Untitled-1
Dezbatere
Forumul
central-european de
regionalizare şi integrare
Între 18 şi 20 septembrie 2003 a avut loc
la Cluj, în organizarea Ligii
PRO EUROPA, Asociaţiei Provincia, Ligii Transilvania-Banat şi Alianţei
Libere Europene din Parlamentul European, Forumul Central European
de regionalizare şi integrare la care au participat experţi şi oameni
politici
din ţară şi din state vest- şi central-est-europene, reprezentanţi ai
organizaţiilor neguvernamentale, ziarişti, printre care Viorel Coifan, deputat
PNL, Cristian Pîrvulescu, politolog, Gusztáv Molnár, politolog, Sabin
Gherman, preşedintele Ligii Transilvania-Banat, Miklós Bakk, politolog,
Smaranda Enache, copreşedinta Ligii Pro Europa, Bartolomiej Swiderek,
reprezentant al Alianţei Libere Europene din parlamentul European, Gorka
Knorr Borras, deputat în Parlamentul European, Gábor Kolumbán,
preşedintele Asociaţiei Civitas, Gabriel Andreescu, APADOR-CH, Jerzy
Gorzelik, preşedintele Mişcării de Autonomie Sileziană, Claudiu Coşier,
directorul Agenţiei de Dezvoltare Nord-Vest, Zsolt Szilágyi, deputat UDMR,
Ovidiu Pecican, redactor Provincia şi alţii. Redăm în cadrul acestei selecţii
intervenţiile cele mai relevante ale dezbaterii.
Sabin Gherman: Sunt convins că ne dorim cu toţii o discuţie
sinceră asupra
regionalizării. De ce? Cum? Cînd? Faptul că Alianţa Liberă Europeană, faptul
că
Liga PRO EUROPA, Provincia, Liga Transilvania Banat şi-au dat mîna şi se
află
aici pentru a dezbate o problemă cu argumente, contra-argumente viabile şi nu
emoţionale, nu este întîmplător: ne aflăm într-un spaţiu al disputelor, un spaţiu
al
mitologiilor conflictuale prin excelenţă, în locul unui mixtum compositum fericit,
tirolez aproape, ne aflăm în faţa unui – să zicem – război al mentalităţilor, război
al
miturilor, fiecare excluzîndu-l pe celălalt. Ceea ce ne dorim cu toţii este
această
discuţie sinceră, este nu neapărat un spaţiu în care toată lumea este de acord,
dar în care
toată lumea vrea – sunt convins – să transfere acest concept „regionalizare”,
acest concept „descentralizare”, dintr-un spaţiu al disputelor politice emoţionale,
sentimentale, istorice într-un spaţiu – să zicem – al soluţiilor potenţiale.
Cred că
asta este mult mai important chiar pentru discursurile care se vînd pe piaţa
politică
românească şi este important de aflat în ce măsură o bază analitică – ceea ce
încercăm
noi să facem aici – ar fi importantă sau poate schimba ceva în discursul
politic. De
la, să zicem, discursul emoţional, scandalos – pe care fiecare dintre noi
suntem
obligaţi să ni-l asumăm; eu mi-l asum, dar altfel nu începea o anumită
dezbatere -
pînă la analiză au trecut patru ani. Să vedem în ce măsură aceştia ne-au fost
de
folos, sau vom mai avea încă o perioadă de cîţiva ani în care să încercăm un captatio
benevolentie în Parlamentul European, un lamentatio benevolentie aici
în ţară.
Smaranda
Enache: Cred că
este foarte important să vedem că, pe de o parte,
integrarea în Uniunea Europeană şi, pe de altă parte, descentralizarea şi
autonomia
contribuie la prosperitatea diferitelor regiuni. Aşa încît va trebui să ne uităm
puţin
cum să combinăm aceste două niveluri în România: pe de o parte mergînd drept
spre integrare europeană, pe de altă parte utilizînd integrarea europeană ca un
moment istoric şi un bun instrument de transformare a structurilor statului.
Noi,
cei care suntem în jurul acestei mese, reprezentînd diferite partide, instituţii,
universităţi din România, noi ştim foarte bine care este structura statului
român.
Aş
dori să spun pe scurt celor care nu sunt de aici – bineînţeles că în sesiunea
„românească“ veţi
afla mai multe – că structura administrativă din zilele noastre
a României cu cele 42 judeţe, care sunt NUTS 3, este din 1968, aceasta fiind
una
dintre ultimele relicve ale moştenirii regimului Ceauşescu, ale regimului comunist.
Noi încă avem în România această structură administrativă şi trebuie să fim
realişti.
Pe de altă parte Summit-ul de la Copenhaga, în acord cu dorinţa politică a
României
şi Bulgariei, a acceptat ipotezele noastre ca România să devină membru al UE în
2007. Acum sîntem în 2003 şi mai avem 4 ani pînă cînd vom lua mai în serios
aquis-ul comunitar în ceea ce priveşte regionalizarea, descentralizînd ţara,
lucru
care încă nu s-a întîmplat.
Bartolomiej
Swiderek: Am să
fac o scurtă prezentare a politicilor regionale
ale UE.
Sunt
agent auxiliar pentru lărgirea Europei din partea Alianţei Libere în
Parlamentul European aşa că activitatea noastră se concentrează pe lărgirea UE,
lucrez cu parteneri din ţările candidate, cel mai adesea cu cei care se vor
integra
anul următor în UE, dar desigur şi cu România — cea mai mare ţară care se va
integra în UE în valul următor şi din acest motiv se situază în sfera noastră
de
interes — şi eu sunt foarte bucuros că sunt aici şi că voi vorbi despre
regionalism
şi despre politicile UE privind regiunile.
Pentru
început consider că ar fi foarte important să definim cu exactitate ce
sunt regiunile. În mod tradiţional ne referim la regiuni ca la un teritoriu, o
zonă specifică
a unui stat. De asemenea, noţiunea are şi înţelesul de parte a Europei, ca
de exemplu Scandinavia, Mediterana sau Peninsula Iberică. Sunt, de asemenea,
considerate regiuni teritorii mai mari care aparţin unor state diferite, ca de
exemplu
euroregiunea Carpatia sau Carpatia Superioară care trece prin Polonia, România
etc. Voi încerca să mă concentrez pe înţelesul tradiţional al acestui concept,
o să mă
refer la regiuni ca entităţi care pot traversa mai multe state. Acestea pot fi
regiuni
istorice, culturale sau administrative. În conformitate cu politicile UE, nu
există o
definiţie clară a regiunii. Din punctul nostru de vedere, din punctul de vedere
al
acestui seminar, putem decide că vorbim despre regiune ca despre o entitate
aministrativă într-un stat, situată lîngă administrarea statală în ceea ce
priveşte
procesul de luare al deciziilor, condusă într-o anumită măsură de oficiali aleşi
şi
destul de întinsă pentru a prelua unele dintre puterile statului. Dar este o
definiţie
doar pentru scopurile seminarului. O definiţie mult mai practică a regiunii
este,
poate fi dedusă din implementarea iniţiativelor europene, ca de exemplu crearea
Comitetului Regiunilor sau implementarea aşa numitelor NUTS, în special
NUTS
2 – voi vorbi despre aceste două teme puţin mai tîrziu. Una din cerinţele UE
este ca
statele membre să lanseze şi să implementeze regionalizarea şi
descentralizarea,
dar Uniunea Europeană nu se amestecă în ceea ce priveşte modul cum aceste
regiuni
sunt create, ce puteri deţin sau dacă corespund sau nu cu „zonele“ istorice,
culturale
sau etnice. Astfel încît chiar dacă politicile regionale sunt cerute de UE,
politicile
regionale şi de descentralizare ţin de afacerile interne ale statelor membre.
Voi
vorbi puţin despre Comitetul Regiunilor. Am adus mai multe materiale
despre această instituţie aşa încît voi vorbi foarte pe scurt despre aceasta. A
fost
creat în 1993 ca un rezultat al acestui cuvînt de mainstream, „ regionalizare”,
este
doar un organism cu caracter consultativ în probleme referitoare la afaceri
regionale, la interesul mutual al diferitelor instituţii europene cum ar fi
Parlamentul
European, Consiliul Europei, Consiliul de Miniştri. Fiecare decizie a unor
instituţii
europene care priveşte subiectul regiunilor trebuie să fie consultată în prealabil
de către Comitetul Regiunilor. Aceste probleme pot fi educaţia, politicile de
angajare, politicile sociale, politicile de mediu etc. COR-ul este format din
reprezentanţii regiunilor europene. Cum nu există o definiţie a ceea ce este o
regiune, fiecare stat decide cine va reprezenta regiunile sale în Comitetul
Euro-
pean al Regiunilor. De exemplu în Franţa – după cîte ştiu eu – sunt reprezentanţii
departamentelor, regiunilor şi judeţelor. Nu există o definiţie clară a ce tip
de
regiune trebuie reprezentată în COR, deci statul va decide cine va reprezenta
regiunile sale în COR. Totuşi, consider că este foarte important că un astfel
de
organism există şi că reprezintă interesele regiunilor.
Voi
prezenta puţin politicile regionale ale UE şi voi începe cu definiţia aşa
numitelor NUTS – nomenclatorul unităţilor teritorial-statistice, care a fost
creat
de Oficiul European pentru Statistici – Eurostat cu scopul de a crea o
structură de distribuţie
teritorială unică şi coerentă. Aceasta a fost utilizată în legislaţia
comunitară, legat de fondurile structurale începînd din 1988. Nomenclatoarele
curente subdivizează cele 15 ţări ale UE pe trei niveluri, pe trei tipuri de
NUTS:
- 78 NUTS 1 unităţi teritoriale:
landurile germane, regiunile din Belgia, state
mici ca Danemarca, Suedia, Irlanda, Ţara Galilor şi Scoţia şi alte
regiuni;
- 210 NUTS 2 sunt departamentele
din Franţa – departamentele de peste
mări (Guadalupe, Martinica, etc), provinciile belgiene şi olandeze, landurile
austriece (mai mici decît cele germane) şi Regierungsbezirke în Germania
(subdiviziuni administrative primare ale landurilor).
- 1093 NUTS 3 sunt unităţi
teritoriale ale diviziunii administrative de bază aşa
numitele Nomoi în Grecia, Maakunnat în Finlanda, Länd în Suedia,
Kreise în Germania.
Odată
cu lărgirea vor deveni operaţionale şi NUTS 4 şi NUTS 5. De exemplu, în
cazul Poloniei, NUTS 4 vor fi aşa numitele Poviats şi Knume vor
fi NUTS 5. Desigur
una dintre problemele cheie ale UE vor fi fondurile europene, care sunt fonduri
de
coeziune, fonduri structurale şi programe speciale. Ca exemplu de programe
speciale
sunt PHARE, ISPA sau SAPARD. În ceea ce priveşte programul PHARE, acesta a
fost lansat în 1989 şi era la început destinat numai Ungariei şi Poloniei. După
schimbările democratice din Centrul şi Estul Europei, şi alte ţări au
beneficiat de
aceste programe aşa încît toate ţările candidate beneficiază de programele
PHARE
incluzînd state ca
Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Albania. La început, în anii ‘90
au fost ajutoare umanitare ca medicamente, hrană, haine etc, acestea fiind apoi
transformate în ajutor financiar pentru acele ţări. Alte două proiecte ce au
fost
implementate sunt ISPA şi SAPARD. ISPA este un program ce ajută dezvoltarea
infrastructurii, în timp ce SAPARD este un sprijin pentru agricultură. Am găsit
nişte
cifre în ceea ce priveşte România şi de exemplu, de la PHARE aproximativ 85%
s-au
dus în proiecte naţionale, iar în 2001 pentru România programul PHARE a alocat
229
milioane de euro plus 36 milioane de euro ca ajutoare financiare, deci totalul
a fost de
265,5 milioane de euro. De la ISPA, bugetul anual este de 1 miliard de euro.
Din acest
buget 20-25% sunt cheltuiţi în România. În 2000, aceste fonduri erau de 239,2
de
milioane de euro, iar în 2001 de 245,6 de milioane de euro. În ceea ce priveşte
SAPARD, anual între anii 2000 şi 2006, România primeşte 150 milioane de euro.
Fondurile
de coeziune care există numai în Europa sunt fonduri ale căror scopuri
principale au fost să ajute aşa-numitele ţări mai puţin dezvoltate din Uniunea
Europeană
pentru a-şi dezvolta infrastructura. Deci aceste fonduri de coeziune au fost
cheltuite
în ţări ca Irlanda, Spania, Portugalia sau Grecia. Cele mai multe fonduri au
fost cheltuite
în Spania şi acest lucru i-a ajutat foarte mult să-şi schimbe infrastructura.
Fondurile
structurale pot fi împărţite în aşa-zisele obiective regionale 1, 2, 3.
Voi încerca să vorbesc despre politicile regionale şi aşa-numitele obiective.
Aceste
obiective sunt legate de NUTS-uri. În concordanţă cu aceste NUTS-uri, ele sunt
numite obiectivul de implementare 1, 2 şi 3.
Obiectivul 1 este promovarea unei dezvoltări
armonioase, fondurile
structurale sunt alocate în regiunile definite de NUTS 2 unde GDP este mai scăzut
cu 75% decît media comunitară şi în cea mai mare măsură în zonele următorilor
indicatori economici : rată scăzută a investiţiilor, rată a şomajului ridicată,
infrastructură de bază săracă. Obiectivul 1 este finanţat în totalitate din
fondurile
structurale europene. Cele mai multe dintre obiectivele 1 sunt unităţi din
Grecia,
Spania, Italia, părţi din Marea Britanie. Se pune întrebarea ce se va întîmpla
cu
aceste regiuni după lărgire? Pentru că sunt unele regiuni care se situază sub
acel
75% în acest moment, deci ţin de obiectivul 1. Oricum, odată cu lărgirea, media
GDP-ului va scădea, deci aceste regiuni vor deveni automat mai bogate în
termeni
statistici chiar dacă în aceste regiuni GDP-ul nu va creşte, deci ele nu vor
mai fi
obiectiv 1. Există o teamă în cadrul acestor regiuni că vor pierde una din
principalele surse de asistenţă pe care ele le primesc. În aceste regiuni există
o
teamă de lărgire, de felul în care ea va afecta infrastructura din această
regiune.
Obiectivul 2 este de revitalizare a zonelor
care se confruntă cu dificultăţi
structurale, fie industriale, rurale sau urbane, dependente de pescuit etc. De
exemplu, declinul activităţilor tradiţionale în zone rurale, situaţii de criză
în zone
urbane, evoluţia industrială etc. Una din directivele obiectivului 2 este ca
populaţia
din zonele obiectivului 2 să nu depăşească 18% din rata populaţiei Europei.
Obiectivul 2 este finanţat de Fondul European de Dezvoltare Regională şi de
Fondul Social European. De exemplu, zonele industriale din Franţa au primit
fonduri pentru schimbarea infrastructurii sau a profilului industrial.
Obiectivul
3 este mai
dificil de prezentat pentru că nu există o definiţie clară.
Cum se distinge atunci acest obiectiv 3? Scopul principal este suportul adaptării
şi modernizării politicilor sistemelor de training şi de angajări. Atîta timp
cît nu
există condiţii clare de a distinge obiectivul 3, acesta poate fi definit ca
asistenţă
orizontală care nu este realizată în cadrul obiectivelor 1 şi 2. Obiectivul 3
este în
totalitate finanţat din Fondul Social European.
Acestea
sunt principalele modalităţi prin care UE ajută regiunile care deja
există. Voi concluziona, în cîteva puncte, modul în care UE lucrează:
Regionalizarea
din perspectiva UE şi regionalismul UE nu corespunde în
mod necesar cu înţelesul tradiţional al acestui concept. De exemplu, partidul
meu
din Silezia Superioară a cerut ca regiunea să reflecte identitatea istorică şi
culturală,
dar în acest moment singura entitate recunoscută de UE este creată artificial.
Chiar
dacă aici în Transilvania aveţi o identitate transilvană, nu este sigur că
Transilvania
va fi o regiune din punctul de vedere al UE.
•
Chiar dacă nu există o definiţie oficială a regiunii în conformitate cu
politicile
UE, există o directivă generală a UE pentru ca statele membre să lanseze
regionalizarea şi descentralizarea. Oricum, este o cerinţă căreia majoritatea
statelor
i-au dat curs lansînd reforme regionale. Totuşi există state membre ale Uniunii Europene
care nu au realizat acest lucru, ca de exemplu Grecia, care este un stat
foarte centralizat, există aşa-zisele regiuni, dar nu există conduceri alese în
Grecia.
Această problemă mai poate fi privită şi prin prisma modelului francez de
diviziuni
administrative sau a celui din Portugalia, ţară care nu este împărţită în
regiuni şi
unde nu există alegeri regionale. Un alt exemplu este Irlanda. Reforma
administrării
franceze a fost lansată acum 3-4 ani, aşa încît parlamentele regionale sunt
instituţii
foarte noi, Franţa a fost practic forţată să lanseze această reformă, iar
Grecia şi
Portugalia încă urmează patternurile anterioare ale Franţei. Suedia nu poate
nici
ea fi considerată ca un stat care a lansat regionalizarea. Noi, cei din ţările
candi-
date, ştim că trebuie să facem această reformă, dar există ţări în UE care încă
nu
au realizat acest lucru. Este foarte greu să ceri unor ţări ca Lituania sau
Estonia să
lanseze o asemenea reformă sau chiar Spaniei. După cîte ştiu, în Lituania se
vor
crea 4 regiuni în viitorul apropiat, dar nu vom şti cum vor arăta, ce competenţe
vor avea etc.
•Chiar
dacă există cerinţa UE de a crea politici regionale în cadrul statelor
membre, decizia finală asupra cum vor arăta regiunile aparţine statului. Chiar
în
cazul în care UE ar spune: România trebuie să facă o largă reformă, este la
latitudinea Guvernului României să decidă ce fel de regiuni vor fi create.
•
Cu cît regionalizarea are mai mult succes într-un anume stat – cu cît sunt
mai puternice
regiunile – cu atît este mai uşor accesul la asistenţa europeană, de
exemplu, aşa-numitul
Fond Regional. În statele centralizate, ca de exemplu Franţa,
aceste fonduri sunt controlate de guvernul central, în timp ce în Germania
aceste
fonduri se duc direct în landuri. Acolo unde există autonomie, această
autonomie
decide cum să se aloce aceste fonduri. În statele mai centralizate, cu cît
guvernul
central este mai puternic, cu atît este mai puternic controlul central asupra
banilor.
•Ultima
concluzie, care poate nu este chiar atît de serioasă, dar este una
promiţătoare pentru noi, ţările candidate, este că cu cît o zonă este mai săracă,
cu
atît ajutorul UE este mai mare. Aşa încît putem să gîndim pozitiv.
Gorka
Knorr Borras: În
Parlamentul European noi ne luptăm din greu pentru
ca oamenii noştri şi regiunile noastre să fie recunoscute în cadrul noilor
tratate
europene. În acest sens aş dori să vă vorbesc despre Constituţia Europei, care
este foarte importantă pentru noi, ca şi noile tratate din acest moment. Pentru
aceasta, avem nevoie de un instrument în Europa, de un instrument în Uniunea
Europeană, iar acest instrument va fi Alianţa Liberă Europeană ca parte
a Uniunii
Europene. Sunt foarte fericit că mă aflu aici, în Transilvania, şi sper că
regiunea
dumneavoastră va fi recunoscută în România şi că veţi putea beneficia de
regionalizare, aşa cum noi am realizat regionalizarea în Ţara Bascilor. Voi
încerca
să vă prezint rezultatele celor 20 de ani de autoguvernare în Ţara Bascilor
pentru
că sunt convins că fiecare este nerăbdător să înveţe de la celălalt şi să înveţe
din
diferitele experienţe de pe tot cuprinsul Europei.
Ca să vorbim despre regionalizare sau politici de
regionalizare, ele deschid
o mare posibilitate spre reflecţie şi discuţii. În acest scop este necesar să
fixăm
nişte limite şi să ne concentrăm pe această tematică bazată pe interesul
seminarului,
să o adaptăm realităţilor transilvane, luînd în considerare scopul vostru de a
lupta
pentru un sistem descentralizat, pentru a răspunde mai bine nevoilor cetăţenilor
şi de a permite dezvoltarea comunităţilor interne.
În
ceea ce priveşte structura politică interioară, există multe modele în lume.
Există state care nu au probleme, care privesc ca de la sine înţelese
diferitele
comunităţi componente. Există altele care nu permit o organizare regională în
ciuda faptului că cuprind comunităţi diferite, cu limbi şi scopuri politice şi
culturale
diferite. Dacă privim în interiorul unei ţări, există anumite comunităţi
regionale
sau naţionale, ca de exemplu, aşa numitele naţiuni fără ţară, cum ar fi
naţionaliştii
basci, catalani, scoţieni şi flamanzi, avînd diferite aspiraţii. Există unele
care îşi
doresc independenţa sau altele care pur şi simplu îşi doresc un anumit grad de
descentralizare administrativă sau politică.
Structura
politică a proiectului european a dat naştere multor controverse legate
de diferite regiuni, atîta timp cît există unii care consideră că regiunilor
trebuie să le
fie date mai multă atenţie şi importanţă, avînd în vedere că proximitatea
administrativă
şi politică faţă de cetăţean măreşte eficacitatea puterii publice şi totodată
eficacitatea
politicilor
europene. Acest fapt se bazează pe certitudinea că există diferite regiuni
reale în unele ţări şi că ele doresc şi caută să obţină o recunoaştere mai mare
a existenţei
lor; acestea sunt regiuni care-şi apără interesele proprii, nelăsîndu-le în
mîinile
birocraţiei fie ea la nivel naţional sau european. Trebuie spus că acest fapt
nu contrazice
dorinţa de a crea o Europă unită şi nici ajutorul dat la crearea acesteia.
Adevărul
este că există o distanţă mare între textele politice europene şi realitate.
Este frumos că se respectă diversitatea lingvistică şi culturală a diferitelor
comunităţi
europene. Chiar dacă Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale spune că
„ Uniunea
contribuie la prezervarea şi dezvoltarea valorilor comune, respectarea diversităţilor
tradiţionale şi culturale ale naţiunilor europene“, ştim că nu este adevărat
în toate
cazurile. De exemplu, există cîteva state membre în care oamenii nici măcar nu
au
voie să studieze în limba lor maternă. S-a estimat că numărul europenilor care
vorbesc
altă limbă decît cea oficială în ţara lor este de peste 40 de milioane. În plan
politic
situaţia este încă şi mai complicată, coexistînd state federale ca Germania,
Austria
sau Belgia şi state cu un grad de descentralizare ca Spania sau, mai recent,
Marea
Britanie, după aşa numita devoluţie a puterilor spre Ţara Galilor şi Scoţia.
Există alte
state în care nu există probleme regionale sau state care nu permit nici un fel
de
descentralizare în termeni politici, cum este Franţa, cele mai multe state
iacobine,
unde reformele sunt foarte palide.
Uniunea
Europeană, nici înainte cu 12 sau 15 state şi cu atît mai puţin cu 25
de membri sau 27 în viitor, nu va pleda pentru o structură care plănuieşte
imediat regiuni
şi comunităţi interioare. Nu pentru că nu ar avea în vedere o funcţionare
mai bună şi o aplicare mai directă a politicilor europene, ci datorită distanţei
incredibile dintre statele membre şi pentru că unele state membre, în special
cele
fără descentralizare sau cu un grad scăzut de descentralizare, se tem de
efectele
contagioase ale acesteia.
Din
această perspectivă, lupta pentru a face ca statele europene să răspundă
realităţilor interne şi pentru exprimarea politică a acestora – oricare ar fi
aspiraţiile
lor – are loc în interiorul fiecărui stat. Este în interiorul statului nostru,
în acest
caz România, locul în care lupta politică trebuie dusă. Şi nu trebuie să uităm
relaţiile şi coordonarea necesară cu alte realităţi şi forţe politice care îşi
apără în
Europa propriile aspiraţii.
Lupta,
mai ales în acele state care datorită motivelor istorice au o tendinţă de
a nega aspiraţiile regionale, trebuie să aibă, în opinia noastră, două puncte
puternice:
1.
Legitimitatea revendicărilor naţionale şi regionale ca şi mod de exprimare
a dorinţei democratice a unei comunităţi determinate, în acest caz
Transilvania.
2.Amiabilitatea
unui asemenea mod de abordare, dincolo de această
revendicare, care poate părea uşor romantică, implică de asemenea şi asigurarea
unei bunăstări mai accentuate pentru cetăţenii săi.
Legitimitatea
revendicărilor regionale sau naţionale nu poate fi negată, chiar
dacă statele sunt
folosite, în mod primejdios, în întreaga lume, pentru a semna
tratate şi a subscrie la convenţii internaţionale, pe care nu le vor respecta
niciodată
într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic. Acesta este şi cazul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului (1948) sau al Pactului privind drepturile
civile
şi politice (1966) sau al Protocolului privind drepturile economice şi
sociale,
semnat în acelaşi an, sau al Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale adoptată
la Nisa în decembrie 2000. Această Cartă, în articolul 51, vorbind
despre cadrul
de aplicare, se referă la „toate instituţiile Uniunii“, ceea ce se poate
interpreta ca
aplicîndu-se nu doar statelor membre.
Noi
nu avem nici un dubiu că persoanele sunt îndreptăţite să fie titulari de
drepturi
şi, desigur şi mai precis, au dreptul la autodeterminare şi – de ce nu? – dreptul
de a
decide fără nici o interferenţă a vreunei autorităţi superioare, tipul de
asociere şi statut
pe care-l doresc în ceea ce priveşte alte structuri politice sau
administrative.
Instituţiile
precum şi structurile politice şi constituţionale au fost create pentru
a servi pe toţi cetăţenii. Pe de altă parte, descentralizarea este bună nu
numai
pentru că poate acoperi aspiraţiile unor regiuni abstracte sau concrete sau
recunoaşterea naţională, ci şi pentru că poate aduce şi îmbunătăţi bunăstarea
socială
a cetăţenilor săi.
Pentru
noi, naţionaliştii basci, este foarte clar: revendicările noastre naţionale
nu pot fi separate de dorinţa de a realiza o naţiune, ceea ce va fi mult mai
corect, mai
solidar, mai coeziv, în care bărbaţii şi femeile care o formează, incluzînd
aici
pe cei care s-au născut aici şi pe cei care decid să ni se alăture, vor avea
garantată
oportunitatea şanselor.
Scopul
discursului meu nu este de a prezenta dificultăţile pe care noi le-am
avut în trecut şi pe care le avem şi astăzi cu guvernul central al Spaniei
pentru a
obţine autonomia. Nu este nici de a prezenta necazurile serioase cărora le
facem
faţă cînd încercăm să primim mai multe competenţe sau cel puţin să completăm
transferul unora care ne-au fost promise acum 24 de ani şi în favoarea cărora
s-a
votate un Statut al Autonomiei în 25 Octombrie 1979. Consider că va fi
mult mai
folositor dacă îmi voi concentra discursul pe descrierea pe scurt a rezultatelor
excelente care pot fi obţinute prin autonomia politică.
Iată
cîteva cifre. Cînd ne-am cîştigat accesul la autoguvernare în 1979,
economia noastră era în scădere. Limba noastră este euskera, care este
considerată
– ca şi finlandeza şi maghiara – una dintre cele trei limbi preindoeuropene de
pe
continentul nostru. Euskera, ca şi cultura noastră, era la vremea
respectivă într-o
stare jalnică. Industria noastră, care avea centrul în Bizkaia, cel mai populat
judeţ, datorită fierului şi oţelului precum şi a industriei navale, trebuia
urgent
restructurată. Nu aveam universitate. În sistemul nostru educaţional erau puţini
profesori care se puteau exprima în ambele limbi cerute în Ţara Bascilor. Ca să
nu mai menţionăm de cît de rău ne-a afectat diferenţa uriaşă dintre fondurile
pe
care Guvernul Spaniol le colecta de aici şi investiţiile în teritoriul nostru.
O
problemă centrală aici este faptul că Ţara Bascilor şi-a pierdut autonomia
politică după războiul care a avut loc în secolul XIX. Această autonomie s-a
bazat
pe un pact oficial al autoguvernării cu coroana Spaniei. Mulţumită acestui
pact,
Ţara Bascilor a reuşit să-şi menţină independenţa sistemului fiscal, care este
cunoscut ca Acordul Economic. După războiul civil spaniol, independenţa
financiară s-a pierdut din moment ce judeţe ca Bizkaia şi Gipuzkoa au fost con-
siderate trădătoare de către regimul lui Franco, dictatorul spaniol la acel
timp,
atîta timp cît ele nu i-au susţinut ascensiunea. Judeţul Araba a avut puţin
noroc,
datorită faptului că multe baze militare au fost instalate pe teritoriul său, şi
ca o
consecinţă, Acordul Economic nu a fost abolit în acest judeţ. Oricum,
Bizkaia şi
Gipuzkoa, care cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei şi a potenţialului
eco-
nomic, au fost private de acest instrument.
Cu
recuperarea autoguvernării în 1979, Acordul economic a fost reinstituit şi
a funcţionat după următorul sistem: noi am colectat taxele şi ne-am administrat
problemele financiare singuri, şi am plătit guvernului central pentru competenţele
pe care ei le controlează în concordanţă cu un procentaj care a fost stabilit
între
Spania şi Guvernul Basc. Această sumă a fost revizuită în fiecare an de o
comisie
formată din experţi de ambele părţi. Acest procentaj este astăzi de 6,24%. De
exemplu, pentru fiecare 100 de euro pe care Guvernul Spaniei îl cheltuieşte pe politică
externă, 6,24 va fi plătit de noi. Oricum, aceasta înseamnă că ori de cîte
ori a existat un transfer de competenţe către Ţara Bascilor de la guvernul
central,
a fot făcut înainte un studiu care să se asigure de buna funcţionare a
acestora. Au
existat cîteva cazuri în care alte comunităţi autonome, în care transferul
competenţelor a avut loc, dar comunitatea nu a fost capabilă să facă faţă unei
asemenea responsabilităţi.
Acest
fapt este remarcabil. Fără libertatea politică de a ne dezvolta propriile
noastre planuri de acţiune, nu vom avea parte decît de un nonsens atîta timp
cît vom
fi în mîinile indiferent cărui partid politic la putere în acel timp. Fără nici
o independenţă
economică sau cel puţin fără mecanisme financiare care dovedesc munca,
libertatea,
şi autonomia poate deveni o sursă de probleme şi nu un izvor de soluţii.
Nu
vreau să vă dau date, dar procentele vorbesc de la sine: din 1991 în 2000,
PIB-ul nostru a crescut cu o medie de 3,5% în timp ce media din Spania a fost
de
2,6% şi cea a UE de 1,8%. PIB-ul pe cap de locuitor a fost în 1998 de 17,588
USD în timp ce cel spaniol în jur de 14,400.
În
zilele noastre, în sistemul nostru educaţional 75% dintre profesori sunt
bilingvi, comparativ cu 5% cîţi erau acum 20 de ani. În mod clar acest lucru
s-a
obţinut mulţumită eforturilor sistemului educaţional însuşi, profesorilor şi
Guvernului Basc, care a investit din greu în formare şi training. Aceste
programe
de training au implicat faptul că profesorii au lipsit lungi perioade de la
clase şi
au trebuit angajaţi suplinitori.
În
ciuda faptului că statul spaniol continuă să nege transferul de competenţe
în ceea ce priveşte cercetarea şi tehnologia, cheltuielile noastre în acest
domeniu
au fost în 1988 în jur de 1,2% din PIB comparativ cu 0,9% în Spania şi 1,8% în
UE. Statul spaniol a reţinut aproximativ 60 milioane de euro care ar trebui daţi
spre administrare guvernului basc. Scuza prin care aceste fonduri sunt reţinute
la
bugetul central este o politică ipotetică de cercetare de care Ţara Bascilor
însă nu
beneficiază. În oraşul şi judeţul în care eu trăiesc, localizat în sudul Ţării
Bascilor,
numai 5% dintre locuitori au declarat la recensămîntul de acum 20 de ani că au
ceva cunoştinţe de limbă bască. În zilele noastre, procentajul acestora a
crescut la
20%. 90% dintre copii studiază în module educaţionale bilingve.
Cheltuielile
publice în ceea ce priveşte protecţia socială pe cap de locuitor,
în concordanţă cu datele obţinute în 1997, departe de a fi la acelaşi nivel cu
media
UE, a fost undeva în jurul a 3.187 euro în Ţara Bascilor în timp ce în Spania a
fost
de 2.624 euro. Procentual vorbind, în comparaţie cu media europeană, Ţara
Bascilor deţine doar 59% în timp ce Spania numai 49%.
Guvernul
nostru garantează prin lege, tuturor cetăţenilor fără venituri şi care
sunt rezidenţi pe acest teritoriu de cel puţin un an, ceea ce noi numim ajutor
de
bază care este de 476 euro. Această sumă poate creşte la 691 euro în funcţie de
numărul membrilor familiei.
Mulţumită politicii noastre şi autonomiei finaciare, şi
chiar dacă guvernul
central continuă să nege transferul competenţelor juridice, noi suntem capabili
să
continuăm un program ambiţios care doreşte să reînnoiască infrastructura.
Pentru
construirea unei noi Curţi de Justiţie au fost alocaţi 180 de milioane euro şi
45 de
milioane de euro au fost alocaţi pentru informatizarea sistemului juridic la
toate
nivelele. Au fost implementate servicii pentru victime, imigranţi şi deţinuţi.
Construcţia
de case este o problemă foarte sensibilă pentru cetăţenii noştri
şi, din păcate, există un deficit structural pe care încercăm să-l corectăm.
Rata de
investiţii la 1.000 de locuitori a crescut din 1996 la 1999 cu o medie de
176.000
euro, în timp ce în Spania nu a atins media de 68.000 euro. Politica de
construcţii
de locuinţe dusă de guvernul basc ne-a permis să obţinem o rată de maximum
35% din piaţa de locuinţe şi sperăm să ajungem la o rată de 50% pînă în 2005.
Aceasta va dezvolta o politică socială ce ne va aşeza cu 30 de puncte deasupra
celei a guvernului spaniol. Pentru a sfîrşi această serie de date şi pentru a
sublinia
diferenţa incredibilă între situaţia zilelor noastre şi cea pe care am trăit-o
după
criza industrială din anii ‘70 şi o mare parte a anilor ‘80, doresc să remarc că
în
zilele noastre, ţara se bucură de o economie solidă bazată pe un sector
industrial
compus din companii mari, mici sau mijlocii care au reuşit să creeze sinergii
puternice şi să ofere o valoare adăugată substanţială şi să se deschidă
sectorului
serviciilor. Cred că nu greşesc dacă afirm că 80% din industria de maşini şi
utilaje
a Spaniei este localizată în Ţara Bascilor ca şi 65% dintre tipografii, 50% din
industria grea, 40% din producţia de oţel, 40% din producţia de produse
electro-
casnice, 25% din industria aeronautică şi 12% din cea electronică de computere
sau comunicaţii.
Mai
mult, economia noastră a făcut un pas înainte şi priveşte spre viitor.
Administraţia noastră încurajează îmbunătăţirea continuă şi inovaţia tehnologică.
Comunitatea noastră adună 17% din toate certificatele de calitate ale statului
spaniol,
chiar dacă reprezentăm doar 5% din populaţie. Suntem prima comunitate în
termeni
relativi şi a treia în termeni absoluţi în ceea ce priveşte acest tip de
certificate.
Pentru
a concluziona, vreau doar să arăt că atunci cînd Spania a devenit
membru al UE în 1986 – Ţara Bascilor avea un venit de 76% faţă de media
europeană, în timp ce astăzi, după 17 ani, are un venit de 104%. Mesajul pe
care
am încercat să vi-l transmit este clar: descentralizare, apropierea procesului
de
luare a deciziei de cetăţeni, libertate politică şi independenţă financiară. Şi
toate
acestea prin guverne regionale serioase, care doresc să realizeze un stat al
bunăstării
pentru cetăţenii lor. Poporul basc a dovedit prin fapte şi cifre că un nivel de
dezvoltare a fost atins şi că dorim o dezvoltare în acest sens. Acest lucru ar
fi mai
uşor de realizat dacă guvernul spaniol ar transfera toate competenţele votate
prin
Referendumul din 1979. Aceste competenţe, cum ar fi cea a asigurărilor sociale
şi forţei de muncă, păstrate ilegal de guvernul central, au o maximă importanţă
în realizarea
planului nostru economic. Dacă aceste competenţe s-ar afla în mîna
noastră, am putea fi mai activi şi mai eficienţi în crearea de noi locuri de
muncă
şi, în final, în crearea bunăstării regiunii noastre. Sper că în viitor
prietenii noştri
transilvăneni se vor bucura de o autonomie similară cu a noastră, în care
diversitatea culturală şi lingvistică este respectată.
Gábor
Kolumbán: O să
încerc să rezum cei cincisprezece ani de activitate
în domeniu, începînd cu experienţa mea de vicepreşedinte al UDMR, apoi
experienţa de opt ani în administraţia locală (vicepreşedinte şi preşedinte al
Consiliului Judeţean). De asemenea, mi-am petrecut patru ani ca delegat al
României la Congresul Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei. În
cele două luni în care am fost apropiat Guvernului României (acesta a fost
momentul în care legea română de dezvoltare regională a fost elaborată şi am
lucrat împreună cu domnul Onisei – era la acel moment secretar de stat pentru
această problemă – şi în acei ani), am fost pus în faţa mai multor dificultăţi:
promovarea ideilor de regionalizare şi regionalism, introducerea diversităţii
culturale şi promovarea problematicii minorităţilor naţionale şi expectaţiilor
de
autonomie culturală în cadrul problematicii regionalizării în România. Am
formulat
cîteva concluzii, din punctul meu de vedere, pe care aş dori să vi le împărtăşesc.
Domnul Gherman a început în această dimineaţă, spunînd că suntem într-o luptă
a mentalităţilor şi voi încerca să răspund la cîteva întrebări legate de
existenţa
acestei bătălii şi de modalitatea în care se poate încheia această bătălie
pentru a
porni o dezvoltare paşnică, mai creativă, mai cooperantă în această problematică,
nu numai în România – această luptă se dă şi în Ungaria şi în aproape toate ţările
est-europene şi, noi cunoaştem mai puţin aceste lucruri, dar şi în ţările
vestice au
fost lupte asemănătoare în anii ’70 – ’80 – şi aş dori să încep cu precizarea că
atunci cînd noi vorbim despre integrare şi regionalizare, ne aflăm în lumea
artefactelor. Toate aceste noţiuni reprezintă creaţii ale oamenilor şi, de
obicei, noi
creăm lucrurile la care ne gîndim, aşa încît aş dori să analizez cîteva dintre
conceptele care se situează în spatele acestor artefacte, acestor construcţii.
Primul
concept este lărgirea UE versus integrarea UE. Pentru că dacă aţi
observat, în
discursurile politicienilor şi a birocraţilor din UE ei vorbesc despre lărgirea
UE.
Deci, dacă aş traduce această declaraţie ar însemna că „ne dorim o UE mai
mare
decît este acum“, deci este o lărgire, este o expansiune a conceptului de
UE, a
structurii UE cu cel puţin, sau cel mult cîteva schimbări, numai cele absolut
necesare pentru lărgirea UE ca entitate funcţională. Partenerii din UE
utilizează
noţiunea de „noi ne vom integra în UE“, ceea ce înseamnă că ei doresc să
schimbe
puţin această UE şi să devină parte a acestor schimbări. Mai există şi această
expresie – noi nu vom merge în Europa pentru că noi sîntem în Europa – aceasta
este o abordare tradiţionalistă şi istorică. Oricum, acest tip de concept arată
că
constructorii principali ai UE şi luptătorii pentru integrare europeană în
Europa de
Est vorbesc despre lucruri diferite. Voi încheia această parte a expunerii mele
afirmînd că nici una dintre aceste părţi nu are dreptate, nici cei care vorbesc
de
lărgirea Europei – pentru că lărgirea va aduce şi modificări calitative –, şi
nici cei
care adoptă retorica integrării pentru că aspiraţiile şi dorinţele lor nu se
vor reflecta
100% în noua UE. Noi vom crea o entitate ce se va numi UE, dar care va fi
radical
diferită de ce este acum UE, şi radical diferită de expectaţiile ţărilor
est-europene.
Aceasta este o problemă fundamentală de strategie pentru că, dacă planifici şi
începi să acţionezi bazat pe viziuni diferite, este foarte dificil să ai o
cooperare pe
aceeaşi strategie. Este aproape sigur că avem două strategii. Şi este foarte
dificil
să le legi şi să le aduci la acelaşi numitor şi să nu ai o risipă de resurse
utilizate
pentru aceste strategii.
A
doua problemă este legată de regionalizare şi regionalism. Este clar, şi
a
fost prezentat de la început, că regionalizarea este un proces birocratic de
construcţie instituţională condus de voinţa politică, şi este clar că pentru că
este
un proces birocratic, este vorba de o vînătoare de bani, şi este vorba despre
distribuţia fondurilor, şi este vorba despre măsurarea şi dezbaterea GDP.
Doresc
să fac doar un mic comentariu: problema de a exista Budapesta, de exemplu, ca
regiune sau nu, este decisă pînă la urmă de fonduri – dezbaterea încă continuă
-
pentru că dacă Budapesta este o regiune, atunci GDP-ul va fi mai mare decît
este
în mod obiectiv pentru o regiune, şi este mai bine să ai o regiune mai mare căci
atunci GDP-ul va fi mai redus. Nu are nimic în comun cu regionalismul şi cu
existenţa unor entităţi regionale, aşa cum au fost aici definite şi menţionate.
Problema lăsării deoparte a abordării regionaliste în procesul de regionalizare
este una foarte serioasă şi va avea efecte perverse foarte mari, pentru că – aţi
menţionat ideea unei autonomii politice şi a libertăţii economice – identitatea
regională este, de asemenea, un element al creşterii bunăstării. Fără
identitate
regională nu poţi să completezi expectaţiile de a avea o bună guvernare în
sensul
coeziunii sociale, respectul în faţa comunităţii care este dincolo de regiune.
Eu
realizez că există o serie de probleme legate de regionalizare şi integrare şi
aceste
două procese se influenţează într-un fel unul pe altul pentru că, dacă utilizăm
resursele de integrare – ca de exemplu fondurile – pentru realizarea expectaţiilor
de regionalizare, se schimbă strategiile şi chiar instituţiile de decizie. Una
dintre
falsele argumentări din spatele politicilor regionaliste este că politicile de
dezvoltare regionale vor diminua sau chiar aboli diferenţele socio-economice
dintre regiuni. Orice cercetare experimentală a politicilor UE de dezvoltare
europeană arată că discrepanţele socio-economice cresc, nu scad. Acestea sunt
fapte şi cifre. De fapt, argumentaţia de bază pentru regionalizare este o falsă
argumentare politică. Aş dori să reflectăm asupra faptului că această
argumentare
este atît de puternică încît nimeni nu lansează întrebări — pentru că adevăratul
scop este găsirea de fonduri pentru dezvoltare. Aşa că regionalizarea nu se
referă a
diminuarea diferenţelor socio-economice – aşa cum sunt prezentate în legea
românească, de asemenea – ci la obţinerea de fonduri pentru strategiile de
dezvoltare regională, pentru realizarea aspiraţiilor regionale proprii, finanţarea
propriilor aspiraţii economice regionale. Aş dori să ridic întrebarea – dacă
este
aşa, şi ca cercetător în ştiinţe regionale accept faptele şi cifrele, că în
literatura de
specialitate nimeni nu neagă că politicile de dezvoltare regională nu diminuază
diferenţele – de ce nu vorbim despre dezvoltare? De ce nu vorbim despre dorinţele
şi interesele reale din spatele energiilor regionaliste? Eu cred, şi nu sunt
convins
că este răspunsul exact, dar eu cred că teama de regionalism este răspunsul acestei
întrebări, pentru că nu poţi răspunde acestei întrebări – ce fel de dezvoltare
vrei
într-o regiune? – dacă negi regionalismul. Dacă accepţi regionalismul, atunci
va
trebui să faci designul regiunilor în concordanţă cu regionalismul şi apoi va
trebui
să întrebi comunităţile dintr-o regiune ce tip de dezvoltare preferă. Şi asta
ar
însemna respect pentru principiul subsidiarităţii, şi asta ar crea o dezbatere
complet
diferită a destinatarilor fondurilor şi a celor care vor contribui. Aceasta
este
concluzia mea, dacă vom încerca şi vom reuşi să schimbăm dezbaterea despre
regionalizare şi să o subordonăm dezbaterii despre dezvoltare, aceasta ar putea
crea cooperare şi sinergie între oamenii care dau resursele – luptătorii – şi
oamenii
care le primesc, pentru că dezvoltarea poate genera parteneriate între donor şi
acceptor. Distribuţia fondurilor este o luptă politică care se poate
distorsiona tot
timpul din cauza agendei ascunse sau problemelor conceptuale atunci cînd ne
gîndim la viitorul UE — nu spunem ceea ce gîndim dar încercăm să luăm din
acest proces cît mai mult cu putinţă în concordanţă cu agenda ascunsă. Şi nu
este
corect. Aceasta este observaţia mea, dezbaterea actuală dintre ţările
est-europene
şi vest-europene, experţi, politicieni nu este corectă. Cineva trişează sau
amîndouă
părţile trişează. Dacă nu vom sfîrşi aceste discuţii incorecte, vom produce o
risipă
de resurse şi nu vom genera dezvoltarea de care este nevoie în întreaga Europă,
în
toată regiunea. Pentru că dezvoltarea vine dinspre oameni. Dacă oamenii nu
primesc ceea ce ei îşi doresc, nu vor fi motivaţi să genereze bunăstare, vor fi
doar
consumatori de fonduri şi vor vîna bani.
Gusztáv
Molnár: Aş dori
să adaug cîteva cuvinte despre specificităţile
identităţii regionale transilvănene. Aici noi avem cel puţin două comunităţi cu
rădăcini istorice foarte profunde şi cu identitate naţională, mă refer la
români şi
maghiari. Desigur există şi alte comunităţi: germanii, slovacii etc. Dar cei
doi
jucători principali sunt românii şi maghiarii. Cred – şi Grupul Provincia a pus
în
centrul dezbaterii această întrebare – că în Transilvania există şanse de a
crea o
identitate foarte specifică trans-etnică, comună tuturor comunităţilor care
locuiesc
aici. Este un exemplu foarte interesant la nivel european pentru că cele mai
multe
provincii sau regiuni, acele regiuni cunoscute ca regiuni constituţionale în
Europa
de Vest se bazează pe o singură comunitate: scoţienii, catalanii, bascii.
Aceasta ar putea
fi o contribuţie foarte specifică a Transilvaniei la dezbaterea mai generală
la nivelul european.
Gorka
Knorr Borras: Aş
dori să fac un foarte scurt comentariu. Aţi menţionat
identitatea trans-etnică. Aş exemplifica cu Tirolul de Sud din Italia. Şi cred
că ar
fi un fel de mini-Europă în Transilvania. Problema este că statul nostru Spania
-
pentru că noi avem o autonomie, ceea ce este foarte important în comparaţie cu
ce
aveţi voi aici – vorbeşte cu uşurinţă de a împărţi suveranitatea cu Danemarca,
de
exemplu, dar nu cu catalanii sau bascii. Îi va fi foarte greu statului să-şi
împartă
suveranitatea cu voi. Va trebui să schimbăm acest lucru.
Gábor
Kolumbán: În legătură
cu această problemă a definiţiei, trebuie să o
luăm în considerare pentru că este dificil să vorbeşti despre ceva pentru care
nu ai
o definiţie sigură. În conformitate cu ştiinţele regionale, definiţia regiunii
se
bazează atît pe auto-organizarea regiunii cît şi pe integrarea in interiorul
graniţelor.
Aşa că vorbim despre identitate regională, vorbim despre auto-organizarea
structurilor instituţionale şi vorbim despre regionalizare în termeni de
regionalizare
politică. Pentru a clarifica discuţia, utilizăm termenii de regiuni culturale,
economice, politice, administrative unde priorităţile acestor trei niveluri
sunt
diferite. În regiunile culturale identităţile sunt foarte puternice, în
regiunile ad-
ministrative avem instituţii regionale care sunt guvernate de principii externe
regiunii, servesc la
dezvoltarea regiunii. Consider că dezbaterea este într-un fel
artificială în această privinţă pentru că în fiecare tratat şi chiar în Carta
Autonomiei
Regionale există o definiţie a ce este regiunea.
Jerzy
Gorzelik: Doamnelor
şi domnilor, aş dori să vă mulţumesc pentru
invitaţie şi pentru posibilitatea de a vă prezenta cîteva tema privind
regionalizarea
în Polonia, reforma administrativă care a avut loc în 1999 şi opinia organizaţiei
mele asupra acestui proces şi asupra formei în care acest proces s-a derulat în
Polonia. Înainte de a vorbi despre procesul de regionalizare în Polonia, vă voi
prezenta pe scurt regiunea mea. Mai întîi voi răspunde la întrebarea de bază,
ce
sunt cu adevărat aceste regiuni? Această regiune — Silezia — este localizată în
Europa, între Polonia şi Germania. Cea mai mare parte din Silezia este acum
parte
a Republicii Polonia, iar partea sudică a Sileziei Superioare aparţine
Republicii
Cehe. Deci regiunea este divizată de graniţa politică a acestor state care se
vor
alătura UE în anul următor. Acest loc al regiunii mele în Europa a constituit
mulţi
ani un punct problemă şi a cauzat multe tensiuni politice care se vor reflecta
în
prezentarea pe scurt a istoriei sileziene. În Evul Mediu, secolele VIII-IX,
Silezia
făcea parte din Moravia Mare, aşa cum este general recunoscut de către
istorici,
iar mai apoi din Boemia. În 919 regiunea a fost anexată de polonezi, dar în
secolul
al XII-lea i s-a conferit un anume fel de independenţă ca urmare a despărţirii
puterii centrale. În secolul XIV, prinţii silezieni acceptă suveranitatea împăratului
Boemiei şi împreună cu alte ţări boemiene intră în Imperiul Habsburgic în 1526.
Vedeţi
deci cît de multe ţări sunt deja reprezentate la seminar: Moravia, Slovacia,
Ungaria Superioară ca părţi ale monarhiei habsburgice — şi Transilvania, iar
mai
tîrziu şi Polonia. În secolul XVIII, Silezia a devenit prusacă în urma războiului
silezian între Prusia şi habsburgi, numai o miime din Silezia Superioară a rămas
sub reguli austriece. Următoarea partiţie a Sileziei s-a petrecut după Marele Război:
Silezia austriacă a fost împărţită între Cehoslovacia şi Polonia, iar Silezia
prusacă
devine Silezia germană ca urmare a referendumului din 1871 şi este divizată
între
Polonia şi Germania. Înainte de cel de al II-lea război mondial, ca un rezultat
al
Pactului Munik, Silezia Cehă, sau Cehoslovacă va fi împărţită între Polonia şi
Germania. Aşa cum vedeţi, istoria silezienilor este una a partiţiilor şi a
schimbărilor
de afiliere la diferite state sau ţări. La aceasta ar trebui să adaug deportările
din
Silezia Inferioară, care au schimbat viaţa oamenilor de aici, dar au fost şi
multe
deportări din Silezia Superioară. Voi vorbi despre Silezia Superioară pentru că
mişcarea din care fac parte activează numai în această parte a ţării. Este
singura
parte din ţară în care putem vorbi despre sentimente regionale, despre identităţi
regionale. Sunt sigur că sentimentele regionale se vor dezvolta, se vor trezi şi
în
sînul noilor locuitori din Silezia Inferioară, dar mai trebuie să treacă timp.
Mişcarea
noastră este reprezentată şi în Silezia Inferioară, dar nu se compară cu potenţialul
nostru din Silezia Superioară. Această mişcare a fost creată în 1990, aşa că
noi
am crescut în realitatea determinată de reforma administrativă din 1975, din
care
au rezultat cele 45 voievodate sau provincii, entităţi mici fără legătură cu
identitatea
regională şi istorică. Ca un rezultat al acestei reforme, Silezia Superioară a
fost
împărţită în 4 districte şi nici una dintre aceste provincii nu a fost pur
sileziană.
Teritorii sileziene au fost conectate la teritorii nesileziene şi s-au format
aceste
patru districte. Încă de la începuturile sale, Mişcarea pentru Autonomie
Sileziană
a cerut unificarea teritoriilor sileziene într-o singură unitate administrativ-
teritorială, într-un singur voievodat, şi ne-am pus mari speranţe în reforma
administrativă din 1999. Rezultatele acestei reforme ne-au dezamăgit pentru că
Silezia Superioară a fost împărţită în trei unităţi, în trei voievodate, din
care unul
este numit Silezian. Voi vorbi acum despre aceste două entităţi administrative:
după cum se poate vedea şi pe hartă, există şi un voievodat care se numeşte
Silezia
Inferioară. Acest voievodat nu respectă decupajul istoric al Sileziei
Inferioare.
Problemele Sileziei pornesc şi de la utilizarea termenului de voievodat, care
este
înrădăcinat în tradiţia poloneză. Voi vorbi puţin şi despre judeţe şi competenţele
lor mai tîrziu. Partea estică a provinciei, cîteva judeţe nu sunt teritorii
sileziene.
Aproape o jumătate din Provincia Sileziană este teritoriu ne-silezian. Puteţi
vedea,
Polonia, ca şi alte state tradiţional centraliste, a creat unităţi artificiale şi
le-a dat
nume istorice ca Silezia, dar acestea nu răspund aşteptărilor mişcărilor
regionaliste.
Ceea ce este foarte caracteristic acestei provincii este concentrarea
industriei grele,
industrie grea care a fost sursa prosperităţii noastre la începutul, sau în
prima jumătate
a secolului XX, dar care acum, fiind foarte
veche, a devenit o problemă
economică foarte serioasă. Cele mai multe oţelării sau industrii legate de
articolele
de oţel sunt arondate acestui voievodat, este o zonă cu o densitate de populaţie
foarte mare, cu oraşe ca Katovice, care este capitala acestei provincii. A doua
provincie care include zone ale Sileziei Superioare este Apola. Apola este
capitala
Sileziei Superioare, capitala istorică. Acest district este mult mai mic decît
Silezia,
este la fel de dens populat ca şi partea estică a Sileziei Superioare, conţine
judeţe
din Silezia Superioară şi două judeţe din Silezia Inferioară. Deci această
tradiţională împărţire a Sileziei în două unităţi nu a fost respectată de
această
reformă. Această provincie este destul de slabă din punct de vedere economic.
Noua împărţire teritorială a Poloniei din 1999 ne-a adus 16 provincii, aşa
numitele
regiuni, 308 judeţe pe care noi le numim poviatz şi aceste judeţe sunt
unităţi noi
create, 65 oraşe şi 2489 comune, comunas. Ele au fost realizate cu 9 ani
în urmă.
Care sunt sarcinile acestor unităţi locale pe trei nivele? Le putem împărţi în
două
părţi: responsabilităţi directe ale unităţilor şi responsabilităţi trasate lor
de statut
din partea guvernului central. Este diviziunea de bază. Care sunt finanţările
unităţilor locale? Aceasta este întrebarea crucială şi există o dezbatere
publică
referitoare la finanţarea unităţilor locale în Polonia. Este, de fapt, o
dezbatere
despre venituri, fonduri subsidiare şi finaţări. Sunt trei tipuri de bază:
primul şi
cel mai important în opinia mea, este venitul propriu format din taxele locale,
taxe împărţite cu bugetul statului şi unităţile teritoriale şi venituri din
proprietăţi.
Cel de al doilea tip sunt venituri din subsidiarităţi generale şi reprezintă
îndatoririle
pe care unităţile le realizează la cererea centrului. Cel de al treilea tip
sunt finaţările.
Care sunt sarcinile comunelor la cel mai de jos nivel al autoguvernării
poloneze
sau, mai degrabă, care sunt ariile de activitate? Prima este educaţia publică.
Comunele conduc grădiniţele, şcolile primare şi gimnaziile. Ele sunt
responsabile
de menţinerea infrastructurilor şi de angajaţii unităţilor şcolare menţionate.
O
altă sarcină se referă la asistenţa socială, care include şi centre locale, o
altă
responsabilitate vizează sistemul de sănătate. Comunele sunt responsabile de
sistemul primar de sănătate. Comunele menţin de asemenea, infrastructurile:
drumurile, podurile le aparţin. Managementul teritoriului este de asemenea
foarte
important, comunele pregătesc planuri pentru amenajarea teritoriului, care
determină modul de folosire al terenului. Comunele au în proprietate teren care
este utilizat în diferitre scopuri. Apoi mai sunt serviciile culturale:
bibliotecile
locale, muzeele mici. Sportul şi turismul reprezintă o altă responsabilitate – în
special promovarea acestei activităţi în rîndul elevilor, ordinea şi siguranţa
publică.
Aici, competenţele comunei sunt foarte limitate, se include aici şi protecţia
împotriva incendiilor şi inundaţiilor. Responsabilităţile ariilor de activitate
ale
judeţelor includ de asemenea sănătatea – judeţele răspund de managementul
spitalelor, educaţia – incluzînd şcolile primare speciale, internate şi cele
mai multe gimnazii;
asigurările sociale, ca de exemplu atribuirea de locuinţe pentru săraci;
cultura – în special protecţia monumentelor de artă; transporturile din raza
judeţului
– construcţia şi întreţinerea drumurilor judeţene. O altă responsabilitate
importantă
se referă la şomaj – există agenţiile de ocupare a forţei de muncă judeţene.
Protecţia
împotriva inundaţiilor, supervizarea arhitectonică, protecţia ordinii şi
siguranţei
publice, precum şi planificarea împotriva pericolelor sunt drepturi ale judeţelor.
Responsabilităţile voievodatelor nu sunt atît de numeroase ca în cazul
comunelor
sau judeţelor: voievodatele conduc spitalele principale şi cele specializate,
învăţămîntul superior – la nivel de licenţă, cultura – incluzînd conducerea
teatrelor
de operă, filarmonicilor şi bibliotecilor mari, modernizarea drumurilor,
managementul apei precum şi conducerea oficiilor de muncă de la nivel
voievodal.
În acelaş timp există niveluri de autoguvernare, dar şi prelungiri ale autorităţii
statului. Acestea cauzează multe tensiuni între cele două niveluri în
provincii. Pe
lîngă administrarea autoguvernată avem şi aşa-numita administraţie unificată,
care
este supravegheată de voievod, care este numit de guvernul central. Această
administraţie unificată include pe comandantul poliţiei, care este numit de
voievod,
comandantul departamentului de pompieri al provinciei, superintendentul şcolar,
superindendentul arhitectural al provinciei, conservarea monumentelor din
provincie,
superintendentul farmaciilor din provincie, superintendentul de mediu al
provinciei.
Am redat doar lista
funcţionarilor principali numiţi de voievod. După cum puteţi
vedea, voievodul supervizează aproape toată viaţa publică. Cu excepţia
administraţiei
unificate sau reunite care este condusă de voievod, în fiecare provincie există
şi
organisme ale administraţiei care nu se subordonează voievodului ci ministrului
de
specialitate. De fapt, putem vorbi de trei niveluri de conducere în provinciile
poloneze.
Care sunt cererile noastre? Care sunt cererile Mişcării de Autonomie
Sileziană? Vă puteţi imagina că rezultatele reformei administrative din Polonia
din 1999, nu au răspuns aşteptărilor noastre. Noi am propus cu totul altceva,
mult
mai profund, o reformă mai radicală a administraţiei publice şi a structurilor
de
stat. Cererile noastre sunt:
- transformarea Poloniei într-o federaţie
de provincii autonome. Este un
obiectiv strategic al mişcării noastre, pe care nu îl putem realiza singuri
pentru că
reprezentăm doar o singură provincie şi identitatea regională nu este aşa de
puternică în alte regiuni cu tradiţii politice diferite cum este în Silezia Superioară.
Iar regiunile din centrul şi estul Poloniei sînt mai obişnuite cu guvernarea
centralistă şi, ca urmare, mai uşor de acceptat de politicienii locali şi de
locuitorii
acestor regiuni;
- crearea regiunilor autonome Silezia
Superioară şi Silezia Inferioară în cadrul
graniţelor istorice şi fără includerea de teritoriu nesilezian.
- parlamentele locale trebuiesc alese în
toate regiunile. Aceste parlamente
trebuie să aibă putere legislativă. Noi am avut odinioară un asemenea
parlament, aşa
cum am avut şi trezorerie sileziană. A fost poate cea mai bună autonomie, cea
interbelică, în ciuda poziţiei foarte puternice a voievodului numit de puterea
centrală.
- un preşedinte ales trebuie să fie capul
regiunii. Noi vrem să înlocuim
voievodul numit de primul ministru cu un preşedinte ales.
- regiunile trebuie să aibă în administrare
nu mai puţin de 60% din impozite.
- regiunile nu trebuie să fie o copie la
scară a guvernului central. Acest lucru
este foarte important în Silezia Superioară, care este o regiune diversă.
Acesta
este programul nostru în cîteva cuvinte. După cum puteţi vedea,
aşteptările noastre sunt departe de a fi realizate prin ultima reformă. Voi
rezuma
şi realizările acestei reforme:
-crearea
provinciilor cu adunări alese. Acest lucru nu au existat înainte de
1999, nu au existat organisme alese la acest nivel;
-recrearea
unităţilor administrative – poviatz – pe care le numim judeţe.
Acestea sunt cele două puncte importante pe care le-a adus reforma de acum
patru ani. Dar există
un sentiment comun că, după această reformă, după
îmbogăţirea unor extinderi ale descentralizării, va avea loc recentralizarea.
Un
exemplu spectaculos de recentralizare al acestui guvern a fost mutarea
fondurilor
de sănătate de la nivel regional într-un singur fond la nivel naţional. Este un
lucru
foarte important pentru sistemul de sănătate regional. Regiunile, judeţele sunt
manipulate de guvernul central. Unul dintre exemplele pe care pot să le menţionez
a avut loc în iunie. Autorităţile din Varşovia au permis comunelor să ridice
cota
taxelor locale. Aparent pare a fi profitabil pentru comune şi autoguvernare
dar, în
acelaşi timp, guvernul central a tăiat radical fondurile subsidiare. De fapt
comunele
au fost forţate să crească taxele crescînd astfel nemulţumirea în rîndul
locuitorilor.
Cel care a profitat de pe urma acestei măsuri a fost guvernul central. Acest
exemplu
poate reflecta adevărata natură a reformei ce a avut loc în Polonia.
Zsolt
Szilágyi: Aş
dori să salut în primul rînd organizatorii şi să le mulţumesc
pentru invitaţie, iar, în al doilea rînd, aş dori să salut titlul seminarului.
„Regionalizare”
şi „integrare” sunt două dimensiuni care nu au sens una fără cealaltă. În al
treilea
rînd, aş vrea să vă prezint foarte pe scurt punctul meu de vedere, fiind conştient
că noi
avem identitate multiplă în Europa. Noi avem identitate regională, etnică,
religioasă
etc. Acum trei zile am avut o întîlnire la Comisia de Politică Externă, cu
domnul
Geoană. Domnul Geoană a spus că România nu a închis capitolele cele mai
sensibile
de negociere cu UE: regionalizare – agricultură – buget. Şi a menţionat, ca
exemplu,
Polonia. Polonia ar putea fi un bun exemplu pentru România, şi subscriu la
aceasta,
pentru că Polonia are suficientă mobilitate, sensibilitate, şi respinge modul
rigid de
abordare al regionalizării. Polonia a arătat suficientă mobilitate în comparaţie
cu
România pentru a face paşi importanţi, paşi în acest proiect. Aş dori să spun, şi
acesta
este primul meu punct de vedere, că nivelul regional este cel mai sensibil
indicator în ceea
ce priveşte nivelul de integrare a ţării în structurile europene. Un alt
indicator
sensibil este modul de a trata minorităţile, orice fel de minorităţi. Comunităţile
regionale, sunt într-un al treilea rînd comunităţi minoritare. Să ne întoarcem
la
multiplele identităţi: regionale, etnice şi religioase. Acestea ar trebui
incluse şi
problemele cauzate de acestea ar trebui rezolvate de procesul de integrare.
Deci eu nu
cred că Europa va fi un succes sau integrarea statelor est-europene va fi un
succes
fără rezolvarea acestor probleme. În acest mod noi practicăm diferite forme de
autonomie. Recent, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a arătat într-un
raport – scris de Andreas Gross – reprezentantul Elveţiei – experienţele
pozitive
recomandate pentru statele europene: diferite stadii de autonomie pentru a
preveni
conflicte. În acest fel, din acest punct de vedere Europa va fi o Europă a
diferitelor
niveluri de autonomie. Deci nivelul de integrare al unei ţări este dat de modul
în care
respectiva ţară aplică autonomia, de modul în care regiunile pot fi conectate
altor
regiuni europene fără aportul centrului. Nu cred că integrarea României, a
Ungariei,
a Poloniei poate să fie una de succes doar prin aportul guvernului central, fără
regiuni,
fără a utiliza rolul regiunilor. În această vară, am întîlnit un scoţian,
membru al
parlamentului, şi i-am spus că sunt un maghiar din Transilvania şi că România
trebuie
să se alăture UE. Şi el a spus că „dacă doreşti ceva cu adevărat bun,
încearcă să
formulezi interesele transilvănenilor înainte ca România să fie acceptată în UE
încearcă să formulezi şi să prezinţi interesele maghiarilor care trăiesc în
România,
încearcă să prezinţi aceste două interese în mod egal, cu aceeaşi
intensitate, şi fii
convins că UE nu va rezolva problema ta dacă nu prezinţi problema ta în timpul
procesului şi dacă nu încerci să prezinţi problema ta la Bruxelles. Deci, în
acest mod
să articulezi interesele regiunii procesului de integrare. Încearcă să prezinţi
interesele
Transilvaniei la Bruxelles. Nu contează care este percepţia Bucureştiului, dacă
Bucureştiul agreează acest lucru sau nu, pentru că noi suntem responsabili
pentru
asta, nu Bucureştiul.” Deci aceste lucruri sunt importante de ştiut pentru
că întreg
procesul de negociere este făcut de guvernul central, iar interesele regiunilor
-
Transilvania, Moldova, Dobrogea etc. – nu sunt implicate în proces. Deci noi ar
trebui să facem aceste lucruri, să reprezentăm aceste interese şi să facem
integrarea
una de succes. În ultimul rînd, în acest proces trebuie să existe solidaritatea
dintre
forţele politice. Aceşti regionalişti trebuie să lucreze împreună. Nu conteză
dacă sunt
din Italia, Scoţia sau Transilvania. Noi trebuie să facem împreună aceste
lucruri. În
procesul de creare a noii Constituţii Europene au fost ocolite două puncte
majore:
interesele regiunilor nu sunt suficient reprezentate şi interesele minorităţilor
nu sunt
reprezentate. Sunt două greşeli, dar procesul nu s-a sfîrşit, aşa că trebuie să
încercăm
să le rezolvăm, să lucrăm la asta împreună.
Viorel
Coifan: Doresc să
spun dintr-un început că PNL are un document de
poziţie referitor la problema regionalizării în România, dar el este neoficial
pentru
că nu a primit încă acceptul formal – probabil că peste două luni – deci discutăm despre
un draft, dar care reprezintă în mare parte ceea ce PNL consideră abordarea
despre o construcţie regională a României. Vreau să fac o remarcă – multă lume
face o confuzie de termeni între regionalizare şi regionalism – pornind de la
conceptul că regiunea reprezintă un binom, spaţiu-comunitate locală, în funcţie
de modul în care noi acţionăm asupra uneia sau altei componente a acestui
binom,
rezultă ceea ce e simplist spus „regionalizare” sau „regionalism”.
Regionalizarea
este un proces care are un sens descendent, de la centru spre provincie, cu o
vocaţie mai mult economică sau administrativă şi care porneşte de la
conştientizarea ideii că există dezechilibre regionale şi că ele trebuiesc
corectate,
pe cînd regionalismul este mai mult un curent politic care insistă mai mult
asupra
comunităţii locale, percepută ca fiind depozitara unei tradiţii istorice,
identitare,
culturale – pentru că s-a vorbit foarte mult despre identitate regională – şi
care
are o traiectorie ascendentă din provincie, din zonă înspre centru pentru a
oficializa
această percepţie. Eu sunt timişorean şi fac parte dintr-o provincie, Banat,
care,
vă spun sincer, nu are o identitate atît de puternică ca şi Transilvania.
Explicaţia
este foarte simplă. Banatul este o creaţie după 1716, în urma cuceririi de către
prinţul Eugeniu de Savoya – un italian crescut la curtea franceză şi în slujba
Imperiului Habsburgic, deci dacă vreţi un european în felul lui – şi care a făcut
Banatul. Un fel de El Dorado în care nu există doar două etnii care să aibă
relaţii
conflictuale, există multe etnii într-o proporţie europeană şi, prin urmare, un
spirit
de toleranţă pe care îl recomand tuturor acelora din Ţara Românească. Deci, pe
de o parte, există tendinţa centralistă şi frica de a pierde influenţa în
teritoriile
considerate ca fiind ocupate — şi aceasta este o chestiune de mentalitate care
încă mai funcţionează la noi —, dar există şi nostalgii după timpuri revolute.
Prin
urmare, cred că putem să abordăm subiectul cu detaşare. Aş dori să spun
dintr-un
început că PNL este pentru regionalizare. El nu este, în schimb, pentru
federalizare.
Nu este pentru federalizare din motive care au fost expuse în mai multe
documente
şi care reprezintă punctele de vedere al unui partid, nu trebuie să fie împărtăşite
şi
de celelalte. Şi acum aş dori să spun însă, că noi considerăm procesul de
regionalizare în România ca fiind un proces consumator de timp şi de resurse şi
considerăm că el trebuie să aibe o dinamică mai accentuată paralel cu
descentralizarea, pentru că nu putem vorbi de regionalizare pînă nu am epuizat
pînă la limitele fireşti procesul de descentralizare, altfel riscăm să
compromitem
această nobilă idee. Aş vrea să spun, fără să insist prea mult, că în România
conceptul de regionalizare nu este privit cu mefienţă numai datorită
„eforturilor“
partidului de guvernămînt de a compromite termenul, ci şi datorită faptului că
au
existat două experienţe suis-generis, dar ambele nefericite. În 1938, după
instaurarea dictaturii Regelui Carol al II-lea, s-a dat o nouă lege
administrativ-
teritorială, care împărţea România în comune, plase, judeţe şi ţinuturi. (...)
Întîmplarea face ca fostul ţinut Timiş-Torontal să aibă exact aceeaşi
dimensiune ca
Regiunea 5 Vest de la ora actuală, după Legea dezvoltării regionale. Sigur că
nu a funcţionat această regiune din două motive: pentru că a început războiul
din
‘41, iar pe de altă parte, guvernatorul, preşedintele, dacă vreţi, al acestei
regiuni
era de fapt rezident regal plătit. Dar asta era România: şi primarii erau pe
vremea
aceea numiţi şi nu aleşi. Iată motive suficiente pentru a compromite ideea de
ţinut. După al II-lea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi
comuniste au
funcţionat pînă în 1964, regiuni. Acele regiuni erau însă nişte teritorii care
cuprindeau în principiu mai multe judeţe, dar care nu aveau organisme alese în
mod democratic, nu aveau competenţe decizionale şi financiare şi, în general,
nu
exista nici un fel de democraţie. Cu alte cuvinte, nu erau regiuni în
autenticul
sens al cuvîntului. În 1968, cînd Ceauşescu a revenit la judeţe, n-a făcut
decît să
restaureze un sistem dispus pe două niveluri şi care a existat în perioada
interbelică
şi în acelaş timp să rezolve o chestiune politică pe care lumea o uită. El nu
dorea
să aibă de-a face cu 8 sau 10 secretari puternici ai PCR, ci dorea să discute
cu 42
de secretari ai Comitetelor de partid judeţene, potrivit politicii divide et
impera.
Asta era o cauză care, din păcate, nu ştiu de ce, nu se accentuează. Prin
urmare, în
acest context, sigur că a discuta despre regionalizare strîrneşte în primul
rînd o
reacţie a judeţelor mai mici, este cazul judeţului Arad – de exemplu – care în
timpul existenţei regiunilor de tip comunist a fost sistematic devalizat de
resursele
sale în beneficiul judeţului Timiş, cu capitala la Timişoara. Arădenii au rămas
cu
acest reflex, orice formulă de coagulare stîrneşte aceeaşi reacţie – „a! timişorenii
din nou doresc să ne ia!” – pe care o avem noi faţă de centru, faţă de Bucureşti.
La
ora actuală, în cadrul procesului de regionalizare în România, există doar o
singură
lege, Legea dezvoltării regionale, Legea 151 din 1997, care din păcate a fost
mutilată începînd din anul 2000 pînă la a nu i se mai regăsi substanţa. Ce
înseamnă
acest lucru? Că în România au fost definite 8 regiuni de dezvoltare, şi vreau să
spun că nu sîntem singurii, şi în Ungaria, cu un an înainte, a apărut Legea 26
a
dezvoltării teritoriului, cu alte cuvinte colegii maghiari vor înţelege perfect
la
ceea ce mă refer eu. S-au definit 8 regiuni de dezvoltare care nu sunt unităţi
administrativ teritoriale, ci sunt formule de cooperare între judeţe avînd
drept
scop reducerea dezechilibrelor, disparităţilor regionale constatate în România.
Această lege a fost rezultatul unui studiu numit Carta verde a dezvoltării
regionale
din România care a fost produs şi sponsorizat de către Comisia Europeană -
Delegaţia de la Bucureşti şi de o serie de – să zicem – specialişti – efectiv,
cu
modestie, am lucrat şi eu acolo, pentru că eram preşedinte de consiliu judeţean
şi
am avut un cuvînt de spus. Şi acolo s-a spus foarte clar: această formulă de
coagulare, pe lîngă vocaţia economică şi anume aceea de a reduce disparităţile,
pentru că cele 42 de judeţe româneşti au fost împărţite în patru categorii:
judeţe
foarte dezvoltate, judeţe dezvoltate, judeţe slab dezvoltate şi judeţe foarte
slab
dezvoltate în funcţie de un indicator agreat, care reprezenta numărul de paturi
la 1000
de locuitori, numărul de km de drum pe o suprafaţă de 100 de km2 ş.a.m.d.
Patru judeţe din România se bucurau de culoarea albă, care însemna cel mai
dezvoltat judeţ şi anume: judeţul Timiş – îmi pare rău pentru Cluj, dar Clujul
nu
era –, Sibiu, Braşov şi Bucureşti. Existau după aceea cu culoarea brună aşa-
numitele pungi de sărăcie cronice a României, era vorba de Teleorman, Vaslui şi
nu mai ştiu exact încă ce judeţe situate în Moldova, şi Botoşani. Atunci,
problema
era ca să se aducă la o culoare, nu aşa un gri cenuşiu, dar să se egalizeze
culorile,
nu luînd de la unii şi dînd la ceilalţi, ci făcînd o politică de atragere a
fondurilor
de coeziune. Ce s-a întîmplat în realitate? Asta era vocaţia economică, dar mai
era
încă o vocaţie morală. Pentru prima dată judeţele erau puse să coopereze, deci
să
înveţe societatea românească valenţele pozitive ale cooperării. Cu alte
cuvinte, să
identifice acele programe care satisfăceau nu interesele unui judeţ, ci
interese de
relevanţă regională. Evident, după buna practică românească – şi Landaburru a
explicat lucrul acesta foarte clar acum cîteva luni de zile, dacă nu un an –, fondurile
structurale atrase au fost dirijate de la Bucureşti spre regiunile de
dezvoltare şi
fragmentate între preşedinţii consiliilor judeţene în maniera următoare: astăzi
am
eu un program, mîine ai tu şi prin urmare toată lumea să fie mulţumită,
distrugîndu-
se relevanţa regională a proiectelor. Legea aceasta, dacă ar fi permis
regiunilor de
dezvoltare să funcţioneze, pentru că ele nu funcţionează, ar fi trebuit să
conducă
logic la reforma administrativ-teritorială. Aici sunt însă chestiuni de
discutat.
Regiunile de dezvoltare, nu în totalitatea lor, au fost taliate corect,
pentru că a
fost foarte greu să se găsească echilibrul între structuri economice asemănătoare,
între tradiţie istorică comună, între interese politice. Şi cunosc cel puţin
două
judeţe care au fost ancorate artificial de alte două judeţe ca să nu fie de
capul lor.
Este vorba de Harghita şi Covasna. Şi nu am spus-o eu, a spus-o Karen Fogg, şefa
Delegaţiei UE la Bucureşti. Iată un compromis. Al doilea compromis a fost
faptul
că judeţe din Dobrogea făceau parte din aceeaşi regiune de dezvoltare cu
Vrancea.
Ori românii ştiu foarte bine că există foarte puţine asemănări între o zonă şi
alta,
asemănări istorice sau de altă natură între un judeţ din Dobrogea, recent ajuns
în
România, şi ţinutul Vrancei de unde ştefan cel Mare şi-a luat pe fiii Vrînceoaiei.
Întîmplarea face ca regiunea din care vin eu, 5 Vest se găseşte exact pe
structura
Banatului românesc. Vreau să spun că – nu intru în amănuntele de organizare a
Legii 151, dar exista o formulă de cooperare cu statul – şi aici ajungem la o
întrebare: Cum trebuie să coopereze regiunea cu statul? Exemplul francez vorbeşte
de contract între stat şi regiune, landurile germane au alt mecanism, deci în
gen-
eral trebuie găsit acest mecanism. Din păcate, nu a existat Fondul Naţional de
Dezvoltare Regională, care era contribuţia românească la dezvoltarea regiunilor
de dezvoltare. Nu a funcţionat din varii motive. Vreau să spun că pînă în anul
2000, Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale, care cuprindea jumătate
membri
aleşi – asta însemna preşedinţii regiunilor de dezvoltare care era unul dintre preşedinţii
consiliilor judeţene şi care se rotea şi cu vicepreşedintele său, iar ceilalţi
16 erau ministeriabili, era pus sub autoritatea primului ministru. În anul
2000,
după alegerile din noiembrie, primul lucru a fost că s-a luat de sub
autoritatea
primului ministru zicîndu-se că nu se ocupă primul ministru de patronajul unui
fleac – care înseamnă dezvoltarea regională, şi a fost trecut sub autoritatea
unui
ministru al unui Minister care nu mai există la ora actuală – Ministerul
Dezvoltării
şi Prognozei – şi care avea dublă calitate: şi centra, şi da cu capul. Asta
nici la
fotbal nu se poate întîmpla. Cu alte cuvinte, era şi membru în Consiliu, dar şi
coordona acest Consiliu. Şi pot să dau şi alte exemple prin care legea a fost
pervertită de la intenţia sa iniţială. Doresc să spun că noi am făcut o fişă
sintetică,
pe care am propus-o PNL, şi care se numeşte Principii de organizare şi funcţionare
a unei regiuni din România. Sursa bibliografică este Conferinţa Miniştrilor
europeni responsabili pentru guvernarea locală şi regională care a avut loc
la
Helsinki în iunie 2002, iar anul acesta nu ştiu dacă nu va avea loc în Polonia.
Şi
atunci, acolo s-au identificat 6 tipuri de regiuni posibile în Europa. Începînd
de la
regiunile puternice cu puteri administrative: Catalonia, Ţara Bascilor,
Lombardia,
Piemontul – aceste state au statut regional înscris în Constituţie, deci Italia
este
un stat unitar regional, constituit pe principii regionale – şi mergînd pînă la
regiunile administrative care nu au decît competenţe limitate. În acest sens,
dacă
uităm că regiunea trebuie să fie o unitate de tip NUTS 2 şi ne referim la judeţ,
care este sub statul unitar, are organism ales ş.a.m.d., constatăm că ne încadrăm
în tipul 6 de regiune, care înseamnă regiune cu putere decizională şi consilii
alese
direct, deci fără putere legislativă, dar cu putere decizională, pentru că
există
regiunile de tip 5 care nu au putere decizională. Şi atunci:
1.Ne
interesează poziţia instituţională a regiunilor în raport cu statul,
competenţele autorităţilor regionale – putere decizională şi de reglementare fără
a avea putere legislativă în implementarea competenţelor sale – ariile competenţelor
sunt date de Constituţie şi de legi organice. Regiunea poate avea suplimentar
puteri
delegate de către autorităţile centrale. Regiunea poate partaja pe bază de
acord
competenţe cu autorităţile centrale.
2.Relaţii
cu alte alte autorităţi locale: regiunea nu este ierarhic superioară
altor autorităţi locale, cu alte cuvinte nu limităm statul la nivelul regiunii,
ci lăsăm
să curgă competenţele în jos. Regiunea poate avea posibilitatea de a coopera cu
alte autorităţi locale.
3.Participarea
la procesul decizional al statului: regiunea poate şi trebuie să
fie implicată în elaborarea legilor naţionale ce afectează competenţele sale.
4.Regiunea
poate să fie reprezentată fie în Comitetul regiunilor din cadrul
UE, fie în cadrul Congresului puterilor locale şi regionale ale CE.
5.
Acum ajungem la un punct sensibil. Cum se face supervizarea de către stat
a acţiunii autorităţilor regionale? Supervizarea actelor emise de Consiliul
regional doar
din punct de vedere al legalităţii, nu şi din punctul de vedere al oportunităţii,
şi asta sub o formă sau alta există peste tot, pentru că trebuie să existe o
relaţie de
parteneriat între regiune şi stat, indiferent de forma ei de organizare. Adică
stat
unitar sau stat federal?
6.De
asemenea, modificările din statutul regiunii – care înseamnă problema
divizării sau completării – nu se poate face decît cu acordul colectivităţii
regionale,
iar regiunea trebuie să aibă dreptul să acţioneze în judecată, în faţa unei
instanţe
competente, pentru a-şi asigura exerciţiul liber al puterilor sale.
7.
Autorităţile administraţiei publice regionale – în primul rînd, noi propunem
garantarea principiului libertăţii de organizare la nivelul regional. Autorităţile
regionale trebuie să aibă o autoritate deliberativă care se numeşte fie Consiliu
re-
gional, fie Adunare, dar care trebuie să fie aleasă direct de către cetăţeni.
De
asemenea, trebuie să aibă o autoritate executivă, care poate fi preşedintele
Consiliului
regional sau indiferent ce altă denumire i se dă. Şi el este ales direct din
rîndul
consilierilor judeţeni. Există o problemă acuma. În Italia, după ultima reformă
constituţională, preşedintele regiunii este ales direct. Problema se pune cîtă
putere
i se oferă acestui preşedinte, în condiţiile în care societatea românească nu
este încă
pregătită pentru a garanta onestitatea acestei funcţii de maximă legitimitate.
Ştiţi
foarte bine, problema primarilor aleşi direct în raport cu consiliile locale.
8.
Finanţele regiunii. În primul rînd, principiile de bază ale colectării de taxe
şi impozite: regiunea trebuie să aibă asigurată prin lege venituri din resurse
proprii
şi din transferuri de la bugetul central pentru asigurarea mecanismelor de
echilibrare financiară care asigură solidaritatea naţională şi coeziunea internă
a
statului. Sistemul de egalizare financiară, indiferent care este el, trebuie să
asigure
mecanismul prin care regiunile mai bogate, în sprijinul solidarităţii naţionale,
acceptă ca o parte din veniturile lor să fie gestionate de guvernul central
pentru a
ajuta regiunile mai sărace.
9.
Subvenţii: regiunea trebuie să beneficieze de subvenţii acordate de stat,
mai ales pentru marile proiecte care se referă la energia electrică,
transporturile
rutiere etc.
V-am
indicat doar cîteva din principiile prin care PNL, atunci cînd îşi va
definitiva documentul de poziţie, va veni să ofere electoratului conceptul său
despre regionalizare.
Cristian
Pîrvulescu:
Pentru că este un forum central-european, pentru că este
dominat de ideea central-europeană, aş pleca în scurta mea prezentare legată de
regionalizarea în România exact de la ideea central-europeană. Pentru că eu
cred că
nu întîmplător discutăm despre regionalizare la Cluj şi nu întîmplător această
problemă este una foarte importantă în Europa Centrală. Conceptul de Europă
Centrală a fost o construcţie de tip federativ, în Imperiul Austro-Ungar în
secolul al
XIX-lea sau începutul secolului XX.
După sfîrşitul celui
de al II-lea război mondial, ideea
de Europă Centrală a dispărut. În locul imperiului de tip de federal – sau care
s-ar fi dorit de tip federal, în fapt era de tip dualist – s-au născut state naţionale,
unitare. Ideea naţională a triumfat la începutul secolului XX în Europa Centrală
împotriva multiculturalismului. Suntem acum la 85 de ani după ce s-a distrus practic
ideea central-europeană. Constatăm că ceea ce a început în 1918, 1919 şi a fost
din
punct de vedere internaţional statuat prin Congresele de pace de la Paris
rezistă
încă. Şi va rezista pînă în 2004, anul viitor, cînd ţările din Europa Centrală,
exceptînd
România, vor fi integrate în UE. Poate că o să reflectăm puţin şi asupra
acestui
subiect. Ce ne-a mirat foarte tare este că ideea statului naţional unitar în
Europa
Centrală a supravieţuit după 1990, adică după prăbuşirea comunismului. Probabil
pentru că amintirile din perioada interbelică erau foarte importante.
Procesul
de integrare europeană a fost un substitut care a rezolvat în bună
măsură problematica regionalizării. A fost principalul stimulent al regionalizării,
în primul rînd al regionalizării administrative în această zonă. A reuşit
datorită
impactului pe care îl are, impact ideologic, impact cultural, să impună tuturor
partidelor politice importante această tematică. Şi aşa cum am înţeles în
sesiunea
anterioară, statele care se vor integra în viitor în UE, au deja în diferite
etape
procese de regionalizare pornite, mult diferite de procesul pe care l-a pornit
România. Domnul Coifan făcea mai devreme o diferenţă foarte importantă între
regionalizare administrativă şi regionalizare cultural-identitară, diferenţiere
foarte
importantă şi de multe ori în discuţiile de astăzi cele două s-au amestecat.
Pentru
că, spre exemplu, partidele cum este Partidul Naţionalist Basc sunt partide
care
vizează o regionalizare cultural-identitară, sunt partide autonomiste, pe de
altă
parte în zona despre care discutăm, aceste partide nu au apărut şi s-au
dezvoltat
foarte clar. Avem, aici de faţă, Liga Transilvania-Banat, care încearcă să
devină
un partid regionalist, un partid autonomist, dar care iată, se loveşte de
probleme
legislative. În general, în ţările din centrul Europei, această tendinţă este
una puţin
importantă. În consecinţă, eu aş încerca să mă refer mai degrabă la
problematica
regionalizării administrative, dar într-o altă manieră decît a prezentat-o
domnul
Coifan din perspectiva PNL.
Cred
că regionalizarea şi autonomizarea sunt probleme de viitor, cred că şi
în România vor apare forţe politice autonomiste. Prioritatea legată de
integrarea
europeană se referă însă la regionalizarea administrativă, nu la cea identitară-
culturală. Aceasta va fi cu siguranţă un proces foarte îndelungat. Mă gîndesc că
în ţări care poate prezintă asemănări cu România, cum este cazul Italiei, apariţia
partidelor autonomiste a însemnat decenii de evoluţie şi nu sunt convins că
Liga
Nordului reprezintă cel mai bun exemplu de partid autonomist, avînd în vedere
coaliţia la care participă în momentul de faţă la guvernare în Italia.
Dar,
revenind, se spune că România este un stat naţional-unitar, Constituţia
precizează în articolul 1 acest lucru. Poate, pentru unii paradoxal, România nu
a început
ca un stat naţional unitar. În 1859, România era o federaţie. Principatele
Unite au fost, prin Constituţia pe care puterile garante au creat-o la Paris în
1858,
o federaţie, şi a funcţionat ca federaţie cîţiva ani de zile, pînă în 1862, dar
în
realitate pînă în 1866, cînd o nouă Constituţie a înlăturat, a schimbat practic
Tratatul
de la Paris care a reprezentat Constituţia României în primii ani. România este
rezultatul unui proces de unificări succesive de la 1859 prima, 1918 a doua,
este
aşadar rezultatul unor unificări care nu puteau să neglijeze
multiculturalismul.
De aceea, spuneam mai devreme, cu siguranţă, pe termen mediu şi lung, mişcările
etnico-identitare şi cultural-identitare se vor dezvolta în România.
Experienţa
partidelor regionaliste sau autonomiste de pînă acum mi se pare un
eşec, şi mă refer aici la Partidul Moldovenilor – afară este mai puţin cunoscut
-
creaţia actualului primar al Iaşiului, o creaţie conjuncturală, care nu a avut
nici o
bază cultural-identitară şi care a şi dispărut prin fuziune cu partidul de
guvernămînt
în 2002. Tocmai acest lucru este un început cu totul şi cu totul nefericit în
România
pentru că organizarea de tip partid regionalist, iată, nu a funcţionat. Pe de
altă parte,
trebuie să specificăm că acolo unde există partide regionaliste – şi în multe
state
europene există – acestea sunt partide care conlucrează în mod loial şi onest
la
construcţia statală şi europeană, pentru că procesul de integrare europeană a
avut
drept consecinţă şi dezvoltarea regionalismului de tip identitar-cultural.
Revenind
însă la regionalismul de tip administrativ, trebuie să spunem că acesta
a intrat încetul cu
încetul şi în limbajul autorităţilor. A fost un proces dificil pentru că
în România, cum s-a spus aici, a fost mai bine de un deceniu, un subiect
interzis. Un
subiect interzis, legat de ideea că cei care susţin regionalismul nu sunt decît
nişte
inamici ai unităţii teritoriale a României. Iată de ce, poate surprinzător,
poate nu,
mulţi în afirmaţiile pe care unii reprezentanţi ai guvernului şi o serie de
programe pe
care guvernul le-a demarat, începînd cu 2001, au surprins. Este vorba despre
începutul
unei timide regionalizări administrative care cu siguranţă se va termina după
2004,
dacă se va încheia şi care este legată de procesul de integrare europeană. Nu
există în
România, din păcate, o dezbatere publică privitoare la regionalism şi
regionalizare şi
această discuţie pe care o avem aici este una foarte bună.
Constatăm
aici, pe de altă parte, că o bună parte din aspectele mai puţin
raţionale care au dominat discursul despre regionalism în ultimul deceniu, au
dispărut, însă regionalismul rămîne pentru majoritatea românilor o problemă
abstractă. Şi aceasta nu doar pentru că politicienii nu au făcut nici un efort
pentru
ca să îl popularizeze, ca atare rămînînd o temă care nu se bucură de prioritate
pentru ţara în care problematica economică şi supravieţuirea este esenţială, ci
şi
pentru că, de exemplu, în încercarea de a introduce o serie de întrebări
referitoare
la regionalizare într-un sondaj de opinie publică — Barometrul de opinie
publică,
realizat de FSD, singurul sondaj care are o bază de date publică în România
—
am constatat că întrebările sunt imposibil de înţeles pentru cea mai mare parte dintre
respondenţi. Ca atare, am fost obligaţi să renunţăm la aceste întrebări
privitoare la regionalizare şi suveranitate pentru că erau prea abstracte.
Discutăm
aici despre o problemă care se află pe agenda unei elite. O elită
care este interesată de viitorul României, de viitorul regiunilor ei, dar care
nu are
o foarte bună legătură cu problematica oamenilor obişnuiţi. Asta nu înseamnă că
trebuie să renunţăm la idee, ci înseamnă că trebuie făcute eforturi ceva mai
mari.
şi mă gîndesc aici foarte serios la modul în care ar putea specula problema
regionalizării partidele extremiste din România. (Ne aflăm într-un oraş care
este
condus de un primar extremist, Clujul este deja condus de două mandate de
domnul
Funar, care a reprezentat de fiecare dată un partid extremist. Şi s-ar putea ca
în
viitor să avem o situaţie asemănătoare.) Partidele extremiste, în cazul nostru
Partidul România Mare, pot folosi foarte bine problematica regionalizării
pentru
a cîştiga voturi într-o zonă atît de controversată cum este cea în care ne aflăm
noi
astăzi. Alegerile din 2000, în care partidul despre care vorbim s-a clasat al
doilea,
sunt un avertisment foarte serios pentru politicienii care astăzi exercită
puterea în
România, inclusiv pentru partidele din opoziţia democratică parlamentară. Modul
în care e tratată problema regionalizării trebuie să fie cu totul altul.
Pe
de altă parte, discutăm despre regionalizare într-o ţară în care nu există
suportul instituţional pentru regionalizare şi democratizare. Ieri, în România
s-a
încheiat procesul de
reformă constituţională din punct de vedere parlamentar.
Parlamentul
României a votat proiectul de lege privind modificarea Constituţiei.
Ar fi fost o bună ocazie, ca în România să se creeze o bază constituţională
pentru
regiuni. Pentru că trebuie să aducem aminte celor care nu ştiu sau celor care
au
uitat, că în Constituţia României, în ceea ce priveşte structura administrativă,
se
precizează că în România funcţionează comune, oraşe şi judeţe. Absenţa
regiunilor
din textul constituţional ar putea crea probleme în momentul în care ar apare o
lege a regionalizării administrative. Dar, dincolo de acest lucru, foarte
importantă
ar fi fost reforma Senatului. România este singura ţară europeană în care
camera
superioară a Parlamentului reprezintă naţiunea şi nu comunităţile teritoriale.
Ar fi
fost necesar ca la această reformă a Constituţiei să se asigure o bază de
reprezentare
a comunităţilor teritoriale, regiunea putînd fi în viitor una dintre aceste
comunităţi
teritoriale. Din motive care ţin de politica conjuncturală, aceste reforme au
fost
respinse. Nu pentru că nu ar fi fost propuse comisiei parlamentare, pentru că
în
cadrul procesului de parteneriat, de consultare a societăţii civile, mai degrabă
formale, din 2002 de către Camera Deputaţilor în ceea ce priveşte reforma
constituţională, proces cunoscut sub numele de Forum Constituţional, societatea
civilă a propus cele două reforme. Parlamentul însă, partidele politice, au
refuzat
să accepte această idee pentru că li s-a părut că riscul este mult prea mare,
mai
ales că ne aflăm în preajma alegerilor locale parlamentare şi prezindenţiale. Aşadar
vreau să atrag atenţia că procesul de regionalizare administrativă care se va
accelera pe
măsură ce ne apropiem de data presupusei integrări europene, cel puţin aşa ne
lasă să înţelegem, va întîmpina foarte mari dificultăţi în România.
Mie
mi se pare elocventă poziţia Partidului România Mare din ultimele zile
împotriva reformei constituţionale, poziţie care, dincolo de discursurile
liderilor
săi, dovedeşte că acesta este un partid profund antieuropean şi profund ostil
procesului de integrare europeană.
Deci,
regionalizarea cred că ar trebui să fie privită în strînsă legătură cu
procesul de dezvoltare a democraţiei locale şi cu crearea unor mecanisme de
subsidiaritate care nu funcţionează în momentul de faţă. S-a spus aici, în
România,
că de fapt, autorităţile locale dispun în momentul de faţă de foarte multe
atribuţii,
dar nu dispun de mijloace de finanţare. Spre exempu, în ultimii doi ani de zile
guvernul a transferat autorităţilor locale 18 domenii, dar finanţare a
transferat
doar pentru 10 din acestea. Autorităţile locale în momentul de faţă sunt
înglodate
în datorii pentru că procesul de descentralizare în România este o formă de
degrevare a guvernului central de o serie de atribuţii, însă nu este urmată şi
de
asigurarea unor mijloace financiare pe măsură. În condiţiile acestea, este
evident
că nu putem vorbi în România despre o descentralizare reală, ci doar despre o
descentralizare simulată. Or, pentru a avea în vedere o descentralizare reală,
ar
trebui ca democraţia să se dezvolte la nivel local, acolo unde nu există din păcate
încă. Se dădeau
exemplele regiunilor din Ţara Bascilor, din Italia, regiuni care
funcţionează pe baza unor participări cetăţeneşti exemplare. Din păcate, în
România, democraţia locală este şubredă şi pentru că nu există o cultură
participativă, dar şi pentru că nu există un suport legislativ pe măsură.
De
aceea sper că, în anii care urmează, acest suport legislativ să poată să
apară. Or, avînd în vedere contextul actual, şi anume că în România există o
lege
a transparenţei care obligă organismele internaţionale să colaboreze, să se
consulte
cu reprezentanţi ai societăţii civile în toate deciziile pe care le iau, avînd
în vedere
că ne aflăm aici într-un moment care este foarte important, aş propune ca acest
forum să se încheie şi printr-o formă de colaborare şi, în orice caz, printr-un
docu-
ment care să ceară, să propună autorităţilor, în primul rînd, Ministerului
Administraţiei şi Internelor – Departamentului pentru Reforma în Administraţie
–, un tip de parteneriat de colaborare în sensul regionalizării, ştiind că la
nivelul
departamentului respectiv, se elaborează un proiect de lege privind
regionalizarea
sau în orice caz există un draft referitor la regionalizare. Ştim că pe
parcursul
anului 2003 chiar a existat la un momendat intenţia transformării regiunilor
actuale
în regiuni semi-administrative, a existat chiar o propunere guvernamentală de
numire a unor guvernatori regionali, care a fost retrasă datorită tensiunilor
dintre
preşedinţia României şi Guvern. Cred că în acest context, ar trebui ca
respectivul
proiect să fie supus dezbaterii publice, astfel încît în 2005 problema
regionalizării
să nu surprindă opinia publică, partidele politice şi pe cei interesaţi.
Gusztáv Molnár: Am să vă vorbesc de Europa Centrală – şi
vă spun că această
idee nu mi-a venit ca o reacţie a celor spuse de antevorbitorul meu, ci oarecum
m-a
surprins această coincidenţă. În ce sens cred eu că ar trebui să definim
conceptul de
Europa Centrală sau chiar să încercăm să circumscriem teritoriul ce cuprinde
Europa
Centrală? De ce cred eu că este important să facem acest lucru? Pentru că
Europa
Centrală nu constituie o entitate imuabilă, ci este o structură în mişcare, în
continuă
mişcare. Pentru a surprinde această mişcare trebuie să facem apel la istorie.
În Evul
Mediu, Europa Centrală se întindea pînă la marginea estică a continentului, mă
refer aici la Ungaria, Cehia şi Polonia istorică. Deci hotarele circumscrise de
aceste
state reprezenta, de fapt, marginea estică a Occidentului. Acum, făcînd un salt
foarte
mare în timp, să ne gîndim la anii ’80, cînd ideea de Europă Centrală a fost
relansată
datorită unei colaborări extraordinare între intelectuali din ţările respective
şi
intelectuali din Occident. Era vorba de o „republică a literelor”. Ştim foarte
bine
cine erau acele personalităţi care reprezentau această „republică”: Kundera în
spe-
cial datorită lansării termenului de „Occident furat”. Deci această relansare a
termenului de Central Europe a avut un impact şi asupra fenomenelor politice
după
prăbuşirea comunismului pentru că, atunci cînd a început acest discurs, în
perioada
reconstrucţiei democraţiilor din ţările fost comuniste, era foarte uşor şi
pentru
americani să înţeleagă aceste lucruri şi însăşi lansarea grupului de la Vişegrad
şi
modul în care această idee a fost îmbrăţişată de ţările occidentale, această
dezbatere
din anii ’80 a avut un anumit rol.
Acum
ne aflăm într-o altă perioadă istorică, în care se formează sub ochii
noştri o nouă Europă Centrală, total diferită de Europa Centrală în sens
istoric şi
în sensul limbajului curent. Este în curs de naştere un nou centru al Europei.
Mă
gîndesc la miezul dur al Uniunii Europene. De ce cred că e bine să ne ocupăm de
acest aspect? Prea suntem noi obsedaţi de integrare. Prea ne preocupă propria
noatră situaţie de aderenţi sau posibili aderenţi (cazul României şi Bulgariei)
şi
scăpăm din vedere acele procese puternice şi adînci care au loc în cadrul
Uniunii
Europene. Ca o simplă ipoteză — nu pot acum să dezvolt această idee — dar ca
ipoteză aş enunţa următoarea teză: după toate probabilităţile, procesul
constituţional european se va bloca sub o formă sau alta. Nu zic că aşa se va
întîmpla – nu putem prevedea viitorul – dar sunt argumente puternice în
favoarea
acestei teze. La ce mă gîndesc: sunt cîteva ţări, în special Marea Britanie,
Polonia,
Spania, care au declarat foarte clar ca sunt anumite puncte la care ele vor ţine
chiar cu preţul unui veto sau al neratificării. Şi dacă o ţară sau două nu vor
ratifica
această nouă constituţie, întregul proces se va bloca. Acum ce se întîmplă? Se
aud
nişte voci, care nu sunt marginale, nişte voci care spun următorul lucru:
foarte
bine, dacă se va bloca procesul constituţional, atunci miezul dur al UE va
merge
înainte şi va crea o structură practică a unei Europe explicit federale, deci
va
merge chiar mai radical înainte decît merge acest text constituţional, care
este inacceptabil
pentru unii. Sigur, sunt, de fapt, două variante: ori se va trece – dacă
se va accepta Constituia unde sunt trecute mai multe puncte care spun că ţările
care doresc pot să meargă înainte în aşa-numitele cooperări reîntărite în
cadrul
cărora sunt două domenii esenţiale: politica economică şi politica de apărare.
Deci acestea sunt cele două domenii inacceptabile pentru danezi. Acum, unde
vreau să ajung? În această ipoteză în care, sub o formă sau alta, se va forma
acest
nou centru, atunci va fi interesant să aruncăm o privire asupra structurii
constituţionale, a acestei Europe a miezului. Şi atunci ce descoperim? Că în
acest
miez al Europei, de fapt, este o Europă neocarolingiană, este un termen pe care
l-
am dezvoltat în mai multe studii, deci o Europă neocarolingiană care prezintă
nişte similitudini uluitoare cu cea carolingiană. Nu ştiu dacă ştiţi, dar sub
Carol
cel Mare, care a introdus în felul lui o monedă comună în imperiul său, aceasta
nu
a fost acceptată de englezi şi danezi. Eu consider că am suprauzitat
delimitarea
periferie-centru sub o axă exclusiv est-vestică. Ar trebui să mutăm această
perspectivă şi să privim lucrurile multi-vectorial. Adică să privim centrul
raportat
la est, sud şi nord. Şi toate sunt periferii, toate sunt margini faţă de acest
centru
care practic este însuşi centrul civilizaţiei occidentale, o civilizaţie suis
generis.
Dacă aruncăm o privire asupra structurii de stat a acestui miez, descoperim
că
aici sunt de fapt trei entităţi esenţiale care vin din istoria profundă: stat
local, stat
naţional şi stat supranaţional. Şi asta înseamnă – sigur, nu în totalitate şi
nu în
toate – dar cred că putem vorbi de un proces de cîntărire a dimensiunii
federale în
acest miez şi exemplul cel mai bun în acest sens îl constituie Italia. Tocmai
în
aceste săptămîni, în Italia s-a terminat redactarea unui nou text al Constituţiei,
ce
urmează să fie dezbătut la nivel de guvern şi are toate şansele să fie acceptat
de
parlamentul Italiei. Acest text face trecerea în sens explicit la federalism:
tranformarea senatului italian într-un senat federal. Cuvîntul nu mai este
tabu.
Acest fapt poate să aşeze Italia alături de nucleul dur de care vorbisem
anterior.
Atunci vom avea de a face cu o structură extraordinară atît sub aspect
geopolitic
(actor independent la nivel global), cît şi sub al unor caracteristici constituţionale
foarte interesante. În acest context, întrebarea care se pune este ce se va
întîmpla
cu zona care înconjoară miezul? Mă refer atît la ţările Europei Centrale şi de
Est,
cît şi la ţările din nord. Continuînd ipoteza, susţin că aceste ţări vor rămîne,
o
bună perioadă de timp, chiar fiind membre ale Uniunii Europene, în afara
acestei
structuri constituţionale extraordinar de complexe şi interesante. Am impresia
că
Polonia, Ungaria, nemaivorbind de România şi Bulgaria, vor rata integrarea lor
în
acest miez. Este bine să fim conştienţi de acest lucru pentru că altfel o să
avem
surprize. Trebuie să recunoaştem că de multe ori, noi, cei din Europa Centrală,
obişnuiam să ne declarăm occidentali. Dar dacă privim istoria noastră, observăm
că nu am preluat instituţii esenţiale: nu am preluat relaţia contractuală, ci
am
păstrat relaţia dură de la stăpîn la slugă. Asta era tradiţia. Şi nu am preluat
acele structuri
mici teritoriale. Nici Ungaria nu a avut o structură federală. Imperiul
Austro-Ungar a fost federal numai pe jumătate: partea austriacă da, Ungaria însă
nu, căci a rămas o structură rigid centralistă, cu toate consecinţele pe care
le ştim.
Aceste aşa-numite procese de lungă durată au avut ca o consecinţă în Ungaria
împotmolirea procesului de reformă administrativă. Procesele de reformă
administrativă ce erau aşteptate în Ungaria s-au împotmolit din cauza naturii
partidului de la conducere – un partid prea vast, prea mare, cu prea multe
interese
– aşa că nici o idee clară nu s-a prefigurat. Acelaşi lucru se întîmplă şi în
România,
cu PSD-ul: avem de-a face cu nişte idei de reformă care la un moment dat ies la
suprafaţă, după care se împotmolesc imediat. Totuşi există cîteva zone cu
structuri
regionale profunde – în special în spaţiul german – avem asemenea regiuni în
spaţiul nostru: Transilvania, Banat, Silezia unde cred că s-ar putea ajunge
chiar la
o mişcare politică cu o anumită bază solidă, un suport mai serios, dar în ceea
ce
priveşte ţările ca atare, şansele nu sunt dintre cele mai bune.
Sabin
Gherman: Vreau să
mă refer la situaţia noastră, în care trăiesc mai
multe comunităţi naţionale – pentru că nu vreau să le numesc minorităţi. Ele au
tradiţii, limbă şi au anumite cutume pe care fiecare dintre noi suntem obligaţi
să le
respectăm. Eu aş miza pe un spaţiu cultural complementar. Mă refer aici la spaţiu
românesc, maghiar şi german. V-aş da un exemplu fericit, cel al germanofiliei —
cel puţin în mentalul colectiv al ardeleanului, unde cu doar 6% populaţie
germană
în Sibiu, primar este ales din primul tur de scrutin un german. Este o situaţie
fericită
care nu trebuie să fie generalizată, din păcate, sau nu este încă timpul să o
generalizăm. Dar avem o şansă. În 1981 Arvind Ashta identifica federalismul
fis-
cal. Acest federalism fiscal este astăzi prezent în toată Uniunea Europeană,
inclusiv
în Franţa, care este considerată un stat centralizat. Acest federalism fiscal
înseamnă
şi o reconsiderare a priorităţilor, a limbajului şi a modului în care se face
politica
publică. Această apropiere între cetăţean şi factorul politic administrativ
poate, pe
de o parte, eficientiza folosirea banului public, pe de altă parte poate să
fluidizeze
birocraţia. Vă dau un exemplu, în Oradea, primarul invită investitorii – este
prezent
la o mulţime de forumuri ale oamenilor de afaceri – pentru a-i convinge cu
facilităţi
să aducă capital în oraş. Deja se ajunge la un interes extrem de exact, unde
politicul
are o influenţă mult mai redusă. Deja politica se transformă astfel într-o
politică
publică. Pe de altă parte, intrarea în Uniunea Europeană presupune şi
tranformarea
statului într-un stat civic habermasian în care cetăţeanul este mult deasupra
statului,
iar siguranţa cetăţeanului este deja mai importantă decît siguranţa statului.
În acest
moment se poate vorbi despre democraţia participativă. Democraţia participativă
nu poate funcţiona într-o sărăcie lucie, într-o veşnică perioadă de tranziţie.
Dar
această democraţie participativă are anumite elemente, le-aş numi modelatoare.
Vorbeam cu cineva din delegaţia poloneză, care îmi povestea că în momentul în
care salariul mediu a crescut, foarte multă lume a găsit în cutiile poştale
mici oferte de
la bănci. Toate aceste cheltuieli au responsabilizat cetăţeanul vis-a-vis de
ceea
ce noi numim îndeobşte muncă. Nu şi-a mai permis să aibă tendinţe centrifuge în
cadrul societăţii şi atunci a fost obligat să respecte anumite principii.
Pentru că
principiile acestea sunt în legătură directă cu Uniunea Europeană – el a
devenit un
cetăţean european. Cred că noua identitate, cea europeană, asimilează identităţile
chiar potenţial conflictuale. Există o contrapondere, un contrapunct în
construcţia
mitologică care se poate numi integrarea europeană.
Gabriel
Andreescu: Ceea
ce încercam să introduc ca temă de dezbatere, era
ideea temei regionalismului şi regionalizării în limba română, deci cum şi în
ce măsură
această temă a fost prezentă în conştiinţa opiniei publice. Am făcut o trecere
în revistă,
pentru întîlnirea noastră, a datelor pe care le-am putea aminti şi am văzut că
primul
document pe care l-am putut întîlni cu privire la tema regională datează din 10
ianuarie
1990. În declaraţia de intenţii a Ligii PRO EUROPA este scris, printre altele: Liga
consideră specificul naţional şi regional drept o raţiune şi nu un obstacol al
integrării
europene. Mi se pare o intuiţie extraordinară, rară în atmosfera primelor
zile ale lui
ianuarie 1990, intuiţie care a fost valorificată de Ligă în toţi anii
următori. Spre
exemplu, din 1991, cînd Liga a lansat Gazeta de Mureş, tema
regională revine în
diferite forme. Într-un număr din luna noiembrie, Gazeta de Mureş a
publicat un
material scris de Mihai Fusu în Lupta cu titlul Obţiunea Basarabiei
este federalismul.
În zonă, în particular în Republica Moldova, tema federalismului şi tema
regionalizării
se amestecă şi se interferează, unii termeni au mai puţin dramatism decît au ei
în mod
obişnuit. Un important adaus de Ligă pe tema regionalizării l-a însemnat
apariţia
revistei Altera în 1995. Chiar în primul număr am regăsit, spre exemplu,
o referire în
editorialul editorilor – Elek Szokoly şi Smaranda Enache – în care se întreabă:
„...tradiţiile locale, regionalismul sunt doar o modă sau remedii reale în
utopia
masificării planetei?” Ei deplîng faptul că „sub ochii noştri, societatea
multiculturală
a Transilvaniei, cîndva parte a spiritualităţii europene, se destramă.” Ei
confirmă
interesul revistei de a se ocupa de această temă pe larg şi deja în numărul 2
al revistei
este publicat un prim studiu privind exemplul Tirolului de Sud, şi în numerele
următoare, tema regiunilor, regionalizării, regionalismului este o temă
consistentă şi
deci revista este o sursă de informare cel puţin pentru specialişti, pentru cei
interesaţi
în mod particular de tema pe care o discutăm şi noi astăzi. Ce aş observa în
acelaşi
timp? Că tema regionalismului apare cu preponderenţă politică, ea e suficient
de vagă
şi suficient de încărcată din punct de vedere al temelor politice. Din acelaşi
motiv, în
primii ani, ea este corelată şi în acelaşi timp, aş spune, dominată de tema
diversităţii
etno-culturale a României, de tema autonomiilor, de tema minorităţilor etnice şi
naţionale ş.a.m.d. Această dominanţă a ultimelor teme aş vedea-o şi în poziţia
UDMR
faţă de tema regionalismului. UDMR a elaborat încă din 1990 un număr de teze
privind
opţiunile sale, le-a codificat foarte precis în 1993, odată cu Legea privind
minorităţile
naţionale şi comunităţile autonome, în sfîrşit, programul din 1994 a dat
temelor maghiare
o anumită anvergură conceptului principal: autonomiile. Ideea de autonomie
– şi nu de regionalism – în programul UDMR, de exemplu, se face referirea la
ideea
teritoriilor autonome şi a unor autonomii teritoriale care rezultă din
asocierea teritoriilor
autonome. Desigur că nu în sensul acesta înţelegem noi regiunile – ca entităţi
teritoriale
distincte cu propiile formule de reprezentare şi autoritate administrativă.
Faptul că
UDMR a pus accentul pe tema autonomiilor a făcut ca tema regională să fie într-un
fel subtextul dezbaterii dintre opţiunile româneşti şi opţiunile maghiare
privind situaţia
minorităţilor din România, tema regionalismului fiind doar un corolar oarecare
al
temei relaţiilor româno-maghiare. Faptul că UDMR a avut această opţiune nu
înseamnă
că literatura maghiară nu este totuşi şi nu rămîne cea mai semnificativă în
problema
abordării temei regionale, există cîteva traduceri în limba română care dau o
sugestie
privind dezbaterea în limba maghiară, în literatura maghiară a acestei
chestiuni. Sunt
mai multe încercări de-a lungul anilor ca textele apărute în maghiară să fie
traduse în
română, mă refer la Cumpăna, la antologiile acelea din 1994 şi 1995 sau
traduceri din
alte reviste cum ar fi Magyar Kisebbség şi altele. Ele, repet, sugerează
un astfel de
interes pentru tema regională, există specialişti foarte implicaţi în tema
regională şi
avem aici pe Bakk Miklós, Kolumbán Gábor care sunt prezenţi în dezbaterea şi în
limba română. Există însă o schimbare după mijlocul anilor ‘90 pe care aş numi-o
regionalism, ca proiect al regionalizării. Tema dezbătută în spiritul
LPE era în princi-
pal o temă a
regionalismului. Cei care au făcut această schimbare sunt, în opinia mea,
Molnár Guzstáv şi
Sabin Gherman. Molnár Guzstáv este poate personajul care istoric
se va lega cel mai mult de tema regionalismului, el a elaborat o întreagă
concepţie pe
această temă, a publicat în 1997 un studiu care a dat şi un titlu menit să rămînă
şi să
sune în urechile noastre: Problema transilvană. Însă nu numai că a
elaborat un studiu
de la A la Z, ci a reuşit şi să obţină o dezbatere pe marginea lui, mai întîi
în limba
maghiară şi apoi în limba română. Peste un an, în 1998, a apărut şi un volum cu
comentarii ale studiului său şi propriile sale post-comentarii intitulat, de asemenea,
Problema transilvană, şi în felul acesta legînd ideea regionalizării de
devoluţie, el a
pus bazele, a ridicat standardul discuţiei şi a pus bazele unei discuţii
teoretice pe tema
asta. Dar nu numai atît. El a mers mai departe de zona pur teoretică pentru a
introduce
conceptul în conştiinţa publică — am în vedere o iniţiativă cum este creerea Grupului
Provincia, amintită anterior, un grup înzestrat cu o revistă Provincia care
a existat
timp de aproape 3 ani, şi în acelaşi timp el a reuşit să se adreseze opiniei
publice prin
cîteva mici „scandaluri”, mai mult sau mai puţin pregătite de el. În 1999, de
exemplu,
a încercat să revitalizeze, să resuscite o importantă declaraţie de la
Budapesta din
1989, în care se făcea referire fermă la tema regională, la tema Transilvaniei,
atunci a
ieşit un scandal puternic mediatizat de presă. Acelaşi lucru s-a întîmplat prin
eforturile
nevinovate ale lui şi ale colegilor de la Provincia odată cu Memorandumul
privind
regionalizarea în 2001. Cred că aceste manifestări în presă, aproape în
totalitate, deşi
nu chiar toate negative, „scandaloase”, au făcut totuşi un lucru bun pentru
tema regională,
inclusiv declaraţia din ‘99. Ele au arătat oamenilor că există problema, că
această problemă nu este una oarecare, i-a făcut sensibili şi în mai multe
cazuri le-au
pus în faţă anumite argumente, argumentele autorilor pentru regionalizarea
României.
Cealaltă persoană pe care am amintit-o, cu importanţa ei în această resuscitare
şi
iarăşi, dezvoltare a temei regionalizării este, desigur, Sabin Gherman Probabil
că
toată lumea prezentă aici ştie acel text din septembrie 1998, care a creat
„cazul
Gherman”, articolul intitulat M-am săturat de România. În articolul
respectiv, el trece
însă de la tema pur politică, ca să spunem aşa, a regionalismului şi regionalizării,
şi
face observaţii de genul următor: „citesc prin ziare că Bucureştiului, Guvernul
a avut
grijă să-i aloce de la bugetul pe ‘98 o sumă mai mare decît Ardealului. Călătoresc
cu
maşina prin Sud şi ies şi văd diferenţa: acolo sunt drumuri mai bune, se fac
mereu
investiţii”, etc. Deci el face legătura, parcă nefăcută pînă atunci, între
dimensiunea
economico-administrativă, gospodărească a regionalizării şi tema politică. Cred
că
această legătură este extrem de importantă. Ea face conexiunea dintre o înţelegere
în
termeni politici, ideologici a temei regionalizării şi una în termeni de raţionalitate
publică. Această schimbare într-un fel dedramatizează tema regionalismului,
dîndu-i,
după părerea mea, mai multă forţă şi mai multe argumente.
Cred
că epoca de după 2000 este legată de conexiunea dintre regionalism şi
regionalizare şi integrare europeană. Asta se vede în mai multe feluri. Odată că
apar, intră în discuţie şi alte sinecuri, alte grupuri de analiză cum este
SAR-ul. E
adevărat că Ana Luduşan critică foarte sever într-un articol din Timpul atît
raportul
scris pe această temă de SAR cît şi atitudinea faţă de istoria temei regionalizării
de către membrii ei. Dincolo însă de asta, intervenţia unui grup cum este
SAR-ul
este relevantă şi extinde puţin atenţia şi interesul. În plus, tot în legătură
cu
integrarea europeană are loc o mutaţie la nivelul partidului care s-a opus cel
mai
puternic pînă în 2000 ideii de regionalizare şi care are suficientă energie
pentru a
lua decizii pe această temă în anii ce vor veni. Este vorba de PSD, care a
încercat
să practice în ultimii ani o politică de plagiat şi să încerce să preia ideile
din toate
azimuturile, încît a reuşit să o preia şi pe aceasta a regionalizării. Ioan Rus
are o
declaraţie celebră, în care preia o idee din ‘90, „Transilvania ca locomotivă a
Europei” introdusă într-o dezbatere de naţionalism-europenism şi încearcă să
facă
din ea un subproiect regional pentru PSD. Probabil asta are legătură cu nevoia
PSD de a răspunde cererilor UE pentru o regionalizare efectivă. Primii paşi
fuseseră
făcuţi în 1998 în această materie: o regionalizare în cu totul în alt sens
decît cea
pe care o avem în vedere – regionalizarea autentică în sensul creerii unor unităţi
administrative cu o autoritate proprie, cu reprezentare proprie – a avut loc în
România o împărţire, de fapt, a României pe teritorii de dezvoltare. Şi totuşi
– nu
trebuie să subestimăm demersul, în ciuda limitelor sale –, ceea ce s-a
întîmplat în
1998 a fost că s-au retrasat pentru prima dată frontierele interioare ale
României
şi prima dată cînd anumite probleme s-au pus în mod concret, probleme ce derivă din
regionalizarea practică şi care ridică întrebări care vor trebui analizate mai
tîrziu de către gînditorii şi creatorii regionalizării. Din acest punct de
vedere,
suntem poate într-o perioadă destul de confuză, nu ştim în ce măsură PSD-ul va
putea să preia el în negocierea cu UE tema regionalizării, care este greu de
dus,
de cărat aici acasă, datorită acţiunilor sale anterioare. Poate însă să facă
acest
lucru altcineva decît PSD? Pot alte forţe civice sau politice să împingă
înainte
subiectul concret de data aceasta al regionalizării? Impresia mea este că nu.
Deci
din punctul meu de vedere, în următorii trei ani, adică pînă în 2007 – care
este
referinţa noastră practică – tema regională nu ar putea să creeze o suficientă
simpatie pentru politica în sens general, pentru a deveni un actor politic,
pentru a
schimba datele în această materie. Cred că, din contră, lucrurile se vor
întîmpla
invers, că nu regionalizarea ne va împinge înspre UE, ci negocierile cu UE şi
integrarea în care UE trebuie să aibă un rol activ, nu pasiv, va face ceva
pentru
regionalismul în România. În sensul acesta aş spune următorul lucru: că într-un
fel intuiţia Ligii din 1990 se confirmă răsturnat. Adică, nu specificul
regional este
raţiunea integrării europene, ci vedem acum că integrarea europeană devine o
raţiune a afirmării specificului regional.
Ovidiu
Pecican: Mă voi
agăţa fără scrupule de luarea de cuvînt a domnului
Gabriel Andreescu pentru că îmi vine ca o mănuşă. M-am gîndit să vă provoc la o
meditaţie asupra
unui alt aspect asupra chestiunii regionalizării, anume aspectul
personal. S-a vorbit
despre marile identităţi comunitare, dar poate că nu ar fi
inutil să discutăm şi despre ceea e înseamnă pentru oricare dintre noi, ca
indivizi
această temă. Şi zic că mă leg de ce spunea Gabriel Andreescu pentru că
lucrurile
se propagă în valuri adesea imprevizibile şi pot să depun şi o mărturie venind
dinspre experienţa mea personală. Nu am să evoc ziua în care m-am întîlnit cu
Gusztáv Molnár şi care mi-a spus: „eu vreau să fac o revistă, hai să o facem
împreună, să dezbatem acolo chestiunile convieţuirii”. Am fost entuziasmat de
această idee pe care o încercasem în dimensiuni mai puţin semnificative la
Arad,
oraşul meu de baştină, şi în acest fel am ajuns eu la grupul Provincia, cu
gîndul că
vom dezbate chestiuni literare. Dacă Jókai Mór i-a numit pur şi simplu cu
dragoste
pe români în opera sa, dacă Octavian Goga era chiar prieten bun cu Ady Endre,
asta credeam eu că se va întîmpla la Provincia. Curînd m-am trezit într-o
extrem
de incitantă agora în care atitudinea ideilor a depăşit cu mult nu doar
previziunile
ideilor, ci şi pregătirea care o aveam, şi a trebuit să citesc puţină
politologie şi,
deşi eram istoric, să văd lucrurile într-o perspectivă radical schimbată faţă
de
ceea ce învăţasem din manualele de istorie şi ceea ce scrisesem în manualele de
istorie. Şi este foarte greu să ieşi dintr-o obişnuinţă, mai ales dacă ea se
întemeiază
pe o diplomă universitară. Cu această diplomă ţi se pare că stai foarte bine pe
picioarele tale şi îţi modifici cu mare dificultate propriul mod de a gîndi, fără
a
mai vorbi de al celorlalţi. Dar dincolo de intrarea mea personală în această
arenă foarte
fascinantă şi foarte dinamică, se observă scandalurile care s-au iscat. Nu
ezit să folosesc cuvîntul „scandal” pentru ce s-a întîmplat, poate şi datorită
temperamentului meu activ, în România orice dezbatere începe cu un scandal. Se
folosesc multe epitete, multe metafore, nu dintre cele mai elegante, cele mai
fine,
dar asta este. Scandalurile respective, mai ales cele legate de chestiunea
Memorandumului privind regionalizarea României din decembrie 2001, m-au
pus
în faţa unei dileme la care nu aveam un răspuns. Pe de o parte, ca şi mine, mulţi
cetăţeni ai României, nu zic doar ai Transilvaniei (mă gîndesc şi la cei care
l-au
urmat de bună credinţă pe domnul Constantin Simirad atunci cînd a întemeiat
Partidul Moldovenilor la Iaşi, şi asta a fost o prioritate pe care oricum am
privi-o
merită să fie menţionată) mulţi oameni dovediseră aşadar că aderînd la ideea
regionalizării sunt solidari cu această idee. Pe de altă parte, scandalul care
a urmat
şi care a exprimat receptarea de care s-a bucurat Memorandumul nostru,
al grupului
Provincia, a demonstrat că lumea, în marea ei majoritate, părea împotrivă, părea
intrigată, părea speriată. Eu aici am văzut o contradicţie. Dorim să relansăm
chestiunea regională? Chestiunea regională nu a fost părăsită nici măcar în
epoca
lui Ceauşescu, în anumite forme, foarte soft. De fiecare dată cînd Cîntarea
României venea cu diferitele sale judeţe reprezentate de artişti populari,
de echipe
folclorice care cîntau şi dansau, îmi spuneam — ca toată lumea — că încearcă
construirea unei Românii ca un puzzle alcătuit cu multe specificităţi
regionale.
Din acest punct de vedere, cultural vorbind, la nivel superficial şi manipulat,
regiunile apăreau, specificităţile apăreau. Pe de altă parte, chiar şi atunci
cînd
mergeai la BTT sau la OJT ştiai că anumite zone ale ţării sunt privilegiate din
punct de vedere turistic. Puteai să te îndrepţi către Delta Dunării, care avea
specificul său nu doar natural de rezervaţie, ci avea şi pe lipovenii exotici
care
locuiesc acolo, sau ştiai că poţi să mergi în Maramureş, să-i întîlneşti pe
purtătorii
acelor pălărioare, foarte ospitalieri şi în acelaşi timp de o rusticitate
foarte
interesantă, sau puteai să mergi în Secuime şi să mănînci un kürtös extraordinar.
Existau, aşadar, aceste specificităţi. Problema este că – iată – la sfîrşitul
dictaturii
nu mai ştiam ce să facem cu ele, aparent. Cum se puteau aduna toate acestea
într-
un creuzet care să contribuie pînă la urmă la relansarea unei activităţi
economice
care să contribuie la relansarea unei discuţii despre libertatea individului şi
a
cetăţeanului care să aducă lucrurile la un prag de relevanţă chiar şi dincolo
de
viaţa mărginită de frontariile naţionale? Asta a fost una dintre temele mele de
meditaţie în cadrul grupului Provincia. Mi-am propus-o singur, nu am epuizat-o
nici acum şi iată că o discut împreună cu dumneavoastră.
Vreau
să vă spun că în ultima vreme, în calitatea mea de profesor la Facultatea
de Studii Europene, am avut prilejul să mă bucur de credit în contextul de
înfiinţare
a unor centre de informare europeană, cu sprijinul Comisiei Europene şi în
această
calitate am funcţionat ca expert pe lîngă Centrul de Informare Europeană din Sighet,
în nord-vestul României. Am cunoscut acolo oameni care nu aparţineau
doar elitei celei mai rafinate intelectuale. Oameni simpli care veneau să
întrebe
dacă afacerea lor – de pildă o lăptărie – îşi poate găsi un partener în Uniunea
Europeană. Toţi aceşti oameni erau foarte ambiţioşi şi în acelaşi timp foarte
interesaţi de relansarea vieţii economice dar şi culturale zonale. În Maramureş
există această conştiinţă a faptului că regiunea este oarecum izolată, că potenţialul
ei este în primul rînd turistic şi forestier şi că ar trebui făcut ceva.
Oamenii – am
constat cu stupoare – erau mult mai regionalişti decît mine însumi. Am observat
şi altceva – ca să nu mă refer doar la Ardeal. Am observat un fenomen extrem de
interesant de regionalizare, care a luat-o cu mult înaintea discuţiilor pe care
le
purtam noi şi mai ales a luat-o înaintea posibilităţilor şi a disponibilităţilor
pe
care le-a dovedit clasa politică şi aparatul administrativ. Eu cred că – chiar
dacă
nu poate lupta împotriva acestui fenomen – partidul actual de guvernămînt, nu
este foarte fericit de apariţia acestor baroni regionali. S-a şi observat:
uneori mai
mult, alteori mai puţin s-a încercat o temperare a zelului de îmbogăţire şi de
transformare în nişte feudali abuzivi a acestor lideri, să zicem ai cîtor unor
regiuni.
În practică, lucrurile sunt însă mai grave pe teren. În Oltenia toată lumea
spera să
intre într-o relaţie de cumetrie cu baronul Mischie, în speranţa că se vor obţine
bani pentru sponsorizarea unui volum de versuri şi pînă la autorizaţia de
construire
a unei case. Cu oarecare stupoare ardeleanească întîrziată, am constat că
oamenii
de la Cernavodă sunt foarte preocupaţi să oprească traficul peste podul de la
Cernavodă în condiţiile în care nu se va plăti o taxă suplimentară, aşadar vor
să-
şi afirme un fel de autonomie foarte marcată inclusiv într-o expresie financiară.
Nu mai vorbesc despre primarul Mazăre de la Constanţa care, iată, a reuşit să
impună acele taxe pentru oricine doreşte să meargă pe litoralul lui la Mamaia.
Asemenea lucruri mă întreb dacă sprijină ideea de regionalizare sau o compro-
mit? Indiferent de răspunsul pe care îl dăm noi ca indivizi sau noi ca forum
constituit, aceste fenomene sunt reale, nu le putem trece cu vederea, va trebui
să
învăţăm să coexistăm cu ele, să le organizăm şi eventual să le găsim nişte soluţii.
Eu cred că particularităţile politice şi în general, responsabilii politici ai
actualităţii
româneşti au motive să fie îngrijoraţi pentru că asemenea evoluţii nu au putut
fi
prevenite şi pentru că ele au dobîndit o anumită amploare. E vorba despre nişte
oameni cu o anumită putere, o putere reală. Asemenea fenomene s-au înregistrat
chiar şi printre liderii unor filiale judeţene. Toate aceste fenomene ţin,
cred, de o
diversificare a prezenţei în viaţa publică a unor persoane, a unor grupuri şi ţin
de
o atmosferă care ne duce mai departe meditaţia.
Ce
pricepe omul de rînd care citeşte în ziar sau vede la televizor toate aceste
lucruri? Că regionalizarea ar putea însemna o anarhie uneori, ceea ce îmi
explică
spaimele întreţinute uneori şi manipulate politic, spaimele de regionalizare.
Pe de
altă parte, oamenii mai avizaţi îşi dau seama că lucrurile nu mai pot continua
cum au
fost. Esenţialul este ce se întîmplă cu taxele. Plătim toate taxele pentru a
merge
la Bucureşti să se îngroape în gropile de acolo? Sau le plătim oare pentru că
dorim ca statul român, care a luat nişte decizii eronate, să verse aceşti bani
în
cauze judecate de instanţele de la Strassbourg? Problema este şi mai complicată.
Pe de o parte vrem o integrare într-o Europă a statelor federale. Pe de altă
parte
se luptă cu ghearele şi cu dinţii pentru menţinerea neschimbată – chiar cu
riscul
atragerii unor acuzaţii de ceauşism – a structurilor preexistente. Există o
spaimă a
acestor oameni că statul român, care s-a înfiinţat relativ recent, s-ar putea
dezagrega. Eu cred că este o eroare. Cred că statul nu se va putea dezagrega în
acest sens, dar cred că el, dacă suntem cu toţii cinstiţi şi dorim realmente să
urmăm
cursul istoriei, cred că el se va contopi cu ceea ce înseamnă comunitatea
europeană.
Pentru individ toate aceste discuţii despre dubla cetăţenie – o cetăţenie cu
apartenenţă la europenitate – sunt complicate, sunt un factor de confuzie.
Cetăţeanul nu îşi dă seama, se teme de ceea ce va pierde, nu îşi dă seama de
ceea
ce va cîştiga uneori. Este o întregă muncă de educaţie – aproape iluministă – să
reuşim să facem permeabile aceste noţiuni la nivelul omului de rînd. Este o viaţă
publică la noi încărcată de paradoxuri. Pe de o parte ni se spune că suntem cetăţeni
români. Acest lucru înseamnă că aparţii unui stat suveran şi independent. Pe de
altă parte, vedem că oricare dintre guvernele noastre, orice decizie ar lua se
inclină
în faţa celui mai anonim reprezentant al Băncii Mondiale sau al Fondului
Monetar
Internaţional. Care este independenţa vă întreb atunci? 50 de ani am stat şi am
satelizat în jurul Moscovei, iar astăzi nici măcar nu este vorba de o
identitate
statală sau o entitate transnaţională ci financiară. De asta s-a şi discutat şi
am
adoptat şi eu acest termen, cu o oarecare prudenţă sau dimpotrivă imprudenţă,
s-
a vorbit despre România ca semi-colonie. Eu cred că pariul este acesta al intrării
cît mai rapide şi cît mai complete în Uniunea Europeană. Dacă vrem să pierdem
statutul de semi-colonie, atunci vom avea aceleaşi obligaţii dar şi aceleaşi
drepturi.
Or, vom intra într-o UE care conţine şi alţi actori ai săi, nu doar state naţionale,
ci
şi regiuni. Despre cum pregătim regiunile, s-au dat aici sumedenie de răspunsuri.
O sugestie a direcţiei de răspuns este că regionalizarea ar trebui să o pregătim
şi
pornind de la existenţa indivizilor.
Miklós
Bakk: Aş începe
cu o constatare. Vorbim despre regionalizare, cel
puţin de patru-cinci ani şi în decursul acestor ani am putut deja constata, şi
este
un lucru bun, că există mai multe discursuri despre regionalizare. Întîi şi
întîi a
existat un discurs producător de scandal, care a reuşit să introducă tema pe
agenda
opiniei publice şi a elitei politice. Deci, a existat un discurs demolator în
sens
pozitiv, pe această temă. După aceasta, o construcţie de alte discursuri, în
primul
şi în primul rînd, prin Provincia. Dar aici, deja aş ieşi puţin din
cadrul nostru şi aş
constata că discursul privind regionalismul, nu numai în România dar şi în alte
ţări, în principal are două subtipuri de bază, în afară de acel discurs care
apare în agenda
politică. Şi anume: există pe de o parte un discurs politic proiectiv care
operează cu modelele de drept public şi cu evaluări istorice, acesta este şi
discursul
familiar nouă. Pe de altă parte, există şi o abordare ştiinţifică, care porneşte
de la
datele geografiei economice, de la cercetări sociologice şi de la anumite
modele
de planificare economică pe unităţi teritoriale. Este important să vedem
diferenţa
între aceste două discursuri, pentru că problema regionalizării şi
regionalismului
evoluînd, aceste discursuri cîteodată se contrapun. În Ungaria, de exemplu,
acest
discurs, sau această abordare ştiinţifică deseori contrapunctează proiecţiile
politice.
Există o şcoală întreagă marcată de nume ca Pálné Kovács Ilona sau studiile
domnului Gyula Horváth, pe care le-am citit şi în Altera, şi această şcoală
consideră
că modelele propuse prin discursul colectiv înseamnă o imixtiune voluntaristă
în
procesul regionalizării. Acest lucru cred că va apare curînd, şi la noi în
România,
într-o chestiune specifică deja a şi apărut, este vorba despre Ţara Secuilor.
Există
un proiect politic de autonomie, elaborat de domnul fost senator József Csapó,
care într-adevăr se încadrează în acest discurs politic colectiv, pe de alte
parte,
există dimensiunea socială de reconstrucţie, de reinventare a Secuimii,
reprezentată
de mulţi specialişti grupaţi în jurul domnului Gábor Kolumbán. Deja se simte o
dedublare a discursului politic şi în sînul comunităţii maghiare sub acest
aspect,
care va influenţa în viitorul apropiat şi politicul şi mai ales atitudinea
UDMR-
ului. Dar aceasta a fost o constatare introductivă.
Aş
vrea să vorbesc, pe scurt, despre două chestiuni: mai întîi despre parcursul
ideii regionale la diferite partide politice din România, iar apoi despre un
scenariu
posibil al regionalizării din România. Cred că despre cum văd partidele
politice
regionalizarea şi regionalismul am reuşit să ne formăm o idee, ieri şi azi. PNL
are
un draft care este ţinut oarecum în sertar şi chestiunea este interesantă din
punctul
de vedere al evoluţiei doctrinare a Partidului Liberal, care se bazează şi acum
pe
o idee din secolul al XIX-lea, care priveşte societatea din România ca pe un
spaţiu
naţional omogen, iar regionalizarea o vede ca pe o tehnică de guvernare care
trebuie aplicată acestui spaţiu naţional omogen (domnul Valeriu Stoica
reprezintă
foarte marcant acest curent în Partidul Naţional Liberal şi domnia sa, de
exemplu,
a criticat foarte aspru Legea statutului maghiarilor spunînd că se trage
din seva
doctrinară a secolului al XIX-lea. Pentru mine, a sunat puţin curios acest
lucru,
cunoscînd presupoziţiile ideologice ale domnului Stoica în alte chestiuni).
Despre
parcursul ideii regionale în cadrul PSD-ului – cele spuse de domnul Andreescu
sunt adevărate – şi eu consider că evoluţia acestei idei în programul politic
al
PSD este o acomodare, pe de o parte la realităţile europene, pe de altă parte,
regionalizarea în cadrul PSD este gîndită ca un instrument care serveşte
clientelei
care deja există, aşadar acomodarea înseamnă regîndirea acestui instrument ajutător
pentru clientele politice deja existente ale acestui partid. Am lăsat la urmă
UDMR.
Este clar că UDMR-ul a avut la începutul anilor ‘90 mai ales între ‘93 şi ‘95,
o efervescenţă
interioară privind producţia modelelor de autonomie. E foarte
interesant că tot acest proces, dacă ne uităm azi de la o anumită distanţă,
pare, cel
puţin pentru mine, o indecizie între o autonomie comunitară şi între o
autonomie
regională foarte clară. Acest lucru se poate explica şi prin nevoia de
mobilizare
de la începutul anilor ’90. Atunci într-adevăr UDMR a reprezentat, nu numai ca
partid politic, ci şi ca o mişcare amplă mobilizatoare, întreaga comunitate
maghiară
şi era o nevoie intrinsecă de a formula această nevoie de mobilizare şi
printr-un
concept ideologic. Aşadar, această indecizie se datorează, în primul rînd,
acestei
nevoi. Aici aş face însă şi o mică şi poate interesantă paralelă cu cele spuse
de
Gusztáv Molnár ieri, privind esenţa europeană, neocarolingiană. Dînsul spunea
că Europa actuală sau miezul Europei are o structură federativă premodernă,
care
se bazează pe vasalităţi contractuale. Europa neocarolingiană este determinată
prin istorie la o federaţie de tip teritorial cu unităţi teritoriale care vin
din timpurile
adînci ale perioadei medievale. Eu aş spune că şi Transilvania şi Europa
Centrală
au o structură federală care vine dintr-o epocă premodernă, dar puţin diferită
de
această structură pur teritorială. Este suficient ca să înţelegem acest lucru să
ne
gîndim la Constituţia Transilvaniei premoderne – într-un studiu remarcabil,
domnul
profesor Paul Philippi a descris această Constituţie – şi, după cum descrie
domnia
sa, ceea ce caracterizează această Constituţie medievală a Transilvaniei, este
tot o
federaţie – dar nu numai între unităţi teritoriale, ci o federaţie mixtă între
teritorii
şi comunităţi. Este suficient să ne gîndim la privilegiile primite de saşi şi
de secui.
Deci, în Europa Centrală avem, venind din istorie, un model de federaţie mixtă
între comunităţi şi teritorii. Probabil că este un salt prea îndrăzneţ din
partea mea,
dacă această indecizie între modelul comunitar şi modelul teritorial al UDMR-
ului o leg direct de această tradiţie transilvană. (...) aşadar, aceasta este
prima
perioadă a UDMR în elaborări conceptuale din ‘93 şi ‘95. În ‘96 a intervenit o
cotitură datorită iminenţei şi apoi a perioadei de coaliţie, deoarece liderii
Uniunii
şi-au dat seama că programul de autonomie, în contextul actual al României, nu
are nici o şansă de real politik şi au renunţat la acest program. Nu-i
vorba numai
de renunţare, eu cred că este vorba şi de înţelegerea unui alt lucru, şi anume,
înţelegerea proceselor politice interne şi a caracterului statului de drept din
România. Şi anume, în condiţiile unui stat de drept nesolidificat complet,
neconstruit complet, în condiţiile în care politica înseamnă, pentru elitele
din
România, un canal al mobilităţii sociale privilegiat, conducerea şi elita
politică
conducătoare a UDMR a înţeles că în această situaţie paşi înainte se pot face
nu
prin legi în primul rînd, ci prin tranzacţii punctuale. A urmat un curs politic
care
în logica internă, deşi s-au discutat multe şi s-au cerut multe legi, s-a
subsumat
acestui model tranzacţional. Eu cred că acest model tranzacţional este în curs
de
epuizare pentru că scopurile care pot fi obţinute prin acest model – dobîndirea
punctuală a unor instituţii şi a proprietăţilor —este un proces care începe să
se termine
în această fază a integrării României. Asta înseamnă că UDMR a ajuns
într-o criză politică, criza politică s-a şi manifestat la Congresul din
Satu-Mare,
au apărut tot felul de grupuri care încep să se autodefinească în afara UDMR-
ului. Acesta este un moment foarte productiv, deşi nu ştim la ce va da naştere,
ce
elaborări ideologice sau proiecte politice de amploare pot să iasă din această
situaţie. În orice caz, după părerea mea, există şanse ca programul de
autonomie
să fie reformulat pe o bază mai teritorială şi să fie coroborat cu regionalismul
european. Sunt două sau trei ateliere mici, la care, după informaţiile mele se
lucrează, nu putem şti dacă aceste elaborări vor fi nişte elaborări de amploare
din
punct de vedere conceptual, viitorul ne va spune acest lucru. În concluzie, aş
spune că regionalizarea care se va produce, în prima fază va fi un produs sau
un
compromis între aceste idei în evoluţie. Pe de altă parte, faza a doua, după părerea
mea, va fi modificarea acestui sistem, şi aceasta ţine de viitorul nu chiar
apropiat,
pe termen mediu, datorită apariţiei unui partid sau a unei mişcări autonomiste,
lucru pe care îl consider un lucru cert.
Avînd
aceste premise, aş vrea să vorbesc despre un scenariu posibil al
regionalizării în România. Am văzut mizele ideologice, mai sunt şi alte condiţii
iniţiale acestei evoluţii. Cea mai importantă premisă este că există regiuni de
dezvoltare. O altă condiţie iniţială este – pe care în adevărata ei natură
sociologică
nu o cunoaştem – faptul că există elite politice locale care deţin o putere
politică
crescîndă. Această elită locală este diferită de vîrfurile partidelor, însă nu ştim
dacă această diferenţă va avea şi consecinţe ideologice; cît despre puterea
acestor
elite locale, chiar dacă nu reuşesc să influenţeze puternic centrele,
vîrfurile, ele
pot, totuşi, să blocheze anumite procese, deci prezenţa lor deocamdată este în
sens negativ. O altă condiţie la această regionalizare posibilă în România ar
fi
enumerarea modelelor ce vor fi avute în vedere. În literatura de specialitate
se
spune că regiunile din Europa au practic la bază trei modele sau trei tipuri:
1. Există un regionalism cultural – care
se întemeiază pe identităţi regionale,
lingvistice, religioase sau etnice. Acestea, de obicei, se formulează în
revendicări
puternice de autonomie cerînd devoluţia puterii legislative. Exemplele sunt
cunoscute: Catalonia, Tirolul de Sud, Ţara Bascilor.
2. Există un regionalism
politico-administrativ — care nu impune devoluţia
puterii legislative, această de obicei este formulată ca auto-administrativă.
Este
prezentă în ţări care de obicei nu au minorităţi semnificative cum este
Polonia.
Cazul Sileziei prevesteşte ceea ce într-un fel prevestesc şi eu pentru România,
că
se va încerca printr-o mişcare autonomistă o modificare a decupajului modelului
iniţial.
3. Există un regionalism economic.
În
România – ca să încerc să dau o formulare a acestui model – aş putea să
spun că, într-un caz fericit, într-un termen mediu, vom avea un regionalism asimetric,
ceea ce înseamnă că regionalismul economic actual se va transforma,
probabil, pentru teritoriul întreg al României într-un regionalism politico-
administrativ cu nişte inserţii de regionalism cultural. Lucrul este clar prin
cazul
Ţării Secuilor, în care deja se încearcă o definire şi o formulare a unui
proiect
politic de acest gen. Probleme ar fi multe, legate de această evoluţie sau
model
posibil de regionalizare, de regionalism în România.
Claudiu
Coşier: O să
încerc să mă refer puţin la ceea ce domnul Gabriel
Andreescu numea manifestarea în concret a regionalismului şi o să încep cu o
afirmaţie foarte clară: regionalismul există în România. Domnul profesor
amintea
o tipologie bazată pe trei modele, dar există şi o altă tipologie definită
într-un
document al Parlamentului European, care defineşte regionalismul în cinci
modele.
Ca să ajungem foarte rapid la situaţia României, în momentul de faţă din aceste
cinci modele ne mai sunt accesibile două, pentru că discuţia pe Constituţie s-a
încheiat. Aceste două modele care au mai rămas sunt regionalizarea
administrativă
– care din punctul
meu de vedere nu este cea profundă – şi regionalizarea prin
autorităţi publice locale cum există în baza Legii din 1999.
Vreau
să mai subliniez un aspect important. În România – şi acum o să vorbesc
despre ce ştiu mai bine, despre dezvoltare regională şi nu despre regionalism -
Legea asta a dezvoltării regionale nu a venit şi nu vine şi nici nu stă pe un
funda-
ment format din alte legi cum ar fi – dau un exemplu – Legea descentralizării din
Franţa, care permite unei entităţi să ceară competenţe guvernului naţional. La
noi, Legea nu stă pe astfel de fundamente. Ca să ajungem mai rapid în cadrul
temporal în care ne aflăm, pentru ca România să încheie negocierile aşa cum şi-a
propus anul viitor, este nevoită ca pînă la sfîrşitul acestui an să producă
modificările
necesare, aferente Legii 151. Dar această modificare legislativă şi capitolele
de
negocieri nu se referă la perioada de tranziţie 2004-2006, se referă la
perioada de
după aderare, de după 2007. Şi aici intervine un alt element tehnic vis-a-vis
de
evoluţia politică a procesului: planificarea financiară a UE. De ce devine
foarte
importantă asta în România? Pentru că, din păcate – şi aici o să fac o paralelă
cu
Ungaria – Ungaria are aceaşi organizare a dezvoltării regionale ca şi România,
însă în Ungaria această politică a dezvoltării regionale a fost umplută cu un
conţinut
– dau cîteva exemple din ultimii 10 ani: au existat la momentul oportun nişte
legi
referitoare la zone speciale, nişte legi referitoare la programe de sprijinire
a
investiţiilor, vorbesc de legi proprii ale guvernului maghiar, nu finanţate cu
banii
altora, a IMM-urilor ş.a.m.d. Mai mult decît atît, bugetul reflectă o politică
de
dezvoltare. Bugetul României reflectă încă o politică de supravieţuire, cu 2%
dat
resurselor umane, 4% dat coeziunii economice, 6% SAPARD-ului şi restul
infrastructură. Acesta este bugetul de supravieţuire. Nu poţi să ai politică de
dezvoltare regională, adică să o cobori la nivelul teritoriului, dacă nu ai
politică
de dezvoltare. Iar noi suntem în faza asta.
Evident, va trebui să scăpăm de multe dintre problemele
noastre legate de
competenţe în domeniul politicilor şi mai ales de obiceiul acesta de a lansa
strategii
fără bugete ş.a.m.d. Lucrurile care se întîmplă permanent, şi aici îmi permit să
spun,
dacă discutăm şi despre procesul politic – din punctul meu de vedere, nici pînă
în ziua
de astăzi nu am văzut, la nici un partid un proiect concret, cu părere de rău
trebuie să
spun asta. Dacă se intră în detalii, sunt multe complicaţii care trebuie
clarificate şi
într-adevăr dezbaterea, adică o lege de genul acesta, o reformă de mărimea asta
nu
poate să fie a unui partid. Ea necesită un timp. Din punctul acesta de vedere,
cu cît
începi mai tîrziu discuţia pe un document – deocamdată nu discutăm pe un
proiect, pe
un document – cu atît reforma va porni mai tîrziu. Însă vreau să subliniez şi
un alt
fapt. Din punctul de vedere al UE, nu ni se va impune să facem regionalizare
politică
sau administrativă. Atîta vreme cît noi rămînem ca şi unică manifestare a
regionalismului la accesarea fondurilor structurale – căci asta este deocamdată
unica
manifestare, nici un minister sectorial nu-şi conduce activitatea în funcţie de
obiectivele
de dezvoltare regională sau de politica de dezvoltare regională – deci dacă rămînem
la nivelul acesta, sunt suficiente nişte structuri care să confere încredere UE
că banii
se cheltuiesc conform cu ceea ce se declară. Şi asta este o temă grea pentru
România.
şi din punctul de vedere al Comisiei UE şi din punctul de vedere al României,
mecanismul instituţional cel mai simplu s-ar putea face prin instutuţii
guvernamentale
în teritoriu, pentru că sunt instituţii publice, angajează răspunderea statului
şi la
revedere! Numai că interesul nostru, ca să păstrăm o mică aparenţă din
sîmburele
acela de regionalism, este ca să avem totuşi ceva de lucru la nivelul
regiunilor. Nu
mult, dar să fie ceva. Dacă mergem mai departe pe calendarul acesta şi facem o
socoteală, înseamnă că termenul optim pentru producerea unei adevărate reforme
în
România este 2012. Însă, pînă atunci trebuie să umplem conceptul de conţinut, să-l
aducem mai aproape de unul dintre modelele pomenite de antevorbitor. Deocamdată
nu s-a propus nici un conţinut. Din punct de vedere instituţional, vă daţi
seama că
sistemul regional, aşa cum este el acum, are o sarcină foarte grea, pentru că aşa
cum
s-a subliniat în diverse cuvîntări, practic, deci din punct de vedere politic,
nu există o
exprimare clară, inclusiv grupul acesta mic de regionalişti nu sprijină această
mică
manifestare de regionalism pentru că au probleme de decupaj, de tot felul de
alte
probleme şi nu înţeleg care este problema de fond în momentul acesta. Autorităţile
locale, prin fenomenul ireversibil de descentralizare nu percep care este exact
procesul
de delegare de competenţe de la nivel naţional, ci se tem tot timpul de
pierderea de
competenţe pe care abia le-au cîştigat. În acest context, dacă într-adevăr nu
se face o
dezbatere corectă, transparentă pînă la nivelul cetăţeanului de pe stradă, nu
vom avea
niciodată înţelegerea să discutăm proiecte de reformă care să ducă România la
un
nivel de eficienţă administrativă de nivel european.
Gábor
Kolumbán: Am nişte
observaţii în legătură cu afirmaţiile făcute aici,
după care doresc să fac nişte propuneri pentru concluziile acestei conferinţe.
Ar fi
benefic să avem o dicuţie asemănătoare cu cea de azi în tematica
regionalismului,
pentru că am impresia că căruţa a luat-o înaintea cailor – regionalizarea în
România
în contextul european prinde viteză, şi cu toate că regionalismul în România
există
şi a avut de-a lungul istoriei curente de dezvoltare şi perioade de
creativitate, am
impresia că acum regionalismul României a rămas în urma regionalizării.
În
urma discuţiilor de ieri, pentru mine este clar că o regionalizare se va face,
dar
nu este indiferent cînd, cum şi cu ce conţinut. Umplerea de conţinut a acestui
proces
de regionalizare ar trebui să fie prioritatea numărul unu în perioada care
urmează.
Există un curent regionalist destul de puternic la Iaşi care pentru mine, ca
transilvănean,
este surprinzător. Eu mă duc destul de rar la Iaşi şi, cînd ajung acolo, mă duc
în
librării. Şi cînd văd acea efervescenţă culturală, mă gîndesc că regionalismul
românesc
nu trebuie restrîns numai la Transilvania şi Banat pentru că la Iaşi este un
centru
cultural unde aceste centre de gîndire îşi găsesc un teren foarte fertil.
A
doua idee este legată de această comunicare între curentele de gîndire
românesc, respectiv maghiar din perioada interbelică – mă gîndesc concret la
efectuarea unor traduceri ale gînditorilor maghiari – adepţii ideologiei
transilvane
– mă gîndesc la Kós Károly şi şcoala condusă de el – care este foarte puţin
cunosută
în literatura românească, deşi a fost un curent extrem de progresist la vremea
respectivă şi conţinea multe elemente de regionalism şi de soluţii ale convieţuirii
interetnice în cadrul unor soluţii regionale.
O
altă problemă care mă frămîntă este – şi poate că ar trebui chiar înfiinţat un
grup de lucru pe această temă – această problemă a evoluţiei regiunilor în
Europa
de Est, pentru că din studiile şi cercetările pe care le-am făcut am găsit o
lume
fascinantă din punct de vedere ştiinţific: datorită opririi proceselor de
modernizare
în secolul XX în zona secuiască avem la ora actuală structuri de gîndire,
inclusiv
tehnologii, care sunt şi legături de structuri sociale premoderne care îşi trăiesc
viaţa
şi este foarte interesant că ele nu exclud structurile moderne şi postmoderne.
Ca să
concluzionez această idee, eu cred că pe bună dreptate s-a spus că avem nişte
structuri
premoderne – şi dacă suntem corecţi atunci trebuie să recunoaştem că regiunile
despre care noi vorbim sunt structuri premoderne – deci nu trebuie să ne aşteptăm
la apariţia unor structuri care vin din istorie şi care şi la ora actuală
persistă deopotrivă
cu vasalităţi şi alte legături interesante. Există o comunitate de principii.
Problema
regiunilor în contextul globalizării este un aspect foarte interesant
în ştiinţa regională: regionalismul şi globalizarea sunt două fenomene
paralele,
care la prima vedere sunt contradictorii, dar care sunt complementare şi apar
datorită aceloraşi forţe care guvernează lumea noastră de astăzi. Noi, dacă
dorim
să vedem regionalismul şi soarta regiunilor într-o lume postmodernă în secolul
XXI, atunci trebuie să găsim şi răspunsuri: ce aduce regionalismul în lumea
unificată şi uniformizată a globalizării? Această trecere de la structuri
premoderne
la structuri globale se întîmplă prin regiuni – care sunt zona tampon unde
aceste lucruri
se întîlnesc. Există acest concept al globalizării şi localizării în acelaşi
timp, care apare ca concept strategic în cadrul firmelor multinaţionale:
trebuie să
fi locale şi globale în acelaşi timp. Deci aceste lucruri sunt extrem de
interesante.
Am în minte trei idei: să avem o convingere mai pronunţată că prin regional-
ism se poate umple conceptul de regionalizare, că UE ar putea contribui prin
programe la întărirea identităţilor regionale – proiecte culturale destinate
acestui
scop, înfiinţarea unui grup de lucru care să se ocupe de problemele strategice şi
teoretice ale regionalizării şi considerarea problemelor istorice şi o creştere
a
coeziunii dintre gîndirea românească şi maghiară şi a altor naţii. Referitor la
Transilvania, din toate luările de cuvînt de ieri a reieşit că identitatea
regională nu
este nici etnică, nici naţională. În Transilvania acest lucru este de fapt
inversat.
Transilvania este locul de baştină a cel puţin două identităţi naţionale:
maghiarul
transilvănean este mai maghiar decît maghiarul din Ungaria şi românul din
Transilvania este mai român decît românul din alte zone ale României. Acesta
este un lucru foarte interesant, de care ar trebui să ţinem cont şi care ar
trebui să
ne îndemne să vedem cum se poate găsi o armonie, o coerenţă între identităţile
regionale şi identităţile etnice în acelaşi teritoriu.