitorii celor două principate bucurîndu-se de o cetăţenie cvasi-comună. În plus, ele au introdus un control strict asupra naturalizării şi au exclus comunităţile evreieşti de la drepturi politice şi de la anumite drepturi cetăţeneşti. În plus, Regulamentele Organice au definit două tipuri de naturalizare: o „naturalizare mică”, care acorda dreptul de rezidenţă, transformîndu-i pe toţi locuitorii permanenţi ai ţării în virtuali supuşi români; şi „naturalizarea mare”, care conferea drepturi politice depline. În fine, înfiinţarea statului naţional român în 1859 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească a adus schimbări semnificative doctrinei cetăţeniei, potrivit definirii ei de Codul Civic Român din 1865 şi de Constituţia din 1866 a României. Avînd ca model Codul Civil Francez din 1804 şi, respectiv, Constituţia din 1831 a Belgiei, legislaţia românească referitoare la cetăţenie a făcut să conveargă pentru prima dată într-un unic statut juridic mai multe aspecte distincte ale cetăţeniei, adică cetăţenia ca apartenenţă la un stat, cetăţenia ca participare politică şi cetăţenia ca egalitate civică. Secţiunea următoarea se concentrează asupra acestor componente majore ale legislaţiei referitoare la cetăţenie din România.

I.1. Cetăţenia ca apartenenţă la un stat în doctrina românească a cetăţeniei

În privinţa cetăţeniei ca apartenenţă la un stat, doctrina românească a cetăţeniei a pendulat iniţial între o definire politică şi una etno-culturală a naţiunii. Astfel, programul Revoluţiei din 1848 din Ţara Românească a urmat modelul politic liberal francez, bazat pe „dominanţa cetăţeniei politice asupra naţionalităţii”.⁸ Ea ţintea la înfiinţarea unei republici parlamentare moderne, bazate pe suveranitatea poporului, egalitatea în faţa legii şi pe drepturile şi libertăţile civice. În plus, programul stipula emanciparea politică a evreilor şi dezrobirea ţiganilor. Acest concept cu precădere politic al cetăţeniei a fost mai tîrziu pus la încercare de un tip risorgimento de naţionalism şi de o reacţie organicistă la modernizare. Pe termen lung, aceasta a generat o înţelegere etno-culturală a naţiunii, care mai tîrziu a fost consfinţită de legislaţia românească referitoare la cetăţenie. Astfel, Codul Civil Român din 1865, adoptat în timpul domniei Prinţului Alexandru Ioan Cuza (1859-66), atribuia în mod automat cetăţenia română unui copil născut din căsătoria unui bărbat român şi unei femei străine căsătorite cu un bărbat român, la cerere şi cu condiţia renunţării la prima ei cetăţenie.⁹ Principiul jus sanguinis a servit astfel drept bază pentru atribuirea cetăţeniei române. Regula jus soli nu avea nici o relevanţă în atribuirea cetăţeniei române la naştere. Singura excepţie admisă o constituia cazul nou-născuţilor abandonaţi despre care, întrucît erau găsiţi pe teritoriu românesc, se presupunea că aveau părinţi români şi cărora li se acorda cetăţenia română. Totuşi, urmând modelul cetăţeniei franceze asimilaţioniste, Codul Civil Român apela la principiul jus soli ca şi criteriu de naturalizare, la vârsta maturităţii, a rezidenţilor creştini născuţi în ţară (articolul 8). Această oportunitate nu exista pentru locuitorii necreştini, care erau socotiţi străini şi se puteau naturaliza doar în anumite condiţii, după o perioadă de rezidenţă de zece ani (articolul 16).

Adoptată în 1866, la scurt timp după abdicarea forţată a Prinţului Cuza, Constituţia României amenda sub mai multe aspecte politica cetăţeniei formulată de Codul Civil. În primul rînd, Constituţia instituia o politică etnică activă prin acordarea etnicilor români din ţările învecinate (români de origină) accesului imediat la cetăţenia română fără a mai fi supuşi procesului de naturalizare. Articolul 9 prevedea că „un român (etnic) din orice stat poate dobîndi imediat drepturi politice printr-un vot al Parlamentului”.¹⁰ Această prevedere exprima graniţele incomplete etnic ale statului naţional român şi legitima o politică iredentistă orientată spre absorbirea românilor din Austro-Ungaria, Rusia şi Peninsula Balcanică. În al doilea rînd, şi cel mai important, Constituţia abroga articolul 16 al Codului Civil refuzînd străinilor necreştini accesul la cetăţenia română: „Numai străinii de rit creştin pot dobîndi naturalizarea” (Art.7).

Această schimbare semnificativă în legislaţia românească referitoare la cetăţenie a avut importante consecinţe practice. Absenţa principiului jus soli în atribuirea cetăţeniei române la naştere, cuplată cu excluderea evreilor de la naturalizare, a avut ca rezultat o diferenţă numerică semnificativă între totalul populaţiei rezidente a ţării şi categoria mai limitată a cetăţenilor: în 1876, din totalul de 4.800.000 al populaţiei, 700.000 erau rezidenţi fără cetăţenie, reprezentînd 14% din locuitori.¹¹ Diferenţa a fost şi mai mult adîncită spre sfîrşitul secolului, cînd România a devenit o ţară de imigraţie: potrivit estimărilor neoficiale, la acea vreme populaţia străină rezidentă a ţării a crescut în medie cu aproximativ 20.000 de imigranţi pe an, sau 4-5 persoane la fiecare 1.000 de locuitori.¹² După cum sugera Rogers Brubaker în autorizata sa analiză comparativă a cetăţeniei şi imigraţiei în Franţa şi Germania, această situaţie este cauzată în general de utilizarea politică a cetăţeniei ca instrument al „închiderii interne” pentru satisfacerea intereselor materiale.¹³ Această închidere a fost realizată de legislaţia românească referitoare la cetăţenie pe două căi majore. Prima, Constituţia din 1866 era bazată pe principiul general acceptat care exclude cetăţenii de la exercitarea drepturilor politice (Art.6).¹⁴ Mai mult, în România drepturile politice justificau o lungă serie de privilegii, precum proprietatea funciară şi accesul la funcţii în aparatul birocratic de stat (Art.10). A doua, elita politică românească a mers dincolo de această închidere „de rutină” a drepturilor politice şi, prin politici de stat specifice, a instituit o relaţie directă între cetăţenie şi exercitarea anumitor drepturi civile şi activităţi economice. Procedînd astfel, statul s-a folosit de calitatea sa de a fi o organizaţie concomitent de apartenenţă şi teritorială: dacă participarea la comunitatea politică era rezervată etnicilor români, statul exercita totuşi autoritate teritorială asupra întregii populaţii rezidente.

Legile cu privire la serviciul militar reprezintă un exemplu relevant. Legi succesive ale serviciului militar din 1876 şi 1882 stipulau obligativitatea serviciului militar pentru toţi străinii de pe teritoriul românesc „care nu sunt supuşi ai unei alte ţări” şi, respectiv, pentru toţi „locuitorii ţării”. Cu toate acestea, serviciul militar obligatoriu al rezidenţilor fără cetăţenie nu avea relevanţă asupra statutului lor le- gal, cu excepţia cazurilor de participare la conflicte militare majore. În 1879 s-a acordat cetăţenia pentru 883 de soldaţi evrei pentru că au luptat în cadrul armatei române în Războiul de Independenţă (1877-78). Totuşi, soldaţii evrei care au participat în campania militară a României din Bulgaria în timpul celui de-al doilea Război Balcanic (1913) au trebuit să aştepte pînă în 1918 pentru a li se acorda cetăţenia.¹⁵ Mai mult, posibilităţile mobilităţii sociale spre treptele superioare oferite de armată au fost în mod explicit refuzate soldaţilor fără cetăţenie: legile din 1875 şi 1911 le interziceau acestora accederea la gradul de ofiţer.¹⁶

I.2. Practica de a fi cetăţean: drepturi şi îndatoriri ale cetăţeniei

Legislaţia românească referitoare la cetăţenie ataşa un număr semnificativ de drepturi şi îndatoriri statutului de cetăţean. Primul şi cel mai important, în ce priveşte participarea politică, Constituţia din 1866 instituia o monarhie constituţională, cu regim politic parlamentar. Ea asigura separarea puterilor dintre Parlamentul bicameral şi prinţ ca putere legislativă (Art.33 şi 113); guvern şi prinţ ca putere executivă (Art.35); iar sistemul independent al curţilor ca putere judecătorească (Art.36 şi 104). Constituţia garanta, de asemenea, drepturi şi libertăţi civice precum suveranitatea poporului, guvernarea reprezentativă, libertatea presei, libertatea de asociere şi de conştiinţă, şi dreptul la educaţie asigurat de stat, etc, în vreme ce proprietatea privată era declarată drept sacră şi inviolabilă (vezi articolele 5, 21, 23, 24, 26 şi 31).

În ciuda angajamentelor sale ideologice liberale, în practică sistemul reprezentării parlamentare în România era bazat pe o inegalitate electorală fundamentală. Constituţa acorda participarea politică numai bărbaţilor majori care erau proprietari şi erau educaţi. În plus, electoratul Camerei Deputaţilor – camera inferioară a Parlamentului – era împărţit în patru colegii care asigurau reprezentarea dominantă a proprietarilor de pămînt mari şi mijlocii (Colegiile I şi II, care reprezentau 1,5% din totalul alegătorilor, alegeau 41% din deputaţi) şi a clasei de mijloc urbane şi categoriilor profesionale (Colegiul III, care reprezenta 3,5% din votanţi, alegea 38% din deputaţi). În acelaşi timp, restul de 95% al electoratului era limitat la un singur colegiu (IV) care alegea doar 21% din deputaţi; în cadrul acestuia, votanţii analfabeţi fără nivelul standard de venit (91% din electorat) alegeau doar un reprezentant electoral pentru fiecare 50 de votanţi, care exercita mai apoi votul direct în cel de-al doilea scrutin.¹⁷ Electoratul pentru Senat era încă şi mai limitat, constînd în numai 2% din corpul electoral, exclusiv marii proprietari de pămînturi şi categoriile profesionale înalte.

În ce priveşte participarea politică, Constituţia din 1866 a României a moştenit în felul acesta ceea ce Jurgen Habermas (1989) numeşte ambivalenţa ideologiei burghezo-democratice. În teorie, constituţia respecta oficial o definiţie universalistă a cetăţeniei, deschisă tuturor. În practică, în locul unui statut civil unificat şi egal în mod universal, constituţia aplica o cetăţenie ierarhică şi multistratificată. Potrivit sistemului reprezentării parlamentare, exista o distincţie virtuală între participarea politică activă şi pasivă: marii proprietari de pământuri dispuneau de două voturi (unul pentru Senat şi altul pentru Camera Deputaţilor), în vreme ce ţăranii dispuneau de un singur vot indirect. Mai mult, la marginea societăţii se aflau excluşii: în perioada 1866-1919, femeilor, locuitorilor necreştini (mai cu seamă evrei), şi începînd cu 1878, locuitorilor proaspăt anexatei provincii otomane a Dobrogei li s-au refuzat semnificative drepturi civice şi politice. Următoarea secţiune îşi concentrează atenţia supra statutului legal al categoriilor sociale, etno- religioase şi sexuale excluse de la cetăţenia română, strategiilor lor de emancipare şi relaţiei lor cu ideologia naţională dominantă.

I.3. Dreptul la apartenenţă: emanciparea non-cetăţenilor în România, 1866- 1919

Evreii erau prima categorie etno-religioasă majoră exclusă de la cetăţenia română. Iniţial, legislaţia românească din secolul al 18-lea favoriza integrarea socio-politică a evreilor născuţi în ţară, refuzînd-o doar evreilor recent imigraţi. În 1831, totuşi, Regulamentele organice refuzau evreilor drepturile la participare politică.¹⁸ Mai tîrziu, modernizarea legislaţiei româneşti între 1859-1866 după exemplul francez a favorizat emanciparea politică a evreilor. După cum am arătat deja, atît Codul Civil Român (Articolele 8,9 şi 16) cît şi un proiect timpuriu al Constituţiei din 1866 (Articolul 7) stipulau emanciparea politică deplină a evreilor băştinaşi. Totuşi, datorită unui lobby eficient al boierilor moldoveni, cuplat cu răzmeriţe antisemite din Bucureşti din timpul dezbaterilor constituţionale de la începutul anului 1866, textul final al Articolului 7 al Constituţiei excludea necreştinii de la naturalizare. Mai mult, în septembrie 1866, o decizie a guvernului român a estompat şi mai mult distincţia dintre evreii autohtoni şi cei străini, un principiu care a devenit mai apoi piatra unghiulară a politicii sale de naturalizare. Ca urmare, întreaga populaţie evreiască rezidentă a fost exclusă de la cetăţenie, chiar dacă fusese născută şi crescuse în România de generaţii.

Cum se poate explica această cotitură neliberală în statutul legal al evreilor? În mod sigur, legislaţia antisemită din România a fost declanşată de o combinaţie specifică de cauze economice şi religioase. Totuşi, raţiunile principale dindărătul excluderii evreilor de la cetăţenie erau simultan demografice şi economice.¹⁹ Începînd cu al doilea sfert al secolului nouăsprezecelea, un val masiv de evrei aşkenazi vorbitori de idiş din Imperiul ţarist venit în nordul Moldovei a crescut proporţia evreilor la 10,5% din întreaga populaţie a Moldovei în 1899 şi la 51% din populaţia oraşului capitală Iaşi.²⁰ În plus, populaţia evreiască a dobîndit un important rol eco- nomic: în 1899, evreii reprezentau 4,4% din totalul populaţiei României, însă constituiau 21% din numărul total de negustori, 39% din cel al agenţilor comerciali, şi deţineau în jur de 19,5% din capitalul investit în marea industrie.²¹

Această situaţie a avut ca urmare segregarea etnică şi competiţia pentru resurse în Moldova de nord şi a generat prejudecăţi antisemite larg răspîndite, manipu- late abil de elitele politice româneşti. Acestea descriau dominanţa unor sectoare semnificative ale economiei ca fiind în detrimentul intereselor naţionale româneşti. Pentru a îngrădi concurenţa elitelor economice evreieşti, între 1866 şi 1918 guvernul României a emis peste 200 de reglementări administrative care le refuzau evreilor dreptul de a se stabili la ţară, de a deţine proprietate rurală şi de a practica anumite profesii şi activităţi economice precum dreptul (1864 şi 1884), farmacia (1910), deţinerea de hanuri, comercializarea de tutun şi alcool (1873 şi 1887), organizarea de loterii, etc.²² Acestea aveau să rămână privilegiul fie al statului român fie al etnicilor români.

Statutul legal inferior al evreilor le-a conturat compoziţia socială şi le-a influenţat strategiile de emancipare. Confruntaţi cu intransigenţa elitelor politice româneşti, asociaţiile evreieşti au încercat să profite de statutul internaţional lipsit de putere al României pentru a impune o soluţie externă pentru emanciparea lor. Datorită puternicului lor lobby politic, Articolul 44 al Tratatului de la Berlin (iulie 1878) condiţiona recunoaşterea diplomatică a independenţei României de acordarea cetăţeniei supuşilor necreştini. În 1879, Constituţia României a fost în cele din urmă amendată pentru a respecta Tratatul de la Berlin. Articolul 7, care excludea necreştinii de la naturalizare, a fost revizuit după cum urmează: „În România, diferenţa de credinţă şi confesiune religioasă nu poate îngrădi nici accesul la drepturi civile şi politice, nici exercitarea acestor drepturi”.²³ Aceasta a fost, totuşi, doar o liberalizare aparentă: în locul unei emancipări colective, amendamentul oferea evreilor doar accesul individual la naturalizare. Procedura naturalizării era extrem de restrictivă, ea fiind acordată „exclusiv de puterea legislativă”, cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturi (Art.8). Departe de a fi simple formalităţi, deciziile referitoare la cazuri individuale de naturalizare erau îndelung dezbătute în Parlament, iar numărul deciziilor favorabile a fost foarte limitat: numai 183 în perioada 1878- 1911, din cele cîteva mii de cereri care se estimează că ar fi fost înaintate.²⁴ Astfel, pînă la primul război mondial, conducătorii politici români au refuzat să le acorde emanciparea civică şi politică deplină. Evreii români au rămas astfel limitaţi la statutul legal inferior de „străini naturalizaţi” – trăiau pe teritoriul românesc, plăteau impozite şi satisfăceau serviciul militar, însă le erau refuzate drepturi civile şi politice semnificative. În 1912 existau doar 4.668 de cetăţeni evrei în România, reprezentînd 1,9% din totalul populaţiei evreieşti a ţării, în comparaţie cu cei 228.430 de supuşi evrei sau 95,8% din total, şi 7.987 de evrei sub protecţie străină sau 3,3% din to- tal.²⁵ Confruntaţi cu atitudinea intransigentă a autorităţilor române, numeroşi evrei au ales să emigreze în Statele Unite sau Europa Occidentală, ceea ce a avut ca urmare faptul că proporţia lor în cadrul populaţiei româneşti a scăzut de la 4,5% în 1899 la 3,3% în 1912.²⁶

Cetăţenie şi asimilare: integrarea Dobrogei de Nord în România

A doua categorie legală majoră exclusă de la cetăţenia română o constituiau locuitorii Dobrogei de Nord, o fostă provincie otomană cedată României de Congresul European de la Berlin drept compensaţie pentru pierderea Basarbiei de Sud în favoarea Imperiului Ţarist. Anexarea Dobrogei a reprezentat o provocare majoră pentru politica etnică şi religioasă a României. Ca zonă de frontieră la graniţa cu Imperiul Otoman, Dobrogea aducea o moştenire demografică imperială specifică, fiind locuită de 21 de grupuri etnice, printre care se numărau turcii şi tătarii, românii, bulgarii, ruşii, grecii, armenii, evreii, germanii şi italienii. În plus, provincia era un „microcosmos al tuturor religiilor”.²⁷ Împreună cu turcii şi tătarii musulmani predominanţi, erau de asemenea români, bulgari şi greci creştini ortodocşi, evrei, ruşi lipoveni, adepţi ai bisericii ortodoxe de rit vechi, catolici şi protestanţi. În vreme ce numeroşi politicieni români pledau pentru toleranţă religioasă faţă de alte denominaţiuni creştine, în viziunea multor naţionalişti, un „evreu român” sau un „musulman român” reprezentau o contradicţie inerentă, care submina doctrina consacrată legal a statului român creştin.²⁸ Din aceste cauze, majoritatea elitei politice româneşti a respins iniţial anexarea Dobrogei ca pe „un dar fatal”, a cărui primire urma să distrugă „omogenitatea latinităţii României” şi să deterioreze relaţiile diplomatice cu statele balcanice învecinate.²⁹ Totuşi, întrucît rezistenţa faţă de decizia Tratatului de la Berlin era considerată  „sinucidere politică”, Dobrogea de Nord a fost mai tîrziu reevaluată aproape în unanimitate ca străvechi pământ românesc şi principala bogăţie a ţării în transformarea sa în bastion militar occidental (anti-rus), un garant al stabilităţii politice în Europa de Est şi o legătură esenţială în tranzitul comercial dintre Occident şi Orient.³⁰ Ca urmare, integrarea Dobrogei de Nord în România a fost modelată de o dihotomie fundamentală a includerii simbolice şi excluderii administrative: în ciuda încorporării sale teritoriale formale în România, Dobrogea de Nord a fost supusă unui regim administrativ separat între 1878 şi 1913. Avînd acest statut, din 1878 pînă în 1909, locuitorii Dobrogei s-au bucurat doar de o cetăţenie de tip local; întrucît (1) li se refuza reprezentarea politică în Parlamentul României şi dreptul de a se înscrie în partide. În loc de aceasta, o dată pe an, doi reprezentanţi ai provinciei prezentau probleme de interes specific dobrogean în faţa prinţului; şi (2) odată ce treceau Dunărea spre România, ei erau trataţi ca străini virtuali, fiindu-le refuzată participarea politică şi dreptul de a achiziţiona proprietate imobiliară.³¹

Această legislaţie restrictivă referitoare la cetăţenie facilita integrarea Dobrogei de Nord în România la următoarele nivele: (1) colonizarea Dobrogei cu etnici români; (2) naţionalizarea proprietăţii funciare din provincie; (3) omogenizarea culturală a provinciei; (4) implementarea unui regim extrem de centralizat, care promova interesele elitelor politice bucureştene şi slăbea rezistenţa politică regională; şi, în fine, (5) excluderea elitelor economice neromâneşti ale Dobrogei de la drepturile politice. Astfel, sub impactul colonizării etnice sprijinite de stat a Dobrogei, populaţia totală a provinciei a cunoscut o creştere dramatică – de la aproximativ 100.000 de locuitori în 1878 la 261.490 în 1900 şi 368.189 în 1912.³² Cel mai important, colonizarea etnică a schimbat substanţial relaţia dintre cele trei grupuri etnice majore ale provinciei: români, bulgari şi turci şi tătari. În numai 25 de ani proporţia etnicilor români din Dobrogea de Nord a crescut de la o majoritate relativă la una absolută (de la 36,3% în 1880 la 52,5% în 1905 şi 56,9% în 1913). Aceste schimbări demografice au afectat şi proprietatea funciară din provincie – pînă în 1905 românii reuşiseră să achiziţioneze aproximativ două treimi din proprietatea funciară a Dobrogei. În cele din urmă, la sfîrşitul secolului, elitele politice româneşti apreciau aproape unanim că asimilarea Dobrogei dusese la rezultate satisfăcătoare. Drept urmare, o serie de legi care reglementau sistemul judiciar (1909, modificată în 1911, 1912, 1913), drepturile politice (1909, 1910, 1919) şi administraţia locală (1913), omogenizau legislaţia Dobrogei cu cea din România propriu-zisă. Legea acorda cetăţenia foştilor locuitori otomani ai Dobrogei şi coloniştilor rurali de după 1878 din Dobrogea. Totuşi, într-un spirit de disimulare, legea continua să excludă de la drepturile politice imigranţii străini care locuiau în zonele urbane, printre care se aflau numeroşi negustori evrei, armeni şi greci care s-au stabilit în Dobrogea după 1878.

Femeile şi cetăţenia în România, 1866-1918

În cele din urmă, dar nu lipsit de importanţă, Constituţia României din 1866 şi Codul Civil Român din 1864 erau bazate pe o inegalitate fundamentală între sexe, refuzîndu-le femeilor participarea politică, iar pe cele căsătorite privîndu-le de naţionalitate, proprietate şi capacitate legală. Ca atare, noua ordine politică burghezo- democratică era dominată esenţial de bărbaţi, care au izolat femeile în „sfera privată” şi au monopolizat formele de reprezentare şi alocarea de resurse în sfera publică. Pînă la primul război mondial, dezbaterile pe marginea „chestiunii femeii” au continuat fără întrerupere în Parlament şi în presă, prilejuite de discuţii despre drepturile electorale, proprietate şi legislaţia profesională. Aceste dezbateri erau modelate de trei modalităţi principale de concepere a rolurilor sexelor în societate: 1) o viziune liberală, sprijinită de puţini politicieni, care insistau asupra identităţii esenţiale dintre femei şi bărbaţi ca fiinţe umane raţionale şi susţineau drepturi civile şi politice egale pentru femei; 2) o viziune tradiţionalist-conservatoare – sprijinită, printre alţii, de Biserica Ortodoxă – care punea preţ pe diferenţele dintre bărbaţi şi femei ca părţi complementare ale corpului social şi susţineau izolarea totală a femeilor în sfera privată;³³ şi 3) ideologia sexului dominant a noii ordini politice burghezo-democratice. Legislaţia referitoare la cetăţenie fixa linia despărţitoare dintre o sferă publică universală şi raţională, care era monopolizată de bărbaţi, şi o sferă privată particulară şi intimă, în care conceptele burgheze de cămin şi intimitate confereau un rol impor- tant femeilor ca mame, soţii şi gospodine. Includerea simbolică a femeilor române în corpul naţional nu se întemeia pe naţionalitatea lor, ci pe rolul lor în reproducerea naţiunii şi în educarea generaţiei viitoare. Emanciparea femeilor a fost, de aceea: 1) concepută într-o manieră treptată pentru a reduce la minim impactul său asupra ordinii politice stabilite, 2) restrînsă doar la domenii limitate de participare la sfera publică - precum educaţia elementară sau profesională – care urmau să consolideze familia burgheză şi să întărească rolurile sociale specifice femeilor; şi în cele din urmă 3) acceptată doar pentru categorii speciale de femei, precum văduvele sau femeile necăsătorite, a căror emancipare nu avea să ducă la dezagregarea unităţii familiei burgheze.

În rezumat, Constituţia României din 1866 a implementat „de sus” o definiţie pasivă, formală şi ierarhică a cetăţeniei, care excludea participarea la sfera publică a numeroase categorii etnice şi socio-politice. Ca atare, legislaţia românească referitoare la cetăţenie a servit şi ca un instrument eficient de îngrădire socială. Apartenenţa la comunitatea politică era rezervată etnicilor români, care aveau acces exclusiv la proprietate funciară, funcţii în birocraţie şi participare politică. În acelaşi timp, absenţa componentei jus soli în acordarea cetăţeniei degrada o parte substanţială a populaţiei rezidente la statutul inferior de supuşi români, care presupunea obligativitatea impozitării şi serviciului militar, însă îi refuza exercitarea drepturilor politice şi anumite activităţi economice. Mai mult, procedura extrem de birocratizată a naturalizării rezerva aparatului birocratic controlul deplin asupra accesului la cetăţenie, o situaţie care favoriza abuzurile şi corupţia.

În pofida acestor bariere multiple în calea cetăţeniei, Constituţia din 1866 cuprindea o promisiune de emancipare treptată a celor care nu aveau cetăţenie, în spiritul ideologiei burghezo-democratice. În concordanţă cu aceasta, în perioada dintre 1866-1918, grupurile inferioare din punct de vedere legal au condus o campanie intensă de emancipare civilă şi politică. Campania lor simultană pentru participarea politică nu a dus totuşi la colaborare lor. Asociaţiile evreieşti, regionaliştii dobrogeni şi societăţile feministe au apelat la strategii de emancipare divergente şi chiar contrare, care au diminuat şi mai mult impactul lor asupra ordinii politice existente. Mai mult, sistemul politic înfiinţat de Constituţie s-a dovedit, în general, nereceptiv faţă de lărgirea treptată a sferei publice: revendicările de participare politică erau percepute de elitele politice româneşti ca un atac generalizat al „minorităţilor” asupra ideologiei naţionalist-burgheze predominante. Emanciparea supuşilor fără cetăţenie din România a avut astfel loc numai sub impactul evenimentelor geo-politice majore – precum războiul cel mare – şi nu prin dezvoltarea unui discurs politic pluralist.

II. Cetăţenia în România interbelică: între consens naţionalist şi competiţie ideologică

Revoluţia socio-politică produsă de primul război mondial a adus schimbări semnificative doctrinei româneşti a cetăţeniei. Înainte de toate, evenimentele războiului au generat o liberalizare fără precedent a accesului la cetăţenia statului român. În urma retragerii armatei ruse pe frontul de est, în mai 1918 România a fost silită să semneze un tratat separat de pace cu Puterile Centrale. În articolele 27 şi 28, tratatul prevedea naturalizarea evreilor români care fie au luptat în armata română, fie descindeau din părinţi stabiliţi în ţară şi nu fuseseră niciodată supuşii unei puteri străine. Aceste prevederi au fost nu peste mult timp consfinţite de „Legea naturalizării străinilor născuţi în ţară”, adoptată de Parlamentul României la 25 august 1918. Legea a funcţionat numai cîteva săptămîni şi nu a avut nici un fel de consecinţe practice. La 10 noiembrie 1918, România s-a realăturat Antantei, a declarat război Germaniei şi a abrogat toate legile adoptate de fostul parlament „colaboraţionist”. Emanciparea evreilor români a rămas, totuşi, o problemă diplomatică urgentă. Determinat să asigure o soluţie legislativă internă emancipării evreilor înainte de Conferinţa de Pace de la Paris, prim ministrul român, Ion Brătianu, a emis în 28 decembrie 1918 şi mai 1919 două decrete succesive care acordau accesul la naturalizarea imediată a evreilor descendenţi din supuşi români. Deşi erau paşi în direcţia bună, decretele lui Brătianu au fost „prea puţin şi prea tîrziu”. Decizia politică finală asupra emancipării evreilor din România a fost luată de Conferinţa de Pace de la Paris. Ca parte a noii ordini politici internaţionale, Conferinţa de Pace a elaborat un regim internaţional de protecţie a minorităţilor etnice din Europa Centrală şi de Est. Ca urmare, Convenţia Minorităţilor – care a fost încorporată în tratatul dintre România şi Austria încheiat de Consiliul Suprem al Marilor Puteri la 10 septembrie 1919 la Saint Germain – a făcut paşii finali spre emanciparea civilă şi politică a evreilor din România. Convenţia garanta de asemenea protecţia internaţională a minorităţilor etnice din România Mare. Condiţiile specifice şi procedura potrivit căreia se acorda cetăţenia acestor grupuri etnice erau stabilite însă de reglementări interne româneşti, anume „Legea obţinerii şi pierderii cetăţeniei române” din 23 februarie 1924. În general, legea din 1924 păstra trăsăturile fundamentale ale doctrinei cetăţeniei române prin stipularea a trei căi principale de obţinere a cetăţeniei statului: (1) prin descendenţă, potrivit principiului jus sanguinis; (2) prin căsătoria cu un bărbat român; şi (3) prin naturalizare. În plus, articolul 56 al legii acorda cetăţenia română: (1) tuturor locuitorilor provinciilor istorice Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Basarabia care erau fie născuţi acolo din părinţi care îşi aveau domiciliul în una din aceste provincii sau care îşi stabiliseră domiciliul administrativ în aceste provincii pînă la 1 decembrie 1918, respectiv pînă la 9 aprilie 1918 în Basarabia; (2) toţi locuitorii Dobrogei de Sud cărora li s-a acordat cetăţenia prin legile din 1914 şi 1921; (3) toţi locuitorii Vechiului Regat cărora li s-a acordat cetăţenia potrivit articolului 133 al Constituţiei din 1923; şi (4) tuturor cetăţenilor din ţările învecinate care au hotărît să renunţe la cetăţenia străină şi să opteze pentru cea română. Comparativ cu reglementările anterioare referitoare la cetăţenie, această lege introducea mai multe inovaţii liberale în politica de naturalizare. Prima, deciziile referitoare la naturalizare trebuiau luate de guvernul României, ca putere executivă, şi nu ca înainte de parlamentul României, ca putere legislativă. Mai semnificativ, laolaltă cu etnicii români din ţările învecinate, legea scutea de la stadiul obligatoriu de 10 ani pentru naturalizare pe străinii născuţi şi crescuţi pe teritoriul românesc, cu condiţia ca ei să ceară în mod explicit naturalizarea la atingerea majoratului (21 de ani).

Liberalizarea accesului la cetăţenia statului a fost însoţită de o reorganizare socio-politică majoră a ţării. Reforme cuprinzătoare precum votul universal pentru bărbaţi (1918), reforma agrară (1921) şi o nouă constituţie liberală (1923) au remodelat România, transformînd-o într-o democraţie parlamentară modernă. O singură, dar notabilă, restricţie era încă valabilă în privinţa principiului sufragiului universal în România Mare interbelică – sexul. În pofida campaniei intense pentru emanciparea femeilor desfăşurate în timpul primului război mondial, Constituţia din 1923 accepta acordarea dreptului de a vota femeilor numai în principiu: articolul 6 stipula că „Legi speciale, votate cu o majoritate de două treimi, vor hotărî condiţiile în care femeile pot exercita drepturi politice”.³⁴ Totuşi, în perioada următoare, parlamentul nu a reuşit să voteze nici o lege cu privire la emanciparea femeilor. Ca urmare, între 1918 şi 1929-1932, femeile române au suferit de inegalitate civilă şi li s-au refuzat drepturi politice în administraţia locală şi alegerile naţionale. Emanciparea civică şi parţial politică a femeilor din România a avut loc doar mai tîrziu, ca parte a procesului general de omogenizare legislativă din România Mare interbelică: în 1929, femeilor li s-a acordat dreptul de a vota în alegerile locale, în vreme ce în 1932, un nou Cod Civil Român le acorda femeilor drepturi civice depline.

Dispoziţiile Constituţiei din 1923 şi a Legii din 1924 au completat astfel lungul proces de emancipare al celor lipsiţi de cetăţenie din România şi au transformat corpul cetăţeniei într-o comunitate multi-etnică şi multi-confesională. În ciuda lărgirii fără precedent a sferei publice politice, societatea civilă a secolului al 19-lea nu a reuşit, totuşi, să evolueze într-o democraţie de durată. Diversitatea etno-religioasă a României Mari făcea imperativă adoptarea unei noi înţelegeri a cetăţeniei ca şi contract politic între stat şi cetăţeni, indiferent de originea lor etnică, o înţelegere care să fie sprijinită de forme de „patriotism constituţional”.³⁵ În realitate, s-a întîmplat contrariul: viaţa politică interbelică a fost dominată de definiţii radicale ale identităţii naţionale care făceau distincţie între cetăţenii români „prin sînge” şi „prin acte” şi încercau să îi excludă pe aceştia din urmă de la drepturi socio-politice substanţiale.

Această evoluţie poate fi explicată prin mai multe cauze. Prima, provinciile istorice Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina care au fost incorporate în România Mare după 1918 fuseseră modelate de sisteme socio-politice radical diferite. Drept urmare, România Mare era un mozaic de diferite coduri civile, culturi politice şi nivele de dezvoltare economică. A doua, sarcina cultivării integrării administrative, unificării legislative şi omogenizării culturale în România Mare s-a dovedit deosebit de dificilă. Deşi dominată etnic de români, România Mare cuprindea o proporţie relativ mare de minorităţi etnice: 28% din totalul populaţiei, din care 8,4 maghiari, 4,3% germani, 5% evrei, 3,3% ruşi, 3,3% ruteni, 1,5% bulgari, 1% turci şi tătari, etc.³⁶ Multe grupuri etnice, precum evreii, maghiarii şi germanii, erau percepute ca „minorităţi cu statut superior”, avantajate de fosta ordine imperială şi care dominau aşezările urbane, profesiile liberale şi birocraţia de stat. Elitele politice româneşti considerau proporţia mare a minorităţilor etnice şi dominanţa lor în viaţa socio-economică urbană ca pe obstacole majore în efortul lor de consolidare naţională.³⁷ Ca urmare, discrepanţele sociale între minorităţile etnice şi majoritatea română a adus în prim planul arenei politice „naţionalismul naţionalizator” al acesteia din urmă.³⁸ Ca o consecinţă a acestei combinaţii de motive, dezbaterile pe marginea cetăţeniei au rămas în fruntea agendei politice în România interbelică. Totuşi, comparativ cu perioada precedentă, natura şi funcţia acestor dezbateri s-au schimbat semnificativ. În perioada antebelică, dezbaterile privitoare la cetăţenie se concentrau pe excluderea minorităţilor etno-religioase de la cetăţenia statului. După război, accesul generalizat al minorităţilor etnice la cetăţenia română a generat o diferenţiere simbolică între cetăţenia oficială de stat şi apartenenţa la comunitatea etnică naţională română. Organizaţiile politice de dreapta acuzau configuraţia internaţională pentru emanciparea “forţată” şi „prematură” a non-cetăţenilor din România, pentru ritmul lent de naţionalizare a statului promovată de elitele politice româneşti tradiţionale şi au militat pentru implementarea unei politici de numerus clausus în educaţie, economie şi politică. În primul deceniu de după război, activiştii politici de dreapta s-au dovedit incapabili să clatine ordinea politică înfiinţată de Constituţia din 1923 şi au militat de aceea cu precădere în domeniul cultural. Ideologii de dreapta au luat activ parte la dezbaterile cu privire la identitatea naţională românească (specificul naţional) şi calea dezvoltării prin încercarea de a dezvolta un control ideologic simbolic asupra naţiunii, menit să excludă simbolic „străinii”. Cel mai reprezentativ fenomen în această privinţă a fost naşterea Ortodoxismului, o şcoală de idei grupată în jurul revistei Gândirea. Ortodoxismul reevalua relaţia dintre religie şi naţionalitate în ideologia naţională românească sub forma naţionalismului religios, definea Biserica Ortodoxă drept lider spiritual naţional, principalul depozitar al valorilor tradiţionale româneşti, trasformînd astfel ortodoxia într-un ism, într-o ideologie. În acest sens a apărut unul din cele mai autoritare constructe de naţionalism integral dezvoltate în România interbelică: „Noi suntem ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi”.³⁹ For- mula lui Ionescu unifica într-o sinteză foarte pătrunzătoare două din elementele fundamentale ale ideologiei naţionale româneşti: tema ţăranului român ca depozitar şi promotor al purităţii etnice şi valorilor naţionale tradiţionale şi tema religiei ortodoxe ca element caracteristic fundamental al spiritualităţii româneşti. Mai mult, definiţia lui Ionescu dată identităţii româneşti a operat, pe linia inaugurată de o tradiţie romantică radicală, un sincretism între religie şi naţionalitate, care, dată fiind realitatea multi-confesională a societăţii româneşti, excludea din comunitatea naţională o parte semnificativă a românilor.

Mai tîrziu, criza treptată a sistemului politic instituit de Constituie, cuplată cu efectele sociale ale crizei economice din 1929-33 şi înfiinţarea regimurilor fasciste din Italia şi Germania, a favorizat ascensiunea politică a partidelor politice de dreapta din România. Sub impactul naţionalismului integral, doctrina cetăţeniei române a suferit schimbări semnificative înainte şi în timpul celui de al doilea război mondial. Astfel, în 1938 guvernul de dreapta condus de Octavian Goga - care a apărut din criza politică din 1937 generată de rezultatele indecise ale ultimelor alegeri libere din România interbelică – a iniţiat revizuirea cetăţeniei române pentru evrei. Potrivit unui decret adoptat la 21 ianuarie 1938, locuitorii evrei trebuiau să dovedească cu documente legale, într-un interval de 50 de zile, că dobîndiseră cetăţenia română în deplină concordanţă cu stipulările Legii cetăţeniei din 1924. Decretul nu abolea prevederile emancipatoare ale Convenţiei minorităţilor din 1919, dar ţintea în primul rînd împotriva numeroşilor evrei care au imigrat în România după 1918, mai cu seamă din ţinuturi ucrainiene. Potrivit estimărilor oficiale, ca urmare a decretului din 1938, 225.222 de persoane sau 36,3% din populaţia evreiască a României şi-au pierdut cetăţenia română şi au devenit apatride (Heimatlos).⁴⁰ Cu toate că guvernul Goga a căzut după numai patruzeci de zile de existenţă, politica antievreiască pe care a inaugurat-o a continuat în timpul dictaturii regale a Regelui Carol al II-lea (1938-40). La 8 august 1940, Decretele nr.2560 şi 2651 au anulat emanciparea de după primul război mondial a evreilor din România şi au reactivat reglementările antisemite de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Decretele aveau o dublă natură discriminativă. Prima, ele privau întreaga populaţie evreiască de drepturi politice şi civile substanţiale, precum dreptul de a se stabili la ţară şi de a achiziţiona proprietăţi rurale, accesul la funcţii în stat, precum şi dreptul de a se căsători cu creştini. A doua, decretele diferenţiau mai multe categorii juridice de evrei. Prevederile lor îi favorizau pe evreii care au fost emancipaţi de Parlamentul României – fie individual fie colectiv pentru că luptaseră în cadrul armatei române – însă îi discriminau pe evreii care şi-au dobîndit emanciparea în condiţiile Convenţiei minorităţilor din 1919.

Înfiinţarea statului naţional-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) şi dictatura militară a lui Ion Antonescu (1941-44) ce i-a urmat au agravat legislaţia antisemită şi au ridicat-o la rangul de politică de stat sistematică. În special în perioada 1940-42, noul regim a implementat un set de legi, decizii ministeriale, ordonanţe şi circulare antievreieşti făţişe, care erau menite să îi excludă pe evrei din viaţa socială şi economică a ţării. Astfel, decrete antisemite au deposedat evreii de proprietăţile rurale (Decretele din 5 octombrie 1940 şi 5 decembrie 1940) şi proprietăţile urbane (Decretul din 28 martie 1941), i-au exclus de la serviciul militar, i-au supus muncii forţate obligatorii (5 decembrie 1940), le-au refuzat dreptul la educaţie (14 octombrie 1940) şi le-au restructurat organizarea religioasă şi comunitară (9 septembrie 1940 şi, respectiv, 30 octombrie 1941). În plus, în urma participării militare a României în războiul antisovietic din vara anului 1941, a fost instituit un regim special de ocupaţie în teritoriile eliberate ale Basarabiei şi Bucovinei, şi în teritoriile ocupate aflate sub jurisdicţie românească de pe frontul de est. Trupele româneşti au organizat represiunea în masă a evreilor, concentrarea lor în ghetouri şi deportarea lor în masă în Transnistria. După 1942, totuşi, a avut loc o cotitură majoră în politica antievreiască a statului român: în pofida unei declaraţii de intenţie anterioare şi a mai multor ordine secrete pregătitoare, regimul nu a reuşit să adere la „soluţia finală” germană în problema evreiască şi chiar a permis repatrierea pe teritoriu românesc a anumitor categorii de evrei deportaţi. În ansamblu, politica antisemită a regimului militar românesc trăda astfel un para- dox fundamental: pe frontul de răsărit administraţia de război românească a comis atrocităţi antisemite. Pe teritoriul României, totuşi, o populaţie de circa 300.000 de evrei români au supravieţuit celui de al doilea război mondial.⁴¹ Acest paradox a fost remarcat de mulţi cercetători ai antisemitismului din România. Această trăsătură l-a făcut de pildă pe William O.Odson să definească antisemitismul din România drept un „antisemitism providenţial”, un „tertium quid” sau un ciudat „amestec de bravadă etnică şi defensiveness”.

III. Naţional comunismul şi doctrina cetăţeniei române

Regimul comunist român a adus schimbări semnificative doctrinei cetăţeniei. Pentru a câştiga legitimitate şi stabilitate politică, regimul a combinat trei forme principale de control societal: remunerativ, coercitiv şi simbolic-ideologic.⁴² Bazat pe o combinaţie specifică între aceste trei forme de control, se pot distinge trei etape principale în evoluţia regimului comunist din România: 1946-58, 1958-80 şi anii ’80. În toate aceste perioade, legislaţia referitoare la cetăţenie a servit ca o eficientă „strategie a clasei conducătorare” de dominare politică şi a fost de aceea supusă mai multor revizuiri, în 1948, 1952, 1953, 1954, 1956 şi 1971.⁴³

În prima fază a regimului comunist, cea a „acumulării primitive de legitimitate” (1946-58), legislaţia referitoare la cetăţenie a avut o funcţie fundamental represivă.⁴⁴ Principalul sprijin politic al regimului comunist venea din partea Armatei Roşii şi s-a implicat într-un proces de „descoperiri epocale” menit să submineze moştenirea „naţionalismului burghez” şi să ducă la dezagregarea centrelor alternative de putere din societate.⁴⁵ În acest context, legislaţia referitoare la cetăţenie conţinea o puternică componentă ideologică. Constituţia din 1948 proclama România drept o democraţie populară şi atribuia clasei muncitoare un rol politic conducător. În plus, Constituţa acorda statului dreptul de expropriere a proprietăţii private şi sublinia îndatoririle de loialitate ale cetăţenilor faţă de noul regim şi de apărare a proprietăţii socialiste. Cel mai important, regimul s-a implicat într-un război brutal împotriva „duşmanilor de clasă” interni: articolul 18 al Constituţie refuza „persoanelor nedemne” – arbitrar declarate ca atare de organe juridice ale noului regim politic – importante drepturi civile şi politice. Dimensiunea ideologică fundamentală a noii legislaţii referitoare la cetăţenie a reconturat şi relaţia tradiţională dintre comunitatea naţională română şi diaspora: deşi, potrivit Constituţiei din 1948, repatrierea etnicilor români era încă posibilă, în practică ea era acordată doar selectiv şi se baza pe criterii politice. În plus, Decretul 563 din 5 noiembrie 1956 a privat numeroase persoane indezirabile politic de cetăţenia statului român.

O inovaţie majoră a legislaţiei referitoare la cetăţenie din această perioadă a constituit-o acordarea de drepturi depline pentru femei. Constituţia României din 1948, în articolele 16, 17 şi 18, acorda femeilor drepturi politice, accesul egal la funcţii în stat şi salarii egale cu cele ale bărbaţilor. În plus, articolul 21 prevedea explicit că „femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile economice, sociale, culturale ale activităţii statului precum şi în domeniul privat. Pentru o muncă egală femeia are dreptul la un salariu egal”. Egalitatea între sexe a fost mai apoi extinsă şi în alte sfere ale vieţii sociale. Decretul 130 din 2 aprilie 1949 prevedea anchete oficiale cu privire la paternitatea copiilor nelegitimi, iar Decretul nr.33 din 24 ianuarie 1952 accepta transmiterea cetăţeniei române pe linie maternă. Iniţial, această transmitere a naţionalităţii nu era automată: conform decretului din 1952, în cazul în care o femeie româncă se căsătorea cu un străin, cetăţenia copilului ei urma să fie aleasă prin acordul părinţilor dintre naţionalitatea fie a mamei fie a tatălui. La 22 septembrie 1960, totuşi, Consiliul de Stat român a ratificat Convenţia cu privire la statutul femeilor căsătorite, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1957. Ca urmare, articolul 24 al Legii nr.24 cu privire la cetăţenia română din decembrie 1971 stipula că descendenţilor unei femei românce li se atribuia în mod automat cetăţenia română, indiferent de cetăţenia tatălui. Acordarea de drepturi civile, politice şi de cetăţenie depline pentru femei a încheiat astfel un lung şi dificil proces de emancipare care a început în 1866. În timpul regimului comunist, majoritatea nou dobînditelor drepturi erau însă mai degrabă formale: femeile din România au fost emancipate tocmai într-o vreme în care drepturile politice au devenit lipsite de sens, în vreme ce obligaţiile cetăţeneşti au crescut substanţial.

După 1958, în cea de a doua fază a evoluţiei regimului comunist din România, îndepărtare diplomatică faţă de Moscova şi orientarea liderilor politici de la Bucureşti spre o independenţă politică crescîndă a generat schimbări semnificative în ideologia socialistă oficială. Regimul comunist a renunţat la sursa sa anterioară exterioară de legitimare şi a încercat să cîştige un sprijin intern mai larg: deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori, iar propaganda oficială a statului şi-a mutat atenţia de la duşmanii „dinăuntru” spre cei „din afară”. Mai mult, pentru a-şi întări controlul ideologic simbolic în societate, regimul comunist a luat o turnură naţionalistă. Mai cu seamă după 1965, propaganda oficială a regimului a recuperat şi acutizat mai multe teme ale ideologiei naţionale româneşti, precum continuitatea poporului român pe acelaşi teritoriu, „predestinarea evidentă” a naţiunii române, accentul pe rădăcinile dacice autohtone şi miturile etno-centriste tradiţionale.⁴⁶ Rezultatul a fost sincretismul specific dintre naţionalism şi un marxism decăzut, sub forma naţional-comunismului. Potrivit lui Nicolae Ceauşescu, naţiunea, mai degrabă decît proletariatul, a devenit baza ideologică a regimului comunist. Legislaţia referitoare la cetăţenie a reflectat această incorporare a elementelor tradiţionale ale ideologiei naţionale române în ideologia oficială de stat: Legea cu privire la cetăţenia română din 1971 valoriza principiul jus sanguinis ca pe însăşi temelia unei comunităţi naţionale omogene şi îi ataşa o semnificaţie naţionalistă încă şi mai puternică. Articolul 5 al legii prevedea: „Ca o expresie a relaţiei dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte în patrie a generaţiilor precedente care au luptat pentru libertate socială şi naţională, copiii născuţi din părinţi români pe teritoriul Republicii Socialiste România sunt cetăţeni români”⁴⁷.

Liberalizarea politică a regimului comunist a fost, totuşi, foarte limitată, iar legislaţia referitoare la cetăţenie şi-a păstrat importanta sa funcţie de represiune şi control. Regimul a implementat o supraveghere severă a populaţiei, o migraţie internă riguros controlată – precum stabilirea în marile oraşe – şi a restricţionat drastic dreptul cetăţenilor români de a călători în străinătate. În plus, regimul a exercitat un control sever al străinilor pe teritoriul României: conform decretelor din 1969 şi 1982, străinii trebuiau să se înregistreze la autorităţi, trebuiau să obţină un permis special pentru a se stabili în anumite zone şi fiecare contact pe care îl aveau cu cetăţeni români trebuia raportat.⁴⁸ În ultimul rînd, dar nu lipsit de importanţă, accesul la cetăţenia statului român era sever controlat: potrivit Legii cetăţeniei din 1971, numai preşedintele republicii, ca reprezentant al puterii exe- cutive, putea acorda sau retrage cetăţenia română.

În fine, cea de a treia fază a regimului comunist din România, din anii ’80, criza economică şi socio-politică generalizată a regimului a generat o criză acută a relaţiilor interetnice. Nicolae Ceauşescu a încercat să depăşească acuta lipsă de legitimitate şi sprijin popular faţă de conducerea sa prin întărirea măsurilor represive, o situaţie care a transformat România într-un veritabil Polizeistaat; şi printr-o exacerbare a propagandei naţional-comuniste. Drept urmare, înţelegerea în mod tradiţional etnică a naţiunii a fuzionat cu socialismul autoritarist şi a dus la un naţionalism monolitic.

Principalele caracteristici ale propagandei oficiale din această perioadă erau xenofobia, autarhia, izolaţionismul, antiintelectualismul şi protocronismul.⁴⁹ Principala ţintă a propagandei comuniste a devenit un presupus „pericol maghiar” la adresa integrităţii României. În plus, turnura regimului politic înspre naţionalismul extrem a coincis cu un proces treptat de transformare a interesului minorităţii într-un principiu funda- mental al diplomaţiei ungare: de la teoria „minorităţilor ca punţi” între ţări a lui János Kádár, diplomaţia ungară s-a orientat spre teza „dublei responsabilităţii”, lansată de Mátyás Szûrös, figura marcantă a diplomaţiei ungare la sfîrşitul anilor ’80. În cele din urmă, aceste evoluţii au generat un conflict ideologic şi diplomatic acut între România şi Ungaria cu privire la statutul minorităţii maghiare din România, care a atins apogeul la sfîrşitul anilor ’80.

Principala controversă ideologică româno-maghiară privea definiţiile contrastante şi în cele din urmă parţial suprapuse ale naţiunii. Partea română apelase la o definiţie etatistă a naţiunii, ca unitate politică teritorială. Întrucît conştiinţa etnică este definită ca fenomen cultural, maghiarii din Transilvania sunt percepuţi ca „minoritate etnică”, care împărtăşeşte doar o cultură comună cu ungurii din Ungaria. Pe de altă parte, partea maghiară apelase la o definiţie etnicistă a naţiunii, ca grup larg, politizat etnic, definit prin cultură comună şi presupusă descendenţă.⁵⁰ Din această perspectivă diferită, conştiinţa naţională este percepută ca fenomen politic, exprimat în principal de identificarea cu un guvern comun. Drept urmare, maghiarii din Transilvania sunt definiţi de partea ungară ca minoritate „naţională”.

Aceste definiţii divergente ale naţiunii au avut importante consecinţe politice. Guvernul maghiar a hotărît să monitorizere tratamentul minorităţii maghiare din statele învecinate. În 1985, Szûrös susţinea că „ungurii care trăiesc dincolo de graniţele noastre, dar în principal în Bazinul Carpatic, constituie o parte a naţiunii ungare. Ei au toate drepturile să se aştepte ca Ungaria să se simtă responsabilă pentru soarta lor şi să vorbească în numele lor atunci cînd ei constituie obiect al discriminării”⁵¹. În contrast, partea română a contestat vehement acest principiu, considerîndu-l un drept cu de la sine putere arogat. Liderul comunist român Nicolae Ceauşescu nu recunoştea minorităţile ca aparţinînd altor naţiuni. El susţinea că, întrucît o naţiune este creată de secole de „convieţuire”, maghiarii şi alte grupuri etnice sunt parte a naţiunii române.⁵² Controversa a atins o nouă fază în 1990, cînd obligaţia statului ungar de a proteja interesele ungurilor din străinătate s-a concretizat în articolul 6 al Constituţiei Ungariei. Mai mult, diplomaţia ungară a încercat să legitimeze juridic relevanţa internaţională a acestui principiu, accentuînd importanţa legăturilor minorităţilor naţionale cu „naţiunea-mamă” şi pretinzînd că chestiunea naţionalităţii nu reprezenta exclusiv o afacere internă, deoarece cuprindea şi drepturile omului şi aspecte internaţionale. Această poziţie a dus la continuarea escaladării polemicilor diplomatice româno-ungare. În 1991, noul prim ministru ungar, József Antal, a declarat că el se consideră „în spirit” primul ministru a 15 milioane de unguri – incluzînd prin aceasta etnicii maghiari din ţările învecinate. În replică, Adrian Năstase, ministrul de externe român, s-a grăbit să sublinieze că, în calitate de lider politic, József Antal a primit un mandat doar de la cetăţenii ungari. În ce îi privea pe cetăţenii români de origine etnică maghiară, ei îşi alegeau propriii lideri politici care îi reprezentau în Parlamentul României.

Controversa a dobîndit o nouă semnificaţie internă şi diplomatică odată cu crearea, în decembrie 1989, a Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, ca principal reprezentant politic al intereselor populaţiei etnice maghiare. Pe de o parte, UDMR considera minoritatea naţională maghiară din România drept parte integrală a naţiunii ungare, ce se autodefineşte drept „co-naţiune”, sau „naţiune creatoare de stat”. Pe de altă parte, la nivel internaţional, UDMR a cerut să fie considerată reprezentantul oficial al comunităţii maghiare din România şi să fie parte a fiecărei negocieri bilaterale dintre România şi Ungaria cu privire la statutul minorităţii maghiare. Această cerere a fost considerată legitimă de către partea ungară. Pentru a asigura un cadru instituţionalizat pentru consultarea politică permanentă cu reprezentanţii minorităţilor naţionale maghiare din ţările învecinate, Parlamentul Ungariei a creat o comisie specială de consultări, numită Oficiul pentru maghiarii de peste hotare. În plus, guvernul ungar a susţinut dreptul UDMR de a fi consultată în timpul procesului de negociere dintre România şi Ungaria pentru încheiere a unui tratat de prietenie bilateral (1994-96): „Guvernul ungar nu poate reprezenta oficial cetăţenii altor ţări care aparţin unei minorităţi naţionale ungare, dar consideră drept o cerinţă esenţială ca reprezentanţii minorităţilor în cauză să îşi poată prezenta opiniile în timpul procesului (de negociere româno-maghiară) şi asupra înţelegerilor la care se ajunge”⁵³. Partea română a respins această pretenţie, susţinînd că UDMR este un partid politic, iar chestiunile dintre Ungaria şi România ar trebui soluţionate de cele două guverne: „Tratatul bilateral este un tratat între România şi Ungaria şi abordează relaţiile dintre cele două ţări. Persoanele aparţinînd minorităţii maghiare sunt cetăţeni ai României şi relaţia lor cu statul român este soluţionată în acelaşi fel ca relaţia tuturor celorlalţi cetăţeni cu statul român. Drepturile minorităţii maghiare din România nu sunt garantate de Tratatul româno-ungar, ci de Constituţia României, legile ţării şi de acordurile internaţionale semnate de România”⁵⁴.

IV. Definirea graniţelor naţiunii: controversele asupra dublei cetăţenii în România post-decembristă

După 1989, democratizarea sistemului politic a avut un impact puternic asupra doctrinei cetăţeniei române, contribuind la redefinirea criteriilor de apartenenţă la comunitatea naţională românească. În acelaşi timp, interacţiunea dintre politicile cetăţeniei ale României, Ungariei şi Moldovei au generat numeroase tensiuni diplomatice cu privire la chestiunea dublei cetăţenii.

În mod tradiţional, doctrina cetăţeniei române considera apartenenţa legală simultană la două comunităţi naţionale drept o „anomalie” juridică şi interzicea de aceea dubla cetăţenie. Această trăsătură a legislaţiei referitoare la cetăţenie a fost păstrată în timpul perioadei comuniste. Pentru a elimina cazurile de dublă cetăţenie generate de schimbarea graniţelor după cel de al doilea război mondial şi pentru a soluţiona controversele juridice rezultate, România a semnat mai multe convenţii internaţionale referitoare la dubla cetăţenie cu Ungaria (1949), URSS (1957) şi Bulgaria (1959). În contrast, Legea cetăţeniei române din martie 1991 a introdus o inovaţie majoră în doctrina cetăţeniei: legea permitea cetăţenilor români să deţină dublă cetăţenie. Articolul 4 al legii stipula că cetăţenia română poate fi dobîndită pe următoarele căi: a) naşterea dintr-un părinte român; b) adoptarea de către un cetăţean român; c) repatriere; şi d) naturalizare. În privinţa repatrierii, articolele 8 şi 37 stipulau că „persoanele care au pierdut cetăţenia română”, precum şi descendenţii acestora pot redobîndi cetăţenia română la cerere chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România”⁵⁵. Legea stipula astfel dreptul foştilor cetăţeni români la repatriere. Legea şi-a depăşit însă scopul ei iniţial, deoarece ea permitea foştilor cetăţeni români să îşi păstreze în acelaşi timp cetăţenia lor actuală şi domiciliul în străinătate. În opinia autorilor legii din 1991, motivaţia din spatele acestor prevederi liberale era democratică, întrucît ele permiteau foştilor cetăţeni români să îşi redobîndească, la cerere, drepturile pierdute.⁵⁶ Legea era totuşi animată şi de o motivaţie naţionalistă fundamentală, fiind menită să permită mai cu seamă locuitorilor Bucovinei şi Basarabiei să îşi recupereze cetăţenia română. Aceste foste provincii ale României au fost pierdute în favoarea URSS în 1940. În 1991, la dezmembrarea URSS, România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa de stat a Republicii Moldova, dar ea a inaugurat totodată o politică de parteneriat special şi integrare treptată a celor două ţări. În acest context, un obiectiv potenţial, chiar dacă nedeclarat, al Legii cetăţeniei din 1991 era ca dubla cetăţenie să reuşească să unifice etnicii români într-o singură comunitate politică, peste frontierele de stat despărţitoare, şi ca atare să constituie un pas spre o posibilă viitoare reunificare a României şi Moldovei.

Aceste prevederi referitoare la dubla cetăţenie ale legii din 1991 au avut, totuşi, consecinţe interne şi internaţionale imprevizibile. Prima, adoptarea legii a fost urmată de solicitări masive de obţinere a cetăţeniei române. Potrivit statisticilor româneşti, după 1991, numai din Republica Moldova, guvernul României a acordat cetăţenia pentru 250-300.000 de persoane aparţinînd unor diferite grupuri etnice din provincie.⁵⁷ Acest influx masiv de noi cetăţeni a ridicat problema impactului lor socio-politic şi electoral în România.⁵⁸ A doua, şi cea mai importantă, dubla cetăţenie a subminat mai degrabă decît să întărească cauza „uniunii” între România şi Moldova. În realitate, dubla cetăţenie a oferit intelectualităţii moldovene o „opţiune de ieşire” în caz de criză economică. În loc să activeze ca agenţi ai „românităţii” în republică, intelectualii moldoveni prounionişti au preferat în gener- al să emigreze în România. A treia, deoarece legislaţia internă a Republicii Moldova interzicea în mod explicit cetăţenilor moldoveni să deţină dublă cetăţenie, legea românească din 1991 a generat tensiuni diplomatice între cele două ţări. Politicienii moldoveni aflaţi la guvernare s-au temut că pentru România dubla cetăţenie era o strategie menită să îi crească acesteia controlul asupra Moldovei. Drept urmare, ei au acuzat România de subminarea deliberată a suveranităţii de stat şi a stabilităţii Moldovei. Tensiunile legate de dubla cetăţenie au întărit neînţelegerile cu privire la ce anume ar trebui să fie cele două state.

În fine, şi cel mai important, prevederea referitoare la dubla cetăţenie din legea din 1991 a avut un impact şi asupra statutului minorităţii maghiare din România. Discuţiile pe marginea vizelor obligatorii între România şi Ungaria gener- ate de perspectivele mai bune ale Ungariei de aderare la Uniunea Europeană au suscitat reacţia viguroasă a comunităţii maghiare din România, care a cerut garanţii concrete că relaţiile sale cu „ţara-mamă” nu vor fi sever întrerupte. În acest con- text, la 26 august 1997, Ádám Katona, preşedintele „Iniţiativei Maghiare din Transilvania”, a cerut conducerii UDMR să includă în obiectivele sale acordarea cetăţeniei ungare pentru cetăţenii români de origine etnică maghiară ca mod de garantare a libertăţii lor de circulaţie.⁵⁹ Diplomaţia ungară a reacţionat foarte precaut la această propunere. Atît Ferenc Szõcs, ambasadorul Ungariei în România cît şi ministrul de Externe maghiar, László Kovács, au atras atenţia asupra copleşitoarelor complicaţii juridice şi socio-politice ale chestiunii şi au negat că guvernul ungar ar fi fost în curs de pregătire a unui proiect de lege care să acorde dubla cetăţenie etnicilor maghiari din România. Mai semnificativ, preşedintele UDMR, Béla Markó, a refuzat explicit să aprobe propunerea oficial. Aceasta reprezenta o indicaţie clară a faptului că propunerea de acordare a dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România era legată direct de competiţia politică dintre facţiunile opuse din cadrul UDMR, fiind lansată de aripa politică radicală a UDMR – condusă de preşedintele de onoare, László Tõkés, şi utilizată ca o modalitate eficientă de a exercita presiuni asupra conducerii UDMR.

Totuşi, odată cu schimbarea de guvern din mai 1998, au existat multe semne că noul guvern ungar condus de Viktor Orbán ar putea reconsidera chestiunea acordării cetăţeniei etnicilor maghiari din România. În timpul primei sale vizite oficiale în România din iulie 1998, primul ministru Orbán a arătat că diplomaţia ungară era în căutarea unei soluţii alternative la acordarea cetăţeniei ungare etnicilor maghiari din România. Totuşi, Orbán nu a respins în mod deschis posibilitatea dublei cetăţenii, ci a promis fără echivoc că „dacă i se va cere (de către UDMR), Ungaria va acorda dubla cetăţenie”.⁶⁰ Această afirmaţie a declanşat o reacţie promptă din partea autorităţilor române. Un consilier de frunte al preşedintelui României a descris acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România ca pe o „soluţie disperată”, care ar „crea două categorii de cetăţeni într-o singură ţară” şi, în consecinţă, ar „deteriora relaţiile dintre minoritate şi majoritate în România”⁶¹. Partidele de opoziţie din România au fost şi ele prompte în a respinge soluţia dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari din România. Fostul partid de guvernare, Partidul Democraţiei Sociale din România (PSDR) a considerat că propunerea era menită să „submineze autoritatea statului român faţă de cetăţenii săi şi să compromită conceptul de stat naţional” şi i-a avertizat pe cetăţenii români care „jinduiesc o altă cetăţenie (că) o vor pierde pe cea română”. Mai mult de atît, PDSR a respins orice soluţie de compromis, alternativă, care să garanteze circulaţia liberă a etnicilor maghiari din România, avertizînd că însăşi ideea tratamentului special de viză al Ungariei faţă de maghiarii din România ar provoca „grave tensiuni naţionale”. Solicitarea dublei cetăţenii a stîrnit astfel reacţii pasionate din partea politicienilor români şi maghiari, generînd o nouă controversă diplomatică şi ameninţînd să pericliteze reconcilierea recent şi dificil realizată între cele două ţări. Mai mult, argumentele la care au apelat cele două părţi au depăşit cu mult limitele unei simple controverse juridice. În loc, tonul profund naţionalist al polemicilor a demonstrat că dezbaterea pe marginea acordării dublei cetăţenii minorităţii maghiare din România este legată de o controversă ideologică româno- maghiară istorică cu privire la deosebirile şi apropierile dintre definiţiile naţiunii. În ultimul rînd, dar nu cel mai puţin important, dezbaterile referitoare la dubla cetăţenie au pus în lumină şi incoerenţa fundamentală a factorilor politici români, care au respins dubla cetăţenie pentru etnicii maghiari, dar au promovat-o în cazul cetăţenilor moldoveni. Folosind triplele concepte ale lui Roger Brubaker de „stat naţionalizator”, „minoritate naţională” şi „patrie naţională externă”, această contradicţie poate fi explicată de faptul că România a acţionat simultan într-o dublă calitate: de „stat naţionalizator” în privinţa minorităţii maghiare din Transilvania şi de „patrie externă” în privinţa etnicilor români din Moldova şi Bucovina.⁶²

V. Concluzii: doctrina cetăţeniei române şi „zona temporală” a treia a Europei

Susţinînd necesitatea „culturii moderne” ca premisă pentru construirea naţiunii, Ernst Gellner a identificat patru zone temporale principale distincte în crearea cetăţeniei şi statelor naţionale din Europa. Prima, compusă din regiunile de pe coasta Atlanticului în procesul timpuriu modern de construcţie naţională, s-a bazat în principal mai degrabă pe „uitarea” decît pe retrezirea identităţilor etnice. Cea de a doua zonă temporală, corespunzînd teritoriilor fostului Sfînt Imperiu Roman-German, s-a caracterizat prin existenţa unor culturi moderne viabile, o trăsătură care a favorizat unificarea politică a Germaniei şi Italiei la sfîrşitul secolului al 19-lea. În contrast, în cea de a treia zonă temporală a Europei Centrale şi de Est, au lipsit atît entităţile politice cît şi culturile moderne dominante; în locul lor, „un mozaic de culturi populare şi diversităţi culturale separînd straturile sociale” şi „teritoriile învecinate” au transformat procesul de construcţie naţională interbelică într-unul mai “laborios” şi „brutal”. În cele din urmă, cea de a patra zonă temporală a Europei a fost cuprinsă în interiorul graniţelor imperiale ale îndelungatului Imperiu Ţarist/Sovietic, ceea ce a întîrziat considerabil procesul de construcţie naţională al multor popoare.⁶³

Deşi criticat pentru simplificarea sa exagerată şi tendinţa sa de esenţializare a diferenţei în dezvoltarea istorică a Europei de Est şi de Vest, cadrul lui Gellner are meritul de a introduce un element cultural – „cultura înaltă” – în studierea modelelor de dezvoltare naţională. Dezvoltînd distincţia dintre Burgerschaft sau cetăţenie substanţială – în sensul “marshallian” al cetăţeniei sociale – şi Staatsangehörerigkeit, sau cetăţenie formală, tipologia lui Gellner pune în lumină totodată diferenţa temporală şi specificitatea cetăţeniei în Europa Centrală şi de Est, în comparaţie cu Europa de Vest.⁶⁴ Dacă în Occident cetăţenia substanţială a fost folosită ca o formă de integrare socială, în contrast, în Europa Centrală şi de Est, cea care a prevalat a fost mai cu seamă cetăţenia formală.

Evoluţia cetăţeniei în România a dezvăluit o strînsă asemănare cu modelele dezvoltărilor naţionale din cea de a treia „zonă temporală de cetăţenie”, cea a Europei Centrale şi de Est. În primul rînd, ideologia naţională română a promovat o definiţie „compactă” şi „primordială” a cetăţeniei,⁶⁵ întrucît (1) ea a ataşat statutului de cetăţean drepturi şi îndatoriri importante substantive; şi (2) a definit apartenenţa la „comunitatea imaginată” naţională pe baza mitului originii şi destinului istoric comune. În al doilea rînd, conceptul de cetăţenie în România a evoluat ca o „competiţie” între două înţelegeri contradictorii ale cetăţeniei: una liberală, care a fost „centrată în jurul statului, seculară şi asimilaţionistă” şi una opusă romantică, care a fost „centrată în jurul poporului şi disimilaţionistă”, o distincţie care este prezentată de obicei ca înţelegerea contrastantă franceză/germană a cetăţeniei.⁶⁶ Totuşi, după cum a încercat să sublinieze studiul de faţă, legislaţia referitoare la cetăţenie din România nu a fost modelată exclusiv de aceste angajamente ideologice, ci a prezentat caracteristici specifice, conturate de poziţia geo-politică a României, de politicile şi interesele de stat, precum şi de trăsăturile evoluţiei socio-politice.

Note:

1. Din vasta literatură ştiinţifică referitoare la cetăţenie din ultimul deceniu, pot menţiona selectiv lucrările lui: Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights (New York, 1989); Michael Mann, “Ruling Class Strategies and Citizenship” Sociology 21 (1988) 2, pp. 339-354; Reinhard Bendix, Nation-Building and Citizenship. Studies on Our Changing Social Order (New Brunswick and London, 1996. Ediţia a doua, adăugită); Rogers W. Brubacker, Citizenship and Nationhood in France and Germany (Cambridge, 1992); şi Charles Tilly (ed.), Citizenship, Identity and Social History (Cambridge, 1996). Vezi, de asemenea, antologia de studii de B. S. Turner and Peter Hamilton (editori), Citizenship. Critical Concepts (London, 1994), 2 vol.; şi R. Beiner (ed.), Theorizing Citizenship (New York, 1995).

2.  B. S. Turner, “Outline of a Theory of Citizenship” în Sociology 24 (1990) 2, pp. 189- 217.

3.  Studiul de faţă este o dezvoltare a lucrării mele de licenţă despre istoria cetăţeniei şi societăţii civile în România. Cercetarea mea a avut ca rezultat pînă în prezent mai multe studii pe marginea a diferite aspecte ale construirii cetăţeniei române în secolele nouăsprezece şi douăzeci. Vezi Constantin Iordachi, Citizenship, Nation and State-Building: The Integration of Northern Dobrogea in Romania, 1878-1913. Carl Back Papers in Russian and East European Studies, No. 1607 (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 2002); „A nemzet újrarajzolt határai: A magyar „státusztörvény” és Románia politikája a kettõs állampolgárságra vonatkozóan a Moldovai köztársaságban” în Zoltán Kántor (ed.), A Státusztörvény: Elõzmények és következmények (Budapest: Teleki László Foundation, 2002), pp. 88-112; şi “The Unyielding Boundaries of Citizenship: The Emancipation of ‘Non-Citizens’ in Romania, 1866-1918” în European Review of History 8 (August 2001) 2, pp. 157-186.

4.  W. B. Gallie, “Essentially Contested Concepts” în Max Black (ed.), The Importance of Language (New Jersey, 1962), pp. 121-46.

5.  Charles Tilly, “Citizenship, Identity and Social History” în Tilly (ed.), Citizenship, Iden- tity and Social History, p. 8.

6.  Ibid.

7.  Ibid., p. 9.

8.  Rogers W. Brubaker, Citizenship and Nationhood in France and Germany, p. 49.

9. Constantin Hamangiu, Codul Civil Adnotat (Bucharest, 1899), Vol. I., art. 6-20, pp. 60-82.

10. ‘Constituţia din 1866’ în I. Muraru et. al. (editori), Constituţiile Române (Bucureşti, 1995), p. 32.

Datele despre populaţia totală a României sunt de obicei arbitrare întrucît au avut loc recensăminte generale doar în anii 1859-60 şi 1899. În estimarea numărului rezidenţilor fără cetăţenie, ne-am folosit de M. G. Obedenaru, în La Roumanie économique d’après les données les plus récentes (Paris, 1876), p. 402; şi I. Ghica, “Industria” în Însemnări economice, Vol. I (Bucureşti, 1937).

11.See M. G Obedenaru, La Roumanie économique, p. 400-1.

12.Brubaker, Citizenship and Nationhood, p. 32.

13.Departe de a constitui o specificitate a legislaţiei româneşti, excluderea necetăţenilor de la drepturile politice este de fapt cea mai proeminentă caracteristică universală a cetăţeniei statului naţional. După cum sublinia Brubaker, aceasta este o trăsătură fundamentală a „naţionalismului de rutină, obişnuit, neverificat”. Ibid., p. 28.

14.Această naturalizare colectivă a fost admisă pe baza unui amendament special din 1879 la Constituţie: vezi Art.7/II/c.

15.Vezi Carol Iancu, Emanciparea Evreilor din Romania (1913-1919) (Bucureşti, 1998), p. 51.

16.Mă bazez pe datele oferite de Philip G Eidelberg în The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie (Leiden, 1974), pp. 15-16. Pentru date suplimentare, vezi, de asemenea, Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918 (Bucureşti, 1983), pp. 252-255

17.Potrivit lui Joseph Berkowitz, în La question des Israélites en Roumanie. Étude de son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle soulève (Paris, 1923), legislaţia antisemită din 1831 din România a fost adoptată sub influenţă rusă. Acelaşi argument a fost adoptat şi de Carol Iancu în Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l’exlcusion a l’emancipation (Provence, 1978).

19. Vezi discursurile parlamentare ale politicienilor liberali Mihail Kogălniceanu şi I.Brătianu.

20. Drept urmare, în perioada 1860-1899, în vreme ce populaţia României a crescut cu 50%, populaţia evreiască a crescut cu 98,7%. Vezi Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general, p. 82-82.

21. Vezi G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii (Bucureşti, 1913), p. 223. Pentru statistici referitoare la capitalul industrial, vezi L. Colescu, Ancheta industrială din anii 1901-1902 (Bucureşti, 1904), p. 126.

22. Pentru analize cuprinzătoare ale acestei legislaţii, vezi Joseph Berkowitz, La question des Israélites en Roumanie; şi Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie.

23. Muraru, Constituţiile României, p. 34.

24. Iancu, Les Juifs en Roumanie, pp. 186-7.

25. Iancu, Emanciparea evreilor, p. 210.

26. În termeni reali, dată fiind creşterea demografică naturală, numărul evreilor a crescut de la 239.016 în 1899 la 269.015 în 1912. Ibid., p. 37.

27. Mihail Kogălniceanu, Opere (Bucureşti, 1968), Vol. V, Part. I, p. 287.

28. Această contradicţie legală a fost parţial lichidată la doar un an de la anexarea Dobrogei: revizuirea articolului 7 al Constituţiei României asigura naturalizarea individuală a necreştinilor (1879).

29. Pentru resentimentele prevalente împotriva anexării Dobrogei, vezi Rezoluţia Senatului României, 26 ianuarie 1878; memoriul ministrului de Externe al României, M.Kogălniceanu, “Memoriu în chestiunea Basarabiei,” februarie 25/martie 9, 1878; şi broşura lui N. B. Locusteanu,

Dobrogea (Bucureşti, 1878).

30. Kogălniceanu, Opere, p. 620.                                                                                                                                                                      '

31. Pentru o analiză comprehensivă a mecanismelor de asimilare a Dobrogei de Nord de către România, vezi Cf. Iordachi, Citizenship, Nation and State-building: The Integration of Northern Dobrudja into Romania, 1878-1913.

32. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea (Bucureţti, 1904); pentru 1912, Sabin Manuilă, “La population du Dobroudja”, în La Dobroudja Roumaine (Bucureşti, 1938), p. 456.

33. Vezi “Educaţiunea sexului feminin” în Biserica, septembrie 1862, p. 164-165, apud Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848-1948 (Bucureşti, 1976), p. 21.

34. Vezi Articol 6, Titlul II, ‘Despre Drepturile Românilor’ în Constituţiunea Promulgată cu decretul regal No. 1360 din 28 Martie 1923, p. 611.

35. Despre conceptul de “patriotism constituţional” vezi Jürgen Habermas, “Citizenship and National Identity. Some reflections on the Future of Europe” Praxis International 12 (1992) 1, pp. 1-19.

36. Joseph S. Roucek, Contemporary Roumania and its Problems (New York, 1971), p. 187.

37. Vezi Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, Nation Build- ing, Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca, 1995).

38. Rogers W. Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe (Cambridge, 1996).

39. Nae Ionescu, Roza Vînturilor (Bucureşti, 1937), p. 201.

40. Vezi Evreii din România între anii 1940-1944, Vol. I, Legislaţia antievreiască (Bucureşti, 1993); şi Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu (Bucureşti, 1997).

41. William O. Oldson, A Providential Anti-Semitism. Nationalism and Polity in Nine- teenth-Century Romania (Philadelphia, 1991), p. 9.

42. Pentru conceptualizarea cea mai autorizată a acestor forme de control în regimul comunist din România, vezi Verdery, Katherine, National Ideology under Socialism. Identity and Cul- tural Politics in Ceausescu’s Romania (Stanford, 1991).

43. Pentru cetăţenie ca „strategie a clasei conducătoare”, vezi Michael Mann, „Ruling Class Strategies and Citizenship” în Sociology, 21 (1988), pp. 339-354.

44. Vezi Michael Shafir, Romania. Politics, Economy and Society, (Boulder, 1985).

45. În ce priveşte conceptul de „descoperire epocală” (breakthrough), vezi Kenneth Jowitt, Revolutionary breakthroughs and national development: the case of Romania, 1944-1965 (Ber- keley, 1971), p. 7.

46. Vezi Vladimir Tismăneanu şi Dan Pavel, „Romania’s Mystical Revolutionaries: The Generation of Angst and Adventure Revised” East European Politics and Society 8 (Fall 1994) 3, p. 404.

47. Articolul 5, Legea cetăţeniei nr.24 în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, No. 157, 17 decembrie 1971.

48. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, No. 146, decembrie 17, 1969.

49. Vezi Tismăneanu şi Pavel, „Romania’s Mystical Revolutionaries.” Protocronismul a fost un curent intelectual care a încercat să demonstreze că numeroase realizări majore ale culturii europene au fost inventate de fapt de români. Pentru cea mai cuprinzătoare analiză, vezi Katherine Verdery, National ideology under socialism: identity and cultural politics in Ceausescu s Ro- mania (Berkeley: University of California Press, 1991), 167-214.

50. Pentru o perspectivă teoretică asupra acestor modele de cetăţenie, vezi Anthony Smith, Theories of Nationalism (London, 1971), p. 176.

51. Radio Free Europe Background Report, Romanian SR/3, 22 April 1985, p. 3.

52. Radio Free Europe Background Report, Romanian SR/3, 22 April 1987, p. 12.

53. Concluding Document of the Inaugural Conference for a Pact on Stability in Europe, Interpretative Statement, point 1.5.

54. Traian Chebeleu, purtătorul de cuvînt al Preşedintelui României, în Evenimentul Zilei, 27 mai 1997.

55. Sublinierea mea.

56. Vezi afirmaţia lui M. Ionescu-Quintus, în Evenimentul Zilei, 24 februarie, 2000.

57. Această estimare a fost făcută de fostul prim ministru moldovean, Mircea Druc, în Evenimentul Zilei, 20 mai 2000.

58.  Vezi articolul „Unde se duce votul basarabenilor” în Evenimentul Zilei, 28 mai 2000.

59. Evenimentul Zilei, august 27, 1997.

60. Ibid, iulie 21, 1998.

61. Ibid, iulie, 27.

62. Vezi Cf Brubaker, Roger, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Ques- tion in the New Europe (Cambridge, 1996).

63. Ernst Gellner, The Condition of Liberty: Civil Society and its Rivals (New York, 1994), pp. 115-117.

64. Vezi T. H. Marshall, Citizenship and Social Class (Cambridge, 1950).

65. Despre distincţia dintre definiţii „compacte” versus “rarefiate” şi „primordiale” versus „învăţate” ale cetăţeniei, vezi Tilly, „Citizenship, Identity and Social History” în Tilly (ed.), Citizenship, Identity and Social History.

66. Vezi Brubaker, „Immigration, Citizenship, and the Nation State in France and Ger- many. A Comparative Historical Analysis” International Sociology, 5 (1990) 4, pp. 379-407; şi Brubaker, Citizenship and Nationhood; pentru o conceptualizare asemănătoare a dihotomiei „german versus francez” a ideologiilor politice, vezi de asemenea L. Greenfeld, Nationalism: Five Roads to Modernity (Cambridge, 1977), p. 278, 358.

Traducere de Doina Baci

Constantin IORDACHI este licenţiat în istorie al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti şi absolvent al Institutului de Studii Internaţionale de la Universitatea Leeds, Marea Britanie. In prezent, el şi-a definitivat studiile doctorale la Central European University din Budapesta. Iordachi a fost cercetător invitat la Universitatea Pittsburgh, la Woodrow Wilson Center for International Scholars, Washington DC, Collegium Budapest, şi la Wissen- schaftszentrum Berlin für Sozialforschung. El este autor al lucrării Citizenship, Nation- and State-Building: The Integration of Northern Dobrogea in Romania, 1878-1913. Carl Back Pa- pers in Russian and East European Studies, University of Pittsburgh, 2002; şi co-editor al Nationalism and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies (Budapest: Regio Books; Iaşi: Polirom, 2001). Iordachi a publicat numeroase articole în reviste de specialitate, cu precădere în limbile română, maghiară şi engleză. Începînd din 2002, el este Local Faculty Fellow al Civic Education Project, Romania.

Constantin Iordachi, Citizenship and National Identity in Romania:  A Historical Over- view publicat cu permisiunea autorului.